„Acolo unde femeile sunt regi”, de Christie Watson- Recenzie

 

„Nigeria este un loc unde femeile sunt regi. Unde orice este posibil.”

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Premii: Premiul Costa pentru roman de debut

Traducere din engleză: Irina Negrea 

Cartea lui Christie Watson vorbește despre iubirea maternă în cele mai felurite reprezentări ale sale, dar prezintă și lumea exotică a Nigeriei, cu senzațiile, culorile și mirosurile care o definesc.
Elijah, un băiețel nigerian de șapte ani, născut în Anglia, se luptă cu propriul comportament deviant, pe care îl consideră provocat de un vrăjitor dinăuntrul său.
Aflat în plin proces de adopție, Elijah este împărțit între iubirea pentru mama biologică, Deborah, și cea adoptivă, Nikki. La un moment dat, asistenții sociali descoperă că Elijah a fost abuzat și traumatizat fizic și psihic.
În lupta lui de a se accepta și de a-și găsi liniștea alături de noua sa familie, Elijah vrea să se convingă, totuși, de dragostea lui Deborah, iar prețul pe care îl plătește este devastator.

„Vrăjitorul se cățără înapoi înăuntrul lui Elijah, umplându-l atât de tare, încât stomacul i se chirci și începu să-l doară. Cu puterea minții lui Elijah, luă cârpa de vase și o făcu să dănțuiască prin aer. Cârpa dansa prin toată bucătăria și deasupra aragazului. Vrăjitorul avea mania de a-i îmbolnăvi pe oameni, de a-i înfuria și a-i înnebuni de-a binelea.”

O. Carte. Superbă. Doamne, cât de mult mi-a plăcut ce am citit aici, și nu doar povestea în sine, ci modul în care a decurs totul, acțiunea, intriga, atât de frumos și magic a fost totul. Am vrut să citesc acest roman încă de când i-am văzut coperta, pentru că știam că, mai mult ca sigur, o să-mi placă foarte mult. Și chiar mi-a plăcut, întrucât i-am dat cinci steluțe. Și i-aș fi dat și mai multe, dar zgârie-brânză e Goodreads. Acolo unde femeile sunt regi mi s-a părut total diferită față de restul cărților de la Editura Trei, din colecția Fiction Connection. Și știți de ce vă spun asta? Pentru că este printre singurele cărți care au reușit să mă emoționeze, să rupă o bucată din mine atunci când citeam anumite fragmente. Da, povestea pe care Watson ne-o spune este una foarte emoționantă, și, da, tratează o temă pe care și eu, în ceea ce am scris și scriu, o văd ca un axis mundi - iubirea maternală, în toată formele ei de manifestare, ba chiar oedipiene. Efectiv m-a lovit acest roman, mi-a atins sufletul și l-am trăit pagină cu pagină cu pagină. Nu am vrut să-l mai termin, pentru că m-am simțit apropiat de toate personajele sale, de Elijah, de Nikki, de Ricardo, Obi, dar mai ales de Deborah. 

„- Nu sunt un băiat bun, strigă Elijah. Sunt un băiat rău.Sunt plin de răutate. (...)

- Îmi pare rău că simți așa, Elijah. Tu ești un băiat bun. Nu există niciun pic de răutate în tine. Doar durere.”

Nu am să vorbesc de acțiune, pentru că nu este genul acela de roman la care acest lucru contează foarte mult. Nu, de fapt, în acest roman, Acolo unde femeile sunt regi, primează ceea ce personajele gândesc, simt, trăiesc, în împrejurimile în care acestea se dezvoltă. Elijah, Elijah, unul dintre personajele cele mai frumos construite (din majoritatea romanelor pe care le-am citit), este rupt între iubirea pentru mama adoptivă, Nikki, și iubirea necondiționată, dorul infinit, din lumini de stele și lacrimi de ploaie, pentru mama sa adevărată, Deborah. Având certitudinea că în el sălășluiește un străin, un vrăjitor rău, capabil să ucidă pe oricine cu o simplă atingere, Elijah, micuțul nigerian, se retrage în lumea sa, sub carapacea-i proprie în care doar el, cu tristețile și lacrimile și durerile sale, are acces. Este foarte interesant de urmărit evoluția acestui personaj, dar este și mai interesant să încerci să-i despici meningele creierului și să încerci să afli ce este, de fapt, acolo. O boală? O înrădăcinare în religia nigeriană? Un traumatism din copilărie? De fapt, este foarte interesant atunci când autoarea îți dezvăluie acest secret. 

„Elijah nu știa multe lucruri. Nu știa să citească și nu știa să fluiere, deși toți copiii pe care îi cunoaștea el știau să fluiere. Însă de două lucruri în viață era absolut sigur:

Mama lui îl iubea.

Și vrăjitorii existau de-adevăratelea.”

Nikki și Obi, părinții adoptivi ai lui Elijah. Neputând să aibă copii, cei doi se hotărăsc, în sfârșit, să adopte pe unul. După mai multe ședințe de consiliere, alea-alea-alea, hârțogăraia cuvenită, consilierul de adopție li-l propune pe Elijah, avertizându-i însă că nu va fi prea ușor să-l crească și să-i ofere educația necesară. Cei doi însă acceptă, demersurile sunt făcute, iar Elijah ajunge în cele din urmă să aibă o familie alături de cei doi. Cu toate acestea, iubirea pentru propria mamă, dorul nesfârșit și sfâșietor față de aceasta, zeci de întrebări care nu-și pot găsi răspunsul, fac din micuțul nigerian un personaj instabil, neașteptat, care cu greu se va adapta circumstanțelor familiale, însă, în cele din urmă, va reuși, găsind protecție și ajutor în noii lui părinți.

„E adevărat, Elijah. Există trei locuri unde femeile sunt regi. Unul este în acel moment de după naștere, când generații întregi de femei se scurg în trupul uneia singure și toată lumea se înfioară, iar natura ne amintește cine este rege. Al doilea loc este Nigeria, unde - ții minte - o femeie, o prostituată chiar, era atât de respectat încât a fost făcută rege. Și în Rai femeile sunt regi, negreșit, căci în Rai toate relele de pe pământ sunt îndepărtate. Nigeria, Nașterea unui copil și Raiul: acestea sunt locurile unde orice este posibil pentru femei.”

De cealaltă parte, cred că cea mai emoționantă parte din acest roman, sunt scrisorile lui Deborah, mama adevărată a lui Elijah. Doamne, cât de mult m-au scrisorile ei, nu știu, dacă ați citit romanul meu, Toate sfârșiturile sunt la fel, la un moment dat și eu am inserat scrisori de-ale mamei, iar acest lucru m-a făcut ca romanul de față, Acolo unde femeile sunt regi, să-mi placă și mai mult. Departe de fiul ei, Deobrah scrie scrisori pe care i le expediază lui Elijah, însă scrisori care, dintr-un oarecare motiv, nu ajung la Elijah decât după mulți ani. În aceste scrisori, Deborah îi povestește fiului ei despre tatăl lui, despre religie, despre Dumnezeu, despre speranță și iubire și trădare și frică, mai ales frică, despre iubirea nesfârșită pentru acesta, despre tainele vieții și ale morții, despre cât de frumoasă este lumea atunci când știi că întreaga ta iubire și viață se acumulează în copilul tu, în cel care, cu șoapte dulci, călduroase, îți va spune „tată” sau „mamă”. Nu vă pot spune mai multe, însă acele pagini au avut o încărcătură emoțională inimaginabilă, pline de sentiment și adevărat.

„Elijah ridică ochii spre cer, unde, în ciuda luminilor portocalii proiectate din orașul de dedesubt, el putea număra stelele.”

Legat de stilul scriitoricesc al lui Christie Watson, vă pot spune că e incontestabil unul special, diferit față de alte cărți de la Editura Trei, pe care le-am citit. Mi-a depășit cu mult așteptările. Un stil complex, dar parcă simplu, care să nu plictisească, Watson poematizează viața, sentimentele, trăirile, prin metafore și frecvențe  stilistice și plastice, pur și simplu are un mod fascinant de a povesti, de a te face să fii acolo alături de ceea ce se întâmplă. Nu m-a plictisit deloc, iar personajele reale, tridimensionale, atât de puternic și frumos construite și solidificate; aceste lucruri au făcut din romanul Acolo unde femeile sunt regi un roman într-adevăr bun, unul de referință în lecturile mele și, cu siguranță, nu-mi va mai fi dat - prea curând - să citesc un roman atât de bun și sensibil, care tratează o problemă destul de actuală și firavă.

„Elijah, dragostea mea, universul meu.

Îmi amintesc cum te țineam la fereastră și îți arătam stelele. Îți cântam, te legănam cu cântecele, iar tu te uitai la mine cu ochi mari. Și am văzut, în adâncul trupului tău, că tu erai acolo. Puteam să te ajut. Îți zâmbeam și îți dădeam doctorii și tu zâmbeai, cu gingiile tale golașe, și mă făceai să râd în hohote. Te lăsam să bei tot biberonul, apoi ne lungeam împreună pe patul meu și mă uitam la tine cum încercai să prinzi în pumnișor câte o rază de lună. Dădeai din piciorușe și suflai clăbucei din buze, iar eu te gâdilam pe burtică, și râdeai, râdeai, până adormeai.”

Mulțumesc enooorm, și de această dat, Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

Viața e ușoară, nu-ți face griji, de Agnès Martin-Lugand - Recenzie

  

„Mulțumită cafenelei, redevenisem o ființă socială, o femeie care muncea și își lua viața în mâini.”

 
Editura: Trei

Număr de pagini: 232

Rating: 4 din 5 steluțe

Traducere din limba franceză: Carmen Otilia Spînu

Anul apariției: 2016

Întoarsă din Irlanda, Diane este hotărâtă să înceapă o viață nouă la Paris. Cu ajutorul prie­tenului său, Félix, redeschide cafeneaua literară „Oamenii fericiți citesc și beau cafea” (recenzia primei părți, AICI), oaza ei de liniște. Acolo îl întâlnește pe Olivier. Un bărbat blând și atent, care înțelege refuzul ei de a deveni din nou mamă, după pierderea cumplită pe care a suferit‑o. Dar o întâmplare neașteptată o bulversează pe Diane și îi spul­beră toate certitudinile. Va avea ea oare curajul de a‑și construi un nou cămin?

„A ieșit și a așteptat să încui înainte să se îndepărteze. Ca în transă, am urcat la mine și m-am culcat. Găsisem oare bărbatul care va aduce bucuria în viața mea? Voi putea să mă las pe mâinile lui?”

Da, recunosc, am citit pe nerăsuflate și aceast roman, Viața e ușoară, nu-ți face griji. Nu știu cât de ușoară o fi, cum nici câte griji să-mi fac sau nu, dar știu un lucru, și anume că abia aștept să mai citesc ceva scris de această autoare. Agnès Martin-Lugand chiar are talentul evident de a povesti și de a așeza poveși pe hârtie, oricât de fictive ar fi ele. Nu ai cum, de fapt, să nu-ți imaginezi că ceea ce scrie ea nu este adevărat, pentru că acțiunea nu e deplasată, ba chiar s-ar putea întâmpla aceste lucruri oricui, în orice circumstanțe. Volumul de față ne prezintă povestea aceleiași persoane, Diane, cu care ne-am familiarizat încă din primul volum. Întoarsă înapoi în Paris, aceasta își redeschide cafeneaua pe care a lăsat-o în grija prietenului ei cel mai bun și singura persoană care îi este mai apropiată, Felix, și încearcă să uite de cele întâmplate în Irlanda. Într-o zi, îl întâlnește pe Oliver și, încetul cu încetul, aceștia doi încep să vorbească, să servească împreună cafeaua, chestii dintr-astea. Toate bune și frumoase, până când Diane primește un telefon de la proprietarii casei la care a stat ea cât a fost în Irlanda, și totul, încet dar sigur, i se dă peste cap. Întoarsă în Irlanda, la libera ei alegere, este nevoită să-l lase pe Oliver în spate și să dea piept iarăși trecutului pe care a vrut să-l uite. Ia zi, Agnès Martin-Lugand, acum viața mai este așa ușoară?

„- Oamenii fericiți își iau viața în mâini! Iată-ne la tine acasă!”

Nu am să vă spun mai multe, nu știu, pentru că registrul este același, povestea curge de la sine precum un vânticel răcoritor de vară. Nu veți avea habar cum vor trece aceste două sute și ceva de pagini, pentru că nu este o lectură obositoare, o lectură care să necesită concentrare și o atenție maximă. Nu, tocmai asta am apreciat la scriittoarea Agnès Martin-Lugand, anume lejeritatea cu care aceasta poveste și cu care scrie, fără a exagera totuși cu simplitatea prozei. Mi-am permis să beau o cafea în timp ce citesc, să mă uit pe geam profitând de soare și de căldura de afară, fără a uita ceea ce scria cu o pagină înainte sau ceva de genul. Nu, o biluță albă pentru Agnès Martin-Lugand. Totuși, de ce am dat doar patru steluțe acestui roman? Pentru că, prin comparație, primul volum mi s-a părut mai dinamic, mai plin de viață, a avut acel ceva pe care nu l-am regăsit și în Viața e ușoară, nu-ți face griji. Evident, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut. Dacă în acest roman nu am găsit dinamism atât de mult, cum am găsit în primul, atunci am găsit aici îndeajuns de multă emoție și iubire și suferință și chestii din tagma „dramă”. Da, mi-a plăcut pe ce a mizat Agnès Martin-Lugand de această dată; totuși, plăcerile rămân plăceri, nu-i așa?

„- Nu spune nimic, acum sunt bine. Dar de atunci nu am mai avut pe nimeni în viața mea... și trebuie să spun că... este pentru prima dată când mă simt cu adevărat bine alături de un bărbat. Voi înțelege dacă asta te sperie...”

Legat de stilul scriitoricesc al lui Agnès Martin-Lugand, vă pot spune că e incomparabil. Mi-a depășit cu mult așteptările, nu mă așteptam să-mi placă atât de mult un astfel de roman, adică să nu mă plictisească. Un stil simplu, lipsit de poematizări, de metafore și chestii stilistice, nu, pur și simplu are un mod fascinant de a povesti, de a te face să fii acolo alături de ceea ce se întâmplă. Am auzit păreri împărțite legate de acest roman, dar pe mine m-a convins că este unul bun, unul de referință dacă e să vorbim de o lectură frumoasă și ușoară și sensibilă și curajoasă. Da, chiar a fost un roman bun, picat la țanc, pentru că am vrut să citesc și ceva ușor, dar și ceva care să-mi placă și să mă prindă.

Nu știu ce-aș mai putea să spun, cred că am spus destule în recenzia primului volum, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, din care am citit și pasajul de mai sus, cel legat de stilul autoarei. Mulțumesc enooorm, și de această dat, Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

 

Oamenii fericiți citesc și beau cafea, de Agnès Martin-Lugand - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 176

Traducere de: Carmen Otilia Spînu

Anul apariției: 2016

„... sunt pierdută. Ar fi trebuit să plec cu voi.”

După ce a profesat ca psiholog timp de șase ani, Agnès Martin-Lugand s-a dedicat scrisului, publicându-și primul roman, Oamenii fericiți citesc și beau cafea în regim propriu, pe platforma Kindle Amazon, în decembrie 2012. Remarcată rapid de bloggerii atenți la mediul literar virtual, a trezit interesul Editurii Michel Lafon, care i-a propus debutul în lumea editorială tradițională. Odată ce romanul său a apărut în catalogul Michel Lafon și s-a vândut numai în Franța în peste 300.000 de exemplare, a fost asigurată și traducerea lui în mai multe limbi europene, printre care spaniolă, italiană, poloneză și turcă. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de producătorul american Harvey Weinstein. Continuarea romanului, Viața e ușoară, nu-ți face griji, a apărut, de asemenea, la Editura Trei.

A plecat din Paris să se uite pe sine. Dragostea pe care o va întâlni va schimba totul. Povestea lui Diane începe în mod brutal cu moartea soțului și a fetiței sale, eveniment care o aruncă în cea mai cumplită depresie. Totul se oprește în loc, în afară de inima ei, care continuă să bată. Cu încăpățânare. Dureros. Zadarnic. Când cel mai bun prieten și asociat în mica afacere cu o cafenea literară la Paris, Felix, îi propune o călătorie ca început pentru o nouă viață, Diane alege să îndeplinească o mai veche dorință a fostului ei soț și se refugiază departe de lume, într-o mică așezare din Irlanda. O întâlnire neașteptată cu un bărbat taciturn o face pe Diane să vadă din nou lumea cu încredere și cu forță regăsită. 

Oamenii fericiți sunt acei oameni care se privesc, de-a lungul timpului, cu aceeași iubire, forță și dragoste. Pentru că oamenii fericiți se schimbă, da, toți oamenii se schimbă, dar ei nu uită să-și spună asta. Oamenii fericiți sunt acei oameni care, în diminețile târzii, își spun bună dimineața și se îndrăgostesc iarăși. Așa este omul, așa ar trebui să fie, pentru că oamenii fericiți găsesc bucuria în cele mai mărunte lucruri: într-o cafea, într-o carte bună, într-o poză înrămată și o prietenie veche. Și, încetul cu încetul, ne vom da seama că, într-adevăr, Oamenii fericiți citesc și beau cafea. Am adorat acest roman, pur și simplu. L-am luat în mână și am parcurs cele 176 de pagini fără să mă opresc, pentru că m-a prins povestea, m-a făcut să trăiesc alături de ea și abia așteptam să văd ce se mai întâmplă cu Diane, ce-are de gând să facă acum, în circumstanțele în care e, pur și simplu am simțit că Diane, personajul principal, mi-e o prietenă căreia trebuie să-i fiu alături și pe care trebuie s-o susțin, deși aparent cu greu am reușit să-i înțeleg alegerile, gândurile. Nu am să vă spun multe despre poveste în sine, pentru că știți prea bine că nu obișnuiesc să fac asta: ideea este că Diane își pierde soțul și fiica într-un accident, moment în care începe să se închidă tot mai mult în propria-i lume, se-ascunde sub o carapace unde se află doar ea cu lumea ei, sau, în fine, ce-a mai rămas din aceasta. Se luptă cu trecutul, cu dorința de a uita ce s-a întâmplat - deși, bineînțeles, este imposibil -, de a depăși momentul în care persoanele cele mai dragi ei au părăsit această lume. Îndemnată de Felix, aceasta pleacă î Irlanda, într-un mic sătuc, închiriază o căsuță, întâlnește oameni frumoși, calzi și primitori, dar și pe un anume tip, un vecin, Edward. Ok, ok, totul frumos, dar aici povestea începe să devină palpitantă, pulsând cu tot felul de întâmplări. Edward și Diane, cuplul non-cuplu, acei oameni care, luptându-se cu demonii trecutului care-și fumează țigara, încerc să găsească fericirea. Împreună? Poate.

„Cred că refacerea vieții mele trece prin cafenea.”

Povestea Dianei în sine nu este una complicată, dar modul în care autoarea tratează și speculează întâmplările din viața ei, fac din Oamenii fericiți citesc și beau cafea un roman spectaculos, profund și emoționant, presărat cu glume, cu întâmplări care te apropie și mai puternic de personaje, cu flashback-uri, memorie afectivă, nu știu, mie mi-a plăcut efectiv totul, de la început la sfârșit, nu mi-a lăsat impresia de plictiseală, de genul haide-să-mai-bag-ceva-ca-să-scriu-mai-mult. Nu, fiecare replică a avut rolul ei, fiecare personaj, atât de frumos creionat și alcătuit, conturat prin acțiunile și vorbele și gândurile sale; de altfel, mi-am dat seama că Agnès Martin-Lugand are o apetență pentru personajele viscerale, veridice, care trăiesc și simt între paginile cărții. Fiecare personaj mi-a dat impresia că există dincolo de pagini, era ca și cum m-aș fi uitat la un serial bun, în care totul decurge cronologic, deși fictiv, într-o realitate diferită. M-am apropiat mult de Judith, sora lui Edward, acea fire rebelă care totuși este ancorată în planurile sale, însă dorința ei de libertate, de exprimare, cu serile petrecute la bar, scăldate în fum de țigară și aventuri târzii. Mi-am dat seama că și eu cunosc astfel de oameni, așadar Agnès Lugand, deși nu vreau să speculez greșit, cu siguranță și-a luat realitatea (poate nu fix a ei) și a integrat-o, prin personaje și gânduri și replici delicioase, în paginile cărții. Este irefutabil, fiecare autor ia o parte din realitatea sa proprie și, într-o manieră fictivă, o integrează în opera pe care o creează.

Edward, să vorbesc despre el, acum. De ceva vreme nu am mai citit un roman în care să mă enerveze, dar în același timp să-mi placă, cu care să empatizez într-o oarecare măsură, un astfel de personaj. Pentru mine, deși sunt deja la jumătatea celui de-al doilea volum, Viața e ușoară, nu-ți face griji, încă rămâne un personaj bizar, pe care nu-l prea înțeleg, parcă exagerat și exhaustiv de taciturn, căruia nu-i înțeleg gândurile decât abia atunci când, prezentate din prisma Dianei (pentru că romanul este subiectiv, la persoana întâi, prezentat din perspectiva trăirilor Dianei, într-un timp prezent ei, nicidecum un flux al memoriei), îmi sunt puse pe tavă și le servesc cu o porție dulce de înghețată. E ciudat, mi-aduc aminte acum de romanul lui Coelho, Veronika se hotărăște să moară, când încă mă gândesc cu un gust amar la Veronika, după părerea mea unul dintre cele mai frumoase potrete feminine schițate de Coelho. Edward e un personaj puternic, alcătuit din lumini și umbre, dar care încetul cu încetul se dezgheață, însă doar pentru ca, într-o clipită, să devină iarăși personajul rece și distant. Neghiob, aparent nesimțit, și nu o spun cu exagerare, domnul acesta pare-se a avea ceva cu Diane: atenția ei îl deranjează, îl epuizează, îi vorbește urât, o bruschează, ba chiar pare s-o și amenințe la un moment dat. De ce? Vă las pe voi să aflați. Însă vă spun doar că aparențele înșală, iar oamenii fericiți mai mint și ei câteodată. Așa, câteodată.

„- Drace, uită-te la tine, parc-ai fi o cârpă. Nu mai faci nimic. Nu mai muncești. Viața ta se rezumă la a fuma, a bea și a dormi. Apartamentul vostru a devenit un sanctuar. Nu mai pot să văd cum te prăbușești în fiecare zi tot mai mult.”

Diane și Judith și Felix sunt bomboanele acestui roman, pur și simplu. Diane, prin modul ei de a trăi fiecare cuvânt, de a încerca să depășească trecutul, condiția, să-și clădească o nouă viață frumoasă și liniștită; prin aceste lucruri, am trăit lângă ea de-a lungul romanului și i-am simțit fiecare lacrimă, fiecare râset și zâmbet, fiecare amintire afundată în fumul adânc al țigării. Judith, o explozie de culori și de voie bună. Felix, prietenul acela care mereu, dar mereu îți este alături, să te judece, să te facă să te simți bine, să te consoleze și să te-asculte, să-ți dăruiască din partea lui de lume, știind că ai pe cine să te bazezi. Personaje tridimensionale, frumos creionate și trăind prin acțiunile lor. Pentru mine, a fost criteriul definitoriu în a da cinci steluțe acestui roman. Și, vă rog să mă credeți, am început să fiu mai select atunci când evaluez un roman citit - înainte, dacă dădeam cinci steluțe cam oricărui roman care îmi plăcea câtuși de puțin, acum criteriile sunt altele. Iar romanul de față, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, le-a cam îndeplinit pe toate. 

„În întuneric, am mers pe urmele lor, în încăperea în care ne reuneam. Colin venea spre mine, eu îi desfăceam cravata, el mă săruta, Clara ne despărțea, cinam, Colin o culca pe fiica noastră, după care rămâneam amândoi, cu siguranța de a o ști pe Clara la căldură în patul ei, cu degetul mare în gură.
Am realizat că apartamentul nostru nu mai exista, îmi dorisem să rămân acolo ca să păstrez totul neatins, dar greșisem. Nu mai erau dosare, zgomotul cheii în ușă, alergături pe parchet. Nu aveam să mai revin niciodată aici.”
 

Legat de stilul scriitoricesc al lui Agnès Martin-Lugand, vă pot spune că e incomparabil. Mi-a depășit cu mult așteptările, nu mă așteptam să-mi placă atât de mult un astfel de roman, adică să nu mă plictisească. Un stil simplu, lipsit de poematizări, de metafore și chestii stilistice, nu, pur și simplu are un mod fascinant de a povesti, de a te face să fii acolo alături de ceea ce se întâmplă. Am auzit păreri împărțite legate de acest roman, dar pe mine m-a convins că este unul bun, unul de referință dacă e să vorbim de o lectură frumoasă și ușoară și sensibilă și curajoasă. Da, chiar a fost un roman bun, picat la țanc, pentru că am vrut să citesc și ceva ușor, dar și ceva care să-mi placă și să mă prindă. Ah, da, Oamenii fericiți citesc și beau cafea este numele unei cafenele pe care Diane și Felix o gestionează și o întrețin. Nu vă spun mai mult, dar, pentru mine, această cafenea a devenit întocmai un supra-personaj. Deci, pay attention! 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

Despre viaţa şi opera lui Giuseppe Tomasi, duce de Palma şi principe de Lampedusa – Seară italiană la Humanitas Cişmigiu miercuri

Librăria Humanitas de la Cişmigiu vă aşteaptă miercuri, 5 aprilie, ora 19.00, la o seară italiană dedicată operei şi vieţii lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, prilejuită de apariţia în ediţie de colecţie, la 60 de ani de la moartea autorului, a celebrului şi unicului său roman Ghepardul. La eveniment vor vorbi Smaranda Bratu-Elian, Oana Boşca-Mălin, Radu Paraschivescu şi Vlad Russo.

Despre Giuseppe Tomasi, duce de Palma şi principe de Lampedusa, născut pe 23 decem­brie 1896 la Palermo, fiul său adop­tiv, Gioacchino Lanza Tomasi, mărtu­risea că era un „om al tainelor“. Că a fost şi a rămas aşa se poate vedea din faptul că nici azi, la aproape şase decenii de la moartea sa, biografii nu cunosc din viaţa aristocra­tului sicilian decât foarte puţine lucruri. În timpul Primului Război Mondial a luptat ca ofiţer de artilerie în armata italiană, a fost prizonier în Ungaria şi, după ce a eva­dat, s-a întors în Italia pe jos. S-a căsătorit în 1932 cu baroneasa Alessandra Wolff-Stomersee. Nesuportând guvernarea lui Mussolini, a trăit lungi perioade în străină­tate, iar după război a revenit la Palermo. În 1955 a început să scrie Ghepardul, al cărui plan îl avea în minte de mulţi ani. A murit la Roma pe 23 iulie 1957, înainte de publicarea romanului (Il Gattopardo, Feltrinelli, 1958; Humanitas Fiction, 2011, 2017), considerat unul dintre cele mai im­por­tante din literatura secolului XX şi ecra­nizat în 1963, în regia lui Luchino Visconti. Printre scrierile sale apărute postum se numără Sirena şi alte povestiri (I racconti, 1961; Humanitas Fiction, 2016), pe care le-a conceput în ultimii săi doi ani de viaţă, Lezioni su Stendhal (1977), Invito alle Lettere francesi del Cinquecento (1979), Letteratura inglese, 2 vol (1990-1991), Călător prin Europa. Epistolar 1925–1930 (Viaggio in Europa. Epistolario 1925–1930, 2006;  Humanitas, 2016).

Ghepardul, ediţie de colecţie 2017

Ghepardul, capodopera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, apare în „Raftul Denisei“ în traducerea Gabrielei Lungu, împreunã cu prefața lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit celebrul roman, precum și cu două fragmente inedite și câteva poeme cuprinse în așa-numitul „Canțonier al casei Salina“.

„Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare cã prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacționează la această criză și cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului și fără nici o ranchiună. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte și dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. […] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important și aproape că este cheia romanului.“ (Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia din 30 mai 1957) 

Ghepardul este considerat unul din cele mai importante romane ale secolului XX.

Călător prin Europa, Epistolar 1925-1930, Traducere de Vlad Russo. 

„Între 1925 şi 1930, Giuseppe Tomasi di Lampedusa a călătorit mult. A stat în marile capitale europene, descoperind «blânda frumuseţe» a Parisului, «bonomia» odihnitoare a Londrei mult iubite, dar şi «fascinaţia perversă» şi enigmatică a «nemiloasei» şi lividei metropole care era Berlinul. Itinerariile sale l-au purtat prin Austria, Elveţia, Tirol, ba chiar şi în Ţările Baltice. Avea treizeci de ani. Călătorea cufundat în literatura europeană, cu o bibliotecă la purtător cuprinzând citate îndelung frecventate. Călătoria însăşi se petrecea în literatură. Le scria în Sicilia verilor săi Lucio Piccolo, poet, şi Casimiro Piccolo, pictor. Iar scrisorile sale, aflate undeva între schiţa literară şi divertismentul burlesc, au o anumită continuitate şi creionează adevărate intrigi romaneşti, avându-l în centru pe cel care semnează «Monstrul» şi al cărui autoportret spectaculos, dar niciodată complezent, se revendică de la personaje literare celebre .Umbra experimentului narativ care este acest epistolar se proiectează asupra Ghepardului, îndemnându-ne să recitim romanul şi să reflectăm din nou asupra lui.“ (Salvatore Silvano Negri)

Sirena şi alte povestiri, volum de proză scurtă

Traducere de Gabriela Lungu. În ultimii săi doi ani de viaţă, pe lângă romanul Ghepardul, Lampedusa a scris „o operă secundă“, apărută în volum postum, în 1961: însemnările din Amintiri din copilărie, sursa a celor mai multe detalii despre viaţa autorului, şi trei povestiri: Bucuria şi legea, Sirena şi Pisoiaşii orbi, care atestă pasiunea pentru lectură şi meditaţie care l-a însoţit întreaga viaţă, melancolica dispoziţie din copilărie către singurătate şi darul ieşit din comun al observaţiei. „Gheara leului“ se vede limpede din aceste pasionante ficţiuni de mai mici dimensiuni: o plonjare fără ezitări în profunzimea societăţii italiene, personaje creionate în trăsături sigure, alternanţa situaţiilor dramatice şi groteşti, a celor fantastice şi a celor realiste, descrieri de natură răspunzând tainic frământărilor sufleteşti.

Accesul la eveniment este gratuit şi se face în baza unei rezervări prealabile prin eventbook.

Cărți care își așteaptă recenziile

Salutare,

S-au adunat ceva cărți pe birou, cărți pe care trebuie să le recenzez; de fapt, cărți cărora vreau să le fac o recenzie. Haideți să le enumăr mai jos:

1. Autobuzul cu cocoșați - Nora Iuga;
2. ascultă cum plâng parantezele - Nora Iuga;
3. cîinele ud e o salcie - Nora Iuga;
4. Inima ca un pumn de boxeur - Nora Iuga;
5. Lebăda cu două intrări - Nora Iuga;
6. Resurecție - Flavius Simion;
7. Regina Maria - Ultima dorință - Tatiana Niculescu Bran;
8. Do Not Cross - Dora Pavel;
9. Scrisori către Monica (1947-1951) - Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu; 
10. Locul în care n-am ajuns niciodată - Ciprian Măceșaru;
11. Poate într-o altă viață - Taylor Jenkins Reid;
12. Lecții aparte - Hélène Grimaud;
13. Povești de dragoste - Ludmila Petrușevskaia;
14. Lumânările ard până la capăt - Sándor Márai;
15. Chemarea monstrului - Patrick Ness.

Și sunt sigur că mai sunt câteva, dar nu le găsesc! O să le caut și le adaug pe măsură ce le voi găsi. Lecturi frumoase să aveți și o zi plăcută!