Ultima aniversare, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2019

Traducere (și note): Ruxandra Ana 

Liane Moriarty (născută în anul 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract pentru o carte: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-şi va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney, a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci, a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șapte milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți şi Când vina ne desparte.

Un copil abandonat. Două surori care ascund un secret teribil. O singură șansă de a rescrie trecutul. După ce Sophie Honeywell refuză cererea în căsătorie a lui Thomas Gordon, se trezește moștenitoarea mătușii Connie de pe insula Scribbly Gum — faimoasă pentru Misterul Fetiţei Munro, care atrage anual mii de turişti. Sophie se mută pe insulă și intră într-o familie neconvențională în care fiecare pare să aibă câte un secret: Grace, o mamă tânără şi frumoasă, plănuieşte să evadeze din viaţa ei aparent perfectă, Margie, o casnică demodată, care face un pact cu un necunoscut, și visătoarea mătușă Rose care se întreabă dacă nu e timpul să ia singură decizii. Când lucrurile se complică, Sophie își dă seama că uneori stă în puterea ta să construiești un final fericit pentru povestea pe care o trăiești.

„Viața pe insulă vine la pachet cu obligații față de afacerea familiei, iar în această după-amiază Grace e responsabilă cu turul casei lui Alice și Jack. Mătușa Connie insistase mereu ca tururile să fie făcute de cineva care are o legătură personală cu Misterul Fetiței Munro, Bunica Enigma era chiar copilul, Mătușa Margie și Laura, mama lui Grace, erau fetele ei, iar Grace și verii ei, Veronika și Thomas, erau nepoții.” (am vrut să dau acest fragment pentru a vă fixa, la rândul vostru, gradele de rudenie dintre personaje - și, la rândul meu, l-am evidențiat pentru a reliefa cât mai mult legătura strânsă, de altfel misterioasă, dintre personajele romanului)

Nici nu știu cum aș putea începe această recenzie. Cred că, pentru început, voi spune doar că am o ciudă maximă pe acele persoane care nu au citit nimic de la Liane Moriarty, deoarece încă mai au ce citi de la ea, dacă mă înțelegeți. Eu am citit tot, toate cele cinci cărți traduse la Editura Trei; am început cu Secretul soțului (care, dacă nu mă îndoiesc, este prima carte tradusă la ei), și de-atunci am tot așteptat să apară și alte cărți. Până acum, le-am citit pe toate, și dacă ar fi să le ierarhizez, din motive subiective, nu prea cred că aș putea, întrucât fiecare mi-a plăcut mult, la timpul său, și-mi amintesc și-acum că, citind cred că o carte de Moriarty pe an, în cele din urmă am pus-o pe lista celor mai bune cărți citite în anul respectiv. Așadar, să le clasez puțin, cred c-ar fi așa, funcție de care mi-a plăcut cel mai mult: Ultima aniversare, Marile minciuni nevinovate, Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte și Secretul soțului. Este vagă această clasare, sincer, deoarece fiecare carte mi-a plăcut extrem de mult. Cred, mai mult, că le-am pus funcție de cât de mult a trecut de când le-am citit, și totuși știu faptul că Marile minciuni nevinovate chiar mi-a plăcut mult, mult de tot, deși am citit-o acum ceva timp. N-am văzut serialul, deoarece sunt sigur că romanul mi-a transmis mult, mult mai multe, așa că nu vreau să „stric” toată această magie. Poate am să-l văd cândva, dar nu e o prioritate, pentru mine, în momentul de față.

Așa, să trec la Ultima aniversare. Am citit pe nerăsuflate acest roman, bineînțeles, cum am făcut cu orice carte scrisă de Liane Moriarty. Repet, după cum am spus-o de nenumărate ori, Liane Moriarty este una dintre autoarele mele preferate de la Editura Trei, alături de Dicker și S.J. Watson (în această ordine), deoarece pur și simplu sunt înnebunit după modul în care scrie și după modul în care reușește să trateze anumite situații și circumstanțe și realități ale societății în care trăim. Nu știu, pentru mine, Moriarty este o autoare curajoasă, o autoare extrem de inteligentă, cu un simț debordant al psihologiei; sincer, nu știu cum reușește, dar cărțile ei mereu mă intrigă, mă fac să am tot felul de stări și emoții, mă trec prin o groază alarmantă de trăiri. Cred, fără să fiu absurd, că este una dintre autoarele cele mai bune ale acestui gen de scriere - pe care, de altfel, nici nu știu cum să-l încadrez: Moriarty are o ficțiune „adevărată”, are o realitate în tot ceea ce scrie, deși, bineînțeles, situațiile personajelor nu sunt tocmai firești, să spun așa, dar are un anumit stil autentic de a-și crea personajele și de a le da viață, de a le integra în realitatea societății noastre, nu știu dacă mă înțelegeți - te face să crezi că acești oameni, aceste personaje pe care ea le poartă în ficțiunea scrierii sale, ar putea, foarte ușor, să-ți fie vecinii din bloc, vecinii de pe scară, prietenii tăi, rudele tale, orice om cu care ai contat și totuși nu știi ce se întâmplă în mintea și sufletul său. Fiindcă le înzestrează cu un mister anume, cu o psihologie extrem de profundă. Of, simt că doar mă manifest impresionist scriind această recenzie, dar pur și simplu nu pot vorbi altfel - am citit aceste 480 de pagini într-o zi și câteva ore, și-mi amintesc că citeam și pur și simplu mă opream din citit pentru că simțeam că nu mai pot, efectiv, să am parte de atât de multă tensiune. 

„(...) Îți spun doar să fii cu ochii în patru.”

Legat de roman, puțin de ideea sa, pot spune că, așa cum s-a întâmplat când am citit o carte de-ale ei, m-a dat peste cap de tot. Nu am reușit să speculez nimic viabil, deși am avut mereu impresia că bănuielile mele sunt corecte - nu, nici gând. Este o poveste tare încâlcită, o poveste în care destinele personajelor sunt atât de legate unul de celălalt, încât chiar e nevoie de o atenție foarte mare pentru a reuși să-ți dai seama în ce direcție au să meargă toate. E plin de mister, te intrigă, te face să fii alert și să vrei să descoperi „deznodământul” cât mai repede. De-a lungul lecturii, îți pui întrebări și tot încerci să-ți răspunzi la ele - dar, parcurgând paginile în ideea de a descoperi aceste răspunsuri, de fapt, în cele din urmă, ajungi să-ți pui și mai multe întrebări. Iar asta este o bilă albă pentru Moriarty, din punctul meu de vedere, deoarece ador acele cărți care fac apel la spiritul tău „justițiar”, analitic, păi, domle, oare ce vrea să zică, oare ce are să mai spună, oare de ce s-a întâmplat asta și când s-a întâmplat asta și, pentru Dumnezeu, oare ce mai urmează să se întâmple? Efectiv, a fost un carusel al stărilor, al emoțiilor, citeam și mă opream și-mi făceam așa, în capul meu, o imagine, gândindu-mă, mamă, ce film super ar ieși după romanul acesta, și-mi imaginam tot felul de actor interpretând rolurile personajelor lui Moriarty. Și știu, cu siguranță, că este un roman demn de a avea o ecranizare, pentru că este atât de complex și totuși atât de bine scris, fără lipsuri, fără lacune, întrucât îmi dau seama că, atunci când se-apucă de scris un alt roman, Moriarty cu siguranță nu se aventurează hazardat în scrierea sa, ci are un background informat și susținut. Și, of, nu știu când va mai fi tradus un alt roman de-al ei, dar sper din suflet să nu se oprească din scris! 

„(...) Fiecare căsnici, fiecare familie, are misterele ei.”

Mereu mi-au plăcut personajele lui Moriarty, deci am să vă spun câte ceva, în câteva rânduri, despre fiecare. Și-am să-ncep cu Sophie, deoarece, tind să cred, Moriarty a vrut să-i acorde o atenție specială acesteia. Sophie este „o femeie în criza vârstei”, să spun așa, întrucât este singură și fără copii și totuși vrea copii și parcă nu-i vrea și se simte presată de toți cei din jurul ei (indirect) în a-și întemeia o familie și a se muta la casa sa. Ei, bine, pare-se că problema casei este rezolvată atunci când aceasta, în urma morții lui Connie, primește casa în care aceasta a locuit. Cam neașteptat, nu? Știu, am așteptat o groază până să găsesc justificarea acestui lucru. De-aici, Sophie începe să-și lege destinul de cel al tuturor locuitorilor insulei Scribbly Gum - și, vă dați seama, cum se poate ca bunica Connie, draga de ea, să lase casa unei necunoscute, și nu uneia dintre rudele ei apropiate? Ei, bine, e scandalos. Și nu rămâne așa, pentru că apare în scenă draga de Veronika, un personaj tare drag mie, prin incisivitatea ei și în aceași timp prin infantilitatea ei, prin felul în care vorbea și tot ce a vrut să facă pentru a contesta testamentul lui Connie și pentru a dezlega Misterul Fetiței Munro. Nu vreau să vă spun mai multe, dar e plăcut tare de tot să urmăriți evoluția și psihologia acestui personaj. Un alt personaj tare drag mi-a fost Grace, o mamă cu o căsnicie aparent perfectă, cu un soț care o iubește și un copil pe care.... Hmm, pe care îl iubește?! Discutabil. Aici mi-a plăcut mult ce a reușit Moriarty să abordeze, și-anume subiectul depresiei postnatale (depresia pe care o poate manifesta o femeie după ce naște un copil) - a făcut-o să pară atât de real, atât de adevărat, dar abordând totul cu sensibilitate și delicațe. Și personajele cele mai misterioase, care cu siguranță știu ceva în legătură cu Misterul Fetiței Munro, sunt Rose, Connie și Enigma (de fapt, Enigma fiind însăși Fetița Munro). Rose este sora lui Connie, ele două fiind cele care au găsit-o pe Enigma (Fetița Munro) și s-au hotărât s-o ia sub tutela lor, având grijă de ea - și totuși, este ceva tare ciudat la acest trio, ceva care ne este, încetul cu încetul, relevat de-a lungul romanului. Mi-am dat seama că trebuie să fii foarte, foarte atent atunci când citești, deoarece Moriarty are talentul de a insera niște scene-cheie, niște replici care-ți dau de gândit deși în aparență ar fi banale. Ei, bine, nu e așa, și-mi amintesc, plin de nervi (fazual spus), acele capitole în care aveau loc doar câteva schimburi de replici (foarte relevante, dar misterioase) privitoare la ceea ce s-a întâmplat în trecut - evident, aceste schimburi de replici nu erau însoțite de vreo apoziție privitoare la cine a spus replica respectivă, ci te lăsa așa, în gol, doar să bănuiești și să speculezi tu cine și de ce. Asta m-a lovit pur și simplu, mi-a plăcut extrem de mult artificiul la care a apelat Moriarty.

„Oare de unde vin gândurile astea perverse și surprinzător de răutăcioase? Nu sunt deloc potrivite pentru o proaspătă mămică. Mintea ei ar trebui să fie plină de cântece de leagăn și iepurași, nu de sânge și violuri. Grace rupe acea pagină din caietul de schițe și o mototolește până obține o minge rigidă.”

Și totuși, e ceva ciudat la toată această afacere cu Misterul Fetiței Munro. Cu tot ce au lăsat în urmă Jack și Alice, părinții Enigmei, cei care au dispărut într-un mod neașteptat lăsând-o în urmă pe aceasta, care a fost găsită de către surorile Rose și Connie. E ciudat, credeți-mă, cum au reușit să facă o afacere cu venituri substanțiale de pe urma acestui mister. Ciudat și șubred, aș spune, dar Moriarty cu siguranță are să vă explice mai bune, aducând tot acest suspans la un nivel extrem. Personajele sunt misterioase, fiecare ascunde ceva, fiecare este zbuciumat de ceva anume - asta mi-a plăcut de multe ori la romanele autoarei, faptul că nu se axează pe un singur subiect, pe o singură temă centrală, ci abordează mai multe unghiuri, mai multe idei, și-ncele din urmă ajungi să urmărești fiecare personaj, nu doar unul singur, cu un interes deosebit. Și ce m-a intrigat cel mai mult a fost faptul că adevărul avea să iasă la iveală, să fie spui, atunci când personajele împlineau patruzeci de ani, abia atunci, și stăteam și mă întrebam de ce, ce-au de spus, ce vor să scoată la iveală, și de ce la patruzeci de ani? Mi-am dat seama, atunci, că era ceva legat de această vârstă - ceva atât de neașteptat, atât de imprevizibil. Dar nu m-a mai surprins nimic din punctul în care mi-am dat seama că n-are rost să bănuiesc și să cred, mai bine mă las purtat de acțiune și am să văd, oricum, în ce direcție are să meargă totul. Și, Doamne, ce întorsătură au luat lucrurile, la sfârșit.

„- Poți să vorbești cu familia mea. Cu Rose și cu Enigma. Ba chiar cu mama și tata, spune Veronika. Cu toții ascund ceva. Știu sigur. Am știut mereu. Auzeam comentarii tot timpul. Odată, când ai meu se certau, l-am auzit pe tata spunând: Aș putea detona toată povestea asta cu Alice și Jack în orice moment, și mama a râs și a spus că pe ea nu ar deranja-o, că el ar trebui să îi țină piept mătușii Connie. I-am înfruntat când aveam paisprezece ani. Tot uit de asta, câteodată ani în șir, apoi îmi amintesc și mă enervez. E o minciună. Toată familia mea e implicată într-o minciună și eu nu știu adevărul.”

E clar, așadar, Ultima aniversare este una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. E plin de mister, de tot ce-i trebuie, pentru mine, pentru a-l încadra deja în topul cărților preferate citite în 2020. Știam că Moriarty nu mă va dezamăgi, am avut certitudinea asta și așa a fost - astfel, nu numai că nu m-a dezamăgit, dar m-a și surprins și mi-a potențat la maximum plăcerea de a-i citi romanul. Personajele mi s-au părut extrem de bine conturate, frumos construite, complexe, făcând apel la emoțiile mele. Iar, spre sfârșit, ultimul capitol a fost exact ce trebuie: Liane Moriarty nu lasă nimic „în aer”, ci definitivează destinele tuturor personajelor. Grija ei și chiar dragostea față de propriile-i creații cu siguranță sunt nemăsurate, dând atenție fiecăruia dintre ele. Am apreciat asta extrem de mult, deoarece de nenumărate ori am citit cărți care parcă se terminau prea deodată, când încă mai erau întrebări care necesitau răspunsuri, când încă mai era ceva de concluzionat. Dar Moriarty a așezat totul exact așa cum trebuie, iar asta mi-a plăcut peste măsură. Vă recomand cu mare drag romanul, și nu doar pe-aceasta, ci și altele semnate de către autoare. Pentru mine, după cum am mai spus, ea este într-adevăr o maestră a genului acesta de roman, știe foarte bine ce să ofere și, mai ales, cât și cum. De aceea abia aștept să apară (cât de curând, sper) și alt roman al autoarei pe care să-l iubesc la fel, și de ce nu, poate chiar mai mult.

„- Chiar crezi că putem scăpa basma curată?

- Dacă n-aș crede, n-aș mai propune să facem asta, nu-i așa?

- Am putea ajunge la închisoare. Asta-i a treia spaimă mare a mea. prima sunt păianjenii cu pânza-pâlnie, apoi nașterea unui copil și, după cum am spus, închisoarea.

- N-o să ajungem niciuna dintre noi la închisoare, fraiero. Într-o bună zi, o să fim niște băbuțe simpatice care, probabil, nici nu vor mai ști cum s-au întâmplat lucrurile.

- Nu prea cred că vom fi niște băbuțe simpatice!

- Mda, pare puțin probabil!”

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit vreo carte scrisă de Liane Moriarty, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre autoare. Doar pe mine m-a prins atât de tare?! Lecturi frumoase să aveți și o zi cât mai liniștită!

Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat, de Serge Marquis - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2020

Traducere: Claudiu Constantinescu

„Serge Marquis, îți mulțumesc că îi faci pe cei care te citesc să se simtă mai vii!" – Alexandre Jardin, regizor, laureat al Premiului Femina 1988, pentru filmul Zebra

Medic specialist în sănătate mintală, dr. Serge Marquis acordă un interes deosebit stresului și epuizării profesionale și susține 150 de conferințe pe an în întreaga lume. A publicat două volume de dezvoltare personală care au intrat în topurile de vânzări din Quebec — Pensouillard le hamster. Petit traité de décroissance personelle și On est foutu, on pense trop! Comment se libérer de Pensouillard le hamster. Primul său roman, Egoman, a apărut în 2016.

Maryse este un neuropediatru eminent, o femeie frumoasă și inteligentă, teribil de narcisică și convinsă că are întotdeauna dreptate. Însă este și mama lui Charlot, care o fascinează și o exasperează în același timp. Charlot, un Mic Prinț dezarmant al adevărului, este cel care o pune în fața unor probleme filosofice. Care-i sensul vieții când ai parte de greutăți? Unde se ascunde iubirea când ai de făcut față intimidărilor, prostiei, spaimei de celălalt? Și ce este egoul, chestia aia de care pare să sufere toată lumea? Însuflețit de un curaj nebun și motivat de o umanitate extremă, Charlot o va învăța pe mama sa că, dacă renunță la certitudini și încetează să se mai considere buricul pământului, va putea, în sfârșit, să aibă parte de adevărata bucurie, cea a relaxării și a inteligenței emoționale. În plus, va învăța să se iubească.

„- Mamă, de unde vin eu?

- Din stele, dragul meu... Pământul e o bucată dintr-o stea. La fel și noi, tu și cu mine... Și noi suntem întru câtva bucăți de stea. (...)

- Vin din stele, vin din stele... (...) Și tot acolo o să mă duc, după aia.”

Am să-ncep prin a spune că am citit aceată carte foate, foarte rapid, deoarece m-a prins încă de la început și a avut un subiect care mi s-a părut chiar interesant; dar, mai ales, a primat felul în care a fost scrisă, cu atâta profunzime și emoție, cu o sensibilitate aparte - asta, de altfel, mi-a plăcut cel mai mult la cartea lui Serge Marquis. Și-apoi, abordarea acestui ego, ideea centrală a romanului Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat, felul în care Charlot, fiul lui Maryse, se aventurează, încă de mic, în a căuta cine este și ce este acest ego, acest super-erou rău care pare-se a exista în orice om și în orice minte și în orice suflet, ținându-ne cu gheare ascuțite din a vedea adevărul și din a fi, într-adevăr, fericiți și mulțumiți de noi înșine. Nu mi s-a părut o lectură clișeică, redundantă, plictisitoare, deoarece, pe lângă acestea, citind romanul lui Serge Marquis, „m-am întâlnit” cu personaje puternice, frumos construite, cu personaje profunde și pline de înțelepciune. Și un exemplu chiar foarte bun este însuși Charlot, care încă de la o vârstă fragedă se pare că este un mic înțelept, un aventurier în a descoperi adevărurile lumii și a-și pune întrebări sui generis, existențiale (acest aspect însă mi s-a părut puțin nenatural, să spun așa, dar nu m-a afectat; adică totuși de la o vârstă atât de fragedă să-ncepi să-ți pui întrebări de acest gen - evident, întrebări dictate de circumstanțele în care era pus atât la școală, cât și în familie, fiind un copil într-o familie monoparentală și crescând doar cu mama sa, Maryse, care se pare că era o femeie dominată de ego, mai mereu ocupată cu cercetările sale despre cancer, mai mereu plecată la spitalul în care lucrează). Dar am trecut acest aspect cu vederea și m-am bucurat, într-adevăr, de profunzimea acestui personaj, Charlot!

„- Astăzi nu se mai pregătește nimic. Oamenii vor ca totul să fie perfect cât ai bate din palme. E o lume a produselor congelate. Burțile noastre sunt pe cale să devină niște lăzi frigorifice și niște mașinării de tras bebeluși în vid. Pentru o folosire ulterioară, în zilele când vom vrea să arătăm că noi îl avem pe ce mai frumos, cel mai inteligent, cel mai drăgălaș. Sunt convinsă că unii copii au făcut cancer fiindcă au încercat să fie perfecți înainte de a învăța să meargă în picioare ori să vorbească. Tu știi ce costă cel mai mult în prezent? Tot ceea ce necesită pregătire, adică acele lucruri pentru care e nevoie de timp.”

Cartea nu este una prea grea, ci este ușor de citit, mai ales dacă doriți să pistonați și să primiți niște întrebări, să spun așa, privitoare la ideea de ego care îi stăpânește, chiar exacerbat, pe unii. Acest ego din care cresc și aroganța și sentimentul de superioritate și răutatea, chiar, și neliniștea și greutatea de a fi mulțumit cu tine însăți, ca persoană. Mie mi-a plăcut foarte mult ideea cărți, chiar și titlul mi se pare foarte, foarte relevant, coperta, de asemenea - la o adică, i-am dat, în cele din urmă, patru steluțe, care nu-s de ici-colo, pentru că a fost o lectură pe care am parcurs-o cu mult drag și care m-a emoționat destul de mult, mai ales datorită unor întâmplări pe care nu am să le descriu aici, deoarece nu are sens. Au fost și unele paragrafe extrem de introspective, niște răspunsuri pe care, cu siguranță, le-am integrat în psihologia mea, iar acest roman chiar m-a făcut să-mi pun întrebări destul de multe, să-ncerc să mă (re)cunosc mai bine în anumite situații și circumstanțe. Deși nu-s egocentrist, și niciodată nu mi-au plăcut persoanele arogante și egocentriste, acest roman chiar te face să-nțelegi, într-o mare măsură, în ce situații poți fi pus și regăsit, felul în care reacționezi, de fapt, și te face să fii, în cele din urmă, egocentrist. E foarte ușor să te-nclini într-o asemenea direcție, și-odată ce vei fi scăpat de ideea de „eu, eu, eu”, cu siguranță te vei simți mult mai liber, vei simți că ești capabil de mult, mult mai multe și că nu ai nimic de demonstrat nimănui.

„Într-o bună zi, o să înțelegi că gândurile oamenilor se asemănă cu zăpada asta. Când ele sunt impregnate numai de eu, eu, eu - ceea ce se întâmplă mai tot timpul -, îl ascund în dosul lor pe Buddha, pacea. Oamenii cred despre ei că sunt conținutul ideilor lor - cuvinte, imagini - și se atașează de ele. Se ceartă între ei ca să le apere și să le impună. Se poartă ca și cum ar încerca să împiedice topirea zăpezii primăvara. A deveni inteligent, draga mea, înseamnă a învăța să trăiești în permanență cu primăvara în minte. Asta se cheamă vigilență. Să înveți să deosebești gândurile pline de eu, eu, eu, de cele care nu-s.”

Charlot este un personaj de care mi-a plăcut foarte mult, și, într-adevăr, parcă mi-a amintit puțin de Micul prinț, a lui Antoine de Saint-Exupéry. Un copilaș profund, inteligent, cu un simț al rațiunii foarte bine conturat, un personaj chiar intrigant și surprinzător. Fiind pus în anumite situații, Charlot conștientizează, încetul cu încetul, cât de rea este lumea în care trăiește, cât de mult este preocupată de lucrurile materiale, de voracitate, de ideea de a acumula cât mai multe și de a fi cât mai sus-sus, deasupra altora, de a fi pe o scară cât mai înaltă a „ierarhizării sociale”, pentru că, nu?, asta te face să fii cineva, te face să fii auzit, te face să fii „mult-mai-bun-decât-alții”. Dar Charlot știe că toate acestea sunt deosebit de inutile, nule, dacă nu ești fericit, dacă nu știi să te bucuri de frumusețea naturii și de liniștea clipelor, dacă nu știi să iubești, să ajuți, să râzi și să te bucuri de reușita altora. Well, dacă e să mă întrebați, cred că ar trebui cu toții să-nvățăm toate acestea, dacă nu le știm deja, și-atunci lumea cu siguranță ar fi una cu mult mai bună, cu mult mai sănătoasă (din toate punctele de vedere).

"Am ales forma romanului pentru a aduce în scenă personaje și situații care să ilustreze multiplele fațete ale egoului. Așa s-au născut Charlot, Maryse, Marie-Lou, Georges și toți ceilalți. Sper să fim cât mai mulți cei care vom încerca să răspundem la întrebările lui Charlot, întrucât am sincera convingere că o mai bună înțelegere a mecanismelor egoului ar permite evitarea unei mari părți din suferința omenească." – Serge Marquis

Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat este un roman chiar liniștitor. Este un roman profund, după cum am mai spus, cu personaje sensibile și emoționante (să nu credeți că este abordat doar subiectul egoului, ci autorul urmărește mai multe planuri - ideea de iubire neîmpărtășită, ideea de a renunța la un statut pentru a te bucura într-adevăr de frumusețile simple a le vieții, ideea de hărțuire la școală etc), care trec prin situații care le fac să descopere adevărurile simple și profunde ale vieții, care le fac realizeze anumite aspecte, extrem de importante, care le pot aduce fericirea și pe care, din diferite motive, le-au evitat. Da, este o carte despre viață, despre sentimentele și emoțiile pe care, vrând sau nu, le trăim cu toții - și ori le acceptăm, ori le negăm. Este, cum să zic, un fel de carte de dezvoltare personală și nu prea. Doar că te lasă cu un bagaj frumos și sincer de lecții și de învățăminte, iar asta a făcut ca lectura acestui roman să fie cu atât mai importantă și mai bună. Eu v-o recomand cu mare drag dacă doriți să citiți ceva emoțional, ceva profund, din care cu siguranță veți avea ce învăța. Important este să fiți sincer în lectură, sinceri cu voi înșivă.

„Egoul se închide, inteligența observă. Egoul opune rezistență, inteligența ascultă. Egoul se apară, inteligența se oferă. Egoul invidiază, inteligența se bucură. Egoul vrea, inteligența dă. Egoul lovește, inteligența educă. Egoul se simte umilit, inteligența compătimește. Egoul urăște, inteligența iubește. Egoul dă cu pietre, inteligența oblojește rănile.”

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat, mi-ar face mare, mare plăcere să aud a voastră părere! Lecturi frumoase să aveți și o zi cât mai liniștită!

„Vom muri fiindcă n-am știut să trăim. Vom muri de amărăciune, de dispreț și de indiferență. (...) Vom muri de regrete și de remușcări. Vom muri pentru că am vrut prea multe sau pentru că am vrut prea tare. Vom muri pentru că n-am iubit destul, deși ne-am petrecut toată viața căutând iubirea. Pentru că am vrut mai degrabă să fim iubiți, decât să ne iubim noi înșine.”

Sălbaticele, de Rory Power - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Număr de pagini: 352

Rating: 3 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Traducere: Mihaela Apetrei

Rory Power a crescut în New England, unde locuiește și acum și lucrează ca editor de ficțiune polițistă și consultant pentru adaptări TV. Are un doctorat în literatură de la Universitatea din East England și își amintește cu plăcere de perioada petrecută acolo, în parte pentru că a învățat-o mulțime de lucruri, dar, în principal, pentru că în campus găsea o grămadă de iepurași sălbatici. Sălbaticele, un bestseller New York Times, este primul ei roman, iar în iulie 2020 urmează să apară cel de al doilea, Burn Our Bodies Down.

A trecut un an și jumătate de carantină la Școala de fete Raxter, de când a apărut Toxul. Întâi au murit una după alta profesoarele. Trupurile elevelor s-au transformat în ceva ciudat și străin. Izolate de restul lumii și lăsate să se descurce singure pe insula pe care se află școala, fetele nu îndrăznesc să iasă dincolo de gard, unde Toxul a transformat pădurile în locuri sălbatice și periculoase. Când Byatt dispare, Hetty va face orice ca s-o găsească: va sfida carantina și va înfrunta ororile de dincolo de gardul școlii. Dar în lume află că povestea este mult mai complicată decât și-ar fi putut imagina.

„Nu de contaminare ne temem - am avut deja toate boala, oricare ar fi ea. Ci e vorba despre a vedea din nou descompunerea pe care o aduce. Despre a ști că într-o zi, curând, ni se va întâmpla și nouă. Despre a ști că tot ceea ce putem face este să sperăm că vom trece peste asta.”

OK, nu e nimic de ascuns prin faptul că am vrut să citesc acest roman datorită copertei, care e pur și simplu genială, chiar relevantă, aș putea spune, pentru conținutul romanului și, mai ales, pentru o anumită scenă. Am citit cartea rapid, cred că într-o zi și ceva, asta fiindcă n-a făcut apel prea mult mai psihologia mea, sau la spiritul meu de a sta și de a rumega anumite situații și întâmplări. De ce? Pentru că e, îmi asum când spun asta, o carte destul de simplă, în care primează acțiunea (și-aceasta, pe alocuri, cu sincope), ritmul alert, neașteptat, misterios. Și totuși, eu n-am văzut-o ca o carte care să mă dea pe spate, care să mă încânte la maximum, care să mă surpindă așa de mult pe cât, din păcate, mă așteptam; și ce m-a enervat, de altfel, cel mai tare, a fost faptul că are un potențial imens, însă autoarea cred că s-a grăbit puțin să termine romanul, cred că a omis niște aspecte pe care ar fi trebuit să le aibă mai mult în vedere atunci când a scris Sălbaticele. De altfel, ce m-a intrigat la fel de mult, a fost și faptul că are numeroase aprecieri critice, viabile, din partea unei „exegeze” selecte, critice pozitive care ridică acest roman deasupra multor alte romane. Acum, nu știu ce să spun, pentru mine n-a fost neapărat ce mă așteptam să fie, dar, după citirea romanului, pot trage concluzia că ar ieși un film chiar fain din el. Cu anumite modificări de scenariu și, poate, mai multă „pistonare” și atenție asupra anumitor situații.

„Am așteptat și am încercat să rămânem în viață - împreună în spatele gardului, în siguranță, departe de sălbăticia pădurii, departe de animalele tot mai flămânde și ciudate -, dar fetele continuau să cadă pe capete. Crizele care lăsau trupurile prea slăbite ca să mai poată respira, care lăsau răni ce nu se mai puteau vindeca sau, câteodată, o agresivitate ca o febră, care le întărâta pe fete una împotriva celeilalte.”

N-am să vă spun despre ce e vorba în roman, găsiți în descriere, în sinopsis, toate acestea, dar pe scurt este vorba de „ceva”, un „Tox”, o boală, un virus, cine știe, care face ca fetele din Raxter să se transforme în diferite chestii, să le-apară solzi, să le dispară anumite organe - cu cuvinte mai simple, să sufere mutații care parcă nu sunt chiar așa de la întâmplare - dar, sincer, vă las pe voi să descoperiți ideea acestei „transformări” (cred că acesta a fost unul dintre aspectele care m-au atras cel mai mult la roman, dincolo de ideea aceasta de „izolare”, de mister adâncit între granițele unei lumi pe care nu ai voie s-o părăsești). De altfel, în romanul lui Rory Power, Sălbaticele, moartea pare-se a fi ceva de o secundă, minciunile, secretele, toate acestea sunt parte integrantă și verosimilă a lumii în care trăiesc fetele din Raxter. Li se ascund multe lucruri, de fapt, ele își trăiesc viața de zi cu zi ca într-un film de aventuro-acțiune-groază, în care destinul pare-se a fi controlat de acest „Tox”, despre care cu toții știu, dar nimeni nu știe cu adevărat ce înseamnă. Știu doar că trebuie să respecte anumite reguli, anumite măsuri, în vederea evitării îmbolnăvirii. Și, totuși, revenind, parcă acțiunea romanului m-a lăsat puțin rece, nu m-am simțit atras de personaje, ideea în sine a fost tratată puțin cam sec, nu neapărat pe gustul meu, dar aici voi reveni mai târziu.

„(...) Dacă n-aș fi plecat din cameră în seara aia. Existau un milion de căi prin care să fie evitată venirea aici, dar niciuna dintre ele nu pare posibilă. Mereu am fost pe propriul meu drum. Așa s-a întâmplat întotdeauna până acum.”

Sincer, cartea mi-a adus, pe alocuri, aminte de un alt roman pe care l-am citit recent și mi-a plăcut enorm, Inspecție, despre care voi vorbi într-o altă recenzie. Cred că „buba” a fost faptul că am tins, pe parcursul lecturii, să le compar, să le asemăn puțin, și în cele din urmă să înclin balanța într-o anumită direcție. Well, greșeala mea, dar mi-o asum. Poate că aș fi apreciat mai mult acest roman dacă nu eram deja, să spun așa, „familiarizat” cu ideea de „hai-să-ascundem-adevărul”, dar totuși n-aș fi putut depăși sincopele romanului, anumite întrebări la care, nici la sfârșit, parcă n-am primit răspuns. La o adică, de fapt, romanul acesta chiar am impresia că s-a terminat prea deodată, prea, așa, „în aer”, încât chiar m-a făcut să mă gândesc dacă, oare, Rory Power se gândește să mai scrie un alt volum, să facă o serie, habar n-am, din Sălbaticele. Nu știu, dacă voi ați citit acest roman, chiar sunt curios de ce părere aveți. Pentru că, așa cum v-am spus, pe mine m-a dezamăgit puțin, deși, din câte vedeți, i-am dat trei steluțe din cinci (asta e mai mult de jumătate) - motivele sunt simple, clare: în primul rând, potențialul chiar fain al cărții, în detrimentul felului în care a fost tratată ideea, în al doilea rând, coperta superbă, chiar inspirată, care chiar m-a atras și m-a făcut să vreau să citesc acest roman (de asemenea, e o altă bilă albă faptul că e relevantă pentru roman, întrucât am avut de-a face, de nenumărate ori, cu cărți ale căror coperte n-aveau nicio tangență cu acțiunea romanului respectiv) și, în al treilea rând, faptul că nu obișnuiesc să dau două steluțe/ o steluță la cărți (decât dacă, într-adevăr, sunt foarte, foarte mediocre și nu fac apel deloc la psihologia și emoțiile mele - și, în cele din urmă, Sălbaticele a avut, pe ici-colo, câte o scenă, o replică, ceva care mi-a plăcut într-o măsură).

„Putrezește pe dinăuntru. Țesut îmbâcsit cu mâl, miros atât de acru și înțepător, încât îmi dau lacrimile.”

Așa, ziceam că nu e neapărat pe gustul meu roman. Ei bine, chiar stăteam și mă gândea, probabil m-am depărtat puțin eu de acest gen, nu știu, deoarece înainte îl citeam mai cu mult drag, mai cu mult patos, mai cu multă plăcere. Poate ar trebui să ies puțin din zona mea de confort, mi-am zis iarăși, și chiar cred că asta am să fac, întrucât am în vedere, spre a citi, anumite romane cu a căror gen nu sunt chiar familiarizat. Dar, spre exemplu, în momentul de față citesc Ultima aniversare, de Liane Moriarty, una dintre autoarele mele preferate dintotdeauna, și vreau să vă spun că pur-și-simplu-o-ador. Mi-a fost maxim de dor să citesc ceva de la Moriarty, iar cartea aceasta cred că a picat numai bine, după numeroase lecturi destul de grele pe care le-am abordat. Dar, revenind la Sălbaticele noastre, eu sunt sigur că alți cititori o vor fi apreciat mult mai mult după ce o vor citi - e o idee de perspectivă, de fapt, e un adevăr: depinde foarte mult de ceea ce obișnuiești, în general, să citești, de cărțile pe care le abordezi în vederea viitoarelor lecturi, de „experiența literară”, să spun așa, pe care o ai. Recunosc, îmi plac acest gen de cărți, în special datorită faptului că parcă-mi schimbă registrul și mă introduc în alte lumi, în alte atmosfere, și, de altfel, le găsesc mai ușor de citit decât alți autori care mi-s dragi. De aceea romanul lui Rory Power a venit, în cele din urmă, ca un respiro, ca o „altă gură de aer” de care poate chiar aveam nevoie, având în vedere că ultimele două romane citite înainte de a fi citit Sălbaticele au fost destul de greluțe, dacă pot spune așa.

„Este prea târziu. Un lăstar se încolăcește în jurul picioarelor ei, înspre șira spinării, iar altul în jurul brațelor, trăgând-o înapoi. Un țipăt, apoi un trosnet de oase. Umărul stâng îi sare, atârnând prost în încheietura lui.”

Chiar sunt curios de părerea voastră, deoarece știu că acest roman este destul de vizat de mulți cititori, atât din blogosferă, cât și de pe Bookstagram. Dacă ați citit romanul, aștept cu nerăbdare părerea voastră și felul în care ați simțit cartea lui Rory Power. Repetându-mă, eu am găsit-o ca fiind o lectură lejeră, nu una de care să-mi amintesc și pe care s-o fac ca fiind de referință, dar o lectură care m-a liniștit și mi-a dat de înțeles, totuși, c-ar trebui să mai abordez și alți autori, și alte genuri - să citesc, cum ar veni, tot ce-mi pică în mână, fără să mă gândesc că „deși sunt atâtea cărți, eu citesc ceva ce nu-mi place”. Nu. Dacă nu-i dau o șansă, cu siguranță nu voi reuși să evoluez, în cele din urmă, spre a citi și alte genuri care-s foarte posibile să-mi placă. Dar, momentan, rămân la cele trei steluțe meritate și cred că am să citesc și următorul roman al autoarei, doarece sunt sigur că prietenii de la Editura Trei îl vor traduce.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Abia aștept să am ocazia să le citesc. Și, legat de Sălbaticele, sunt curios tare de părerea voastră, după cum v-am spus, iar dacă ați citit-o, puteți lăsa aici un comentariu sau să-mi scrieți. Chiar am, la rândul meu, niște întrebări. Lecturi super și cu spor să aveți!

O educație libertină, de Jean-Baptiste Del Amo - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2011 

Număr de pagini: 350

Traducere: Alexandru Matei

„(...) Dacă te uiți de departe, cam tot aia e. Că triezi lemne, vinzi legume, cari apă, mi-e totuna. Nu toate-s același lucru, în fine, dar orice faci, tot la rahat ajungi: miroși rahat, câștigi rahat. O lume de rahat, tot spun chestia asta. N-are importanță, te-ai născut aici, aici o să crăpi. E vorba de timp. N-ai decât să aștepți și cele două capete o să se unească mai devreme sau mai târziu.”

Cu accente din Parfumul lui Süskind, romanul de debut al lui Jean-Baptiste Del Amo este o revelaţie literară şi olfactivă, în acelaşi timp: un roman pesimist, noir, excesiv, care va bântui nările cititorilor mult timp după ce vor fi închis cartea. Un titlu cu rezonanţe flaubertiene, cu trimiteri subtile la Sade şi la Proust, volumul lui Del Amo spune povestea lui Gaspard, fiul unui porcar ajuns în Oraşul Luminilor pentru a scăpa de mizeria şi deznădejdea de acasă. În fresca barocă şi haotică a Parisului prerevoluţionar, destinul lui Gaspard se intersectează cu cel al contelui Etienne de V., care îl introduce în cercurile înaltei burghezii franceze şi îi devine iubit.

„În același fel, se gândea Gaspard, purtăm instrumentul morților noastre apropiate, ascuns la sân, așteptând undeva în liniște, cu o răbdare infinită.”

Jean-Baptiste Del Amo a debutat la Gallimard, la 26 de ani, cu romanul O educaţie libertină, distins în 2008 cu premiul Laurent-Bonelli şi în 2009 cu premiul Goncourt pentru roman de debut. Următoarea sa carte, intitulată Le sel, apare în 2010. A impresionat criticii prin bogăţia scriiturii şi prin descrierile sale care lasă să se întrevadă pasiunea pentru Pierre Choderlos de Laclos, Marcel Proust sau Gabrielle Wittkop. Del Amo iubeşte imaginile tari, în stilul lui Damien Hirst, şi mărturiseşte într-un interviu că vrea să scrie cărţi „dure, noir şi estetice”.

Cred că ar trebui să încep această recenzie prin a specifica faptul că nu e prima carte de la Del Amo pe care o citesc, am mai citit și Pornographia, tradusă tot la Editura Vellant, deci cam știam la ce să mă aștept. Dar dacă romanul anterior mi-a plăcut, pot spune că acesta pur și simplu m-a lovit din toate direcțiile; nu mă așteptam să fie atât de complex, atât de profund și de frumos scris, în stilul caracteristic al lui Jean-Baptiste Del Amo, cu personaje atât de frumos construite, adevărate, profunde, de o psihologie profundă și intensă. Chiar a fost o surpriză plăcută, extrem de plăcută; și, după cum v-am zis, nu mă așteptam să nu-mi placă, deoarece știam că acest autor se încadrează în acea categorie a autorilor care scriu pe gustul meu. Dar m-a surprins faptul că a fost scrisă totuși într-o manieră atât de reală, atât de subtilă și fără constrângeri literare. Ce-i drept, Jean-Baptiste are un stil anume, are o efervescență literară deosebită, un estetism dezvoltat, complex în detalii și atât de natural în redarea lor, încât n-ai cum să te plictisești citind atâtea descrieri ale orașului, ale oamenilor; până și o simplă apă face interesul a numeroase pagini, fiind descrisă ca un loc al suferinței, al morții, într-un Paris descris magistral, într-un Paris primitiv, sălbatic, murdar, jegos, transpirat, în care violul, tâlhăria, crima, moartea, boala se întâmplă la fiecare colț de stradă, într-o duhoare inumană, atipică, cu mirosuri grele și dezgustătoare, grețoase. De altfel, mi-am dat seama foarte rapid (încă din primul roman citit, Pornographia), că pentru Del Amo acest simț al olfacției face interesul cărților sale, este ca un mod sigur de a descoperi lumea, oamenii, locurile, de a descoperi emoțiile și trăirile, dând o forță colosală romanelor sale, această efervescență a mirosurilor de tot felul, este ca și cum ai descoperi personajele, atmosfera, locurile prin intermediul nasului, cu ajutorul său, iar acele mirosuri insuportabile nu sunt altceva decât descrieri firești ale oamenilor, ale străzilor, ale Parisului plin de boală, de transpirație, murdărie și sărăcie. Ador, pur și simplu, acest lirism al simțurilor pe care Jean-Baptiste Del Amo îl redă în scrierile sale. Și dacă sunteți pasionați de acest tip de lectură, cu siguranță cele două cărți ale autorului, Pornographia și O educație libertină vor fi pe placul vostru.

„Din acest tablou se înălță un miros nou, variantă a împuțiciunii estivale. La aceasta se adăugă mirosul degajat de pământ. O pestilență fără nume acoperi parfumul cel mai puternic cu putință. Străzile deveniră sediul unei vieți haotice, adaptate de urgență la schimbarea radicală a orașului. Oamenii au răzuit pereții ca să evite asaltul jerbelor pe care trăsurile le proiectau în toate direcțiile. Ca să traversezi, trebuia să fii mai precaut de două ori decât odinioară, să sari vioi peste flancuri, să prevezi fiecare mișcare bruscă, instabilitatea solului care șerpuia pe sub picioare și țintea să azvârle trupurile sub copitele cailor.”

Să-ncep pe scurt să redau povestea, în doar câteva fraze, O educație libertină este povestea lui Gaspard, fiul sărac al unui porcar care pleacă din satul său natal, Quimper, și merge în Paris pentru a scăpa de mizeria de acolo, de trecutul său (care, în timpul romanului, ne este adus „în fața ochilor” prin intermediul a numeroase flashback-uri despre Quimper, asociate cu anumite culori - chestia asta mi s-a părut extrem de interesantă, iar folosirea culorilor este foarte relevantă, despre familia sa, mama și tatăl său), și pentru a căuta o viață mai bună și mai curată. Totuși, în acel oraș prerevoluționar, în care se întâmplă atâtea atrocități, atâtea crime și violuri, iar moartea pare a fi ceva ce ține de o simplă secundă, întâmplându-se peste tot, destinul eroului nostru Gaspard se intersectează cu cel al lui Etienne de V. (pe lângă faptul că acesta cunoaște și alte persoane care-l ajută în „creșterea” sa), însă Etienne de V. este cel care îl introduce în societatea burgheză contemporană, cel care îi deschide noi drumuri și îi oferă noi posibilități, cel care poate să-l facă să-și depășească acea condiție rușinoasă de porcar, de muncitor de clasă inferioară, de necalificat, făcându-l iubit și adulat de către cei „de pe treptele superioare”. Mi-a plăcut mult să urmăresc acest aspect, anume modul în care Gaspard ajunge să ia imaginea lui Etienne de V. drept un ideal al frumuseții, al vieții, al bogăției, uitându-se pe sine și ajungând să facă numeroase compromisuri, să rupă prietenii, să-și nege propria identitate. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, la o adică, n-are rost și cu siguranță voi fi stricat plăcerea lecturii dacă vă spun ce și cum și când și unde și de ce. Dar, în mare, O educație libertină chiar este un fel de bildungsroman, un roman în care, Gaspard, la sfârșitul drumului său parcurs, nu mai este cel care era la început, ci e schimbat de tot ceea ce i s-a întâmplat, e schimbat de către toți oamenii pe care i-a cunoscut, toate emoțiile care l-au încercat. Și, la sfârșit, putem trage concluziile „evoluției” sau „regresului” care, în acele momente, îi definesc viața.

„Bătrânul puțea. Degaja un miros de fecale, discret, dar stăruitor, o duhoare înțepătoare și acidă. Rahatul îi umfla pantalonii, îl obliga să înainteze cu pași împiedicați. Gaspard își dăsu seama că tot căcatul ăsta i se scurgea pe coapse într-o crustă călduță și-i umplea cutele din piele, apoi îi păta țesătura pantalonilor de pânză, îi murdărea sexul și vintrele, îl irita și-i făcea să sângereze epiderma zbârcită.”

Personaje puternice. Asta am simțit citind romanul. Dacă în Pornographia accentul era mai mult pus pe ideea atmosferei, pe jocul simțurilor, pe efervescența stilistică, aproape lirică, în acest roman, pe lângă toate acestea, am regăsit și personaje cu caractere puternice, personaje rotunde, complexe, atât de bine create, personaje pline de idei, dar totuși vorace, personaje dominate de o anumită trăsătură de caracter, alcăuite din lumini și umbre, care fac din lectură o adevărată plăcere. Mie-mi plac acele cărți care au personaje puternice, care atrag prin simțămintele lor, care sunt greu de pătruns, nu prea accesibile, și care se relevă cititorului într-un mod care lasă loc de interpretări, misterios, aș spune. Și-aici, înainte de toate, îi pot încadra pe Etienne de V. și pe Gaspard, iar apoi pe Emma, un alt personaj care, pentru mine, a însemnat un interes enorm. Bine, lectura poate fi și una mai simplă, să spunem așa, dacă nu ești genul de cititor căruia îi place să cerceteze, să dea atenție psihologiei personajelor, să încerce să își justifice, din punctul lui de vedere, anumite alegeri pe care acestea le fac. Mie îmi place să fac asta și din acest motiv spun că acest roman are personaje puternice - nu puține au fost momentele în care m-am oprit din lectură doar pentru a încerca să-mi explic anumite circumstanțe și emoții pe care personajele lui Jean-Baptiste Del Amo le-au avut. Dar asta ține de mine, la o adică. Vreau doar să subliniez faptul că O educație libertină nu este un roman superficial, ci unul extrem, extrem de profund.

„Moartea căprioarei îi aminti cât de mult i se insinuase Quimper în carne. Acest pământ pe care Gaspard îl renegase nu înceta să-l locuiască, să-i compună ființa. Parisul nu îl schimbase deloc, nicio umilință nu-i putea ascunde acest adevăr care se înălța despotic și-și cerea drepturile.”

Eu am citit acest roman în două zile, în două reprize - jumătate într-o zi, jumătate în cealaltă zi. Și, drept să vă spun, n-a fost ușor, dat fiind faptul că acest roman nu are dialoguri scrise cu cratimă, înșiruite în modul firesc al unui dialog, replicile personajelor sunt scrise una după alta, pe același, folosindu-se ghilimele și cratimă. Iar asta face ca cel spațiu „gol” dat de dialog să fie lipsă; cu alte cuvinte, fragmentele sunt „înghesuite”, nu este o lectură care decurge lin. Unii ar putea găsi acest lucru deranjant, chiar greoi, dar eu pur și simplu m-am lăsat sedus de atmosfera pe care o creează autorul, de plăcerea pe care o aveam citind replicile personajelor, de plăcerea pe care o aveam descoperindu-le psihologia și emoțiile. N-a mai contat felul în care e scris romanul, felul în care se fragmentează acțiunea, ci totul a fost exact ce trebuie și cum trebuie. Dar, dincolo de toate, revin și vă spun faptul că, pentru mine, Jean-Baptiste Del Amo este un autor energic, este un autor efervescent, complex, un autor care nu se sinchisește atunci când vine vorba de a scrie despre jeg, murdărie, despre mirosuri insuportabile, sex, violuri, homosexualitate, despre primitivul ființei, despre sufletele dominate de ură, despre pofte carnale și altele de acest gen care ar putea fi considerate tabu. Este un autor chiar al extremelor, și-mi asum când spun asta, deoarece stilul său de a scrie nu se compară cu al niciunui alt autor pe care l-am citit. Sincer v-o spun. Dacă stau și mă gândesc, chiar nu-l pot asemui, câtuși de puțin, cu al unui alt autor. E un stil dur, e o carte pentru „oameni mari”, să spun așa, o carte pentru persoane care au o oarecare experiență literară, care știu să vadă dincolo de cuvinte, dincolo de situații, dincolo de sufletele. Mi-a plăcut, mi-a plăcut tare de tot acest roman, și-abia aștept să mai citesc ceva de la autor, deoarece am văzut că mai are o carte, Animalia, apărută în 2016. 

„Oamenii nu mai erau decât ființele pe care-și baza el parvenirea, pentru că toți păreau să joace acelați joc: să urce, să se cațere, să strivească, să omoare, să ia, să pună mâna și să stăpânească. (...) Oamenii nu sunt decât scândurile unei scări, trebuie să pui piciorul pe fiecare dintre ele ca să te ridici, își spuse Gaspard. (...) Uite pe cineva are ar putea fi o scândură bună. O treaptă perfectă. Poți pune piciorul pe așa ceva. Ăsta, însă, nu valorează mare lucru, nu prea ține.”

În rest, ce să vă mai spun? Că mi-a plăcut romanul, asta e clar, dat fiind și faptul că i-am dat cinci steluțe din cinci. Dar, bineînțeles, asta nu înseamnă că s-ar putea să vă placă și vouă. După cum am mai spus de nenumărate ori, eu am un anumit gen de lectură pe care îl abordez mai des, am o anumită zonă literară de confort - pe care, ce-i drept, o accesez mult mai bine decât dacă aș citi alt gen de cărți, cum ar fi SF (never tho) sau fantasy. Nu știu, pentru mine, într-o carte, omul, psihologia fac, sentimentele sale, emoțiile sale, felul în care reacționează la anumite situații „umane”, acestea fac subiectul de interes, fac o lectură să fie cât mai plăcută. Faptul că pot învăța despre sufletul și trăirile sale, și, astfel, mă pot înțelege mai bine pe mine, nu-i așa? Poate și eu am fost pus în acea situație și n-am avut experiența de a (re)acționa așa cum trebuie. Sau, cine știe, poate voi fi pus în acea situație, iar atunci voi ști, în cele din urmă, cum să acționez în direcția potrivită! 

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, O educație libertină, de Jean-Baptiste Del Amo, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la preț redus, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi! 

Moștenirea Matildei Turpin, de Álvaro Pombo - Recenzie

Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2012
Traducere din limba spaniolă (și note): Ilinca Ilian

„(...) casa asta s-a sfârșit odată cu Matilda. Ce mai rămâne acum e umbra, coaja a ceea ce a fost. Dar tot Antonio își dă seama că să spui așa ceva înseamnă tototdată să spui un neadevăr, o absurditate: de bine de rău, noi suntem încă aici, iar noi suntem ființe substanțiale. Ce-o să fie, ce-o să se aleagă de noi?”

Álvaro Pombo este una dintre vocile inconfundabile ale literaturii spaniole contemporane. Romanele sale au fost distinse cu premii precm Herralde de Novela (1983), Premiul criticilor din Spania (1990), Fastenrath (1999), Planeta (2006) sau, cel mai recent, Nadal (2012). Licențiat în litere și filosofie la Universitatea Complutense din Madrid, Álvaro Pombo și-a continuat studiile la Birkbeck College, în Londra, unde a și locuit între 1966 și 1977, iar din 1973 a început să publice, debutând cu un volum de poezii intitulat Protocolos. Întors în Spania, în 2004, a fost primit în Academia Regală Spaniolă. A avut o scurtă incursiune în politică, candidând pentru un mandat de senator din partea partidului UDP, fără a-l obține, însă. Romanul Moștenirea Matildei Turpin i-a adus în anul 2006 premiul Planeta, unul dintre cele mai importante premii literare din Spania și al doilea din lume după Nobel ca valoare financiară.

„Matilda avea claritatea lucrurilor reale, a oamenilor autentici, a prieteniilor trainice și profunde.” 

O casă elegantă pe o stâncă în nordul Spaniei este peisajul care deschide şi apoi încheie romanul lui Alvaro Pombo. Ascultăm povestea Matildei Turpin: o femeie care, după 13 ani petrecuţi ca soţie şi mamă a trei copii, se îmbarcă într-o carieră spectaculoasă în lumea finanţelor la nivel înalt, în Londra. Dar povestea e spusă în absenţa personajului principal: Matilda moare la 56 de ani, lăsând în urmă o familie şi doi servitori care încearcă să îşi rearanjeze viaţa în lipsa ei. Care este adevărata moştenire a Matildei Turpin? Ce s-a pierdut odată cu dispariţia ei? Şi ce se va întâmpla mai departe în acest roman polifonic, al reflecţiei şi al singurătăţii, al gândurilor de răzbunare din sânul unei familii în care fiecare se consideră nedreptăţit?

„Relația dintre ei nu și-a pierdut suplețea după moartea Matildei, se comportă în continuare ca niște prieteni buni, fiecare cu rolul lui bine stabilit în casă. Singurul lucru, totuși, pe care îl atrage după sine absența Matildei - și chiar și acum, în acest moment al serii - este un grad considerabil de reticență sau de prudență când se întâlnesc toți trei: să nu facă referire în mod direct la Matilda și mai ales la moartea ei. Toți trei subînțeleg (sau fiecare dintre cei trei presupune că ceilalți doi subînțeleg) că Matilda se află în ei înșiși, în memoria lor, în inima lor, în viața lor, dar că amintirea ei trebuie să rămână în reticența fiecăruia.” 

Nici nu știu cum de a trecut atâta timp până să fi citit această carte - din câte văd, e apărută în 2012, adică acum 8 ani. Și totuși, mă uit în urmă și mă gândesc la faptul că, cu siguranță, n-aș fi apreciat-o la fel de mult dacă o citeam la o vârstă mai fragedă, când eram mai tinerel (nu că acum aș fi vreun arhaic, am doar douăștrei', dar mi-am conturat un gen de lectură caracteristic, care-mi place și mă atrage mai mult, spre care am o predilecție) și nu cred că aș fi avut răbdarea necesară pentru o asemenea lectură cum este Moștenirea Matildei Turpin. Recunosc, aproape ca întotdeauna, m-am lăsat atras maxim de copertă - care, zău, este extrem de relevantă, după părerea mea, în a oferi niște puseuri legate de ideea romanului. Și-am citit această carte, lucru de care sunt chiar mândru, destul de rapid, având în vedere că au fost cam cinci reprize de citit (fără să mă opresc), undeva în medie cam optzeci de pagini/ zi, și credeți-mă că după ce citeam, știam că îmi ajunge, pe ziua respectivă, fiindcă romanul de față necesită maximă atenție, cum zice Juan Antonio Fentes, „cere răbdare și efort”, fiind o carte destul de grea, foarte complexă, uneori cu un nivel abstract al situațiilor, replicilor, ideilor. Dar am citit-o fără să mă plictisească vreo singură secundă, deoarece am fost absorbit, în totalitate, de ceea ce se întâmplă în roman. Și mai ales de către personaje, deoarece pe asta pune accent, de fapt, autorul. Dar vă voi scrie despre asta în ceea ce urmează.

„(...) Suntem într-o situație de doliu și sufernță, într-o meditatio mortis cum greu mai găsești. Și eu meditez la plinurile pe care le-a lăsat mama ei prin dispariția ei, în loc să meditez la golurile care, dat fiindcă nu sunt, pot fi obiectivate în fața facultății de judecată.”

Sincer, drept să vă spun, eu mă așteptam la altceva, în niciun caz la o lectură atât de intensă. M-am așteptat să fie un roman, cum să spun, poate tipic, cu un scenariu puțin banal, în care moartea Matildei Turpin ar fi lăsat o moștenire care să provoace divergențe într-o familie, la modul acela în care ba cineva a rămas cu mai mult, ba cineva vrea mai mult, se simte nedreptățit, mai apare și o eventuală fiică, ba un fiu pierdut etc. Dar n-a fost deloc așa. Dimpotrivă, a fost o lectură profundă, intensă, poate puțin greu de urmărit și de digerat la un moment dat, dar nu m-a deranjat, îmi plac acele cărți care fac apel la atenția mea maximă, care mă încearcă și-mi dau de gândit, care mă fac să mă întorc la paginile din urmă fiindcă am impresia că-mi lipsește raționamentul logic. Nu spun, sincer, c-am înțeles pe deplin romanul, chiar este unul greu, cred că e nevoie de puțin mai multă experiență literară și psihologică, ba chiar filozofică, să citești Moștenirea Matildei Turpin așa cum poate ar trebui. Eu n-o am, încă, iar acest roman chiar mi-a reliefat acest lucru - aș putea concluziona faptul că Moștenirea Matildei Turpin chiar e un roman pentru oameni cu o experiență de viață, pentru oameni înțelepți, pentru oameni „mari”, să spun așa, care au răbdarea, timpul, căldura necesară de a citi un astfel de autor. Dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut, asta nu înseamnă că, în maniera mea proprie, nu am simțit și trăit și plăcut și iubit și apreciat acest roman. Dimpotrivă, l-am găsit chiar una dintre cele mai bune lecturi, pentru mine, din acest an. Însă eu am un stil anume, după cum am zis, de citit, de cărți pe care le abordez - pentru mine omul face interesul principal al unei cărți, psihologia sa, felul în care reacționează în anumite situații și etica lor morală, cognitivă, interioară. Îmi place să urmăresc felul în care acestea gestionează intrigi, felul în care își reiterează caracterul atunci când adevărata lor natură iese la iveală.

„- Nu se poate ca Matilda să nu mai existe deloc, asta nu se poate, Juan!”.

Să trec puțin și la ideea romanului, fără, însă, prea multe detalii. Avem așadar de-a face cu șase personaje: Jacobo, Andrea, și Fernando (cei trei copii ai Matildei și ai lui Juan), Antonio, Emilia (cei doi servitori ai familiei Turpin) și Angélica. Ideea proximală a romanului constă în faptul că, pentru fiecare (și totuși, mai puțin pentru Andrea, care nu ne este înfățișată prea des în roman, întrucât ea nici măcar nu ajunge la conacul în care au locuit Matilda, soțul ei și cei doi servitori cu care s-au împrietenit) moartea Matildei scoate la iveală niște drame interioare, niște conflicte între personaje, refulări, sentimente, idei crescute în profunzimea sufletului. Și-am mai observat un aspect interesant al cărții, pe care mi-a plăcut să-l urmăresc de-a lungul lecturii: tensiunea (să spun așa) dintre personaje, tot acest conflict interiorizat, care face „acțiunea romanului”, este într-o concordanță subtilă cu vremea de afară, cu „lumea exterioară”, cu natura care însăși pare că are, la rândul ei, ceva de spus: „(...) ploaia e acum noaptea tunătoare, răzbunătoare, fără înțelegere pentru pielea caldă a cârtițelor și a șoriceilor de câmp, fără simțuri pentru înfiorările celor străbătuți de valuri de înfiorare, pentru starea de rău a celor care, uzi până la piele, se pun la adăpost și fac un foc din lemne de stejar, sau îl aprind în sobițe mici sau mai toarnă jăratec în tăvițele din tandure. Ploaia urăște focul și căldura și chibzuința și judecata cu capul pe umeri și prăpădește tăria din inimi și trimite boală, răceală copilașilor mici. Și pisicile o urăsc: odioasa ploaie virginală, înaltă și dură și monotonă și intensă și crudă și strălucitoare și îndârjită, îndărătnică și îndârjită, care potopește putregăirile din morminte, face praf atlazurile sicrielor sub pământ, face neînsemnata inimă să se înece și, laolaltă cu ea, tot ce ține de dragoste și dragostea însăși.” Repetându-mă, astfel de pasaje se reiau în anumite puncte cheie ale romanului, când tensiunea tinde spre angoasă, spre neașteptat, spre abstract chiar, autorul descriind cum, de altfel, este vremea de afară, ba însorită, caldă, ba plină de ploi inevitabile, bolnave, reci.

„(...) La puțini ani distanță Fernandito și-a văzut mama sleită de puteri. Era o imagine cutremurătoare: intensa frumusețe mortală care s-a năpustit peste Matilda sub ochii fiului ei, când nu putea să se mai ridice, aproape nici nu mai putea vorbi, prăbușită pe canapea și nevrând să mai vadă pe nimeni, doar pe Emilia. Atunci a știut că îl iubește și, încă o dată, a simțit acea dragoste electrizantă care provenea dintr-un foarte profund de identificare dintre ei doi.”

Așadar, toate aceste conflicte dintre personaje par a fi „aprinse” de moartea Matildei Turpin, o femeie care a lăsat în urmă nu doar o moștenire fizică, ci mai ales una cognitivă, de ordin psihologic, interior: a deschis drumul a numeroase întrebări, întrebări care nu-și găsesc răspunsul într-un mod simplu, ci căutând în trecut; întrebări care stârnesc drame, care au consecințe, care ascut colți și lasă pagube. Nu știu cum să vă spun, chiar e un roman extrem de profund, un roman interior, al eu-lui, un roman al controverselor și al identităților psihologice, în care fiecare personaj, văzut prin ochii celorlalte personaje, are o anumită trăsătură definitorie de caracter. Și fiecare personaj se angajează în alte relații cu celalalte, de la ideea adulterului (un termen cam impropriu, dacă veți fi citit cartea), până la cea a homosexualității. E un roman al idelor abstracte și totuși atât de contemporane, atât de ancorate în adevăr. Da, e un roman verosimil, al cercetării psihologice și a minții umane, în toate cotloanele ei întunecate și greu de pătruns și de descoperit. Un roman al dilemelor atemporale, care zbuciumă viața unui om. Dincolo de toate acestea, e un roman scris extrem, extrem de bine, foarte cercetat, care-ți ascute simțul critic și psihologic. Nu e un roman cu o acțiune alertă, dimpotrivă, dialogurile sunt foarte rare, replicile dintre personaje sunt scurte, vagi, punându-se accent pe trăirile interioare ale acestora - orice cuvânt are însemnătate, are o încărcătură profundă, e un joc al înțelesurilor multiple. 

„Timpul s-a mai înseninat. Burnița a luat un respiro și nu mai plouă. Nu e soare tot timpul, doar din când în când. Lumea ambientă e plăcută. O căldură care e deja hibernală și umectantă. E o strălucire ușor stinsă, dar vie, un poate-da-poate-nu meteorologic. Și asta, ce înseamnă? Asta înseamnă că lucrurile, doliul pentru moartea Matildei printre altele, se îndreaptă ușor-ușor spre o viață mai bune, se atenuează puțin, din fericire.”

Chiar nu știu ce să vă mai spun despre romanul lui Álvaro Pombo, Moștenirea Matildei Turpin. Eu cred că este un roman pe care trebuie doar să-l citiți, o recenzie nu reiterează prea multe, trebuie pur și simplu simțit, citit așa cum trebuie, cu răbdare și cu o atenție deosebită. Nu e genul de lectură, după cum am zis, light, ușor de parcurs de către oricine. Nu e o carte comună, e una, chiar îmi asum când spun asta, extrem-extrem de grea, cel puțin pentru cineva care nu are o oarecare experiență literară care presupune ani buni în spate. Și, vreau să zic, o experiență literară de a fi citit un anumit gen de carte, un anumit gen de ficțiune. Pentru mine chiar a manifestat un interes deosebit acest roman, mi-a plăcut enorm să urmăresc evoluția (sau, la pol diametral opus, regresul) anumitor personaje, ideea psihologică care-i definește, conflictele acestea incisive, de natură interioară, dintre ideile lor și dintre atitudinile respective. E un roman bun, complex, diferit de multe cărți pe care le-am citit; și-nchei spunând că, într-adevăr, a fost o carte care m-a surprins enorm și pe care o consider una dintre cele mai bune citite vreodată, nu neapărat anul acesta. Deși, din câte văd, are un rating micuț pe Goodreads, asta e încă o dovadă a faptului că fiecare lectură poate fi simțită diferit, poate fi apreciată diferit, în conformitate cu multe lucruri care țin de noi înșine. Eu chiar mă bucur că am citit-o și pot spune că mi-ar face mare plăcere să mai am ocazia să citesc deva scris de Álvaro Pombo.

„ - Revenim la Matilda. Casa asta e Matilda, familia asta e Matilda. Revenim la Matilda fie că e de bine, fie că e de rău.” 

Vreau să mulțumesc celor de la Editura Vellant pentru acest roman, Moștenirea Matildei Turpin, de Álvaro Pombo, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la preț redus, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie! Lecturi frumoase și cu spor să aveți!