joi, 17 decembrie 2020

Escadron Ghilotina, de Guillermo Arriaga - Recenzie

Editura: Vellant
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 160
Anul apariției: 2008
Traducere: Liliana Pleșa Iacob

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). 
„(...) Trebuia să lupte, ah, ce oribil!, alături de gloata asta însetată de răzbunare și de sânge. Să se bată pentru niște idealuri născute din prostie și care contravin moralei și virtuții (de unde născociseră vagabonzii ăștia păduchioși ideea - se-ntreba avocatul - că toți oamenii sunt egali?”
Escadron Ghilotina este primul roman publicat de Guillermo Arriaga (1991). Este o poveste savuroasă, cu mult umor negru, despre un bărbat conservator care perfecţionează celebra ghilotină şi hotărăşte să i-o vândă nici mai mult, nici mai puţin decât lui Pancho Villa. Conducătorul insurgenţilor mexicani, fascinat de acest instrument, acceptă propunerea avocatului Feliciano Velasco, dar răsplata se dovedeşte a fi cu totul diferită faţă de aşteptările celui din urmă. Aristocratul cu principii total opuse Revoluţiei ajunge să fie mâna dreaptă a lui Villa, iar ghilotina sa, un simbol al luptei de clasă. Treptat, el este absorbit de lumea pestriţă, plină de bizarerie, de cruzime, dar şi de eroism a trupelor revoluţionare. Romanul este un joc ironic despre război şi despre felul în care violenţa contaminează şi dă peste cap destinul personajelor.
„Ghilotina, se gândea Villa, n-avea să fie un simplu instrument pentru executarea prizonierilor, ci se va converti în simbolul însuși al persoanei sale, al armatei sale, un simbol autentic revoluționar.”
Și cu această carte, Escadron Ghilotina, închei „seria” cărților scrise de Guillermo Arriaga, întrucât am citit toate cărțile scrise de el și traduse la noi, mulțumită Editurii Vellant. Pot spune că, da, Arriaga este unul dintre autorii mei de suflet, un autor pe care l-am descoperit acum câțiva ani, când, pentru prima dată, am citit o carte scrisă de el, Bivolul nopții, carte care mi-a plăcut extraordinar de mult și de care, și acum, îmi amintesc cu mult drag. Pentru că Arriaga nu numai că este un prozator desăvârșit, dar este și un regizor în cinematografie deosebit (vă recomand, cu mare drag, să urmăriți filmele regizate de el). Nici nu știu ce să spun, de fapt, deoarece mă încearcă, în aceeași măsură, sentimente de tristețe, dar și de bucurie: trist că nu mai am ce citi de la Arriaga, dar fericit pentru că, da, am descoperit un autor pe care-l integrez, fără nicio obiecție, în lista autorilor pe care oricând i-aș recomanda cu drag, oricui. Arriaga chiar are ceva aparte, ceva deosebit, are un „simțământ” al cuvintelor, al vieții, are o anume pasiune a anumitor tipologii și personaje - pentru mine, de fapt, are tot ce-i trebuie unui „autor” pentru a deveni un „autor bun”. Și Arriaga chiar e bun, zău de nu!
„- (...) majoritatea se temeau să nu fie prinși și executați cu un aparat ciudat pe care l-ați adus de la Torreón.
- Ghilotina?
- Chiar așa, fiindcă se zice că cine moare fără cap nu-și găsește odihna în veci.”
Revenind la romanul de față, Escadron Ghilotina, pot spune că l-am dat gata într-o singură noapte. Nu numai că a fost o lectură care m-a prins încă de la început, dar am dezvoltat o pasiune extraordinaaară pentru anumite personaje, și mai ales pentru conducătorul Villa și avocatul Feliciano. Felul în care i-a creionat Arriaga, suflul pe care l-a dat acestor personaje, trăirile lor, replicile acide, amuzante, întâmplările, decursul acțiunii, intrigile - toate acestea au potențat ideea romanului care, în cele din urmă, se regăsește printre temele de baze ale romanelor lui Arriaga: violența, teroarea, acea „formă de guvernământ” care domină, acea formă primitivă, care face din om, „neom”, care aduce spaimă și lacrimi, haos, ca într-o (re)devenire neaoșă a lumii în care trăim, ca o formă de reîntoarcere la origini. Personajele lui Arriaga nu se dau deoparte, nu ies din scenă atunci când vine vorba de pericol, atunci când se antrenează în situații în care moartea înseamnă ceva de-o simplă secundă nefericită, nenorocoasă. Arriaga își înzestrează personajele cu curaj, cu demnitate, iar moartea nu mai este ceva interesant, ci, bineînțeles, e ceva cert, e o realitate imediată, „decât să mor de plictiseală, mai bine mor pentru o cauză”, acesta pare-se a fi dictonul lor călăuzitor.
„Ghilotina își îndeplinea astfel la perfecție scopul: era în același timp simbolul fermității și al justiției.”
Dincolo de acestea, ghilotina din roman devine, ea însăși, un supra-personaj. Devine un cadran al existenței - însăși ghilotina ajunge să semene frica, teroarea printre inamici, nu mai e nevoie de trupe, de lupte, de cuceriri. Cine are ghilotina, va fi victorios, deoarece nimeni nu-și vrea capul retezat de corp - aici, sincer, eu am asociat această metaforă cu ideea că, într-adevăr, însăși viața este construită în așa manieră încât, la un moment dat, să dai peste ceva anume ce are să te facă să-ți pui întrebări de genul „după ce am văzut toate acestea, oare merită să mai risc?” Ghilotina devine un simbol al puterii, al conducerii, al dominării și al morții. Asocierea trupelor lui Villa cu această ghilotină, în cele din urmă, are să dea peste cap întreg demersul acțiunii. Și n-am să vă spun mai multe, deoarece cu siguranță nu face interesul nimănui. Dar, în cele din urmă, artistul va fi devorat de propria sa creație, de propriile sale temeri cu care nu vrea să lupte, ci, dimpotrivă, de care vrea să se ascundă cu desăvârșire. 
„Velasco suspină adânc și plin de satisfacție în clipa în care observă în depărtare prezența magnifică a creației sale. Ghilotina se înălța impunătoare deasupra bărbaților și femeilor care-i dădeau târcoale mirați, uluiți. Velasco o vedea ca pe o reprezentare divină, simbol universal al morții, căreia supușii îi aduceau omagiul lor.”
După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre, supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă. Și dincolo de toate acestea, dincolo de crime, abuzuri, violențe, dincolo de sinucideri, corupție - rămâne viața, viața, și soarele care mereu va răsări în același loc. Și pe-același cer.
„E ciudat, dar se pare că la ființele umane cel mai profund act de conștiință apare tocmai într-un moment de maximă inconștiență: somnul: (...) în vis, întâmplările dobândesc un sens mai precis.”
Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Escadron Ghilotina, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. De asemenea, vreau să-i felicit și să le mulțumesc pentru traducerea cărților semnate de Arriaga - a fost o deosebită plăcere să descopăr un asemenea autor! Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie. Lecturi frumoase și cu mult spor să aveți, dragi cititori!

Flori negre, de Florian Cîrdei - Recenzie

Anul apariției: 2020
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 92

„De când l-am descoperit pe George Bacovia, în perioada anilor de liceu, pot spune că m-am descoperit cu adevărat pe mine. Felul lui de a-și exprima trăirile și emoțiile, m-a determinat la rându-mi să așez fiecare gând, trăire, emoție pe foi albe sub formă de versuri, devenind astfel o sursă infinită de inspirație. Poezia a devenit pentru mine un stil de viață, o exprimare tăcută, dar în același timp foarte gălăgioasă. În momentul actual, locuiesc alături de familie în Germania, unde profesez ca asistent medical, iar timpul liber - pe lângă cel dedicat familiei - este consacrat în totalitate literaturii și scrisului”.

First of all, dincolo de Florian, autorul, am descoperit un om fain, dar fain de tot, care citește (și se vede că-i place) și care mi-a recomandat muuulte cărți care mi-au plăcut sau pe care încă le am pe Wishlist. Pot spune că sensibilitatea sa este reiterată, mai ales, în această carte, dar despre asta voi vorbi în cele ce urmează. Ce vreau să spun, de fapt, ce vreau să vă îndemn este să cumpărați - da, să cumpărați cărți de la autori români. Pentru că autorii români chiar scriu extrem de bine, dar, uite, „se pierd”, să spun așa, printre alții. Nu am reușit încă să găsesc o justificare a acestui fapt, dar nici nu vreau să caut, în cele din urmă, răspunsul. Susțineți-i, nu costă mult - uneori, sincer, mă încearcă un sentiment de frustrare, și spun asta pentru că, la rândul meu, sunt autor. Și nu vreau să fiu înțeles greșit, dar e trist, de multe ori, să știi că „munca ta” (că, na, chiar este o muncă, adică o investiție de timp) pălește doar pentru că nu ești un autor „străin”, „de peste hotare”. În fine, asta este o idee pe care n-aș vrea s-o abordez, un subiect pe care n-aș vrea să-l disesc. Nu acum. 

Să revenim la Florian - chiar dacă ce-am spus mai sus este valabil și în acest caz. Înainte de toate, doar uitați-vă puțin la cât de splendidă este coperta! Eu cred că a făcut o alegere extraordinară - și, mai ales, datorită faptului că, într-adevăr, este relevantă pentru conținutul cărții. De ce spun asta? Pentru că, în versurile sale, efervescența culorii locale joacă un rol important pentru lirismul lui Florian. Se observă o abundență de culori, folosirea recurentă a roșului, violetului, albului și negrului. Bineînțeles, în manieră bacoviană, fiecărei culori îi este „subjugată” o anumită stare (sau, nu mai știu, era invers?) - oricum, nimic nu este aleatoriu, „de umplutură”, deoarece fiecare capătă o anumită însemnătate, o anumită încărcătură emoțională și sentimentală. Oricum, despre asta e poezia - fiecare o interpretează în manieră proprie, în conformitate cu experiențele sale „liricești”, cu universul său cultural. Poezia lui Florian poate foarte ușor să fie una sensibilă, „fragilă” (emoționantă, ohoh, chiar e!) - dar, în schimb, eu am simțit-o ca o poezie dură, ca o poezie incisivă, chiar, în care omul își joacă ultima carte - omul-poet - și se simte neputincios, lipsit de puteri, dar care, în cele din urmă, se salvează (sau nu) prin creație, prin artă. Arta pare-se a-i aduce acel „flux sangvin” de care are nevoie pentru a-și menține hidrodinamica coronară, este singura formă de catharsis a acestei lumi - prin poezie, poetul caută transcederea și purificarea, caută „speranța” (or, dimpotrivă, deja și-a găsit-o), poezia fiind acel strigăt de singurătate și durere și teamă, acel strigăt din noapte, strigăt mut, rece, care-ți transduce ființa într-un alt univers: un univers solitar, întunecat, haotic, în ale căror tenebre pălește orice urmă de rațiune, orice fir de lumină.

N-am putut să nu fac corelații cu poezia (și revin) bacoviană. Este subînțeles - autorul chiar a fost o inspirație pentru Florian. Dovadă numeroasele teme pe care le-am regăsit - teama, angoasa, acea stare de durere, singurătate, acea obsesie, dezolare. Nu mai știu, domle, cum stătea treaba cu Bacovia, cum erau interpretate toate poeziile (încât să prezinte viabilitate - interpretările, zic - academică, să zic așa), dar știu că mult mi-a plăcut curentul simbolismului și, sui generis, Bacovia. N-am putut să nu regăsesc emoții poate chiar mai mari decât cele care mă încercau când îi citeam poeziile lui Bacovia. Recunosc, mare fan nu am fost, eu sunt mai mult cu avangardismul, neomodernismul, în ceea ce privește scriitura lirică. Dar Florian chiar a reușit să-mi smulgă niște trăiri, niște emoții. Nu știu, cred că această carte, Flori negre, chiar a picat la fix, într-o perioadă în care, poate, chiar aveam nevoie să citesc așa ceva. N-am să vă dau prea multe citate din carte, vă pot spune doar că, da, Florian chiar e un poet bun, neașteptat de bun - a fost o surpriză imensă să văd atâta emoție, plasticitate, atâta „veridicitate” în poeziile sale. Chiar citeam și mi-am spus da, acesta chiar este un poet pe care l-aș recomanda oricui și la-ș citi oricând. 

Probabil am să-nchei aici; mai multe nu pot spune, deoarece nu este un roman, nu este o carte care să aibă o relație cauză-efect, din urma căreia aș putea trage mai multe concluzie. Este un volum de poezii extraordinar de frumos (da, poate-s impresionist, dar motivul este că, zău, chiar am fost impresionat), pe care îl recomand cu mare drag celor care, în general, citesc poezie. Și chiar dacă nu citiți poezie, niciodată nu e prea târziu. Veți fi descoperit faptul că, după părerea mea, e mai greu să scrii poezie și să reușești, în doar câteva rânduri, să transmiți ceea ce, poate, îți transmite un capitol întreg dintr-un roman. Rămân la părerea aceasta (referitor și la proză scurtă), și anume că poezia face, într-adevăr, apel la sufletul și la emoțiile cititorului. Și, dragă Florian, chiar ai reușit s-o faci cu mare, mare talent. Îți mulțumesc pentru volumul de față - l-aș fi cumpărat, știi prea bine, ca să te susțin, pentru că meriți, dar nu m-ai lăsat. Ei bine, sper ca volumele viitoare să mi le trimiți în schimbul unei remunerări. Că, până la urmă, am muncit pentru ele. Nu-i așa? Te îmbrățișez cu drag și îți doresc mult, dar mult succes în tot ce-ți propui, în toate proiectele pe care le ai în vizor și, bineînțeles, inspirație nețărmurită.

Dragi cititori, citiți românește. Susțineți autorii noștri naționali, locali. Nu vin cu un îndemn naționalist, vin doar cu un îndemn omenesc. E foarte greu, și nu dau vina pe nimeni, în acest caz, dar e foarte greu să te faci auzit într-o „avalanșă” de noutăți editoriale, de cărți traduse și retraduse și reinterpretate și re-branduite. Alegerea rămâne, bineînțeles, a voastră. Cartea lui Florian Cîrdei, Flori negre, o puteți găsi AICI. Dacă sunteți de părere că o să vă placă, go for it! Lecturi frumoase să aveți și spor în toate!

miercuri, 9 decembrie 2020

Noutăți de la Editura RAO

 


Jurnalista Marie-Dominique Lelièvre porneşte într-o călătorie de descoperire a misterului creat în jurul legendarului parfum Chanel NO 5 şi a muzei acestuia, Coco Chanel. Nimic nu este simplu în lumea celor celebri şi bogați, ne spune scriitoarea, conducându-ne prin labirintul evenimentelor şi al personalităților epocii.  Pe lângă detalii surprinzătoare despre originea parfumului, a compoziției acestuia, a mecanismelor de fabricare, vânzare şi publicitate a legendarului Chanel 5, cititorul este introdus în atmosfera efervescentă din perioada interbelică şi în cea tensionată şi complicată a celui de-al Doilea Război Mondial. După război, grație geniului comercial al fraților Wertheimer, parfumul Chanel NO 5 va cuceri inimile femeilor din Statele Unite şi din toate colțurile lumii. La un secol de la crearea parfumului, Chanel NO 5 îşi păstrează farmecul şi identitatea şi în zilele noastre.


Cine nu a auzit de Martha Stewart? Una dintre cele mai cunoscute, dar și mai controversate femei de afaceri din Statele Unite ale Americii, guru al stilului de viață luxos, dar și al bunului-gust, model de reușită în viață, autoare a peste 100 de cărți, despre gătit, amenajări interioare, sfaturi culinare și de grădinărit. Manualul Marthei este o carte practică, plină de idei și instrucțiuni – cum să așezi masa, cum să îngrijești plantele din casă, cum să îți decorezi casa pentru fiecare ocazie și multe altele. Indiferent dacă organizezi, sărbătorești ceva, faci curățenie, decorezi, Martha Stewart a testat și a oferit soluții utile însoțite de o mulțime de fotografii spectaculoase care te vor ajuta să faci – aproape – totul singur.


Celebra actriță americană Demi Moore, îndrăgită de public pentru filme ca Propunere indecentă  și  Fantoma mea iubită, se deschide cititorilor prin cartea sa plină de detalii intime și emoționante. Oare drumul său către succes a fost unul simplu? Răspunsul îl aflăm cu toții chiar de la Demi Moore, care ne invită în lumea ei scandaloasă, traumatizantă, dar și plină de împliniri. Povestea actriței este un adevărat roller coaster: de la o copilărie plină de nesiguranță și îndoieli, o relație tumultuoasă cu mama sa la succes și faimă, iar de la succes și faimă la incertitudinea că este o mamă și o actriță bună. Confesiunea aduce cu ea reflectări asupra imaginii de sine care este pusă adesea sub semnul criticii exterioare. Lumea efervescentă a Hollywoodului poate distorsiona într-o clipă realitatea, iar ceea ce înseamnă succes este adesea o luptă continuă pentru supraviețuire, după cum ne dezvăluie actrița.

duminică, 6 decembrie 2020

Scrisorar, de Mihail Șișkin - Recenzie

Editura: Curtea Veche
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2012
Traducere: Antoaneta Olteanu 

Mihail Șișkin s-a născut în 1961 la Moscova și a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat din același oraș. După absolvire, a lucrat treni ani pentru o revistă de tineret și cinci ani ca profesor de germană și engleză. Debutul său literar a avut loc în revista Znamia în anul 1993, iar în 1995 s-a mutat în Elveția, unde a avut ocazia să lucreze ca interpret (experiență pe care o va descrie într-una din cărțile sale, Venerin volvos) și ca profesor; în prezent, este și colaborator permanent al publicației Neue Zürcher Zeitung. Șișkin este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare rusești: Ruuskii Buker în anul 2000, pentru romanul Vziatie Izmaila, Naționalnii bestseller în 2005, pentru romanul Venerin volvos și Bolșaia kniga, în 2011, pentru romanul Scrisorar. În afara premiilor naționale, a fost recompensat și cu prestigioase premii internaționale. Premiul Cantonului Zürich în anul 2000, Prix du Meiller Livre (secțiunea eseu) în 2005, Premiul Grinzane Cavour în 2007, Premiul Internațional pentru literatură Haus der Kulturen der Welt în 2011. Trei din romanele lui Șișkin au fost dramatizate și puse în scenă: Venerin volvos la Atelierul Piotr Fomenko, Vziatie Izmaila la Teatrul MOST, iar Scrisorar la Teatrul de Artă Cevoh din Moscova, în regia Marinei Brusnikina.
„Probabil că moartea arată foarte simplu, ca un tavan sau ca o fereastră. Desenul de pe tapet. Ultima faţă pe care o vezi.“
Saşa şi Volodia sunt despărţiţi de război. Legătura lor trăieşte prin scrisorile pe care şi le trimit. Dragostea lor există acolo unde oamenii nu putrezesc şi sunt cicade mute, unde viaţa este zgomotoasă, generoasă, dăinuitoare, unde şinele de tramvai se îndreaptă spre un cui nevăzut de care se ţine lumea. Volodia participă la înăbuşirea Răscoalei Boxerilor şi află că singura victorie în război este să rămâi în viaţă. Saşa descoperă că poate fi fericită atunci când îşi ţine de mână tatăl, în ultima clipă a vieţii lui. Fiecare înţelege, în alt timp şi totuşi în acelaşi, că numai moartea dă sens vieţii. Şi amintirea e mai puternică decât prezentul: cesuleţul primit cândva de Saşa arată mereu ora două fără zece, cei doi îndrăgostiţi culeg mere pentru compot şi se bat cu cele stricate, prin iarba uscată sar cosaşi care i se agaţă Saşei de fustă, profesorul preferat îşi sterge ochelarii cu cravata. În ciuda veştii despre moartea lui Volodia, scrisorile lui continuă să sosească, iar Saşa continuă să le primească, fără mirare şi fără teamă; pentru ea, timpul a trecut cu repeziciune, pentru el, pare să se fi oprit. Amândoi se grăbesc spre întâlnirea atât de aşteptată, înţelegând că „în cartea existenţei toate sunt scrise, desigur, numai o singură dată. Dar prind din nou viaţă când cineva reciteşte o anume pagină, care a mai fost citită cândva.“
„Înţelege, viaţa este un dar care se risipeşte. Şi totul în ea se risipeşte. Şi moartea ta e un dar. Un dar pentru oamenii care te iubesc. Mori de dragul lor. Asta e foarte important pentru oameni, când cei apropiaţi pleacă. Şi ăsta e un dar. Numai aşa poţi înţelege ceva despre viaţă. Moartea oamenilor iubiţi, dragi, este un dar care ne ajută să înţelegem lucrul acela important pentru care suntem aici.”
Nu e prima dată când citesc romanul Scrisorar. L-am mai citit acum câțiva ani, și, pe-atunci, mi-a plăcut extraordinar de mult. Acum, anul acesta, pe lângă faptul că, de asemenea, mi-a plăcut enorm, pot spune că l-am simțit diferit. Încă o dovadă că timpul, într-adevăr, are un impact colosal asupra naturii umane, a felului de a simți lucrurile, situațiile, emoțiile și oamenii. Prin Scrisorar, autorul Șișkin (re)aduce, în contemporaneitate, stilul epistolar. Întrucât romanul este alcătuit, exclusiv, din scrisorile celor doi, Sașa și Volodia, despărțiți de război, putem spune că lipsește o relație de „cauză-efect”, astfel încât nu există o acțiune, nu există dinamism, intrigă, desfășurare a acțiunii. Există, în cele din urmă, doar cuvânt. Cuvânt pur și viață. Viață pură și cuvânt. În cartea lui Șișkin, interesul nu-l fac acțiunile, ci viața, viața în sine, exact așa cum este ea - bună, rea, plină de griji, plină de dureri, biruitoare, dar și magică, puternică, emoționantă. Cartea lui Șișkin am simțit-o, în fine, drept o odă a cuvintelor - se vede delicatețea autorului, efervescența literară, lirică, chiar, talentul de a dibăci cuvintele și de a le integra în imagini extraordinar de sensibile. Naturalețea sa atunci când vine vorba de a descrie anumite sentimente, de „a pune în scenă” sufletul omenesc, în toată puritatea profunzimii sale. 
„Ce nevoie de dovezi ale existenţei mele îmi mai trebuie, dacă sunt fericit din cauza faptului că tu exişti şi mă iubeşti, şi că citeşti rândurile acestea!”
Dacă este un roman sensibil, în aceeași măsură este și un roman dur. Prin scrisorile sale, după cum el însuși spune, pentru a supraviețui și pentru a depăși ororile circumstanțiale, Volodia îi descrie Sașei, florii sale cele mai dragi, războiul. Exact așa cum este el. Un război dur, însângerat, în care moartea nu este decât o idee de glonț, izbitura unui obuz, explozia unei mine de teren. Un război în care „nu e important să fii învingător sau învins”, ci „singura victorie (în război) este să rămâi în viață”. Soarta lui Volodia este una nesigură. Rememorându-și trecutul, în scrisorile sale acesta îi povestește Sașei întreaga sa viață, îi destăinuie secrete și i se oferă exact așa cum este. În aceeași măsură, același lucru îl face și ea, Sașa. Fără secrete, doar cuvinte pure, doar viață transcrisă, în toată sinceritatea ei, în cuvinte. Am fost extrem de emoționat de povestea celor doi. Și nu că ar fi una ieșită din comun, ci, mai ales, datorită sensibilității de care dau dovadă aceste personaje. Nici nu știu cum să spun, dar în întreg romanul se simte durerea absenței și, în același timp, speranța reîntâlnirii. Imposibilitatea celei din urmă, de fapt, dă dramatismul celor două personaje. Zbuciumul interior, neîmplinirea, speranța (probabil cel mai dureros sentiment din lume, adică neputința) - fac din romanul Scrisorar o odă a iubirii, o odă a cuvântului și a vieții. 
„Nu te agăţa de cuvinte. Sunt numai o traducere. Doar ştii că orice cuvânt este numai o traducere proastă a originalului. Totul se întâmplă într-o limbă care nu există. Şi  acele  cuvinte inexistente sunt cele adevărate.”
Doi oameni minusculi, două suflete sensibile într-un univers colosal prin infinitul său, prin eternitatea sa nemărginită. Dragostea lor necondiționată ajunge victima războiului, ajunge victima neîmplinirii, a durerii. Într-o astfel de lume, viața nu poate decât să „meargă înainte”, armele să fie depuse, sufletele și inimile ferecate. Deoarece, în cele din urmă, viața înseamnă durere, și cu durerea trebuie să te obișnuiești. Trebuie să-i faci casă în sufletul tău și în corpul tău și în viața ta și în mintea ta. Și, în cele din urmă, parcă niciun cuvânt nu are puterea necesară pentru a traspune realitatea reală (dați-mi voie să folosesc acest pleonasm) - durerea, neputința, orarea războiului, grozăvia - toate acestea pălesc în fața speranței umane, în fața sufletului. Și nu mai rămân decât scrisorile scrise, scrisorile care nu vor fi ajuns niciodată decât atunci când va fi fost prea târziu.
„Acum eşti aşa de departe, că nici nu îmi este frică să-ţi spun ceva.”
Nu pot spune mai multe despre această carte. După cum v-am spus, nu este o carte de tipul „cauză-efect”. Este o carte despre viață, așa cum e ea, în care cuvintele reprezintă cel mai pur mod de comunicare, de transfigurare a sentimentelor, a oamenilor, a lumii și a sufletului. Prin scrisorile scrise, cei doi săvârșesc actul suprem al iubirii. Al acelei iubiri sincere, care-și găsește seva în profunzimile sufletului, în adâncimile visului. Odată ce închizi acest roman, știi că ai citit o carte bună. Știi că ai citit o carte care îți va rămâne mult, mult timp în suflet. Și mai știi că vei vrea să citești și ale cărți scrise de Mihail Șișkin. Pentru că, într-adevăr, este un autor extraordinar, original, extrem de talentat. Și, pentru mine, Scrisorar chiar rămâne o carte de referință. Pentru că m-a emoționat până la lacrimi.
„Îți dai seama, Sașka, probabil așa e: membrana materială, vizibilă, a lumii, materia, se întinde, se murdărește, se freacă și ajunge numai găuri și, atunci, prin găurile acestea, așa cum iese un deget de la picior printr-o gaură de la ciorap, se streacoară esența.”
Voi ați citit această carte? Dacă da, sunt tare curios ce părere aveți despre ea. Scrisorar o puteți găsi pe site-ul celor de la Editura Curtea Veche. De asemenea, mai găsiți și alte două cărți scrise de la același autor - Părul Venerei și Luarea Ismailului. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de un weekend liniștit!

Femeia ascunsă, de E.G. Scott - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 432
Traducere: Cornelia Marinescu
Anul apariției: 2019 

E.G. Scott este pseudonimul a doi autori pe care îi leagă o prietenie de 20 de ani şi care, încă din adolescenţă, au scris separat piese de teatru, scenarii şi povestiri. Deşi au colaborat de mai multe ori de la începutul prieteniei lor, aceasta este prima carte pe care o semnează împreună. Femeia ascunsă a luat naştere din pasiunea lor comună pentru thrillere şi din vechea lor dorinţă de a scrie împreună un roman. Cartea urmează să fie adaptată pentru televiziune sub forma unui serial de casa de producție Blumhouse, care a realizat și serialul Obiecte ascuţite. În prezent, cei doi lucrează la al doilea lor thriller.
„Chiar și cele mai întunecoase drumuri ne scot la lumină, într-un final.”
Rebecca nu ştia că iubirea este posibilă până să-l întâlnească pe Paul, un bărbat însurat al cărui trecut e la fel de îndurerat ca al ei. Atraşi irezistibil unul de celălalt, cei doi sfârşesc prin a fi împreună, având sentimentul că sunt perechea perfectă. Dar, douăzeci de ani mai târziu, secretele sumbre care i-au făcut să se apropie ajung să le distrugă căsnicia. Amândoi au aventuri, dar relaţia lui Paul cu ultima lui amantă scapă de sub control. În plus, prima lui soție îl urmăreşte cu tot mai multă insistenţă, iar Rebecca descoperă planul elaborat al lui Paul de a-şi construi o nouă viaţă. Şi, cu toate că ajunge victima dependenţei de opioide, Rebecca pune şi ea la cale un plan malefic, unul care ar putea fi fatal. Ce urmează e un joc imprevizibil şi elegant de-a şoarecele şi pisica, o poveste tulburătoare despre infidelitate şi neîncredere, care te ţine în suspans până la surprinzătoarea răsturnare de situaţie din final, făcându-te să te întrebi cât de bine îţi cunoşti partenerul de viaţă.
„Uneori așa se manifestă furia mea. Mânia zace în mine de atâta vreme, încât uneori cred că așa am ieșit din pântecul mamei, în lume. Am muncit mult ca să mi-o țin ascunsă, mai ales față de soțul meu.”
Anul ăsta am citit muuuulte thrillere. Extrem de multe. Și, culmea, printre cele mai bune au fost cele de la Editura Trei. Și-aici pot menționa Omul de castane, Nouă străini, Prieten imaginar, Ultima aniversare - deși cărțile semnate de Moriarty nu știu dacă-s tocmai thrillere, dar îți lasă, așa, o senzație destul de stranie, pe care aș putea-o asocia cu acest gen literar. Dincolo de asta, nu închei acest an, unul superb, de altfel, un adevărat thriller, fără să adaug și cartea Femeia ascunsă pe listă. De ce? Că mi-a plăcut la-ne-bu-ni-e. Și știu că părerile-s împărțite tare, dat fiind și rating-ul destul de micuț de pe Goodreads. Dar mie mi-a plăcut maxim, maxim de tot, și cred că asta este și partea frumoasă a cititului - faptul că nu împărțim, neapărat, aceleași gusturi, sau chiar faptul că o lectură poate fi extrem de tare influențată de starea pe care o ai atunci când o citești, de momentul în care o citești, atenția pe care i-o acorzi și așa mai departe. Ei, bine, am citit cartea aceasta într-o alertă continuă - pe lângă faptul că se citește ușor, iar stilul nu este unul greu, vreau să vă spun că cu greu am reușit s-o las din mână. Am fost prins de poveste de la început până la sfârșit. Și, oh, da, sfârșitul! Sfârșitul pur și simplu m-a bulversat, nu m-aș fi aștept nici măcar un singur moment la așa ceva. Și asta a făcut ca, pentru mine, romanul de față chiar să fie unul demn de menționat în tagma thrillărească a cărților citite în acest an.
„Noi doi fusesem întotdeauna ca pe un balansoar al ambiției, însă acum Paul era doar lest. Nu suportam să-l văd cum stă și-și linge rănile. Știam că nu era vina lui că lumea abia dacă își mai permitea să-și plătească ipotecile existente, nici vorbă să mai construiască locuințe, dar furia mea, scăpată de sub control, continua să se umfle. Înfrângerea îi dădea un aer îngrozitor. Eu nu m-am măritat cu un bărbat care nu se bărbierește și care nu iese toată ziua din pijama. Nu-i stătea în fire. Până când a început să-i stea.”
Povestea poate fi una banală, în primă instanță - un cuplu, căsnicie, frumos, chestii de acest gen. Pare a fi subiectul tipic al multor cărți din acest gen. Ei, bine, faptul că cei doi au scris cartea din perspectiva ambelor personaje - perspectiva lui Paul și a Rebeccăi, pentru mine a schimbat totul. Și, mai mult decât atât, alternanța temporală - „Înainte” și „După” (așadar, vă dați seama, există un moment în care s-a produs schimbarea, acel click care face ca totul să ia o întorsătură haotică) - alternanță care mi-a oferit o perspectivă completă asupra a ceea ce s-a întâmplat. Și, credeți-mă, talentul celor doi este de necontestat. Mi-a plăcut enorm faptul că ambele personaje au avut ceva de spus și, în același timp, au păstrat un mister fabulos asupra a ceea ce, de fapt, s-a întâmplat. Cred că, astfel, felul în care au fost construite personajele mi-a plăcut cel mai mult. Rebecca este dependentă de opioide, dependentă în așa măsură încât își distorsionează propria realitate, ba chiar ajunge să creadă că are halucinații. Este dată afară de la locul de muncă și, de altfel, simte că trebuie să ascundă acest lucru de soțul ei, Paul. Așa începe prima minciună. Apoi, Paul, care se pare că nu se lasă mai prejos și-ncepe să cheltuiască o groază de bani din cardul de economii al amândurora - fără a-i cere permisiunea Rebeccăi. Și, așadar, din aceste „mici minciuni”, se-ajunge, în cele din urmă, la situații de viață și de moarte. N-am să vă spun mai multe, chiar n-are rost. Dar întorsătura pe care o ia viața personajelor este una extrem, dar extrem de neașteptată.
„Nu e nevoie decât de o singură scăpare. Orice relație este ca un număr de echilibristică la înălțime. Să păstrezi o relație extraconjugală e ca și cum ai merge pe o sârmă, în timp ce ții o gorilă în spate. Dacă lucrurile merg prost, efectul distrugerii se reverberează catastrofal.”
Evident, ca în orice thriller bun, există situații total imprevizibile. Știu că citeam cartea și, la un moment dat, când s-a întâmplat ceva, mi-am zis nope, cred că glumești, n-are cum să se fi întâmplat așa ceva. De ce? Pentru că pur și simplu e nebunesc să creezi asemenea situații. M-am gândit la Gillian Flynn, sincer, că numai ea ar putea insera situații atât de ieșite din comun și bizar de neașteptate. Dar ideea, circumstanțele, atmosfera - toate acestea au fost prielnice unor întorsături de situație, întorsături care, de altfel, pun personajele în dead-end-uri din care chiar nu mai au scăpare. Dincolo de un thriller incitant și exploziv, cartea este despre relații, despre cât de puțin, de fapt, crezi că-l cunoști pe cel care e lângă tine. Și de cât de multe sacrificii ești dispus să faci pentru iubire. Cartea devine, într-o măsură, destul de tragică. Personaje cheie își fac apariția și multe situații sunt, de fapt, extrem de relevante pentru desfășurarea acțiunii. Am simțit că, în sfârșit, citesc o carte care nu are prea multe fragmente inutile, de umplutură, pentru că fiecare „Înainte” și „După” nu face decât să contureze, și mai bine, intriga romanului. 
„(...) În aer pluteau întrebări nerostite. O să mai fim vreodată în stare să redevenim așa cum fusesem înainte de ea? Vom scăpa nepedepsiți? Duff ne-a pus în gardă despre prezența lor, cu puțin timp înainte să se audă soneria.”
Nu știu cum a fost scris romanul, având în vedere că e scris de două persoanje și publicat sub un pseudonim comun. Totuși, mă incită să cred că ea a scris din perspectiva Rebeccăi, iar el din perspectiva lui Paul. Pentru că fiecare perspectivă, după cum am mai spus, oferă o viziune diferită asupra situațiilor încât, în cele din urmă, nici nu știi pe cine să crezi. Nici nu știi cine greșește și cine nu, sau dacă, într-adevăr, amândoi greșesc. Sau dacă, în cele din urmă, vreunul dintre ei greșește. Nu știi ce să crezi. Sincer, eu am oscilat între a fi alături de Paul sau alături de Rebecca. Eram pasat de la un personaj la celălalt - pentru ca, la sfârșitul romanului, să mi se dea un knock-out nasol, fără să mă fi așteptat măcar o clipă la așa ceva. Da, finalul este unul electrizant, total neașteptat, chiar frustrant, enervant. V-am spus, romanul nu este doar un thriller, este mai mult decât atât. Abordează niște subiecte sensibile, toate integrate într-un roman de un dinamism aparte (pentru mine), de o complexitate a personajelor pe care am mai întâlnit-o la Moriarty. Nu, nu fac asemănări între autori, doar spun că se observă o grijă deosebită pentru personaje. A, da, și-am mai găsit în acest roman și un simț al umorului extrem de fain, precum și un duet de polițiști care mi s-a părut de-li-cios. 
„Cu cât ajung să știu mai multe despre noua lui viață, cu atât mă gândesc mai abitir la câtă satisfacție mi-ar aduce să-l fac să sufere? De ce n-ar fi valabil același lucru și pentru el?”
După cum am spus, Femeia acunsă este un roman care se citește foarte rapid - se citește rapid fiindcă, da, te prinde la fel de rapid. Acțiunea este alertă, atmosfera devine, deseori, apăsătoare. Și tot citești și citești și vrei să vezi, odată, în ce direcție o mai iau, și de data aceasta, lucrurile. Trăiești alături de Rebecca și Paul, cauți răspunsuri la numeroasele întrebări, cauți justificări ale anumitor situații, te pui în pielea lor, pe rând, și la un moment dat nici măcar nu știi ce să mai crezi, așa că-i lași pe autori să-și facă treaba și să-ți ofere, în față, neașteptatul și efervescentul sfârșit. De altfel, dacă nu mă îndoiesc, începutul romanului începe chiar cu sfârșitul său, într-o măsură. Deși există o simetrie între primul și ultimul capitol, ceva parcă, totuși, nu se leagă. Și când îți dai seama care este acel ceva, acela e momentul în care lași cartea deoparte și-ți spui ok, așa ceva nu e posibil. Chiar recomand această carte dacă sunteți pasionați ai genului. Nu știu, mie chiar mi-a plăcut - dar să știți că nu-mi asum (spun asta în spirit de glumă) dacă nu va fi pe placul vostru; totuși, eu zic că merită o șansă. Chiar merită!
„În noaptea aceea, m-am bizuit pe restul simțurilor mele, pentru că nu puteam să văd unde mă duce. Vântul ușor care sufla printre arbori putea la fel de bine să fi fost oceanul ascuns în benză; era un miros pătrunzător - un amestec de pin și sare. Inima îmi încremenise când am simțit că mașina încetinește și am auzit scrâșnetul pietrelor sub pneuri. Habar n-aveam cum se va schimba viața mea, odată ce ne vom fi oprit.”
Cartea Femeia ascunsă poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare delicioase. Dacă ați citit cartea aceasta, sunt tare curios de părerea voastră. Lecturi cu spor să aveți și un sfârșit de săptămână liniștit!