O viață fără sfârșit, de Frédéric Beigbeder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 312

Traducere: Doru Mareș

Frédéric Beigbeder s-a născut la Neuilly-sur-Seine, Franța. În 2003, a primit premiul Interallié pentru Windows on the World, iar în 2009, Premiul Renaudot pentru Un roman francez. Două dintre romanele sale au fost ecranizate: 99 francs, în regia lui Jan Kounen (2007), și Dragostea durează trei ani, pentru care a semnat el însuși regia (2012). De același autor, la Grupul Editorial Trei, au apărut: 29, 99 RON, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr țicnit, Shitter’s Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Oona & Salinger și Dragostea durează trei ani.

Personajul principal, Frédéric Beigbeder, este gazda unui chemical-show pe YouTube, unde își droghează la întâmplare invitații și le comentează reacțiile. Totul în direct, bineînțeles. Plictisit de emisiunea lui și confruntat cu bolile părinților care necesită spitalizare, vedeta YouTube se hotărăște că el nu va muri sau că măcar va reuși să-și amâne moartea niște zeci de ani. Prin urmare, va porni împreună cu fiica lui, o puștoaică de zece ani, într-o călătorie anchetă jurnalistică, prin toate centrele importante ale lumii în care geneticieni geniali se întrec să ne mențină tineri și... nemuritori.

Mie-mi place mult de tot cum scrie Beigbeder, l-am mai citit, una dintre cărțile care mi-au rămas în suflet este Oona & Salinger, o poveste de dragoste foarte emoționantă. Chiar dacă O viață fără sfârșit este în alt registru literar, nicidecum o poveste de dragoste, stilul autorului s-a făcut remarcat și aici, iar romanul nu numai că mi-a plăcut, prin subiectul interesant tratat, dar am simțit că-mi pune sub ochi o lume extrem de fascinantă a științei, a cercetării medicale, a geneticii - sincer, cred că mi-a plăcut mai mult și datorită faptului că mă interesează acest domeniu de activitate, iar romanul acesta a reușit să-mi contureze, și mai bine, universul științific al cercetării genetice. Ei, bine, s-ar putea ca alții să nu-l aprecieze la fel, asta e clar, asta dacă ești genul de cititor căruia nu-i plac detaliile de ordin științific, biologic, fizologic, celular; eu, unul, am pornit în această lectură având deja ceva cunoștințe, deci nu m-au plictisit detaliile despre telomeri, cromozomi, manipulare genetică și alte chestii de acest gen. Dar, dincolo de asta, romanul nu este doar o pledoarie a universului științific, chiar este un roman despre viață și despre disperarea, inutilă, a omului, de a lupta împotriva acestui sentiment de neputință care te coplesește odată cu trecerea anilor, știind direcția în care, în cele din urmă, are să ducă și să ajungă totul.

Pe scurt, n-are rost să vă spun cum, ce, când, unde, de ce, cum așa se întâmplă toate în roman, pentru că ideea este să-l citiți - dacă sunteți interesați -, nicidecum să-mi fie citită recenzia în maniera unui rezumat de-al romanului. Nu. Am să vă spun cum am simțit eu lectura și de ce mi-a plăcut, pentru că, după cum ați văzut, i-am dat patru steluțe, și-mi amintesc că l-am citit acum vreo câteva luni, cred undeva chiar anul trecut, prin noiembrie, și-mi amintesc și-acum că l-am recomandat colegilor mei și altor prieteni. Chiar e o lectură pe care o simți, te încarcă spiritual și cultural, să zic așa, fiindcă autorul reușește să îmbine, într-o manieră foarte frumoasă și subtilă, aceste două lumini - rațiunea și sentimentul (nu știu dacă se exclud cele două, dar de asemenea nici nu cred că se completează, reciproc, unul pe celălalt). Beigbeder, în căutarea sa, în căutarea „nemuririi și tinereții veșnice”, pornește confuz și plin de întrebări - este, oare, posibil, ca în cele din urmă să nu mai îmbătrânim și să nu ne desăvârșim viața prin moarte? Well, la asta caută și numeroși cercetători să răspundă, încercând să dezlege agel nod gordian, într-o încălceală de întrebări fără răspunsuri și încercări pline de eșec. Sau, de fapt, cine știe?, se întâmplă atât de multe în jurul nostru, toate acestea fără să ne dăm seama.

Ideea în sine este că, de-a lungul romanului, Beigbeder nu numai că reușește să primească niște răspunsuri (înțelese, așa, în măsura pregătirii sale), dar chiar ajunge să-și dea seama de unele chestii, de unele aspecte privitoare la această viață - și, în cele din urmă, oare chiar avem nevoie de o tinerețe veșnică? De o viață nesfârșită, infinită, fără de moarte? Nu e totul, deja, în ordinea firească, naturală, cuvenită? Motive, evident, să trăiești veșnic există. Cine nu vrea să fie tânăr pe vecie, să se bucure de tot ceea ce această vârstă ți-o oferă? Ei, bine, poate răspunsurile nu sunt neașteptate, sunt viabile, da, cu toții vrem să fim tineri pentru totdeauna, ca-n melodiile redundante în care auzi, des, forever young - și e totuși chiar așa? E foarte interesant, de asemenea, cum Beigbeder are niște motive, prezentate într-o manieră chiar amuzantă, privitoare la „de ce să fii tânăr” vs. „de ce să fii bătrân”, „de ce să ai o viață veșnică” vs. „de ce să poți muri”. Mi s-au părut delicioase, sincer, aceste remarci pe care le-a făcut. 

De asta-mi place Frédéric Beigbeder, e un autor natural, are o oralitate foarte bine conturată, nu plictisește prin scriitura ta, se citește rapid, fără prea multe bătăi de cap - nu că lectura ar fi una simplă, lipsită de substrat, ci pentru că reușește să ofere exact atât cât trebuie, nici prea multă știință, pentru cititorii care nu-s de domeniu, fără să exacerbeze această latură, dar nici prea puțină, încât chiar să nu reușești să te integrezi în atmosfera romanului. Până la urmă, O viață fără sfârșit chiar a fost un roman pe placul meu, l-am citit cu o atenție specială pentru că, după cum v-am spus, chiar a prezentat un subiect deosebit, pentru mine, subiectul tratat. M-am bucurat și de personaje, m-am bucurat și de acțiune și de locurile prin care m-a purtat, de-a lungul romanului, de informațiile pe care mi le-am fixat, de scriitura naturală și, pe alocuri, chiar profundă. Îl consider un roman care merită citit, fiindcă-ți pune întrebări, ba chiar îți dă și niște răspunsuri - și, acestea, nu într-o formă academică, pe care o înțelegi greu, ci chiar pe înțelesul tuturor.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și le mulțumesc enorm de mult pentru exemplarul acesta. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul  lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit vreo carte semnată de Frédéric Beigbeder, mi-ar face mare plăcere să știu părerea voastră. Ce alte cărți îmi recomandați? Lecturi super să aveți, alături de o zi liniștită!

Lila, de Marilynne Robinson - Recenzie

„Rugăciunea seamănă întocmai cu durerea. Cu rușinea. Cu regretul.”

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2018

Traducere: Alina Bilciurescu

Lila, fără adăpost şi singură, după ani de cutreierat ţinuturile rurale din America devastată de Marea Criză, intră într-o biserică dintr-un orăşel din Iowa pentru a se feri de ploaie. Prin această alegere va aprinde o poveste de dragoste şi o controversă care-i vor schimba viaţa: în scurt timp devine soţia unui pastor, John Ames, şi începe o nouă existenţă cu o dimensiune spirituală care-i fusese necunoscută până atunci. Neglijată de cea care-o adusese pe lume, Lila a fost salvată de Doll, o tânără vagaboandă care i-a oferit o copilărie plină de lipsuri. Şi-au clădit o viaţă împreună, trăind de azi pe mâine, şi, în ciuda micilor incidente şi a clipelor de disperare, existenţa lor a fost presărată cu momente de bucurie şi iubire. Ajunsă în Galaad, Lila se străduieşte să reconcilieze experienţa greutăţilor şi a familiei improvizate cu viziunea creştină a soţului ei, care, în mod paradoxal, îi judecă pe cei pe care ea îi iubeşte. Marilynne Robinson, una dintre cele mai iubite şi mai apreciate autoare ale Americii, se întoarce în oraşul Galaad pentru a relata povestea de neuitat a unei copilării trăite la marginea societăţii, în frică, veneraţie şi uimire.

„- Ești singura persoană din lumea asta care-mi doresc să șadă aici, lângă mine. Nu e ceva ce cred, e ceva ce știu cu certitudine. Presupun că asta nu clarifică nimic.”

Lila, sau romanul care m-a chinuit, să spun așa, două luni întregi, romanul de care am tras până și cu urechile, până să-l termin. Nu neapărat că n-aș fi avut eu timpul util pentru a i-l fi acordat, însă mi s-a părut atât de greu de citit, atât de greu de accesat, toate acestea până să mă prindă, undeva la ultimele 120 de pagini. Până atunci, n-am simțit decât că citesc ceva ce nu mă atrage, nu e pe placul meu, aveam impresia că citesc și totuși nu reușesc să prind firul acțiunii, nu reușesc să mă simt atras de personaje sau de orice altceva se întâmplă în romanul lui Robinson, un roman pe care am vrut să-l citesc nu numai pentru că mi-a plăcut coperta, dar uimitoarea exegeză are numai cuvinte extrem, extrem de mari pentru el, pentru scriitura lui marilynne Robinson - și asta m-a îndemnat, să zic așa, să fiu martor la acțiunea acestui roman. Mă gândesc, în cealaltă măsură, că poate chiar nu am acordat, până la urmă, o atenție prea sporită romanului, întrucât citeam câteva pagini, apoi îl lăsam, având alte priorități în perioada în care l-am citit. Totuși, am văzut și alte păreri la alți cititori, alte persoane care n-au reușit să citească romanul în totalitate, mi-au spus că poate îi vor da, mai târziu, o altă șansă. Și, terminând, în final, de citit romanul lui Robinson, cred că am realizat faptul că, într-adevăr, e un roman care necesită o atenție sporită, e un roman nu prea accesibil, să spun așa, un roman care face apel la multă răbdare din partea cititorului

„(...) Numele ei era doar năluca unui nume. Iar ea era năluca unei femei, cu mâini, dar fără chip, căci niciodată nu-și dădea voie să-l vadă. Avea părerea unei vieți, pentru că era singură-cuc în această viață. Casa în care trăia era tot o nălucă: avea pereți, acoperiș și ușă, însă nu împiedicau nimic să intre și nu împiedicau nimic să iasă.”

Ce-i drept, am răbdare, obișnuiesc să stau mult pe o anumită pagină care mi se pare mai interesantă și relevantă. Dar mi-a fost totuși atât de greu să reușesc să mă acomodez cu personajele, cu ideea lor, cu emoțiile lor - nu știu, anumite acțiuni de-ale lor mi s-au părut hazardate, ca de exemplu o întâmplare în care Lila, personajul eponim din roman, nici bine nu se întâlnește cu cineva, că deja se și căsătoresc. Așa se făcea înainte? Habar n-am, dar asta mi-a stârnit niște confuzii, că nici nu mi-a mai păsat dacă așa se întâmpla. M-am gândit, la o adică, că prea mic a fost interesul autoarei pentru această situație, e irelevant că doi vor să se căsătorească la nici câteva zile după ce (abia puțin) s-au cunoscut. Dar tind să cred că a vrut să pună accent pe ideile acestea, conturând și mai bine caracterele personajelor - Lila, o fată nu prea învățată, nu prea „coaptă”, care trece printr-o viață plină de hazard, nu cunoaște prea bine psihologia umană, dar e încercată de întrebări și chiar emoții noi pentru ea, Lila, fata care a fost părăsită de părinți și găsită de către Doll (de altfel, cred că personajul meu preferat, deși apare doar secvențial în roman, lăsând totuși o urmă adâncă în sufletul și în psihologia Lilei), crescând astfel cu o mulțime de lipsuri care i-au marcat dezvoltarea și creșterea. În fine, aici sunt de urmărit mult mai multe aspecte care ar (putea) stârni interesul cititorului. Dincolo de toate acestea, la acest roman mi-a plăcut mult introspecția, sensiblitatea cu care au fost tratate anumite idei, emoția care pulsa dincolo de unele replici ale personajelor, dincolo de unele trăiri ale acestora. 

„Sunt lucruri de care oamenii au nevoie și lucruri de care nu au nevoie. S-ar putea ca asta să nu fie adevărat. Poate că n-au nevoie de existență. Dacă ai înlătura asta, toate celelalte ar dispărea odată cu ea. Așadar, dacă n-ai nevoie să exiști, n-ai niciun motiv să te gândești la alte lucruri de care nu ai nevoie ca și cum n-ar conta. N-ai nevoie de cineva să stea alături de tine. Nu ai, dar ai, Dacă înlături orice plăcere... dar nu ai cum, fiindcă simți plăcere și când iei o sorbitură de apă.”

Chiar aș fi vrut să-i dau un rating mai mare, nu doar trei steluțe, dar eu doar de atât am reușit să simt lectura. Poate e și vina mea, la o adică, poate n-am fost destul de răbdător și destul de deschis pentru a accepta povestea în această formă, dar nici scriitura lui Robinson n-a fost una tocmai plăcută mie. Na, la o adică este un clasic, ar fi trebuit să mă aștept la așa ceva, și-o fi și motivul că în ultimii ani nu cred că am mai citit vreun clasic, și-mi asum asta, dar am în plan, în viitorul apropiat, să mă îndrept și spre această „tagmă literară”. Mai am o carte de-a autoarei, Acasă, apărută tot la Editura Litera, și parcă mi-e așa frică, oarecum, să mă apuc de ea. Evident, nu mă pot pronunța prea bine în legătură cu Marilynne Robinson, în legătură cu stilul ei, nu pot spune deja că, vezi, nu-mi place prea mult, dat fiind faptul că am citit doar această carte. Și-mi aduc aminte de anumite cărți pe care pur și simplu le-am citit la timpul potrivit, și-atunci m-au răstălmăcit și atins tare, dar apoi, după ce am reluat anumite fragmente, chiar mă întrebam, oare de ce mi-a plăcut așa mult atunci? E evident faptul că intensitatea unei lecturi este în conformitate și în concordanță și raportată la anumite stări pe care le avem, situații în care ne regăsim. Ei, bine, am să-mi caut o scuză și-am să-mi spun că n-am citit această carte la acel timp potrivit despre care vorbesc - deși, după cum am spus și la început, ultimele 120 de pagini mi-au plăcut extrem, extrem de mult. O fi fost oare Robinson de vină, făcând ca ultima sută de pagini să fie mai intensă? Eram eu oare prea entuziasmat că în sfârșit termin romanul? Posibil. Amândouă opțiunile sunt posibile.

„- Eu mă împăcasem cu afurisita asta de singurătate. Mă așteptam s-o duc așa până la sfârșitul vieții. Apoi te-am văzut pe tine în dimineața aceea. Ți-am văzut chipul.”

În concluzie, vă recoman romanul lui Marilynne Robinson, Lila, doar dacă sunteți adepți ai stilului clasic, îl citiți cu predilecție și vă place acțiunea mai lentă, mai complexă, să spun așa, și de asemenea aveți răbdarea necesară. Eu sunt sigur că voi citi și cartea cealaltă, Acasă, chiar vreau să văd de ce, până la urmă, Robinson se bucură de o exegeză atât de bună și de niște critici atât de pozitive. Pe mine, unul, m-a lăsat puțin rece lectura, dar personajele chiar au fost interesante, lăsându-mă cu niște întrebări la care, de-a lungul romanului, am vrut să-mi răspund. Și, în cele din urmă, am considerat-o o altă carte pe care am citit-o și care și-a făcut loc, câtuși de puțin, în sufletul meu. Chiar sunt curios de părerea voastră în legătură cu Marilynne Robinson - ați citit vreo carte de la ea? Și, dacă da, cum ați simțit-o, cum vi s-a părut? S-aveți parte de lecturi cu mult spor și, mai ales, pe placul vostru!

„Motivele pentru care se întâmplă lucrurile rămân în continuare ascunse, însă sunt ascunse în taina lui Dumnezeu. (...) Viitorul ne găsește întotdeauna schimbați. (...) Durerea e cât se poate de reală, iar pierderea o simțim de netrecut. Viața pe pământ e grea, e solemnă și e minunată. Experiența noastră este fragmentară, și părțile însumate nu constituie întregul. Nici măcar nu aparțin de aceeași ecuație. Uneori ne vine greu să credem că suntem fărâme ale aceluiași tot.”

Inspecție, de Josh Malerman - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Traducere: Liviu Szöke

„Lumea reală era o continuă irosire de potențial.”

Băieții sunt educați la o școală pentru genii, fetele, la alta. Și niciunii nu au aflat de existența celorlalți... până acum. Inventivul autor al romanului Bird Box: Orbește te invită într-o lume înșelătoare, plină de secrete și minciuni. J este elev la o școală ascunsă în adâncul pădurii, departe de restul lumii. Asemenea colegilor săi, băiatul crede că enigmaticul fondator al instituției îi este tată, iar colegii îi sunt frați. Elevii de aici sunt educați să devină adevărați copii-minune în domeniul artelor, al științelor și al sportului, iar viața lor la școală este tot ce știu... și li se îngăduie să știe. Însă J bănuiește faptul că undeva, afară, dincolo de pini, se afl ă altceva, așa că începe să-și pună întrebări. Care este adevăratul scop al acestui loc? De ce elevii nu-l pot părăsi niciodată? Și ce enigme ascunde tatăl lor? Între timp, în cealaltă parte a pădurii, într-o instituție asemănătoare celei în care învață J, o fată pe nume K își pune exact aceleași întrebări. J nu a văzut niciodată o fată, iar K nu a văzut niciodată un băiat. Pe măsură ce J și K încep să cerceteze secretele ciudatelor lor școli, soarta îi face să se descopere unul pe altul. În Inspecție, talentatul autor Josh Malerman creează un sinistru și, deopotrivă, poetic imn al egalității între genuri, care-i va face pe cititori să-și pună întrebări până la ultima pagină.

„- Notați totul! Fiecare cuvânt. Exprimați-vă cele mai stranii gânduri! Nimic nu-l va face mai fericit pe T.A.T.A. decât să i se arate o mulțime de jurnale albastre, dând pe dinafară de grijile și ambițiile voastre, de secretele pe care le păstrați pentru voi înșivă. Așa că vă spun asta în final: să nu lăsați nimic ascuns! Pentru că intelectele voastre au crescut, iar odată cu ele a crescut și spațiul în care puteți ascunde ceva. Față de mine. Față de T.A.T.A. Și care dintre voi ar face una ca asta? Care dintre voi ar ascunde ceva ce știe că T.A.T.A. prețuiește mai mult decât orice?”

Vă spun doar că știam, știam de la bun început cât de multe are să îmi placă romanul lui Josh Malerman, pentru că am citit descrierea și mi-am dat seama că este, cu adevărat, ceva senzațional. Dincolo de subiectul original, după părerea mea, am avut în vedere și faptul că Bird Box: Orbește a fost o carte care a dat cu mine de pământ, dacă pot spune asta, prin intensitatea pe care a avut-o, iarăși, prin autenticitatea poveștii și tot ceea ce sumează respectivul roman. Îmi asum când spun Josh Malerman este puțin nebun, are o nebunie creatoare efervescentă, originală - dovadă este cartea de față care m-a prins de la prima pagină, m-a prins strâns, strâns, strâns și-am vrut s-o citesc cât mai încet, și nu pentru c-ar fi fost o carte grea, ci pentru că mi-a plăcut atât de mult povestea, atmosfera, mi-au plăcut atât de mult personajele încât n-am vrut să mă despart prea repede de ele. Inspecție a fost acea carte care mi-a dat un avânt după ce am terminat-o, am vrut să citesc și mai mult, deoarece aproape uitasem cât de multe povești fascinante poți descoperi citind. Spun asta după experiența mea tulburătoare cu Lila, de Marilynne Robinson, pe care am citit-o în vreo două luni - și-aproape, după ce am terminat-o, mi-a fost și frică să mă apuc de alt roman - dacă urma să am parte de aceeași experiență? Ei, bine, Inspecție a fost alegerea potrivită și-am adorat-o la nebunie.

„- (...) nu creștem aici lucrurile potrivite spre a fi crescute. Noi creștem cele mai luminate, cele mai netulburate minți din istoria omenirii.”

Nu am să vă spun prea multe despre ideea romanului, subiect, ce se-ntâmplă, fiindcă găsiți toate acestea chiar și-n descrierea cărții. Dar am să vă spun de ce mi-a plăcut atât de mult, dându-i cinci steluțe pe Goodreads, deși eu nu-s tocmai un fan al genului - totuși, Doamne, cât de mult a putut să-mi placă, și cât de alert și de plin de mister a fost totul. Mi-a plăcut, înainte de toate celelalte, atmosfera romanului. Misterul acesta debordant, confuzia creată prin atitudinea personajelor, prin reacțiile acestora, felul în care Malerman a reușit să contureze acestă lume distopică în care băieții și fetele sunt crescuți în locuri diferite, fără ca ei să știe de existența celuilalt sex, toate acestea m-au făcut să-mi pun întrebări încă de la începutul romanului. Și-apoi, de la o anumit pagină, am simțit cum curiozitatea a omului, iubirea, toate acestea par a fi armele cu care personajele se luptă, sub un dicton călăuzitor, spre a se rupe din lanțurile pe care T.A.T.A și M.A.M.A le-au legat în jurul minților lor, spre a (re)aduce totul în ordinea firească a lucrurilor. 

„(...) pământul se transformare într-o pustietate absolută, într-o întindere aparent nesfârșită, odinioară plină de distrageri, acum complet golită de... femei.”

Dintr-un anumit punct al acțiunii, trebuie să vă spun că romanul devine extrem, dar extrem de intens. Uneori citeam și-mi spuneam, ok, acum e cazul să mă opresc puțin, să iau o gură de aer și să las lucrurile să se așeze. Aveam impresia că trebuie să pun o mică pauză din tot ceea ce se întâmplă, pentru a lăsa însăși personajele să ia o gură proaspătă de aer. Nu știam ce urmează să se întâmple, nu bănuiam, deoarece Josh Malerman are așa un talent de a fi intempestiv, de a crea situații neașteptate, toate acestea într-o atmosferă, după cum am spus, extrem de alertă. E greu să nu fii prins de tot ceea ce se întâmplă, să nu te lași sedus de lumea pe care autorul reușește s-o creioneze cu atâta originalitate. Mi-au plăcut mult unghiurile de abordare a poveștii - de la ideea în sine că, în calea unei minți agile, în calea unei minți de geniu, de multe ori stă povara iubirii, stă ideea că singularitatea, lipsa unui partener de viață, este exact ceea ce trebuie pentru a te axa spre desăvârșirea propriului potențial, până la felul în care a reușit să trateze, cu puseuri de realitate, condiția scriitorului în societate. Evident, toate integrate în lumea distopică creată în romanul Inspecție.

„Și încă și mai ciudat: Ar trebui să se simtă atât de ușurat că îl simte, adevărul, în aceeași încăpere cu el? Între zidurile Turnului... ar trebui ca adevărul să se simtă atât de rar?”

Sincer, citind cartea n-am putut să mă stăpânesc din a mă gândi, mamă, ce film bun ar ieși. Și sper ca Josh Malerman să nu se lase așteptat, sau, în fine, vreun regizor să-i cumpere drepturile de ecranizare cât de repede, pentru că sunt sigur, absolut sigur că ar ieși un film extrem de bun, un thriller excepțional. Da, poate folosesc cuvinte mari, dar eu am simțit romanul, mi-a plăcut încă de la început, și chiar am avut așteptări mari, mai ales după ce am citit și romanul său tradus anterior, iar așteptările nu numai că mi-au fost atinse, au fost chiar depășite. Personajele, acțiunea alertă, atmosfera, culoarea locală, ideea romanului, totul au făcut din Inspecție o lectură pe care o consider una dintre cele mai bune de anul acesta - e așa ciudat, de fapt, cum în luna iulie am citit trei dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Dar o spun fără vreun anumit dubiu, romanul lui Josh Malerman chiar a fost ceva ce m-a surprins și, de asemenea, ceva ce mi-a plăcut maxim. 

„- Te-ai întrebat vreodată cum ai luat naștere?

- Nu! a răspuns. Am venit din Pepinieră. Din Copacii Vii.

- Ai văzut vreunul vreodată? Ai văzut vreodată vreun băiat crescând într-un Copac Viu?

- Nu!”

Concluzionez prin a spune că a fost un roman care m-a răvășit. M-a înspăimântat, m-a făcut să mă întreb dacă așa ceva ar putea fi, vreodată viabil. Aievea. Într-o lume atât de imensă, atât de nemărginită, în care se întâmplă atât de multe lucruri pe care nu știm și pe care rațiunea noastră, poate, n-ar putea să le accepte, există un univers al posibilităților. Iar lumea creată de Josh Malerman este una a fricii, este o lume a misterului, în care moartea este ceva de secundă, însă curajul, dorința de a evolua, fac din Băieții Alfabet și din Fetele Literă niște adevărați eroi, călăuziți de dorința de a evada dintr-o lume atât de nefastă lor. Chiar mi-a plăcut, repet, ideea pe care a avut-o autorul și pe care, atât de delicat, subtil, a abordat-o. Abia aștept să citesc și altă carte semnată de el. 

Unde pădurea întâlnește stelele, de Glendy Vanderah - Recenzie

Editura: Trei 

Colecția: Fiction Connection 
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2020
Număr de pagini: 400
Traducere: Ioana Nuțulescu

Înainte să înceapă să scrie, Glendy Vanderah a lucrat ca ornitolog specializat în protejarea speciilor de păsări pe cale de dispariție din statul american Illinois și ca redactor la o revistă științifică. Născută în Chicago, acum locuiește într-o zonă rurală din Florida, împreună cu soțul ei (ornitolog), cei trei copii și cât de multe păsări, fluturi și flori reușește să atragă în micul refugiu pentru viața sălbatică pe care l-au creat. Unde pădurea întâlnește stelele este romanul ei de debut, apărut anul acesta la Editura Trei.

După ce și-a pierdut mama, dar a câștigat propria luptă cu cancerul, Joanna Teale își reia proiectul de cercetare pentru licență și studiază păsările din zona rurală a statului Illinois. Rutina ei solitară este dată peste cap când îi apare în prag o fetiță misterioasă, plină de vânătăi și desculță. Fetița spune că o cheamă Ursa și vine dintr-o galaxie îndepărtată ca să găsească pe Pamânt, cinci miracole. Jo o lasă să stea cu ea și încearcă să rezolve misterul cu ajutorul vecinului ei, Gabe. Dar, pe măsură ce trece timpul, are tot mai multe întrebari. Deși între cei trei se formează o legătură incredibil de puternică, știu cu toții că în curând trebuie să ia niște decizii complicate.

„- Nu mă pot întoarce acasă încă. Trebuie să rămân pe Pământ până văd cinci miracole. Face parte din educația noastră când ajungem la o anumită vârstă... cam ca la voi la școală.”

Ei, bine, văd că e roman de debut, ceea ce înseamnă că se anunță o carieră de succes pentru Glendy Vanderah. De ce? Pentru că acest roman, Unde pădurea întâlnește stelele, nu numai că e scris într-o manieră impecabilă, dar este unul extrem, extrem de profund, neașteptat, să zic așa, întrucât credeam că voi avea parte doar de o lectură care să mă țină prins - dar, pe lângă asta, am avut parte și de o lecție de viață valoroasă, emoționantă, care m-a mișcat de-a lungul lecturii. M-au atras, la început, coperta și titlul, nu prea știam multe despre poveste (după cum mă știți, nu obișnuiesc, de multe ori, nici măcar să citesc descrierea pe scurt a romanului, deoarece îmi place să fiu surprins), însă am simțit o ciudată atracție spre a citi acest roman, am simțit că „e timpul său”, și așa am făcut, iar asta mi-a confirmat încă o dată că pur și simplu anumite cărți „te cheamă”, și-atunci e momentul oportun să le citești. Iar romanul lui Glendy Vanderah a fost exact ce am avut nevoie să citesc. Mi-a dat curaj. M-a ridicat. M-a făcut să mă emoționez și să trăiesc, în totalitat, surprins în lumea romanului ei. Un roman bun, realmente bun.

„- Nu am nicio casă pe Pământ. Am venit de-acolo, spuse arătând spre cer.

- De unde?

- Din Ursa Mare.

- Constelația?

Fata dădu aprobator din cap.

- Vin din Galaxia Vârtelniței. Este aproape de coada ursoaicei mari.”

O copilă parcă venită din stele, din constelații, din adâncul infinit al universului - asta este Ursa, sau, cel puțin, asta susține ea că este. Într-o lume a rațiunii, ai firescului, în care suntem destul de egoiști să credem că, în acest Univers infinit al posiblităților, suntem singuri, Jo, o studentă doctorandă, pasionată de ornitologie, plecată la cabana profesorului ei coordonator, o întâlnește pe Ursa în cele mai bizare circumstanțe - ea crede că Ursa a plecat de acasă, din motive evidente, fiind plină de vânătăi, murdară, cu hainele rupte și vechi, și-ncearcă să afle cât mai multe despre misterioasa Ursa, fata stelelor. Nu, nu reușește să scoată prea multe de la ea, aceasta susținând în continuare faptul că ea este o fată a stelelor, trimisă pe Pământ pentru a învăța cum iubesc oamenii, pentru a vedea cinci minuni, după care promite să se întoarcă. Este bizar totuși, deoarece Ursa are o inteligență extrem de profundă, știe mult mai multe despre literatură, oameni, despre această lume decât majoritatea copiilor de vârsta ei. Și, în cele din urmă, este ceva bizar la această Ursa, pare că ascunde ceva inaccesibil și greu de pătruns. Pentru mine, Ursa a reprezentat o adevărată întrebare, dar, pe parcursul lecturii, m-am lăsat purtat de inteligența ei ascuțită și de relația frumoasă pe care a avut-o cu Jo.

„ - (...) Noi, cei de pe Hetrayeh, emanăm sclipiri invizibile, cam ca niște quarcuri - numai că diferite - și provocăm lucruri bune în jurul nostru când întâlnim pământeni care ne plac.”

Altceva care mi-a plăcut la Unde pădurea întâlnește stelele a fost faptul că personajele sunt foarte, foarte frumos conturate, au ceva special, nu știu, niște replici atât reale, atât de frumos de urmărit, iar cartea aceasta are foarte mult dialog, și mereu mi-am spus că e greu să scrii dialoguri, să știi cum să reliefezi anumite trăsături ale personajelor nu numindu-le, ci făcându-le subînțelese, iar dialogurile lui Glendy Vanderah sunt naturale, cum să vă spun, sunt ușor de urmărit și firești; spun asta pentru că deseori mi s-a întâmplat să citesc cărți în care dialogurile mă făceau să mă simt incomod, mi se părea că sunt prea forțate, prea trase de păr, să zic așa. Dar aici chiar am fost prins de dialogurile personajelor, m-au ajutat mult să-mi conturez o părere despre fiecare și să am acces, mult mai ușor, la emoțiile lor. Și, bineînțeles, dialogurile au făcut ca acest roman să fie și mult mai ușor de citit. 

„Copila își pierduse curajul? Sau poate că nu intenționase nicio clipă să spună nimic. Oricum ar fi fost, Jo îi înțelegea problema. Ursa Mare era o ficțiune, numai o formă de pui de urs în stele. Fata trăia ca o constelație paralelă. Ca un copil care colorează obsesiv în interiorul liniilor, trebuie să-și măsoare fiecare pas, altfel s-ar fi putut trezi în universul terifiant din spatele formei pe care o desenase pentru a se proteja.”

În cele din urmă, romanul de față este o poveste despre iubire, o poveste despre cum oamenii ajung să fie conectați dacă au un interes comun, dacă luptă pentru același scop. O poveste despre cum oamenii pot depăși bariere (chiar proprii) pentru a se desăvârși în ceea ce îl întregește și ridică și îl face frumos pe un om: iubirea. Glendy Vanderah construiește o lume fragilă, dar nu se sfiește să trateze anumite subiecte precum violența, boala, moartea, adulterul - face din toate acestea o lectură într-adevăr profundă și viabilă, nu un fantasy clasic, așa cum m-am gândit că voi citi. Cartea este o adevărată dramă domestică, în care sunt incluse accente de thriller, dar un roman profund, iar Glendy Vanderah ne oferă o lecție despre viață, parcă ne spune că Universul acesta infinit poate fi al nostru dacă știm cum să privim spre stele, spre culmile munților, spre propria noastră persoană interioară, spre a descoperi iubirea, pacea, liniștea. Iar relațiile dintre oameni sunt ceea ce ne ajută să depășim anumite situații, sunt ceea ce ne ajută să luptăm cu anumiți demoni din interiorul nostru și să ne spunem, gata, de-acum înainte voi fi omul de care am nevoie. 

Cred că în primă instanță am crezut că nu o să-mi plac romanul atât de mult. Nu știu, am avut în vedere faptul că m-am cam îndepărtat, în ultima vreme, de acest gen de lectură, de acest tip de roman - dar, sincer să vă spun, cartea lui Glendy nu a făcut decât să mă apropie iarăși, să-mi dau seama cât de frumos este să citești o asemenea carte și s-o simți la o asemenea intensitate, s-o trăiești și să te bucuri de tot ceea ce, într-un mod atât de frumos, îți oferă: o lecție de viață, o poveste despre oameni care luptă pentru ceea ce iubesc și fac totul, nobil, pentru a ajunge la ceea ce-și doresc cu adevărat. Într-adevăr, Unde pădurea întâlnește stelele este locul în care vrei uneori să fii, un loc al sufletelor frumoase, al poveștilor despre desăvârșire și creație, despre oameni frumoși cu sufletele, deși încercate de soartă, vindecate la sfârșitul poveștii, încât te gândești că, uneori, trebuie să treci prin întuneric pentru a te bucura și mai mult de lumina de care, după, vei fi avut parte. Cu siguranță îmi va rămâne mult, mult timp în suflet. Și-l recomand cu mare drag tuturor celor care vor să aibă parte de o lectură frumoasă, de o lectură emoționantă și profundă, care te vindecă sufletește și-ți dă, așa, curaj și pace.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și le mulțumesc enorm de mult pentru exemplarul acesta. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit cartea Unde pădurea întâlnește stelele, mi-ar face mare plăcere să aud părerea voastră. Pe mine m-a atins enorm! Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și, de asemenea, cât mai pe placul vostru.

Ultima aniversare, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2019

Traducere (și note): Ruxandra Ana 

Liane Moriarty (născută în anul 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract pentru o carte: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-şi va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney, a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci, a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șapte milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți şi Când vina ne desparte.

Un copil abandonat. Două surori care ascund un secret teribil. O singură șansă de a rescrie trecutul. După ce Sophie Honeywell refuză cererea în căsătorie a lui Thomas Gordon, se trezește moștenitoarea mătușii Connie de pe insula Scribbly Gum — faimoasă pentru Misterul Fetiţei Munro, care atrage anual mii de turişti. Sophie se mută pe insulă și intră într-o familie neconvențională în care fiecare pare să aibă câte un secret: Grace, o mamă tânără şi frumoasă, plănuieşte să evadeze din viaţa ei aparent perfectă, Margie, o casnică demodată, care face un pact cu un necunoscut, și visătoarea mătușă Rose care se întreabă dacă nu e timpul să ia singură decizii. Când lucrurile se complică, Sophie își dă seama că uneori stă în puterea ta să construiești un final fericit pentru povestea pe care o trăiești.

„Viața pe insulă vine la pachet cu obligații față de afacerea familiei, iar în această după-amiază Grace e responsabilă cu turul casei lui Alice și Jack. Mătușa Connie insistase mereu ca tururile să fie făcute de cineva care are o legătură personală cu Misterul Fetiței Munro, Bunica Enigma era chiar copilul, Mătușa Margie și Laura, mama lui Grace, erau fetele ei, iar Grace și verii ei, Veronika și Thomas, erau nepoții.” (am vrut să dau acest fragment pentru a vă fixa, la rândul vostru, gradele de rudenie dintre personaje - și, la rândul meu, l-am evidențiat pentru a reliefa cât mai mult legătura strânsă, de altfel misterioasă, dintre personajele romanului)

Nici nu știu cum aș putea începe această recenzie. Cred că, pentru început, voi spune doar că am o ciudă maximă pe acele persoane care nu au citit nimic de la Liane Moriarty, deoarece încă mai au ce citi de la ea, dacă mă înțelegeți. Eu am citit tot, toate cele cinci cărți traduse la Editura Trei; am început cu Secretul soțului (care, dacă nu mă îndoiesc, este prima carte tradusă la ei), și de-atunci am tot așteptat să apară și alte cărți. Până acum, le-am citit pe toate, și dacă ar fi să le ierarhizez, din motive subiective, nu prea cred că aș putea, întrucât fiecare mi-a plăcut mult, la timpul său, și-mi amintesc și-acum că, citind cred că o carte de Moriarty pe an, în cele din urmă am pus-o pe lista celor mai bune cărți citite în anul respectiv. Așadar, să le clasez puțin, cred c-ar fi așa, funcție de care mi-a plăcut cel mai mult: Ultima aniversare, Marile minciuni nevinovate, Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte și Secretul soțului. Este vagă această clasare, sincer, deoarece fiecare carte mi-a plăcut extrem de mult. Cred, mai mult, că le-am pus funcție de cât de mult a trecut de când le-am citit, și totuși știu faptul că Marile minciuni nevinovate chiar mi-a plăcut mult, mult de tot, deși am citit-o acum ceva timp. N-am văzut serialul, deoarece sunt sigur că romanul mi-a transmis mult, mult mai multe, așa că nu vreau să „stric” toată această magie. Poate am să-l văd cândva, dar nu e o prioritate, pentru mine, în momentul de față.

Așa, să trec la Ultima aniversare. Am citit pe nerăsuflate acest roman, bineînțeles, cum am făcut cu orice carte scrisă de Liane Moriarty. Repet, după cum am spus-o de nenumărate ori, Liane Moriarty este una dintre autoarele mele preferate de la Editura Trei, alături de Dicker și S.J. Watson (în această ordine), deoarece pur și simplu sunt înnebunit după modul în care scrie și după modul în care reușește să trateze anumite situații și circumstanțe și realități ale societății în care trăim. Nu știu, pentru mine, Moriarty este o autoare curajoasă, o autoare extrem de inteligentă, cu un simț debordant al psihologiei; sincer, nu știu cum reușește, dar cărțile ei mereu mă intrigă, mă fac să am tot felul de stări și emoții, mă trec prin o groază alarmantă de trăiri. Cred, fără să fiu absurd, că este una dintre autoarele cele mai bune ale acestui gen de scriere - pe care, de altfel, nici nu știu cum să-l încadrez: Moriarty are o ficțiune „adevărată”, are o realitate în tot ceea ce scrie, deși, bineînțeles, situațiile personajelor nu sunt tocmai firești, să spun așa, dar are un anumit stil autentic de a-și crea personajele și de a le da viață, de a le integra în realitatea societății noastre, nu știu dacă mă înțelegeți - te face să crezi că acești oameni, aceste personaje pe care ea le poartă în ficțiunea scrierii sale, ar putea, foarte ușor, să-ți fie vecinii din bloc, vecinii de pe scară, prietenii tăi, rudele tale, orice om cu care ai contat și totuși nu știi ce se întâmplă în mintea și sufletul său. Fiindcă le înzestrează cu un mister anume, cu o psihologie extrem de profundă. Of, simt că doar mă manifest impresionist scriind această recenzie, dar pur și simplu nu pot vorbi altfel - am citit aceste 480 de pagini într-o zi și câteva ore, și-mi amintesc că citeam și pur și simplu mă opream din citit pentru că simțeam că nu mai pot, efectiv, să am parte de atât de multă tensiune. 

„(...) Îți spun doar să fii cu ochii în patru.”

Legat de roman, puțin de ideea sa, pot spune că, așa cum s-a întâmplat când am citit o carte de-ale ei, m-a dat peste cap de tot. Nu am reușit să speculez nimic viabil, deși am avut mereu impresia că bănuielile mele sunt corecte - nu, nici gând. Este o poveste tare încâlcită, o poveste în care destinele personajelor sunt atât de legate unul de celălalt, încât chiar e nevoie de o atenție foarte mare pentru a reuși să-ți dai seama în ce direcție au să meargă toate. E plin de mister, te intrigă, te face să fii alert și să vrei să descoperi „deznodământul” cât mai repede. De-a lungul lecturii, îți pui întrebări și tot încerci să-ți răspunzi la ele - dar, parcurgând paginile în ideea de a descoperi aceste răspunsuri, de fapt, în cele din urmă, ajungi să-ți pui și mai multe întrebări. Iar asta este o bilă albă pentru Moriarty, din punctul meu de vedere, deoarece ador acele cărți care fac apel la spiritul tău „justițiar”, analitic, păi, domle, oare ce vrea să zică, oare ce are să mai spună, oare de ce s-a întâmplat asta și când s-a întâmplat asta și, pentru Dumnezeu, oare ce mai urmează să se întâmple? Efectiv, a fost un carusel al stărilor, al emoțiilor, citeam și mă opream și-mi făceam așa, în capul meu, o imagine, gândindu-mă, mamă, ce film super ar ieși după romanul acesta, și-mi imaginam tot felul de actor interpretând rolurile personajelor lui Moriarty. Și știu, cu siguranță, că este un roman demn de a avea o ecranizare, pentru că este atât de complex și totuși atât de bine scris, fără lipsuri, fără lacune, întrucât îmi dau seama că, atunci când se-apucă de scris un alt roman, Moriarty cu siguranță nu se aventurează hazardat în scrierea sa, ci are un background informat și susținut. Și, of, nu știu când va mai fi tradus un alt roman de-al ei, dar sper din suflet să nu se oprească din scris! 

„(...) Fiecare căsnici, fiecare familie, are misterele ei.”

Mereu mi-au plăcut personajele lui Moriarty, deci am să vă spun câte ceva, în câteva rânduri, despre fiecare. Și-am să-ncep cu Sophie, deoarece, tind să cred, Moriarty a vrut să-i acorde o atenție specială acesteia. Sophie este „o femeie în criza vârstei”, să spun așa, întrucât este singură și fără copii și totuși vrea copii și parcă nu-i vrea și se simte presată de toți cei din jurul ei (indirect) în a-și întemeia o familie și a se muta la casa sa. Ei, bine, pare-se că problema casei este rezolvată atunci când aceasta, în urma morții lui Connie, primește casa în care aceasta a locuit. Cam neașteptat, nu? Știu, am așteptat o groază până să găsesc justificarea acestui lucru. De-aici, Sophie începe să-și lege destinul de cel al tuturor locuitorilor insulei Scribbly Gum - și, vă dați seama, cum se poate ca bunica Connie, draga de ea, să lase casa unei necunoscute, și nu uneia dintre rudele ei apropiate? Ei, bine, e scandalos. Și nu rămâne așa, pentru că apare în scenă draga de Veronika, un personaj tare drag mie, prin incisivitatea ei și în aceași timp prin infantilitatea ei, prin felul în care vorbea și tot ce a vrut să facă pentru a contesta testamentul lui Connie și pentru a dezlega Misterul Fetiței Munro. Nu vreau să vă spun mai multe, dar e plăcut tare de tot să urmăriți evoluția și psihologia acestui personaj. Un alt personaj tare drag mi-a fost Grace, o mamă cu o căsnicie aparent perfectă, cu un soț care o iubește și un copil pe care.... Hmm, pe care îl iubește?! Discutabil. Aici mi-a plăcut mult ce a reușit Moriarty să abordeze, și-anume subiectul depresiei postnatale (depresia pe care o poate manifesta o femeie după ce naște un copil) - a făcut-o să pară atât de real, atât de adevărat, dar abordând totul cu sensibilitate și delicațe. Și personajele cele mai misterioase, care cu siguranță știu ceva în legătură cu Misterul Fetiței Munro, sunt Rose, Connie și Enigma (de fapt, Enigma fiind însăși Fetița Munro). Rose este sora lui Connie, ele două fiind cele care au găsit-o pe Enigma (Fetița Munro) și s-au hotărât s-o ia sub tutela lor, având grijă de ea - și totuși, este ceva tare ciudat la acest trio, ceva care ne este, încetul cu încetul, relevat de-a lungul romanului. Mi-am dat seama că trebuie să fii foarte, foarte atent atunci când citești, deoarece Moriarty are talentul de a insera niște scene-cheie, niște replici care-ți dau de gândit deși în aparență ar fi banale. Ei, bine, nu e așa, și-mi amintesc, plin de nervi (fazual spus), acele capitole în care aveau loc doar câteva schimburi de replici (foarte relevante, dar misterioase) privitoare la ceea ce s-a întâmplat în trecut - evident, aceste schimburi de replici nu erau însoțite de vreo apoziție privitoare la cine a spus replica respectivă, ci te lăsa așa, în gol, doar să bănuiești și să speculezi tu cine și de ce. Asta m-a lovit pur și simplu, mi-a plăcut extrem de mult artificiul la care a apelat Moriarty.

„Oare de unde vin gândurile astea perverse și surprinzător de răutăcioase? Nu sunt deloc potrivite pentru o proaspătă mămică. Mintea ei ar trebui să fie plină de cântece de leagăn și iepurași, nu de sânge și violuri. Grace rupe acea pagină din caietul de schițe și o mototolește până obține o minge rigidă.”

Și totuși, e ceva ciudat la toată această afacere cu Misterul Fetiței Munro. Cu tot ce au lăsat în urmă Jack și Alice, părinții Enigmei, cei care au dispărut într-un mod neașteptat lăsând-o în urmă pe aceasta, care a fost găsită de către surorile Rose și Connie. E ciudat, credeți-mă, cum au reușit să facă o afacere cu venituri substanțiale de pe urma acestui mister. Ciudat și șubred, aș spune, dar Moriarty cu siguranță are să vă explice mai bune, aducând tot acest suspans la un nivel extrem. Personajele sunt misterioase, fiecare ascunde ceva, fiecare este zbuciumat de ceva anume - asta mi-a plăcut de multe ori la romanele autoarei, faptul că nu se axează pe un singur subiect, pe o singură temă centrală, ci abordează mai multe unghiuri, mai multe idei, și-ncele din urmă ajungi să urmărești fiecare personaj, nu doar unul singur, cu un interes deosebit. Și ce m-a intrigat cel mai mult a fost faptul că adevărul avea să iasă la iveală, să fie spui, atunci când personajele împlineau patruzeci de ani, abia atunci, și stăteam și mă întrebam de ce, ce-au de spus, ce vor să scoată la iveală, și de ce la patruzeci de ani? Mi-am dat seama, atunci, că era ceva legat de această vârstă - ceva atât de neașteptat, atât de imprevizibil. Dar nu m-a mai surprins nimic din punctul în care mi-am dat seama că n-are rost să bănuiesc și să cred, mai bine mă las purtat de acțiune și am să văd, oricum, în ce direcție are să meargă totul. Și, Doamne, ce întorsătură au luat lucrurile, la sfârșit.

„- Poți să vorbești cu familia mea. Cu Rose și cu Enigma. Ba chiar cu mama și tata, spune Veronika. Cu toții ascund ceva. Știu sigur. Am știut mereu. Auzeam comentarii tot timpul. Odată, când ai meu se certau, l-am auzit pe tata spunând: Aș putea detona toată povestea asta cu Alice și Jack în orice moment, și mama a râs și a spus că pe ea nu ar deranja-o, că el ar trebui să îi țină piept mătușii Connie. I-am înfruntat când aveam paisprezece ani. Tot uit de asta, câteodată ani în șir, apoi îmi amintesc și mă enervez. E o minciună. Toată familia mea e implicată într-o minciună și eu nu știu adevărul.”

E clar, așadar, Ultima aniversare este una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. E plin de mister, de tot ce-i trebuie, pentru mine, pentru a-l încadra deja în topul cărților preferate citite în 2020. Știam că Moriarty nu mă va dezamăgi, am avut certitudinea asta și așa a fost - astfel, nu numai că nu m-a dezamăgit, dar m-a și surprins și mi-a potențat la maximum plăcerea de a-i citi romanul. Personajele mi s-au părut extrem de bine conturate, frumos construite, complexe, făcând apel la emoțiile mele. Iar, spre sfârșit, ultimul capitol a fost exact ce trebuie: Liane Moriarty nu lasă nimic „în aer”, ci definitivează destinele tuturor personajelor. Grija ei și chiar dragostea față de propriile-i creații cu siguranță sunt nemăsurate, dând atenție fiecăruia dintre ele. Am apreciat asta extrem de mult, deoarece de nenumărate ori am citit cărți care parcă se terminau prea deodată, când încă mai erau întrebări care necesitau răspunsuri, când încă mai era ceva de concluzionat. Dar Moriarty a așezat totul exact așa cum trebuie, iar asta mi-a plăcut peste măsură. Vă recomand cu mare drag romanul, și nu doar pe-aceasta, ci și altele semnate de către autoare. Pentru mine, după cum am mai spus, ea este într-adevăr o maestră a genului acesta de roman, știe foarte bine ce să ofere și, mai ales, cât și cum. De aceea abia aștept să apară (cât de curând, sper) și alt roman al autoarei pe care să-l iubesc la fel, și de ce nu, poate chiar mai mult.

„- Chiar crezi că putem scăpa basma curată?

- Dacă n-aș crede, n-aș mai propune să facem asta, nu-i așa?

- Am putea ajunge la închisoare. Asta-i a treia spaimă mare a mea. prima sunt păianjenii cu pânza-pâlnie, apoi nașterea unui copil și, după cum am spus, închisoarea.

- N-o să ajungem niciuna dintre noi la închisoare, fraiero. Într-o bună zi, o să fim niște băbuțe simpatice care, probabil, nici nu vor mai ști cum s-au întâmplat lucrurile.

- Nu prea cred că vom fi niște băbuțe simpatice!

- Mda, pare puțin probabil!”

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Dacă ați citit vreo carte scrisă de Liane Moriarty, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre autoare. Doar pe mine m-a prins atât de tare?! Lecturi frumoase să aveți și o zi cât mai liniștită!