Fancsikó și Pinta, de Esterházy Péter - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Traducere din limba maghiară: Anamaria Pop

Esterházy Péter (născut în 1950, la Budapesta, într-una dintre cele mai vechi şi renumite familii aristocratice din Ungaria) este, probabil, scriitorul maghiar cel mai cunoscut în momentul de faţă, una dintre vocile şi conştiinţele literare definitorii pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. A urmat iniţial studii de matematică la universitatea din oraşul natal şi a lucrat ca matematician între 1974 şi 1978; a debutat în 1978 în reviste literare, iar de atunci s-a dedicat în întregime literaturii. Este autorul unei opere vaste, ce cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii, publicistică, lucrări traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi şi încununate cu numeroase distincţii naţionale (printre care prestigiosul Premiu Kossuth, în 1996) şi internaţionale (Herder, în 2002, Grinzane Cavour, în 2004, Premiul Păcii al Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania, în 2004, Premiul de Excelenţă al Institutului Cultural Român, Premiul Grinzane-Beppe Fenoglio din Italia, în 2007 ş.a.). Curtea Veche Publishing i-a dedicat lui Péter Esterházy o serie de autor în care au apărut, până acum, în traducerea reputatei Anamaria Pop, următoarele cărţi: Verbele auxiliare ale inimii (2007), Harmonia cælestis (2008), Ediţie revăzută (2008), O femeie (2008), Rubens şi femeile neeuclidiene (2009), un volum inedit de interviuri, La început eram încă un om normal — Dialog cyberspaţial (2010), Péter Esterházy în dialog cu Iolanda Malamen şi Nicio artă (2011).

„Elegantul volum pe care-l țineți în mână, dragi cititori, (dorința mea secretă e să-l mângâiați cu sufletul și să-l citiți cu rațiunea!) este cel de-al zecelea pe care l-am tradus din opera lui Péter Esterházy. Cartea a fost scrisă între 1972–1974, dar a apărut în 1976. Eu am tradus-o doar acum. De citit, am citit-o îndată după 1990, când s-a demolat cortina izolării din jurul României. Dar e altceva să citești o carte — și cu totul altceva să o traduci, să te identifici cu fiecare cuvânt, cu fiecare vibrație ce pulsează în propoziții. De ce am tradus o doar acum? Nu știu! Poate că așa a fost să fie. Poate a fost nevoie de acest „viceversa“, să traduc cărțile scrise ulterior acesteia, iar apoi să mă întorc la origo, pentru a putea afirma acum cu mâna pe inimă: la douăzeci și ceva de ani, Péter Esterházy a avut nevoie de un singur cuvânt, kalokagathia, ca să posede literatura. Sau literatura l-a posedat? Nu mai are nicio importanță! Important e că din contopirea de atunci s-au născut Fancsikó (aristocratul cu „înțelepciunea la pătrat“) și Pinta (rebelul în tricou de gimnastică și cu unghiile roase) — personaje eterne (Yin și Yang?) care apar — dincolo de „uprafața suprafețelor, sub diferite nume și ipostaze, în diferite situații — în toate celelalte volume ale marelui (și-n felul său unicul!) scriitor reprezentativ al literaturii maghiare contemporane. Deschideţi larg uşa casei voastre, dragi cititori, pentru Fancsikó și Pinta — nu veți regreta!” - Anamaria Pop

Înainte de toate, volumul de față se citește foarte ușor. Autorul nu face uz de imagini greoaie, fraze alambicate, întortocheate: la el, un lucru este simplu, și anume acela că simplitatea primează și, de cele mai multe ori, șochează. N-aș putea vorbi prea multe despre volumul de față, în schimb vă pot spune doar că m-a fascinat prin personajele create, prin gândurile și ideile reiterate prin și în acestea. Mi-a fost dor de ideea realismului magic într-o carte, dar atât de precis, aproape chirurgical inserat, încât la un moment dat chiar nu poți să faci deosebirea între ce este ireal și ce este real. Totul este într-o armonie perfectă, cum numai Esterházy este capabil s-o creioneze.

Mi-a plăcut enorm de Fancsikó și Pinta, serios, niște personaje cu atâta chef de viață, cu atâta lumină pe față, nu știu, pur și simplu mi-au dat o energie enormă prin existența lor în paginile acestei cărți, iar tocmai asta cred că a fost ideea autorului: să creeze niște personaje care să rămână în sufletele cititorilor săi. V-am spus, nu pot spune multe despre acest roman, ar fi de prisos, frazele, poveștile vorbesc ca de la sine, fără a fi nevoie de alte explicații. Mie mi-a plăcut, și mi-a plăcut mult, iar unele fragmente chiar mă dădeau peste cap și îmi confirmau, încă o dată, talentul autorului care, într-o măsură, mi-a adus aminte de scriitorul columbian Gabriel García Márquez.

Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Fancsikó și Pinta, de Esterházy Péter. Pe site-ul lor găsiți numeroase cărți frumoase, cu reduceri de nerefuzat, din colecțiia variate și domenii selecte. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!  

Cum m-am apucat de citit?

      

Totul a început prin clasa a III-a, când doamna învățătoare a adus la școală o cutie enormă cu cărți, care mai de care, din care aveam voie să ne alegem câte una, urmând să primim alta când o aducem înapoi pe cea luată ulterior. Așa am aflat, de fapt, care sunt cei mai buni prieteni ai mei: cărțile.

Și asta e scurta poveste a unei plăceri ce știu că va dura o viață întreagă. Nu-mi pot imagina viața fără cărți, așa cum nici peștele n-ar putea rezista fără apă, cum nici pasărea fără văzduh și cer, cum nici mașinile nu ar putea funcționa fără combustibili, florile fără soare, lupta fără idealuri. Nu știu, am reușit să-mi conturez viața în așa fel încât mereu să am în jurul meu oameni care citesc - când un om citește, atunci puteți observa acest lucru de la distanță: este mai zâmbitor, curajos, pare mult mai pregătit să dea piept realității. 

Stau ore în șir cu o carte în mână. Atunci când citesc, îmi creez universul meu propriu, în jurul meu se formează o buclă, un fel de carapace literară sub care mă retrag și în care trăiesc totul potențat la maximum. Atunci nu mai există timp, nu mai există spațiu, durere, suferință, boală, nu mai există decât artă, decât frumos.

Cărți de beletristică, noi cărți, citesc orice, orice îmi pică în mână, devorez poveștile, îmi fac prieteni noi, mă cert cu ei, plâng alături de ei, îi urăsc, îi iubesc, îi judec și mă las judecat, devin pudic, asocial, dar, în cele din urmă, mă salvez prin poveștile lor și îmi ofer certitudinea unei vieți așa cum, poate, aș fi vrut să o am.

De ce să nu citești? Ce, e mai cool să mergi într-un club, nu? E mult mai „șmecher” să dai bănuții pe haine „dă firmă”, cade mai bine să faci asta, nu? O fi, dar nu pentru mine, nu pentru clauzele pe care le susțin. Cititul mi-a schimbat viața, pentru mine cărțile sunt ca niște pastile, iar dacă aș opri acest tratament evident necesar, cu siguranță aș claca, fără vreo altă șansă de a fi salvat.

Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov 

  

Ce știu cu adevărat, de Oprah Winfrey - Recenzie

Editura: Lifestyle Publishing

Rating: 3 din 5 stele

Număr de pagini: 192

„Ştiu cu adevărat: călătoria ta începe cu alegerea de a te ridica, de a merge înainte şi de a trăi pe deplin.“ — Oprah Winfrey

De-a lungul anilor, Oprah Winfrey a făcut istorie cu un talk show legendar, şi-a lansat propria reţea de televiziune, a devenit primul miliardar afroamerican al naţiunii şi a primit titlul de Doctor Honoris Causa de la Universitatea Harvard, precum şi Medalia Prezidenţială a Libertăţii.

Din toate aceste experienţe, a învăţat lecţii de viaţă pe care, timp de şaisprezece ani, le-a împărtăşit într-o rubrică lunară foarte populară din revista O, The Oprah Magazine.

Acum, pentru prima oară, aceste gânduri şi idei au fost revizuite, actualizate şi adunate între copertele unei cărţi. Organizate pe teme – bucurie, rezilienţă, relaţii, recunoştinţă, posibilitate, veneraţie, claritate, putere – aceste eseuri ne dezvăluie inima şi mintea unei femei extraordinare, oferind totodată cititorilor un ghid pentru a trăi o viaţă împlinită.

Trebuie să recunosc, eu nu sunt adeptul cărților de ”self-help”, să le spun așa. Nu citesc Osho, Tolle, sau alții, deși, din câte am aflat, Tolle este autorul preferat al lui Oprah. Nu știu, poate-mi scapă mie ceva, dar pur și simplu nu-s pe premisa citesc-o-carte-care-să-mi-schimbe-viața-oau-ce-fericit-am-să-fiu. Încă o dată, poate-mi scapă mie ceva. Am vrut să citesc Ce știu cu adevărat încă de când am văzut-o prima dată în Cărturești. Norocul a făcut ca, de ziua mea de naștere, o prietenă foarte bună să-mi cumpere acest volum. L-am citit ziua următoare, în doar câteva ore. Nu e o lectură grea, este o lectură ușoară, la o adică, Oprah ne spicuiește câte puțin din capitolele vieții ei, integrându-le într-un anume sens: iubire, spiritualitate, dragoste, prietenie, chestii de acest gen. Nu le ierarhizează, ci le definește reciproc, spunându-ne ce părere are ea despre x, despre y.

Mi-au plăcut unele cugetări, deși, după ce-am terminat volumul, mi-am spus: „dacă aș fi auzit toate acestea în pledoaria lui Oprah, la o emisiune de-a ei, la un discurs, și nu să-i fi citit gândurile, ci să le fi ascultat, cu siguranță mi-ar fi plăcut cu mult mai mult.” Pentru că Oprah are un stil aparte de a vorbi, de a cugeta, de a face grimase, nu știu, eu îi urmăresc și acum emisiunile cu aceleași entuziasm, deși pe unele le-am văzut de mai multe ori. Așa, doar citind, începeam la un moment dat să-mi pierd răbdarea, aveam impresia că se bate pasul pe loc și atât, nimic mai mult. 

Cu toate acestea, cu siguranță sunt anumite capitole la care voi reveni cu drag, pentru că sunt lucruri adevărate, nu mascate de cuvinte frumoase, lucruri simple dar care, de fapt, te lovesc atât de profund. Chiar dacă am dat trei steluțe volumului, știu că merită mai multe, dar eu nu sunt cititorul avizat a citi astfel de cărți. Nu că nu sunt genul meu, dar prefer să mă axez pe altfel de lecturi. Cartea aceasta are target-ul ei, însă eu am vrut să o am în bibliotecă doar pentru simplul fapt că e scrisă de Oprah Winfrey, un om cu adevărat special și demn de urmat. Plus că, de altfel, am citit și că omul ei de suflet, îndrumătorul spiritual, este Maya Angelou, un om care pur și simplu mă inspiră. 

Să aveți lecturi frumoase și pline de învățăminte!

Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac - Recenzie

Editura: Cartier

Rating: 5 din 5 stele

Număr de pagini: 160

Am unele convingeri legate de anumite cărți, e ca un alt simț care mi s-a dezvoltat de-a lungul timpului, odată cu toate lecturile mele. Sunt cărți la care pur și simplu simt din titlu că o să-mi fie pe plac, sunt alte cărți care, încă de la prima pagină, îmi demonstreză că vor fi o lectură de prisos, care doar vor fi și atât - o altă carte trecută în ”read”. Nu știu câte așteptări am avut de la volumul Tatianei, Vara în care mama a avut ochii verzi, dar vă pot spune că, oricât de mari ar fi fost așteptările mele, această carte cu siguranță le-ar fi întrecut. Și vă pot spune de ce: Vara în care mama a avut ochii verzi a devenit una dintre cărțile mele preferate, o pot alătura, fără vreun dubiu, romanului meu preferat din toate timpurile, al lui Margaret Mitchell, Pe aripile vântului. Pentru că nu am mai avut parte de ceva vreme de o lectură atât de puternică, de o lectură cu care să rezonez (ei bine, poate nu în totalitate) atât de mult, de o lectură care să stârnească în mine atâtea emoții, sentimente, lacrimi, bucurii, întrebări. Nu știu, pur și simplu am fost fascinat și sunt, chiar și-acum, după o săptămână ce a trecut de când l-am citit.

Vara în care mama a avut ochii verzi sumează strigătul personajului principal, este ca o exorcizare, este ca un semn mare al exclamării pus asupra întregii lumi în care trăim. Nu, nu pot vorbi de roman în modul în care i-aș face o recenzie, așa că am să vorbesc doar despre ce am simțit eu citindu-l; nu vreau să-l povestesc, nu vreau să dau citate, aș vrea să vorbesc doar despre ochii verzi ai mamei, nu doar vara, nu doar toamna, ci despre ochii ei verzi întreaga viață. L-am citit încet, încet, nu m-am grăbit să-l termin - având în vedere că are doar 160 de pagini, cu siguranță l-aș fi dat gata în doar câteva ore. Însă am vrut să gust din fiecare frază care avea o încărcătură emoțională aproape acerbă, exhaustivă, am vrut să intru în mintea personajului extrovertit, aproape vulgar în simpla existență ancestrală a mamei, a sufletului din care rădăcinele i se trag. Aș vrea să citesc acest roman toată viața, o simplă pagină mi-a oferit mai multe emoții decât ar fi reușit alte cărți în zeci de pagini. Tatiana Țîbuleac are un stil al ei, un stil provocator, care, pentru unii, poate ar părea vulgar, nepotrivit - cum să vorbești despre propria mamă în maniera în care îți dorești să dispară, să moară, s-o urăști, să ți se pară proastă și urâtă și ratată? Da, dar am reușit să văd dincolo de toate aceste aspecte pe care le-a conturat Tatiana în carte. Volumul este ca o provocare, pe care o accepți - iar apoi, depinzând de fiecare cititor, autoarea pierde provocarea sau o câștigă. Din partea mea, mă declar învins.

Un roman plin de forță, pe cât de profund, din păcate pe atât de scurt. Totuși, n-aș fi vrut ca autoarea să se lungească cu anumite aspecte. Nu. Îmi place că am rămas cu întrebări fără vreun răspuns din partea ei, mi-a lăsat mie o alegere liberă de a interpreta anumite aspecte. Vedeți voi, ochii mamei nu-s doar pupile, nu au doar retine, ci în ochii mamei se cumulează viața personajului, acolo, în irisul ei verde, de culoarea câmpiei arzânde, oamenii vin și pleacă, se nasc și mor, visează și se trezesc la realitate. Ochii mamei, acei ochi care cândva se vor închide, închizând în spatele lor tot universul existenței. Vara în care mama avut ochii verzi este plin de imagini hipnotice, nebunești, uneori inadecvate logic, fapt ce m-a dus cu gândul la romanul arhicunoscut al Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, un alt volum care m-a sfâșiat, și în care poarta dintre cele două lumi - ale mamei și lumea copilului - era părul, cordonul ombilical al copilei pentru care idealurile nu mai erau decât dorințele ca propria-i mamă să se întoarcă acasă și să fie fericită. O referință potrivită, după părerea mea, Tatiana Țîbuleac impunând o proză în stilul inegalabil al Aglajei. Și se pricepe, chiar se pricepe, o face cum știe ea mai bine.

După ce-am terminat romanul, evident, am fost trist fiindcă știam că un volum de o asemenea intensitate nu am să mai citesc curând, dar am fost și fericit că îl pot număra printre cărțile din biblioteca mea. Vara în care mama a avut ochii verzi a fost lectura de care am avut nevoie în această perioadă, a fost o lectură adevărată, dincolo de orice comentarii aș fi auzit: sunt persoane care apreciază cartea, la fel de bine cum sunt și persoane cărora romanul li se pare o porcărie. Da, dreptul la liberă opinie și alegere avem, nu cred că Tatiana Țîbuleac nu a luat în calcul că cititorii i se vor împărți în mai multe categorii. Dar am simțit că prin acest volum ea a fost sinceră, a vrut să spună anumite lucruri și, după părerea mea, subiectivă, chiar a reușit. O intensitate uneori de nesuportat, o sinceritate aproape epuizantă, bolnavă. Și, după cum spune și Radu Vancu, „ultima treime a romanului (...) ei bine, pentru intensitatea ei atât de particulară, nu îi pot găsi Tatianei Țîbuleac vreun corespondent”. Ea e unică și-atât, prin tot ceea ce trăiești citind acest volum. Mă bucur, chiar mă bucur că acest om există și abia aștept să-i citesc și celelalte scrieri. 

Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru, exact așa cum trebuie ele să fie: cu sens! Seară faină și ne citim în curând!

#literatura de ieri VS #literatura de astăzi

Un proiect inițiat de Târgul Cărții, la care iau parte cu drag. Mulțumesc mult de invitație! 

Citesc mult, sau, cel puțin, o făceam cândva, când aveam timp. De toate, poezii, proză, eseistică, chick-lit (dar mai rar, na), romane de opt sute de pagini, broșuri micuțe. Sincer, la un moment dat am început să nu mai triez din ce citesc, efectiv citeam tot ce-mi cădea în mână. Și, cu toate acestea, mereu m-au speriat clasicii, motivele ar fi numeroase, nu știu, ideea că nu i-aș putea înțelege, că la un moment dat devine plictisitoare, redundantă acțiunea romanului (dacă există, bineînțeles); îmi aduc aminte de un citat, din care, tunchiat, parcă era „cărțile clasice, cărți pe care toți le laudă dar nimeni nu le citește.” O fi, oare, așa? Da, am citit cărți clasice, cărți de referință, Anna Karenina, Pe aripile vântului, Jane Eyre, Mândrie și prejudecată, Mănăstirea din Parma și ar mai fi, dar nu mă lungesc acum. Și, totuși, palmaresul meu literar numără de zeci de ori mai multe cărți contemporane, moderne, nu ”out of fashion”, cum se spune. Motivele ar fi și circumstanțele contemporane mie, spre exemplu; nu mai suntem în perioada în care, dacă nu erai invitat, nu ți se permitea să te bagi în vorbă cu cineva, când nu aveai voie să privești o persoană fix în ochi, lucru nepotrivit, la o adică, pentru că erai considerată nu știu cum. Nu mă înțelegeți greșit, epocile victoriene, elisabetene mereu m-au atras, au ceva al lor, dar, totuși, să ne ancorăm în realitate (părerea mea, domnilor, nu trebuie s-o împărtășiți).

Voi răspunde la niște întrebări puse de cei de la Târgul Cărții și, dacă aveți chef, vă invit să faceți același lucru în colțișorul blogului vostru. 

1. Sunt cărțile de ieri mai valoroase decât cele de astăzi?

Or, domle, cum să compari valoarea unei cărți? Evident, în condițiile în care nu numim „carte” tot ce este tipografiat și prins între două coperți, orice piece of shit, să spun așa. Eventual, am putea spune doar că o carte este mai bună decât alta, nu știu, criteriu subiectiv prin excelență, reiterează o părere individuală, colectivă, dar în niciun caz unică. Cărțile de ieri mai valoroase decât cele de astăzi? Dat fiind contextul nostru contemporan, 2017, aș putea spune că nu, dar poate m-aș înșela, la fel de bine aș putea spune că da, cele de ieri sunt mai valoroase, dar iarăși aș greși. Cert este că fiecare timp al literaturii are referința sa anume: din cărțile vechi, „de ieri”, se desprinde o literatură elegantă, o literatură țesută din om, din sufletul său, din trăirile și emoțiile sale surprinse într-o continuă artă a scrisului - nu știu, cărțile clasice, mie unul, mereu mi-au imprimat un aer de eleganță, de subtilitate, de sensibilitate. Revenind la cărțile contemporane, moderne, postmoderne, „de astăzi”, pot spune doar că tema de bază nu s-a schimbat, tot omul este axis mundi, dar ce s-a schimbat reprezintă modul în care tema este îmbrăcată și explorată. Modul în care omul este tratat, pe un picior cert diferit de modul în care era tratat de către clasici. Plusuri și minusuri au ambele părți, deși, recunosc, nu vreau să fiu ipocrit, citesc cu mai mare plăcere o carte contemporană decât un clasică.

2. Se scria mai bine pe vremuri?

Din punctul de vedere al rigorii stilistice, al construcției sintactice, al înșiruirii cronologice, al adecvării spațiale și temporale, cu siguranță da. Clasicii mereu mi-au lăsat impresia unor romane schematice, bordate, ca și cum autorii și-ar fi făcut dinainte o schemă, „o să-ncep romanul de-aici și o să-l trec pe-aici, îl învârt pe-aici și-ajung aici”, urmărindu-și planul pe întregul act al conceperii romanului. Poate, din acest punct de vedere, se scria mai bine. În momentul de față, se scrie exponențial mai bine abordându-se partea filosofică, să spun așa, a omului, a situațiilor în care acesta se găsește. Nu știu, dar eu chiar nu am găsit o carte clasică ce ar fi putut să-mi inspire idei filosofice directe, să mă facă să mă gândesc la ce-am citit. OK, nu-s egoist, sunt romane clasice care mi-au dat de gândit doar după ce le-am terminat de citit (spre exemplu, încă mă macină Litera stacojie și Anna Karenina), dar am citit unele cărți contemporane care mă făceau să mă opresc din lectură, să-mi fixez ochii pe tavan și să mă întreb „ok, acum eu ce fac cu a mea viață?” Încă o dată, întrebarea este relativă, iar simplul răspuns pe care l-aș putea da, pentru că se cere, este că da, se scria mai bine pe vremuri, dar în societatea noastră contemporană, emoțiile se trăiesc mult mai intens prin scris. 

3. Marii scriitori de ieri sunt mai prejos decât cei de astăzi?

Nici gând. Un scriitor nu este cu nimic mai presus decât alt scriitor, nicio distincție nu-l face pe un scriitor mai bun decât altul. Toți sunt egali, doar că unii reușesc să ajungă altfel la inima cititorului, să-i miște acolo o coardă la care doar ei au accesul. Nu știu cum să spun, m s-a întâmplat să citesc niște cărți scrise de autori de care nu auzisem ulterior până atunci, iar acele cărți pur și simplu să mă bulverseze și să mă lase mască. Deci, marii scriitori de ieri nu sunt cu nimic mai presus decât cei de astăzi, precum nici cei de astăzi nu sunt cu nimic mai prejos. A fi scriitor, nu doar prin definiție, nu ești scriitor atunci când scrii o carte, două, trei, ci atunci când scrii pentru că știi că altfel nu te vei putea fi salvat, da, atunci ești scriitor, știi că literele îți oxigenează sângele și scrisul te eliberează din meningele creierului tău.

4. Timpul este cel ce dă valoare cărților?

Cu siguranță, da. Ca referință, Pe aripile vântului, roman care s-a vândut în zeci de milioane de exemplare, o carte de referință și acum, și de-acum mulți, mulți, enorm de mulți ani înainte. Recunosc, este cartea mea preferată, până acum nu am mai reușit să citesc o altă carte de o asemenea anvergură emoțională, stilistică. Pur și simplu, uimitoare. 

5. Pot fi comparați scriitorii de astăzi cu cei de ieri?

Celor de astăzi le lipsesc răbdarea celor de ieri. Celor de ieri le-au lipsit sinceritatea celor de astăzi. Și cam asta este tot ce-am vrut să spun! 

Vă invit și pe voi cu drag să răspundeți acestor întrebări, mie chiar mi-a făcut plăcere! Mulțumesc mult, echipa Târgul Cărții!