Editura: Publica
Colecția: Co-Lecția de știință
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 480
Anul apariției: 2018
Traducere: Smaranda Nistor
De la Big Bang la primele stele, sistemul nostru solar, viața pe Pământ, dinozauri, homo sapiens, agricultură, glaciațiuni, imperii, combustibili fosili, o aselenizare și globalizarea de masă. Și despre ce se va întâmpla mai departe. O istorie captivantă a universului – de dinainte de zorii timpului și până dincolo de linia de orizont a viitorului îndepărtat. Majoritatea istoricilor studiază cele mai mici frânturi de timp, concentrându-și atenția pe momente specifice, indivizi și documente anume. Dar cum ar fi să studiem întreaga istorie, de la Big Bang și până în ziua de azi – ba chiar până departe în viitor, peste milioane de ani? Cum s-ar schimba percepția noastră despre Univers, despre Pământ și despre însăși existența noastră dacă am privi lucrurile din perspectiva întregii anverguri complete a timpului? Acestea sunt întrebările la care David Christian și-a propus să răspundă când a pornit să cerceteze ideea de „istorie mare”, cea mai interesantă dintre abordările noi ale modului în care putem înțelege de unde venim, unde suntem și încotro ne îndreptăm. În Povestea originilor, Christian îi duce pe cititori într-o cavalcadă nebună prin toate cele 13,8 miliarde de ani pe care am ajuns să le numim „istorie”. Concentrându-și atenția pe evenimentele definitorii (praguri), pe tendințele majore și pe întrebările fundamentale despre originile noastre, Christian aduce la vedere firele ascunse care leagă totul laolaltă – de la crearea planetei noastre și până la apariția agriculturii, la războiul nuclear și mai departe.
„Poate că nu era loc decât pentru o singură specie care să traverseze pragul spre învățarea colectivă. Există un mecanism evoluționar denumit excluziune competitivă, care explică motivele pentru care două specii nu pot niciodată să împartă exact aceeași nișă de existență. Până la urmă, una o va împinge afară pe cealaltă dacă poate să exploreze nișa respectivă mai eficient.”
Ni se potrivește planeta în care trăim, nu? Avem atmosferă (respirabilă), apă, suntem nici prea apropiați de soare, nici prea îndepărtați, astfel încât este posibilă supraviețuirea noastră ca specie (știți voi, fotosinteză, alea, alea). Am apărut printr-o minune, vom dispărea prin voință. Prin limitare. Am ajuns aici, acum, unde suntem, în acest moment, cu o carte în mână, cu căștile în urechi, cu fața-n ecrane, iubindu-ne, mâncând, râzând, plângând, ca o pură întâmplare? Datorită (sau din cauza) unui hazard? Suntem norocoși că suntem o explozie, o supă primordială, un meteorit căzut la timpul potrivit, o chestie neînsemnată, chiar urâtă și hidoasă, care a sălășluit pentru mii de ani așteptând momentul oportun, potrivit, așteptând condițiile de mediu viabile pentru a... deveni altceva? Suntem magie, nu-i așa? Suntem. Suntem de toate, de fapt. În alt Univers, este foarte probabil să nu existe așa ceva. Să nu existe planete. Stele. Apă. Atmosferă. Să nu existe viață. Să fie „umplute” doar de un vid întunecat, dens, de-l tai cu cuțitul. Chiar suntem norocoși - scriu, acum, și îmi spun, iarăși, cât de norocoși suntem că suntem. Dar, în același timp, trebuie să știm și că suntem ceva „de moment”, fazuali, un fenomen pasiv și fugitiv, în toată această „schemă” vastă care înseamnă Univers, a cărui existență va dispărea printr-o simplă clipire. Universul a apărut (impropriu spus) acum 13.8 miliarde de ani, dinozaurii au cunoscut extincția acum în jur de 65 de milioane de ani; omul (Homo sapiens) a apărut acum 200.000 de ani. Am început să ne ocupăm cu agricultura (vorbesc la modul colectiv pentru că, în cele din urmă, purtăm istoria înlăuntrul nostru) acum aproximativ 10.000 de ani, iar orașele au apărut acum aproximativ 5.000 de ani. E foarte posibil să nu mai supraviețuim, ca specie, încă 5.000 de ani. Pare mult, nu? E infim, infim, infim, infim de puțin, în comparație cu viața colosalului nostru Univers. E nesemnificativ. De fapt, noi, în cele din urmă, suntem nesemnificativi, raportându-mă la „spațiul” ocupat de noi în această lume. Suntem punctul de la capătul acestei propoziții. Atât de mici.
„Una dintre cele mai înfricoșătoare schimbări este producția crescândă a armamentului creat de oameni. Cu doar câteva secole în urmă, armele noastre cele mai mortale erau sulițele sau poate catapultele care azvârleau bolovani. Începând cu perioada târzie a Evului Mediu, revoluția prafului de pușcă, demarată în China, ne-a dat muschetele, carabinele, tunurile și grenadele. Cel de-al Doilea Război Mondial a prilejuit apariția unor arme care puteau să compromită biosfera în doar câteva ore, arme cu forța distrugătoare a asteroidului care le-a venit de hac dinozaurilor.”
Și, ne putem întreba, și-ar trebui s-o facem? Cum am ajuns aici? În ce direcție vor merge toate? Ce s-a întâmplat, de fapt? Este simplu, și nu vreau să intru în polemici cu cineva: ori crezi în dogma religiei, ori în cea a științei (deși doar religia și filosofia folosesc dogme). Deci, ori crezi în dogma religioasă, ori în teoria științifică. Dacă ești de acord cu prima, nu-ți rămâne decât să n-o accepți pe a doua, cu toate dovezile, experimentele, dezbaterile și convingerile pe care le susțin alții. Printre care și David Christian, în cartea sa Povestea originilor care, nicidecum, nu urmărește să respingă credințele religioase, ci încearcă să explice, pe înțelesul tuturor, cât mai bine cuantificabil și empiric, cum a apărut Universul nostru drag și atât de primitor. Cum au dispărut dinozaurii, cum am migrat din Africa, cum am ajuns, de la vânători-culegători, să ne ocupăm cu agricultura, să domesticim animale, să creștem și să îmblânzim specii noi, să distrugem habitate și să aducem, în extincție, specii de animale. Cum am format populații, apoi adunări, apoi orașe, apoi megalopolisuri. Cum le-am făcut pe toate și-am ajuns aici, în mileniul al doilea, atât de desăvârșiți, puternici, ahtiați, voraci, conducători, plini de credința cum că putem domina orice este în jurul nostru, mâhniți de gândul că suntem limitați. Și totuși incapabili de a ne da seama cât de mici suntem, de fapt, într-un Univers a cărui semnificație nu poate fi înțeleasă de mintea umană.
„(...) În prezent, majoritatea cosmologilor sunt foarte siguri că există o poveste de spus, din cauză că viitorul Universului pare să depindă de un număr mic de variabile. Cele critice sunt rata de expansiune și cantitatea de materie/energie din Univers. Se credea odată că atracția gravitațională a materiei din Univers va ajunge în cele din urmă să frâneze expansiunea, să inverseze sensul procesului și să micșoreze iar Universul până la dimensiunea atomului primordial, care s-ar putea să explodeze și să intre în expansiune, pentru a crea un nou Univers; succesiunea de faze s-ar putea repeta într-o serie nesfărâșită de iterații cosmologice.”
Dacă știți cartea lui Titus Lucretius Carus, De rerum natura (Natura tuturor lucrurilor), a cărui scop era să explice mecanismele de funcționare ale acestei lumi și istoria sui generis a omeniri (cum a apărut omul și așa mai departe). De altfel, tot prin această lucrare, el a vrut „să-și salveze” cititorii de la superstițiile referitoare la frica de zei și de viața de după: suntem muritori, insista el, iar scopul nostru în viață este acela de a ne bucura, de a fi fericiți cu noi înșine; ar trebui să ne mulțumim cu extraordinara fecunditate a naturii, să savurăm plăcerile simple și să ne uităm înainte, lipsiți de spaimă, acolo unde ne așteaptă inevitabilul sfârșit. David Christian, profesor la Universitatea Macquarie, în Sydney, a fondat un proiect, împreună cu Bill Gates, prin care promovează „marea istorie” - istoria Universului și locul nostru în acesta - în diferite școli. Ce-i drept, avem nevoie de o „poveste a originilor” - vrem răspunsuri clare, explicite, certe, sincere. Dar, deseori, atunci când le găsim, ajungem să ne punem de fapt mai multe întrebări. Dar avem nevoie de o poveste, de o astfel de poveste, pentru a ști în cele din urmă „de ce existăm”. Ei, bine, aici mi se pare că David Christian, în Povestea originilor, face treaba și mai ciudată decât era deja: aparent, existența noastră este... fără sens? Aparent, trăim în această lume, în acest Univers, unde legile naturii au creat galaxii, stele, o „supă” de elemente chimice și... viață? Trăim datorită principiului Goldilocks, care susține că ceva ar trebui să se încadreze într-un anumit interval, în opoziție cu atingerea valorilor extreme (maxime și minime) ale acelui interval (acest principiu conturează, spre exemplu, ipoteza Pământului - la o adică, o planetă ar trebui să se afle nici prea departe, dar nici prea aproape de soare, pentru a putea susține viața pe suprafața ei - cum e și cazul planetei noastre dragi, Terra). Deci, o „Istorie Mare”, oricum, pentru niște oameni așa mici cum suntem.
„(...) Dar de la sfârșitul anilor 1990, când s-a descoperit că rata de expansiune crește, se crede că trebuie să existe un soi de energie întunecată îndeajuns de puternică încât să anihileze atracția gravitațională a cantității inimaginabile de masă și energie din Univers. Acest lucru sugerează că Universul va continua să se dilate la nesfârșit și că o va face din ce în ce mai repede.”
Nu vreau să spun mai multe. Credeți-mă, chiar n-are niciun sens. Este o carte care chiar trebui (și, augmentez), chiar trebuie citită. Cum se zice, să nu murim... fără s-o știm! Întrucât, oricum, eram interesat deja de acest subiect, cartea n-a făcut altceva decât să-mi arate, încă o dată, cât de norocoși suntem. Cât de multe am creat, dar am și distrus. Cum am ajuns aici printr-un simplu joc al istoriei, al întâmplărilor, mai mult sau mai puțin bizare. Cât de multe s-au schimbat de atunci și până acum. Nu știu, chiar mi s-a părut o carte extraordinar de bine scrisă, care m-a încântat la fiecare pagină. Mi-a plăcut modul în care a fost tratat, empiric, fiecare prag pe care l-am depășit în devenirea noastră (începutul, stelele și galaxiile, moleculele și luni, viața - micro- și macroorganismele și biosfera, oamenii, agricultura - civilizațiile agrare și antropocenul). Și, în cele din urmă, viitorul, și întrebarea „unde duc toate acestea”. Unde vor duce, cu certitudine, n-avem să știm vreodată. Putem să bănuim. Și să speculăm. Greșit sau corect, corect sau greșit. Cine știe ce se poate întâmpla? Azi. În minutul următor. Mâine. Peste doișpe zile. Ani. Universul nostru este atât de complex, atât de nemărginit, atât de vag, încât uneori îți poți pune la îndoială chiar și propria-ți existență. Prezentul este aici și acum, palpabil; ce-aș putea știu eu, cu siguranță, despre mâine?
„Pe măsură ce vorbim despre viitorul îndepărtat al Universului, începem să ne dăm seama că povestea pe care am spus-o până aici n-a fost decât prefața. Cavalcada tuturor lucrurilor are în față un drum lung și câteodată greu de parcurs. Noi, oamenii, trăim chiar la începutul istoriei Universului, iar povestea lui abia dacă a pornit să se depene. Universul nostru este încă tânăr și plin de energie; are o viață lungă înainte și o mulțime de structuri noi și complexe de construit. (...) Se va dovedi atunci că tot ce părea să fie veșnic în Universul nostru era de fapt efemer. Poate că și spațiul, și timpul se vor dovedi a fi forme simple, simple vălurele într-un univers mai vast. Entropia va fi distrus în sfârșit orice structură și ordine. Cel puțin într-un univers. Dar poate că există mai multe de care să se ocupe.”
Povestea originilor am citit-o extrem de rapid, așa cum mi se-ntâmplă cu fiecare carte care mă prinde și mă ține conectat. Am plecat din această lectură cu un bagaj cultural reîmprospătat, plin, și cu o ordine în ceea ce știam deja. V-o recomand cu cel mai mare drag - este ca o porție zdravănă de realitate, de biologie și chimice și astronomie și sociologie și de toate. Scrisă într-un limbaj accesibil, interesant, David Christian conturează o adevărată prelegere sinceră despre originile noastre pe-acest Pământ și cum am reușit să ajungem aici, în lumea mileniului al doilea. Și, ca să răspund și la întrebarea referitoare la cum am ajuns noi aici, pionieri ai Universului aș zice, cum zicea și Voltaire într-o lucrare de-a sa 1759, că „dacă găsești un șobolan pe un vas care transportă cereale, nu există nicio dovadă că acel vas nu a fost construit pentru a servi drept casă respectivului șobolan”. Există loc de interpretări după bunul plac al fiecăruia. Le mulțumesc din suflet prietenilor de la Editura Publica pentru cartea Povestea originilor, de David Christian, pe care o găsiți AICI. Fac o treabă extraordinară și este de prisos s-o mai spun, sincer. Cărțile lor sunt hrană masivă pentru minte! Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor!