Șapte minciuni, de Elizabeth Kay - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Luminița Gavrilă

Elizabeth Kay și-a început cariera ca asistentă la Penguin Random House. Acum este coordonator editorial, urmându-și totodată pasiunea pentru scris. A câștigat primul său premiu literar la vârsta de opt ani, în cadrul unui concurs de povestiri și, de atunci, a continuat să scrie. Locuiește la Londra împreună cu soțul ei. Șapte minciuni este romanul său de debut.

„Vreau să știi un lucru: am crezut că fac ceea ce trebuie. Vechile prietenii sunt ca o frânghie veche, roasă în unele locuri, îngroșată și noduroasă în altele. M-am temut că acest fir al iubirii noastre este prea subțire, prea uzat pentru a suporta greutatea adevărului meu. Pentru că adevărul - acela că n-am urât pe nimeni așa cum îl uram pe el - ne-ar fi distrus prietenia.”

Încă din copilărie, Jane și Marnie au fost de nedespărțit. Apoi, amândouă s-au căsătorit cu niște tineri arătoși. Câțiva ani mai târziu, Jane și Marnie încă sunt cele mai bune prietene - însă soții lor sunt morți. Dar dacă Jane ar fi fost sinceră de la început - dacă n-ar fi spus prima ei minciună nevinovată -, atunci poate că persoana pe care o iubește cel mai mult ar fi iubit-o și ea, la rândul său. Poate că totul ar fi fost diferit. Pe măsură ce spune povestea sa și a lui Marnie, precum și a șirului de minciuni din ce în ce mai dezastruoase pe care le-a născocit, Jane dezvăluie umbrele întunecate care s-au strecurat în prietenia lor și secretele toxice ce încă mocnesc dincolo de aparențe. Șapte minciuni e un thriller incitant, seducător și hipnotic despre natura complicată a prieteniei dintre femei, despre granița fină dintre atașament și obsesie și despre ceea ce suntem dispuși să pierdem în numele iubirii.

„Dacă aș fi fost sinceră - dacă aș fi sacrificat dragostea noastră pentru a lor (...).”

Ce m-a atras, în primă instanță, la cartea lui Kay, a fost coperta. Chiar îmi place și mi se pare reușită, mai ales acum după ce am citit cartea. Apoi, m-a prins și descrierea cărții, m-am gândit că e un thriller destul de interesant, deși, sincer, în ultimul timp, încep să am impresia că mai toate se învârt în jurul aceleiași idei centrale, și doar forma de expunere, în fine, e nouă. După ce am citit cartea, am rămas cu un oarecare gust amar, pentru că nu reușeam să-mi dau seama ce nu mi-a plăcut, dar știam, cu siguranță că a fost ceva care a scârțâit și m-a enervat pe parcursul lecturii: și-apoi, ce-i drept, mi-am da seama. Lipsa de verosimilitate a anumitor acțiuni întreprinse de această fostă doamnă, actuală domnișoară Jane. Dar, bineînțeles, cum mie-mi place să văd frumosul în orice, am ajuns să consider acest roman mai mult un fel de incursiune psihologică în mintea afectată a unei femei care n-are toate țiglele pe casă și care e gata să facă orice, dar orice pentru a-și câștiga prietena înapoi. 

„N-aș putea să-ți spun când anume s-a schimbat totul. Ani la rând - peste zece ani - am fost epicentrul vieții uneia pentru cealaltă. Ne povesteam totul, inclusiv când venea vorba de băieți, apoi de bărbați, apoi de întâlniri, apoi de sex, de relații, apoi de iubire. Și totuși, la un moment dat, între noi s-a săcat o prăpastie și viața noastră sentimentală a devenit ceva ce exista în afara prieteniei noastre. Era ceva despre care discutam în treacăt, limitându-ne la lucrurile importante și noutăți, nu trăind-o împreună.”

Șapte minciuni, scrisă de Elizabeth Kay, este o carte care reiterează și scoate în evidență gelozia. Obsesia patologică. Sentimentul de proprietate exacerbat, dus la extreme, pe care Jane, protagnoista, îl are față de prietena ei, Marnie, pe care o consideră, zău, doar a ei. După ce aceasta găsește un tip, se căsătorește, fac un copil (bineînțeles, până în punctul acesta se întâmplă altele, relevante pentru desfășurarea acțiunii), draga noastră Jane just went mad. Se simte pierdută, confuză, bulversată, întrucât acum, of, nu o mai are pe Marnie, Marnie nu e numai și numai a ei, ci trebuie să se împartă între familie, poate un serviciu, și nu mai are timp și de Jane. Dar lucrurile nu, nicidecum, n-au să rămână așa. De aici, probabil, vă dați seama cam ce urmează, în ce direcție merg lucrurile, chestii de acest gen - care, pe mine unul, nu prea m-au convins. Mi s-a părut puțin trasă de păr intriga, întocmai, pentru că nu mi s-a părut una chiar normală, nu știu cum să zic. Am vrut să citesc cartea doar prin perspectiva stărilor pe care mi le-a creat (deseori de confuzie și frustrare, în această ordine), plus că ajunsesem și-n punctul în care abia așteptăm să văd ce poate să-i mai coacă mintea lui această stimată, onorabilă Jane. A început să mă intereseze mai mult psihologia din spatele deciziilor pe care le-a luat, mai mult decât m-au interesat acțiunile în sine.

„(...) Ne contopiserăm într-o singură persoană, avuseserăm glume pe care numai noi le înțelegeam, valize comune și brățări împletite care nu costau mare lucru, dar care, pentru noi, însemnau enorm. Dar noi nu mai călătoriserăm împreună de când ea îl cunoscuse pe Charles. Acum, cu el împărțea toate aceste lucruri: patul, valiza, secretele ei.”

Și, da, după cum am mai spus, mi s-a părut o carte bizară. Chiar foarte bizară. Ideea aceasta de apropiere patologică, violentă, de proprietate asupra altei persoane. Nu știu ce-a făcut-o pe Jane să fie așa, dar știu doar că no, you do not do that usually. Dar, na, fiecare, cum se zice, cu piticii săi. Oricum, dincolo de astea, cred că mi-a plăcut mult și felul în care a fost scrisă cartea. A fost ca un fel de pledoarie, iar Jane pur și simplu se adresa cititorului, încercând să-l convingă pe acesta, să-și găsească explicații raționale, să-și justifice faptele. M-a convins? Nu. Deși, recunosc, chiar și-acum, după ce am terminat cartea, am rămas cu unele întrebări și puțin confuz. Nu neg faptul că Elizabeth Kay chiar are talent, știe cum să se joacă cu persoanjele, cum să țeasă intriga, conflicte, cum să le facă să pară reale și cu o psihologie anume; ce m-a deranjat, după cum am spus, a fost imposibilitatea mea de a considera așa ceva a fi real, veridic. Pur și simplu. N-am putut să mă apropii de Jane și să-mi spun că, da, reacționează normal - de fapt, nici nu-i ideea de a reacționa normal, pe cât e ideea de a crede măcar o fărâmă din poveste. Habar n-am, dar nu cred eu că e posibil să te atașezi la un nivel atât de patologic de un prieten pe care-l ai. Dar, na, așa-i în cărți, totul e posibil, nu? Oricum, probabil am fost influențat și de faptul că-s un adulator al acestui gen literar, și-am citit multe, multe cărți la viața mea, care mi-au plăcut mult mai mult decât romanul lui Kay.

„Marnie este a doua mea mare iubire. Și totuși simțeam că o pierdusem și pe ea. Era o pierdere foarte diferită. Jonathan dispăruse brusc. Pe când Marnie dispărea puțin câte puțin. Eu eram nisipul: solid, static și înțepenit în același loc. Ea era marea: smulsă de lângă mine, absorbită de o forță mai puternică decât noi amândouă.”

E foarte ușor să bănuiești în ce direcție are să meargă totul. Încă un punct în minus, pentru mine. Și totuși, sfârșitul cărții chiar mi-a dat câțiva fiori. Dar au trecut și ăia rapid! Cum, de altfel, și cartea am citit-o destul de rapid (chiar dacă nu m-am putut atașa de subiect sau de personaje, ajunsesem în punctul în care chiar nu mai aveam răbdare și voiam să văd de ce, Dumnezeule, mai e capabilă această Jane). Și-a fost, după cum mi s-a demonstrat, capabilă de multe, multe minciuni! Le mulțumesc tare prietenilor de la Editura Trei pentru romanul acesta, Șapte minciuni, de Elizabeth Kay. Îl găsiți AICI, iar pe site-ul editurii găsiți numeroase cărți care cu siguranță vă vor atrage atenția. Lecturi plăcute și un weekend liniștit!

Atingerea îngerului, de Frédéric Lenoir - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2021

Traducere: Lucia Vișinescu

După o tentativă de sinucidere, Hugo, care are 20 de ani, este reanimat și adus în același salon de spital cu Blanche, o doamnă în vârstă, aflată în amurgul vieții. Între tânărul care nu așteaptă nimic de la viață și femeia care măsoară prețul fiecărei clipe se naște un dialog pe marginea marilor întrebări despre viață și moarte, despre Dumnezeu, destin și libertate, fericire, dragoste.

Cu 50 de titluri vândute în peste 7 milioane de exemplare în întreaga lume, Frédéric Lenoir ne aduce un roman profund și emoționant din seria inițiatică din care fac parte și Oracolul Lunei și Sufletul lumii. Frédéric Lenoir este filosof și sociolog al religiilor. A fost producător și prezentator al emisiunii Les Racines du ciel de la France Culture. A publicat circa 50 de lucrări (eseuri, romane, povestiri, texte enciclopedice), traduse în peste 20 de limbi și vândute în mai mult de șapte milioane de exemplare. A mai scris și scenarii pentru teatru și televiziune.

„În viață există întotdeauna durere și obstacole. Trebuie să le supraviețuim încercând să fim cât mai fericiți cu putință.”

Mereu am spus că există cărți pe care, pur și simplu, le citești la momentul potrivit, atunci când ai nevoie, cel mai tare, de o lectură de acest gen. Se prea poate, de fapt, ca după ce vei fi citit cartea, dată fiind perioada prin care (eventual) treci, s-o supraclasezi, s-o consideri extrem, extrem de bună. Am pățit acest lucru. Dar, chiar așa, cred că asta e ceea ce contează, până la urmă: există cărți care te ajută, ca niște prieteni care îți sunt acolo, pregătiți oricând să-ți dea niște sfaturi. Cam așa s-a întâmplat și cu romanul lui Lenoir, Atingerea îngerului, un roman care, deși ar putea părea plictisitor, vag, fără un plot de tip cauză-efect, fără vreo intrigă anume, mi-a mișcat sufletul, m-a emoționat și mi-a dat mult, mult de gândit. Pentru că este un roman de o profunzime aparte, un roman care vorbește despre viață, despre oameni, despre sufletele noastre; și, astfel, este un roman pe care n-ai cum să nu-l simți, un roman care nu te poate lăsa rece. Asta, bineînțeles, din perspectiva mea - mie-mi plac aceste cărți care mă emoționează și-mi dau de gândit, care mă sensibilizează și mă fac, amar, să zâmbesc. 

„- E de-ajuns să te uiți la știri ca să vezi că o groază de oameni suferă, că peste tot sunt numai crime îngrozitoare, sărăcie și nedreptăți. Nu știu câți ani aveți, dar cred că destui încât să știți lucrul ăsta și, cu siguranță, ați trecut și dumneavoastră prin încercări.”

Am citit această carte într-o singură repriză. M-am apucat de ea și n-am mai putut să o las. Bineînțeles, nu m-a solicitat, din moment ce n-a trebuit să țin minte nume de personaje, acțiuni, intrigi, chestii de acest gen. Este un roman, cum să-i spun, plat, iar mai totul se desfășoară cu două personaje principale (Hugo și Blanche) și câteva personaje episodice (ba un medic, ba o asistentă). Totul începe atunci când Hugo ajunge la spital după o tentativă eșuată de sinucidere. Blanche, o doamnă, profesoară de filosofie pensionată, știe că viața ei este pe sfârșite, așa că renunță la orice încercare „de a mai trage de timp” (refuză să mănânce, așteptându-și liniștită și împăcată sfârșitul). Ei, de aici, cei doi încep să aibă dialoguri, să se împrietenească. Și-așa, încetul cu încetul, luăm parte la o pledoarie pur și simplu superbă despre frumusețea vieții, despre încercările la care suntem supuși și pe care trebuie să le parcurgem. Nu știu, chiar n-am idee dacă aș putea spune și altceva despre romanul lui Lenoir, deoarece este acel gen de carte pe care o simți, pur și simplu, iar cuvintele, recenziile, toate acestea pălesc și sunt de prisos atunci când vine vorba de a povesti despre emoții. Am adorat înțelepciunea lui Blanche și am iubit felul ei de a fi (deși, oricum, nu a avut o viață ușoară, ea însăși fiind deportată, în trecut, într-un lagăr - după ce treci printr-o asemenea oroare și supraviețuiești, îți dai seama cât de mult, de fapt, ar trebui să prețuiești viața, frumusețea unei zile și lumina soarelui), modul în care a reușit să rămână pozitivă, felul în care, în cele din urmă, a învățat să accepte moartea implacabilă, să o îmbrățișeze.

„(...) Într-adevăr, dacă reduci această lume la știrile din ziare, de la radio și televizor sau de pe telefonul mobil, sigur că avem numai motive de deznădejde! Însă mie mi se pare că lumea din jurul meu e bine sănătoasă, chiar dacă, în Franța, ne cam place să ne plângem de tot și toate!”

La polul opus, Hugo (aici putem observa și iubirea personală a autorului, Frédéric Lenoir, față de clasicul Victor Hugo, un autor de seamă), care simte că viața lui nu mai are niciun rost deoarece a ratat, pentru a treia oară, admiterea la medicină (după cum știți, în Franța, admiterea la ciclul de studii universitare urmează alte criterii, mult mai incisive decât cele pe care le presupune sistemul din România) - simte că și-a dezamăgit tatăl, iar această vină îi este peste putința de a suporta eșecul. Totuși, când acesta o întâlnește pe Blanche, începe să-și dea seama că viața este mult mai mult decât atât. Viața este compusă din eșecuri, din căzături, din lacrimi, dar, dincolo de toate acestea, la polul diametral opus, viața înseamnă fericire, speranță, zâmbete, partide sănătoase de râs. Viața înseamnă liniște și ideea de a fi mulțumit, în cele din urmă, cu tine însuți. De a te bucura de lucrurile mărunte și, aparent, banale și neînsemnate; de a te bucura că, și astăzi, ai deschis ochii în această lume agitată și mereu grăbită. Mereu vor exista durere și obstacole în viață - trebuie să știm cum să le supraviețuim, cum să le depășim și să învățăm din greșeli. Nu e nicio problemă să greșești și-a doua oară. Și-a treia. Important este ca, întotdeauna, să te ridici și să-ți spui că data viitoare, dacă trebuie, vei face mai bine. Și mai mult. Și vei ști că acolo, undeva, există un loc confortabil doar al tău. Menit doar ție.

„(...) Destinul e ciudat. Drumurile noastre se întâlnesc într-un moment în care eu părăsesc acest pământ, chiar dacă sunt foarte legată de el, iar tu îți dorești să mori, deși ai trăit foarte puțin și ai încă atâtea lucruri de învățat, de descoperit.”

Temele abordate de autor chiar sunt numeroase, efervescente, deși cartea este una de mici dimensiuni. Încă o dovadă că nu trebuie să spui multe, pentru a spune lucruri mari. Lenoir vorbește despre moarte, speranță, filosofie, dragoste, libertate, societate, moravuri, totul surprins într-un stil filosofic, poetic, într-o manieră universală. Scrierea sa este una plină de forță, chiar percutantă și incisivă, dar păstrează un puseu spre reflecție, spre contemplare. Da, citeam și-mi puneam întrebări, și însuși autorul, de fapt, mă făcea să-mi pun întrebări. M-am regăsit în Hugo și-n zbuciumările sale, în întrebările care-l măcinau. În dialog cu Blanche, autorul mi-a reamintit cât de puternic este cuvântul, cât de important este dialogul și, în ciuda diferenței de vârstă, cât de importante sunt legăturile pe care le realizăm cu alți oameni. Cât de puternici, frumoși, întregi și compleți suntem atunci când eu devine, ca într-o metamorfoză a sufletelor, noi. Prin personajele sale, în Atingerea îngerului, filosoful Lenoir reflectă asupra vieții, își afirmă anumite convingeri - într-un fel, acesta construiește un pod între sufletele noastre și sufletul său. Nu încearcă să te convingă, pe cât încearcă să-ți fie prieten și, poate, să-ți ofere niște sfaturi de care, de ce nu, am avea cu toții nevoie. 

„- Viața nu e frumoasă în sine și nici bună în sine. E frumoasă, dacă știm să-i vedem frumusețea. E bună, dacă vrem să o iubim. Două persoane pot avea exact aceeași viață, cu aceleași întâlniri și evenimente. Una e capabilă să dea sens lucrurilor care i se întâmplă, îndrăgind viața și văzându-i frumusețea, cu toate suferințele și obstacolele. Cealaltă nu vede în ea decât greutățile, lăsându-se strivită sub povara lor și consideră că existența e absurdă și urâtă. Totul depinde de privirea noastră. Totul depinde de modul în care înțelegem lumea, de alegerea noastră de accepta sau, dimpotrivă, de a refuza situațiile vieții. Totul depinde de dorința noastră de a spori în cunoaștere, dragoste și umanitate.”

Chiar mi-a plăcut, iar cele patru steluțe sunt date din inimă. Deși ar putea părea o carte clișeică, eu am găsit-o drept o lectură completă, care mi-a luminat sufletul și m-a emoționat. Da, poate sunt eu mai pios, mai sensibil sau așa mi-e natura, dar e o carte care am citit-o, după cum am spus, exact la momentul potrivit. Iar asta, probabil, a potențat mult plăcerea lecturii. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru acest roman, Atingerea îngerului, de Frédéric Lenoir. Găsiți cartea AICI, pe site-ul editurii, unde găsiți o mulțime de cărți super, din categoria a multor genuri literare. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și cu spor, precum și de un weekend liniștit!

Povestea originilor, de David Christian - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2018

Traducere: Smaranda Nistor

De la Big Bang la primele stele, sistemul nostru solar, viața pe Pământ, dinozauri, homo sapiens, agricultură, glaciațiuni, imperii, combustibili fosili, o aselenizare și globalizarea de masă. Și despre ce se va întâmpla mai departe. O istorie captivantă a universului – de dinainte de zorii timpului și până dincolo de linia de orizont a viitorului îndepărtat. Majoritatea istoricilor studiază cele mai mici frânturi de timp, concentrându-și atenția pe momente specifice, indivizi și documente anume. Dar cum ar fi să studiem întreaga istorie, de la Big Bang și până în ziua de azi – ba chiar până departe în viitor, peste milioane de ani? Cum s-ar schimba percepția noastră despre Univers, despre Pământ și despre însăși existența noastră dacă am privi lucrurile din perspectiva întregii anverguri complete a timpului? Acestea sunt întrebările la care David Christian și-a propus să răspundă când a pornit să cerceteze ideea de „istorie mare”, cea mai interesantă dintre abordările noi ale modului în care putem înțelege de unde venim, unde suntem și încotro ne îndreptăm. În Povestea originilor, Christian îi duce pe cititori într-o cavalcadă nebună prin toate cele 13,8 miliarde de ani pe care am ajuns să le numim „istorie”. Concentrându-și atenția pe evenimentele definitorii (praguri), pe tendințele majore și pe întrebările fundamentale despre originile noastre, Christian aduce la vedere firele ascunse care leagă totul laolaltă – de la crearea planetei noastre și până la apariția agriculturii, la războiul nuclear și mai departe.

„Poate că nu era loc decât pentru o singură specie care să traverseze pragul spre învățarea colectivă. Există un mecanism evoluționar denumit excluziune competitivă, care explică motivele pentru care două specii nu pot niciodată să împartă exact aceeași nișă de existență. Până la urmă, una o va împinge afară pe cealaltă dacă poate să exploreze nișa respectivă mai eficient.”

Ni se potrivește planeta în care trăim, nu? Avem atmosferă (respirabilă), apă, suntem nici prea apropiați de soare, nici prea îndepărtați, astfel încât este posibilă supraviețuirea noastră ca specie (știți voi, fotosinteză, alea, alea). Am apărut printr-o minune, vom dispărea prin voință. Prin limitare. Am ajuns aici, acum, unde suntem, în acest moment, cu o carte în mână, cu căștile în urechi, cu fața-n ecrane, iubindu-ne, mâncând, râzând, plângând, ca o pură întâmplare? Datorită (sau din cauza) unui hazard? Suntem norocoși că suntem o explozie, o supă primordială, un meteorit căzut la timpul potrivit, o chestie neînsemnată, chiar urâtă și hidoasă, care a sălășluit pentru mii de ani așteptând momentul oportun, potrivit, așteptând condițiile de mediu viabile pentru a... deveni altceva? Suntem magie, nu-i așa? Suntem. Suntem de toate, de fapt. În alt Univers, este foarte probabil să nu existe așa ceva. Să nu existe planete. Stele. Apă. Atmosferă. Să nu existe viață. Să fie „umplute” doar de un vid întunecat, dens, de-l tai cu cuțitul. Chiar suntem norocoși - scriu, acum, și îmi spun, iarăși, cât de norocoși suntem că suntem. Dar, în același timp, trebuie să știm și că suntem ceva „de moment”, fazuali, un fenomen pasiv și fugitiv, în toată această „schemă” vastă care înseamnă Univers, a cărui existență va dispărea printr-o simplă clipire. Universul a apărut (impropriu spus) acum 13.8 miliarde de ani, dinozaurii au cunoscut extincția acum în jur de 65 de milioane de ani; omul (Homo sapiens) a apărut acum 200.000 de ani. Am început să ne ocupăm cu agricultura (vorbesc la modul colectiv pentru că, în cele din urmă, purtăm istoria înlăuntrul nostru) acum aproximativ 10.000 de ani, iar orașele au apărut acum aproximativ 5.000 de ani. E foarte posibil să nu mai supraviețuim, ca specie, încă 5.000 de ani. Pare mult, nu? E infim, infim, infim, infim de puțin, în comparație cu viața colosalului nostru Univers. E nesemnificativ. De fapt, noi, în cele din urmă, suntem nesemnificativi, raportându-mă la „spațiul” ocupat de noi în această lume. Suntem punctul de la capătul acestei propoziții. Atât de mici. 

„Una dintre cele mai înfricoșătoare schimbări este producția crescândă a armamentului creat de oameni. Cu doar câteva secole în urmă, armele noastre cele mai mortale erau sulițele sau poate catapultele care azvârleau bolovani. Începând cu perioada târzie a Evului Mediu, revoluția prafului de pușcă, demarată în China, ne-a dat muschetele, carabinele, tunurile și grenadele. Cel de-al Doilea Război Mondial a prilejuit apariția unor arme care puteau să compromită biosfera în doar câteva ore, arme cu forța distrugătoare a asteroidului care le-a venit de hac dinozaurilor.”

Și, ne putem întreba, și-ar trebui s-o facem? Cum am ajuns aici? În ce direcție vor merge toate? Ce s-a întâmplat, de fapt? Este simplu, și nu vreau să intru în polemici cu cineva: ori crezi în dogma religiei, ori în cea a științei (deși doar religia și filosofia folosesc dogme). Deci, ori crezi în dogma religioasă, ori în teoria științifică. Dacă ești de acord cu prima, nu-ți rămâne decât să n-o accepți pe a doua, cu toate dovezile, experimentele, dezbaterile și convingerile pe care le susțin alții. Printre care și David Christian, în cartea sa Povestea originilor care, nicidecum, nu urmărește să respingă credințele religioase, ci încearcă să explice, pe înțelesul tuturor, cât mai bine cuantificabil și empiric, cum a apărut Universul nostru drag și atât de primitor. Cum au dispărut dinozaurii, cum am migrat din Africa, cum am ajuns, de la vânători-culegători, să ne ocupăm cu agricultura, să domesticim animale, să creștem și să îmblânzim specii noi, să distrugem habitate și să aducem, în extincție, specii de animale. Cum am format populații, apoi adunări, apoi orașe, apoi megalopolisuri. Cum le-am făcut pe toate și-am ajuns aici, în mileniul al doilea, atât de desăvârșiți, puternici, ahtiați, voraci, conducători, plini de credința cum că putem domina orice este în jurul nostru, mâhniți de gândul că suntem limitați. Și totuși incapabili de a ne da seama cât de mici suntem, de fapt, într-un Univers a cărui semnificație nu poate fi înțeleasă de mintea umană.

„(...) În prezent, majoritatea cosmologilor sunt foarte siguri că există o poveste de spus, din cauză că viitorul Universului pare să depindă de un număr mic de variabile. Cele critice sunt rata de expansiune și cantitatea de materie/energie din Univers. Se credea odată că atracția gravitațională a materiei din Univers va ajunge în cele din urmă să frâneze expansiunea, să inverseze sensul procesului și să micșoreze iar Universul până la dimensiunea atomului primordial, care s-ar putea să explodeze și să intre în expansiune, pentru a crea un nou Univers; succesiunea de faze s-ar putea repeta într-o serie nesfărâșită de iterații cosmologice.”

Dacă știți cartea lui Titus Lucretius Carus, De rerum natura (Natura tuturor lucrurilor), a cărui scop era să explice mecanismele de funcționare ale acestei lumi și istoria sui generis a omeniri (cum a apărut omul și așa mai departe). De altfel, tot prin această lucrare, el a vrut „să-și salveze” cititorii de la superstițiile referitoare la frica de zei și de viața de după: suntem muritori, insista el, iar scopul nostru în viață este acela de a ne bucura, de a fi fericiți cu noi înșine; ar trebui să ne mulțumim cu extraordinara fecunditate a naturii, să savurăm plăcerile simple și să ne uităm înainte, lipsiți de spaimă, acolo unde ne așteaptă inevitabilul sfârșit.  David Christian, profesor la Universitatea Macquarie, în Sydney, a fondat un proiect, împreună cu Bill Gates, prin care promovează „marea istorie” - istoria Universului și locul nostru în acesta - în diferite școli. Ce-i drept, avem nevoie de o „poveste a originilor” - vrem răspunsuri clare, explicite, certe, sincere. Dar, deseori, atunci când le găsim, ajungem să ne punem de fapt mai multe întrebări. Dar avem nevoie de o poveste, de o astfel de poveste, pentru a ști în cele din urmă „de ce existăm”. Ei, bine, aici mi se pare că David Christian, în Povestea originilor, face treaba și mai ciudată decât era deja: aparent, existența noastră este... fără sens? Aparent, trăim în această lume, în acest Univers, unde legile naturii au creat galaxii, stele, o „supă” de elemente chimice și... viață? Trăim datorită principiului Goldilocks, care susține că ceva ar trebui să se încadreze într-un anumit interval, în opoziție cu atingerea valorilor extreme (maxime și minime) ale acelui interval (acest principiu conturează, spre exemplu, ipoteza Pământului - la o adică, o planetă ar trebui să se afle nici prea departe, dar nici prea aproape de soare, pentru a putea susține viața pe suprafața ei - cum e și cazul planetei noastre dragi, Terra). Deci, o „Istorie Mare”, oricum, pentru niște oameni așa mici cum suntem.

„(...) Dar de la sfârșitul anilor 1990, când s-a descoperit că rata de expansiune crește, se crede că trebuie să existe un soi de energie întunecată îndeajuns de puternică încât să anihileze atracția gravitațională a cantității inimaginabile de masă și energie din Univers. Acest lucru sugerează că Universul va continua să se dilate la nesfârșit și că o va face din ce în ce mai repede.”

Nu vreau să spun mai multe. Credeți-mă, chiar n-are niciun sens. Este o carte care chiar trebui (și, augmentez), chiar trebuie citită. Cum se zice, să nu murim... fără s-o știm! Întrucât, oricum, eram interesat deja de acest subiect, cartea n-a făcut altceva decât să-mi arate, încă o dată, cât de norocoși suntem. Cât de multe am creat, dar am și distrus. Cum am ajuns aici printr-un simplu joc al istoriei, al întâmplărilor, mai mult sau mai puțin bizare. Cât de multe s-au schimbat de atunci și până acum. Nu știu, chiar mi s-a părut o carte extraordinar de bine scrisă, care m-a încântat la fiecare pagină. Mi-a plăcut modul în care a fost tratat, empiric, fiecare prag pe care l-am depășit în devenirea noastră (începutul, stelele și galaxiile, moleculele și luni, viața - micro- și macroorganismele și biosfera, oamenii, agricultura - civilizațiile agrare și antropocenul). Și, în cele din urmă, viitorul, și întrebarea „unde duc toate acestea”. Unde vor duce, cu certitudine, n-avem să știm vreodată. Putem să bănuim. Și să speculăm. Greșit sau corect, corect sau greșit. Cine știe ce se poate întâmpla? Azi. În minutul următor. Mâine. Peste doișpe zile. Ani. Universul nostru este atât de complex, atât de nemărginit, atât de vag, încât uneori îți poți pune la îndoială chiar și propria-ți existență. Prezentul este aici și acum, palpabil; ce-aș putea știu eu, cu siguranță, despre mâine?

„Pe măsură ce vorbim despre viitorul îndepărtat al Universului, începem să ne dăm seama că povestea pe care am spus-o până aici n-a fost decât prefața. Cavalcada tuturor lucrurilor are în față un drum lung și câteodată greu de parcurs. Noi, oamenii, trăim chiar la începutul istoriei Universului, iar povestea lui abia dacă a pornit să se depene. Universul nostru este încă tânăr și plin de energie; are o viață lungă înainte și o mulțime de structuri noi și complexe de construit. (...) Se va dovedi atunci că tot ce părea să fie veșnic în Universul nostru era de fapt efemer. Poate că și spațiul, și timpul se vor dovedi a fi forme simple, simple vălurele într-un univers mai vast. Entropia va fi distrus în sfârșit orice structură și ordine. Cel puțin într-un univers. Dar poate că există mai multe de care să se ocupe.”

Povestea originilor am citit-o extrem de rapid, așa cum mi se-ntâmplă cu fiecare carte care mă prinde și mă ține conectat. Am plecat din această lectură cu un bagaj cultural reîmprospătat, plin, și cu o ordine în ceea ce știam deja. V-o recomand cu cel mai mare drag - este ca o porție zdravănă de realitate, de biologie și chimice și astronomie și sociologie și de toate. Scrisă într-un limbaj accesibil, interesant, David Christian conturează o adevărată prelegere sinceră despre originile noastre pe-acest Pământ și cum am reușit să ajungem aici, în lumea mileniului al doilea. Și, ca să răspund și la întrebarea referitoare la cum am ajuns noi aici, pionieri ai Universului aș zice, cum zicea și Voltaire într-o lucrare de-a sa 1759, că „dacă găsești un șobolan pe un vas care transportă cereale, nu există nicio dovadă că acel vas nu a fost construit pentru a servi drept casă respectivului șobolan”. Există loc de interpretări după bunul plac al fiecăruia. Le mulțumesc din suflet prietenilor de la Editura Publica pentru cartea Povestea originilor, de David Christian, pe care o găsiți AICI. Fac o treabă extraordinară și este de prisos s-o mai spun, sincer. Cărțile lor sunt hrană masivă pentru minte! Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Excitat, de Randi Hutter Epstein - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019 

Traducere: Adina Avremescu

Număr de pagini: 400

Plină de anecdote uimitoare, informații despre cercetările medicale recente și detalii amuzante, Excitat ni-i prezintă pe marii oameni de știință care au făcut descoperiri remarcabile despre dezechilibrele hormonale care ne pricinuiesc atâta suferință, dar și pe șarlatanii care s-au folosit de aceste descoperiri pentru a vinde remedii false. Epstein scoate la iveală umanitatea care se află în centrul acestei științe a hormonilor şi  vorbeşte despre oameni de tot felul: un doctor din anii 1920, care  promova vasectomia ca pe o modalitate de sporire a libidoului, o femeie medic, care a descoperit hormonul sarcinii în anii 1940, și o mamă care colecta glande pituitare de la cadavre, pe care le folosea ulterior ca sursă de hormon de creștere pentru a-și trata fiul. Pe parcursul cărții, Epstein analizează funcțiile unor hormoni precum leptina, oxitocina, estrogenul și testosteronul, demitizând știința endocrinologiei. „În tinerețe, pentru mine, hormonii însemnau sâni, menstruație și sex. Ni­mic mai simplu de-atât. Dar reprezintă mai mult decât atât. Ei sunt niște substanțe chimice puternice, care controlează metabolismul, compor­tamentul, somnul, schimbările de dispoziție, sistemul imuni­tar, lupta, abandonul – nu doar pubertatea și sexul. Așadar, într-un anume sens, cartea de față este o istorie a biochimiei ființelor vii, emoționale. Istoria hormonilor este, totodată, o istorie a descoperirilor, a căilor greșite, a perseverenței și a speranței. Aducându-le împreună – știința fundamentală și persoanele care au construit-o –, Excitat este o poveste des­pre ceea ce ne face oameni, din interior spre exterior” (Randi Hutter Epstein)

Mai știți când recenzam cartea lui Richard Dawkins, Gena egoistă (still una dintre acele cărți care m-au făcut să văd lumea cu alți ochi, care m-au bulversat, mi-au dat în cap și m-au făcut fărâme, pe care o recomand oricui, cu mențiunea că, în același timp, nu este o carte pentru oricine, ci necesită o oarecare pregătire anterioară - sau, de fapt, poate chiar ulterioară - citirii cărții), și vă spuneam că există acele cărți care încearcă, într-o măsură, să revoluționeze știința și, să le zic așa, credințele și dogmele biologice, și acele cărți pe care le citești cu drag, fără să fie nevoie să ai o bază anume atunci când începi lectura, și care-ți oferă informații livrate extrem de atractiv și bine și plăcut și antrenant. Eu nu știu dacă, de altfel, cartea lui Epstein este o carte care vrea să revoluționeze, care se vrea o noutate, dar știu că, pentru mine unul, a fost o carte care mi-a furat multe zâmbete, care m-a făcut să râd, în măsura în care m-a și emoționat, care m-a făcut să cuget și să vreau să știu, de fapt, și mai multe. Mi-a răspuns la întrebări pe care nu le-aveam, dar pe care cu siguranță mi le-aș fi pus dacă aș fi cercetat mai mult. De asemenea, m-a făcut să vreau să știu și mai mult, mi-a făcut cunoștință cu oameni plini de încredere, cu oameni creativi, cu imaginație, extrem de bine pregătiți, a căror voce, de-a lungul timpului, deși greu la început, a răsunat în întreaga lume, și a căror descoperi ne guvernează, și-n ziua de astăzi, în era Antropocenului (gata cu Holocenul, pe bune), cu atâta iscusință, cu atâta precizie, cu atâta magie. Da, Excitat chiar mi-a excitat neuronii și mi-a hazardat dinapsele, drept care mi-a plăcut la nebunie.

Am citit cartea extrem de rapid; nu că ar fi una ușoară, basic, ci că m-a prins și n-am mai putut s-o las. Am împrumutat-o unei prietene care, de asemenea, n-a lăsat-o până n-a dat-o gata (vina mea, că mi-a zis și că avea și alte treburi, dar n-a putut să se ocupe de ele că, deh, se ocupa cu studiul istoriei hormonilor; trebuie să recunoaștem că totuși e o cauză nobilă). Epstein, în cartea sa, relatează și descrie, așa cum știe ea (bineînțeles, nu prin speculație, ci prin date certe, acreditate) adevăruri științifice, medicale, de undeva de prin secolul al 19-lea, până în prezent. Meh, istorie, zici? Și da, și nu. Istorie, da, prin faptul că reiterează trecutul, dar în niciun caz relevat prin date și informații greoaie, eventual plictisitioare: majoritatea acestor adevăruri implică practici (de dragul științei, pân' la urmă) destul de dubioase, chiar lipsite de etică (o mare, dar MARE problemă a cercetării științifice milenare). Spre exemplu, printre câteva figuri principale se numără medici care susțineau că vasectomia (sterilizarea masculină, o metodă de contracepție a bărbaților) este capabilă să asigure tinerețea eternă, doctori care operau pacienți fără consimțământul acestora și cercetători care au făcut experimente chiar pe ei înșiși și pe odraslele lor. Creepy, puțin, nu? Un jurnalist corupt plătit de un doctor și mai corupt ca să scrie articole răsunătoare, de anvergură, despre terapia cu testosteron și, astfel, să-și promoveze ideile și afacerea. Bleah! Totuși, să avem în vedere un fapt - nimeni nu spune că ei n-au fost bine intenționați, că au făcut ceva greșit (discutabil, aici), dat fiind contextul temporal, social, în care se aflau: lipsa echipamentelor de cercetare, a datelor, a informațiilor, a mijloacelor de a găsi răspunsuri - asta îi făcea, în cele din urmă, să acționeze astfel. Și-acestea ar trebui să fie motivele care să ne facă să punem aceste practici sub semnul întrebării. De fapt, răspunsul ar trebui să vină astfel: chiar dacă ne putem îndoi, cu certitudine, de modul în care cercetau și căutau date acceptabile științific, este clar că nu dispuneau de informațiile pe care le avem acum la dispoziție, nu dispuneau de echipamentul tehnic, de finanțarea pe care o au, astăzi, diferitele instituții de cercetare și așa mai departe. Șarlatanul sau omul bine intenționat, dedicat științei? Doctorul serios, plin de etică și morală, sau savantul nebun, orbit de dorința de a lua un Nobel? Diferența între ele, la o adică, nu e una crucială. Dar e discutabilă, cum e totul în lumea științei. 

Cele mai bune practici ale vremii. Lucrurile erau, cum să zic, așa cum erau. Ce să-i faci? Dă-i înainte și-ncearcă să ieși în evidență, să găsești răspunsuri. Lucrează tacticos, strânge cât mai multe hipofize și dă-i-le copilului tău, poate are vreo șansă să mai crească niște centimetri. Ajunsesem în punctul în care, în sine, Excitat începea să mi se pară o hiperbolă întreagă, de-un realism magic marquezian - organe trimise prin poștă, strânse pe la întâlniri, donate de necunoscuți, furate de la cadavre, de pe la morgă. Copii care au fost fetițe, dar de fapt erau băieței. Și oameni plini de speranță, în cele din urmă, care nu au luat în seamă vorbele altora și nu s-au împiedicat de barierele puse de alții, care au făcut descoperiri care, așa cum am spus, guvernează și-n ziua de astăzi, axiomele biologiei și științei hormonale. Spre exemplu, terapia cu testosteron, în vederea sporirii virilității masculine este susținută și-n ziua de astăzi (chiar de persoane cu studii), dar dovezile concrete ale eficacității sale sunt destul de vagi. Printre motivele pentru care răspunsurile privitoare la hormoni nu și-au găsit răspunsurile prea devreme în istoria științei, se numără faptul că aceștia sunt eficienți în doze chiar infime, minuscule, iar organismul uman este extrem de sensibil și receptiv în momentul în care aceste doze sunt eliberate. Una dintre marile progrese ale științei de la sfârșitul secolului al 20-lea a fost însuși faptul că cercetătorii au ajuns să înțeleagă acest aspect (și, evident, să-i cerceteze mecanismele); aici ar fi multe de spus, dar nu e interesul meu să vă țin o prelegere despre hormoni și alte chestii de factură fiziologică (cred că știm cu toții ce-s ăia, că, până la urmă, pe toți ne-au lovit hormonii la un moment dat).

Nici nu știu ce să mai zic, sincer. Este cert că e o carte pe care o recomand cu mare drag. Te șochează, chiar te șochează, și-ți poate aduce numeroase informații și întâmplări cu care, dacă le povestești, poți pica fain la o petrecere (i-auzi, nu știam asta!). Nici eu n-o știam, pe bune, până să citesc Excitat. Chiar e o lectură care te prinde, e greu s-o lași deoparte. N-am găsit-o deloc solicitantă sau plictisitoare; deși e știință, ador, pur și simplu, felul în care acești autori reușesc să livreze informația într-un mod atât de accesibil, expeditiv și plastic. Mă gândeam cum ar fi dacă și cursurile de la facultate ar fi tot la fel scrise, dar mi-am dat seama că visez la cai verzi pe pereți și la zâne care (încă) nu există. Nu spun că Randi Hutter Epstein n-ar fi putut aborda mai multe probleme (cum rămâne cu modul în care activitatea hormonală, de-a lungul istoriei, ne-a influențat devenirea) - dar, bineînțeles, aici vorbim despre un oarecare interval temporar, nu despre originea noastră biologică (din prismă hormonală, vreau să zic). Chiar mi s-a părut interesantă (ce impresionist sunt!), drept care o încadrez printre acele lecturi asupra cărora, mai mult ca sigur, am să revin cândva. Pe lângă faptul că am salvat niște bookmark la anumite referințe bibliografice ale autoarei, am și sustras niște idei care chiar mi s-au părut relevante pentru ceea ce, în cele din urmă, numim istoria hormonilor. 

E foarte greu să descoperi lucruri noi. Deseori, cum zice zicala latinească, non nova sed nove (ceva de genul nimic nou sub soare sau nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă). Lumea științei e plină de minciuni, în cele din urmă. Dar și de adevăruri irefutabile. Deseori, nu știi ce să crezi. Cineva-ți spune ceva, cu patos, iar altcineva îți va spune contrariul. Nu vorbesc neapărat despre lucruri care chiar sunt certe (domle, un hormon clar e un hormon, cum și o proteină clar e o proteină, că doar nu s-o trezi cineva peste noapte să conteste acest lucru), dar se fac numeroase erori, numeroase experimente grăbite care, fără îndoială, pot denatura credibilitatea unor rezultate (care, cine știe, ar zdruncina pilonii care țin, la loc de seamă, anumite teorii). După cum am zis, cartea lui Epstein n-a încercat să facă asta. Ci a încercat să-i arate cititorului că, deseori, cele mai revoluționare idei au apărut peste noapte, iar cele mai mari schimbări s-au făcut atunci când se credea, de fapt, că nimic nu mai poate fi schimbat. Și de-aici, de fapt, adevărata putere a științei și a imaginației: să nu renunți niciodată, chiar dacă asta înseamnă să faci experimente pe propriul tău organism. Jur în mod solemn să.... nu fac experimente pe copiii mei!

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru această carte, Excitat, de Randi Hutter Epstein, pe care o găsiți AICI. Chiar vreau să le mulțumesc pentru tot ce fac, sunt niște oameni extraordinari și n-o zic fără să fiu sigur de-acest lucru. Cărțile din colecția de știință (Co-lecția de Știință) sunt pur și simplu geniale, iar traducerile lor, noile apariții, nu fac decât să mă încânte și să-mi sporească lista de wishlist tot mai mult. Vă recomand cu mare drag această colecție, chiar dacă nu sunteți obișnuiți să abordați non-ficțiunea. Așa ziceam și eu, sincer, dar uite cât de mult, de fapt, îmi place. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de spor în toate!

Fiind imagine. Eseuri din adolescență, de Elena Druță - Recenzie

Editura: datagroup

Anul apariției: 2017

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Am cunoscut-o (deși mult spus) pe Elena la un eveniment de carte, în Iași, unde am fost amândoi invitați în calitate de tineri scriitori. Și-a fost tare fain. Încă de pe-atunci am observat, de fapt, cât de mult îi place ceea ce face; și nu vorbesc aici doar despre scris, deoarece Elena este și medic veterinar (o felicit din inimă pentru acest lucru), iar iubirea ei pentru animăluțe este, într-adevăr, una specială. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre cât de mult mi-a plăcut romanul său de debut, Fiind imagine. Eseuri din adolescență, chiar dacă l-am amânat extrem de mult timp. Pe această cale, Elena, dă-mi voie să-ți spun că ai câștigat un nou fan, și-abia aștept să-ți citesc și noua apariție literară, Împărăția ultimului cerb. 

Nu știu cum aș putea să descriu cartea de față, chiar nu știu. N-am să fac o recenzie, pentru că nicidecum nu e un roman de tipul cauză-efect, cu intrigă, desfășurarea acțiunii și tot ce presupune acesta. E mai mult un fel de jurnal, un fel de save-as al unor gânduri de-ale autoarei, un fel de blog, un fel de caiet de notițe (totuși, are și o parte ca un fel de poveste, îmbinând fantasy-ul și realitate într-o manieră atât, dar atât de frumoasă). Dar, indiferent de ce este, știu că este o carte care m-a emoționat enorm de mult, în care deseori m-am regăsit - citeam, citeam și erau momente în care mă opream și mă gândeam la ce am citit și la cât de mult m-am identificat cu anumite stări, emoții, ba chiar cu anumite descrieri și locuri. Pentru că, oricum, și poate greșesc, dar am identificat anumite locuri din orașul în care și-a urmat studiile - Iași - în care locuiesc și eu în momentul de față (parcul Copou, în special, este un loc pe care l-am putut identifica în scrierile Elenei). Apoi, este o carte care îmbină, frumos, gândurile interioare, introspecția, contemplarea, cu realitatea imediată a societății în care trăim - există numeroase eseuri în care Elena personifică ploaia, astfel încât aceasta nu mai este o simplă manifestare naturală, ba chiar o stare, o poveste, este o sursă de inspirație și un personaj însăși. 

Aș vrea să spun foarte multe, dar știu că e de prisos. Cartea Elenei - și-s lipsit de impresionism, sincer - este chiar o carte care te atinge și te emoționează. N-ai cum să nu te regăsești, deseori, în ceea ce a scris. N-ai cum să rămâi rece, să nu simți, să nu te emoționeze. Poate fi o lectură simplă, în cele din urmă, doar că nu e. E ceva profund, care te incită la meditație, nici nu știu cum s-o spun. Are ceva special, ceva ce mi-a rămas adânc în suflet și chiar și-acum, când încerc să-mi scriu gândurile referitoare la Fiind imagine. Eseuri din adolescență, am un zâmbet larg pe buze și mi-e greu să mă adun. Recunosc, chiar am fost surprins de cât de frumos și delicat scrie Elena - nu că nu mă așteptam, la o adică, dar chiar am rămas surprins de cât de ușor este să te identifici cu poveștile sale (ceea ce, de altfel, implică o anumită empatie de care autoarea dă dovadă, o cunoaștere interesantă a psihologiei umane - sau, în cele din urmă, poate pur și simplu felul ei de a-și așterne gândurile este unul sensibil, în general). 

Aș putea să înșir multe citate din carte, dar n-am s-o fac. Chiar aș vrea să le descoperiți singuri, pentru că Elena chiar este un om care simte, care arde pentru frumos. E imposibil să nu-i observi iubirea pentru cuvinte, pentru citit (Elena este și o cititoare înrăită), pentru emoție și sentimente. Nu știu, ar putea fi o lectură light, habar n-am, chiar neplăcută dacă ești genul care vrea multă acțiune și intrigă și alte chestii de acest gen. Dar, repet, nu poți să citești această carte și să rămâi meh, chiar vreau să cred că e imposibil acest lucru. Pentru că e o carte de o emoție aparte, în care totul parcă-i vis (și visele nu-s întotdeauna faine), totul are un anumit sens, iar natura, toamna, ploaia, zăpada, ceașca de ceai, gândurile, durerile, emoțiile, lacrimile, zâmbetele, răsăriturile și apusurile, oamenii, cărțile, serile petrecute în bibliotecă, cursurile de la facultate, toate examenele, notele, cafelele - totul se sumează în acea perioadă colosală, eternă, în acea stare numită adolescență. Este o carte despre devenire - și Elena a avut și are o devenire spectaculos de frumoasă.

Mulțumesc, Elena, pentru că ai scris o carte atât de frumoasă. Te felicit și îți urez multă inspirație în continuare. Să ai mereu grijă de visurile tale și de ceea ce-i al tău și te face fericită. Abia aștept să-ți citesc noua carte, abia aștept! Știu că nu mă va dezamăgi - și, sincer, chiar dacă o s-o facă, mie n-o să-mi pese. Pentru că știu că vor mai urma și altele (acum, vorbind serios, chiar știu c-o să-mi placă). Nu am să vă oblig să cumpărați cartea Elenei, că doar nu-s în măsură s-o fac (și dacă aș fi, tot n-aș face-o), dar vă recomand să citiți autori români. Să susțineți autorii micuți. Să fiți alături de ei, de noi. Nu este ușor să publici, chiar nu este. Și, în aceeași măsură, este și destul de dezamăgitor (pentru noi, nu din cauza voastră) să vezi că ești trecut, deseori, cu vederea. Evident, repet, nu vă obligă nimeni s-o faceți, dar am simțit nevoia să fac un îndemn pe această cale. Cu toții avem povești frumoase de spus, chiar dacă nu suntem autori internaționali sau de anvergură cărtăresciană. Zic și eu! Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și cu spor!