Eva, de Simon Liberati - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2016

Traducere: Mădălin Roșioru

„În decursul anilor care au urmat mi s-a întâmplat să mă gândesc la Eva sau să-i pomenesc numele printre altele. Încă adolescentă când o văzusem ultima oară, ea aparținea unei epoci străvechi, rapid depreciate, un soi de Vechi Regim al cărui cult mi s-a părut multă vreme o copilărie, dar pe care nu izbuteam să-l reneg.”

Simon Liberati (născut în 1960), scriitor, scenarist şi jurnalist francez, face parte din generaţia de intelectuali rebeli din Franţa anilor 1970. A urmat studii de filologie clasică la Sorbona, apoi a lucrat la reviste precum FHM, Cosmopolitan, Grazia şi 20 ans înainte de a se dedica literaturii. Susţinător al libertăţii neîngrădite a individului şi promotor al unui decadentism dandy nu doar intelectual, ci şi în viaţa personală, scriitorul prefaţează reeditarea cărţii lui Jules Barbey d’Aurevilly Du dandysme et de George Brummell, apărută în 2008. În acelaşi an va fi arestat împreună cu prietenul său, scriitorul Frédéric Beigbeder, pentru consum de droguri în public. Liberati debutează în 2004 la Flammarion cu romanul Anthologie des apparitions, urmat în 2007 de Nada exist. În anul 2009 îi apare volumul L’Hyper Justine, recompensat cu Prix de Flore, iar în 2011 publică Jayne Mansfield 1967, pentru care primeşte Prix Femina. Simon Liberati este căsătorit cu actriţa şi cineasta Eva Ionesco, subiectul romanului său omonim, apărut în Franţa în toamna anului 2015.

„(...) În amintirea mea, Eva și-a păstrat un contur clar, cel al unei figuri de fundal pe complicata frescă a unei barăci dintr-un parc de distracții - un profil tipic, dar îndepărtat.”

În iarna anului 1980, în Paris, un bărbat se urcă nici el nu ştie cum într-un Citroën şi vede pe scaunul din faţă o fetişcană de cincisprezece ani, îmbrăcată elegant, care se agită şi urlă la cei din maşină. Fascinanta fetişcană este Eva Ionesco, un copil sălbatic, clientă a barurilor şi localurilor de lux din Paris, dar şi a şcolilor de corecţie franceze. După ce a dobândito faimă dubioasă în urma fotografiilor erotice, la limita pornografiei şi pedofiliei, pe care i le făcuse mama ei pe cînd Eva avea doar unsprezece-doisprezece ani, fetiţa de odinioară – devenită actriţă şi producătoare de film – îl va reîntîlni pe narator trei decenii mai târziu. Povestea de dragoste ce-i apropie pe cei doi este, deopotrivă, ocazia şi pretextul recuperării unui trecut frământat, cel al Evei, copila exploatată, revoltată şi, într-un târziu, maturizată, o reluare a firului unei istorii scandaloase, cu numeroase episoade controversate, unde moartea, drogurile şi degradarea sunt peste tot. În acelaşi timp, romanul lui Liberati are în fundal un peisaj dezabuzat, pigmentat de concerte punk, petreceri epuizante şi o nebunie dezlănţuită, într-o lume ce nu mai caută nici un viitor.

„(...) Există în ea ceva frânt sau reținut, o rezervă, un efect al medicamentelor sau un efort îndelungat și constant, care se încăpățânează să țină în frâu o furie amuțită, e care nici ea nu mai e conștintă, dar care poate reveni.”

N-am știut nimic despre acest roman, pur și simplu nimic. Recunosc că, în primă instanță, cel mai mult m-a atras coperta cărții, iar apoi faptul că am dat doar zece lei pe ea. După părerea mea, un preț destul de mic pentru o carte, de fapt, chiar bună, chiar foarte bună. Dar, na, probabil erau lichidări de stoc, că mi-am mai luat alte patru cărți în aceeași zi, tot la același preț, tot din aceeași librărie. De parcă nici n-aveam destule cărți necitite - în fine, nu regret nimic, pentru că deja am citit două din cele cinci cărți - și, ca să fiu sincer, una dintre ele mi-a plăcut la nebunie. Nici cartea lui Simon Liberati, Eva, nu a fost mai prejos, deoarece chiar a fost o carte care, cu brio și neașteptat, mi-a întrecut așteptările. Și, în aceeași măsură, mă bucur și mai mult de faptul că am mai citit un autor francez (vreau să mă dezvolt multilateral, să spun așa, în această direcție, și să fac cunoștință cu cât mai multe voci romaniste străine). Plus că, de asemenea, cică Liberati ăsta a fost prieten bun cu Frédéric Beigbeder, unul dintre autorii mei preferați. Mare pișicheri, amândoi, prinși și arestați pentru consum de droguri (această dependență a lui Frédéric Beigbeder este reliefată, de altfel, și în scrierile sale). 

„Ființa care stătea în fața mea (...) mi s-a părut de o simplitate misterioasă și înzestrată cu un aplomb atât de naiv, că devenea neliniștitor.”

Romanul de față, Eva, este scris din perspectiva autorului. De fapt, din perspectiva strict subiectivă, prin definiție, a omului numit Simon Liberati, întrucât este o poveste reală, un fel de jurnal din care a reușit să facă o carte, care surprinde gândurile sale despre o anume Eva, aparent actuala sa soție, și modul în care aceasta manifestă un interes aproape obsesiv, aproape patologic, exacerbat pentru Simon Liberati. Nu știu în ce măsură acesta este un roman de dragoste, pe cât este de fapt un roman extrem de îndrăzneț, copleșitor și, de ce nu, aproape scandalos. Este un roman, cum îmi place mie să spun, fără perdea, întrucât Liberati aruncă o lumină extrem de precisă - și-n același timp extrem de crudă - asupra tuturor tuturor chipurilor Evei: puștoaică supramediatizată, pângărită de propria mamă, care frecventează taverne și se-ncurcă cu cei mai bizari bărbați, o femeie-copil, neliniștită în efervescența vârstei, parcă îmbătrânită înainte de vreme, o fată bătrână cu care viața n-a fost tocmai grijulie. Totuși, Simon Liberati are un talent anume de a conferi tuturor acestor fațete, tuturor acestor dimensiuni ale Evei o anumită sensibilitate, făcând ca, în cele din urmă, romanul Eva să aducă mult cu un roman de dragoste extrem de profund, în care iubirea, ca o vrajă, reprezintă întocmai drumul spre propria-i mântuire a autorului, drumul spre catharsis-ul său purificator.

„(...) Cum am observat adesea - și nu cred că sunt singurul -, cele mai zgomotoase surprize dăruite de viață sunt precedate de un gust rău, de o tensiune prealabilă. Adevărata iubire se naște din suferință.”

Romanul este povestea unei pasiuni aproape copleșitoare, epuizante, și, în aceeași măsură, este portretul unei ființe care nu ezită să fie ceea ce, în natura-i sa interioară, este: adevărată, alcătuită din lumini și umbre, întunecată și luminoasă, plină de pasiune și, într-o măsură, superficială și absentă. Fragilă, dar puternică, lipsită de pudoare și timidă. Ca într-un joc al oglinzilor, în care aceeași imagine se reflectă la nesfârșit într-o perpetuă punere în scenă, Eva este ființa neliniștită, de o eleganță pretinsă, de un rafinament crezându-se a fi, de multe ori, doar de fațată - Eva este ființa care tulbură cititorul, care perturbă echilibrul mental al lui Simon Liberati. Dar, dincolo de asta, Liberati reiterează, în cartea sa, fragilitatea celor ce se iubesc - privind totul din afară, aceste ne oferă o perspectivă extraordinar de amplă asupra personajului Eva și, în același timp, dat fiind faptul că avem parte doar de perspectiva sa, este destul de greu să știi ce să crezi. Totuși, întrucât interesul maximal cade pe cum percepe el ființa Evei, e de la sineînțeles faptul că, în cele din urmă, doar asta contează. Și eu, ca cititor, am fost extrem de mișcat de toată pasiunea autorului, de modul patetic în care Eva își manifesta interesul față de acesta. Încercând să păstreze un aer cât mai detașat, Simon Liberati realizează că, de fapt, este imposibil să facă acest lucru: Eva manifestă o pasiune colosală asupra sa, cu tot ce-nseamnă ea, de la momentul în care era o simplă copilă, până la momentul în care a crescut și este o femeie în toată firea.

„Ființa care stătea astăzi în fața mea mi se oferea privirii cu o bravură amestecată cu abandon, provocare și autoritate. Ne-am sărutat pe obraji. De această dată unghiile înnegrite, prost tăiate, și o pată de cerneală pe degetul mare îi dădeau Evei înfățișarea unei liceene. Cum zânele nu au o vârstă precisă, comparația nu era ridicolă.”

Romanul este unul destul de controversat, aș putea spune. N-am citit Lolita, a lui Nabokov, dar doar așa, din auzite, m-a trimis puțin cu gândul la cartea autorului rus. Recunosc că lectura a mers destul de greu, cel puțin în primele cincizeci de pagini, dar apoi n-am mai putut să mă detașez de ea. Și nici acum, după ce-am terminat (au trecut vreo două săptămâni de când am citit Eva), simt că încă nu pot ieși din atmosfera romanului. Nu contest deloc, dar deloc, talentul scriitoricesc al lui Liberati. Totuși, trebuie să recunosc că m-a deranjat puțin faptul că, în vocea sa, am simțit un fel de aroganță - nu știu de ce, probabil să fi fost din cauza faptului că tot ținea morțiș, deseori, să reamintească de romanele sale publicate, de faptul că în ziua de astăzi nu prea se mai citesc cărțile care trebuie. În fine, fiecare cu convingerile și atitudinile sale. Când i-am dat un rating acestei cărți, eu m-am gândit doar la ce am citit și cum mi s-a părut ceea ce am citit, nicidecum la atitudinea autorului față de alte cărți publicate și așa mai departe. Și, concluzionând, că n-aș vrea să mă mai întind degeaba, cred că e o carte bună cu o poveste plină de pasiune - și-n aceeași măsură, nu e o carte pentru toți. 

„(...) Uneori frumusețea sălășluiește în canale.” 

De ce spun că nu e pentru toți? Pentru că este foarte ușor să găsești extrem de plictisitoare o carte de genul. N-are o acțiune propriu-zisă, de fapt, iar scriitura este una densă, deseori cu fraze lungi, obositoare, care nu duc spre o anumită concluzie, ci doar creează premisele anumitor atitudini și gânduri pe care autorul vrea să le contureze. Eu sunt familiarizat cu astfel de cărți - care nu prea au dialog, au paragrafe lungi și nu urmează tiparul unui roman, în sensul unei intrigi, al unei desfășurări a acțiunii, concluzii și așa mai departe. Este un fel de jurnal, de fapt, după cum am spus, ceea ce bineînțeles că presupune rigorile stilistice aferente unul jurna. Este o poveste de dragoste, în aceeași măsură în care nu este o poveste de dragoste - cum o percepe fiecare, în cele din urmă, ține de experiențele literare proprii. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru, exact așa cum le doriți, spor în toate!

Of Mice and Men, de John Steinbeck - Recenzie

Editura: Penguin Group

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 1937

Număr de pagini: 114

“Maybe ever’body in the whole damn world is scared of each other.”

John Ernst Steinbeck Jr. s‑a născut la 27 februarie 1902 în Salinas, California. A urmat cursurile Universităţii Stanford şi a debutat în 1929 cu romanul Cupa de aur, al cărui protagonist este piratul Henry Morgan. În 1932 a publicat volumul de nuvele Păşunile Raiului, inspirat din viaţa fermierilor din Valea Salinas. Un an mai târziu, i‑a apărut romanul Către un zeu necunoscut, iar în 1935, Cartierul Tortilla, urmate de Nehotărâţii sorţi ai bătăliei (1936) şi clasicul Şoareci şi oameni (1937), ecranizat în repetate rânduri. În 1938 a văzut lumina tiparului volumul de nuvele Valea lungă. Pentru Fructele mâniei (1939), pentru care i s‑a decernat Premiul Pulitzer. În următoarele două decenii a publicat Luna a apus (1942), Strada Sardinelor (1945), Autobuzul rătăcit (1947), Perla (1947), La răsărit de Eden (1952), cartea sa cea mai îndrăgită, Joia dulce (1954), Scurta domnie a lui Pépin al IV‑lea (1957) şi Iarna vrajbei noastre (1961). În 1962, în urma unui lung periplu prin 40 de state americane în compania căţelului său, Charley, a scris volumul Călătorii cu Charley. În acelaşi an i s‑a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. John Steinbeck a încetat din viaţă în 20 decembrie 1968.

“As happens sometimes, a moment settled and hovered and remained for much more than a moment. And sound stopped and movement stopped for much, much more than a moment.”

Of Mice and Men, unul dintre romanele clasice ale literaturii secolului trecut, este o poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin. Personajele centrale suntdoi lucrători sezonieri, George Milton, un tânărinteligent şi inimos, şi Lennie Small, un uriaş naiv, cu o forţă incontrolabilă şi o întârzierementală ce îl face să semene cu un copil mare. Cei doi bărbaţi, a căror înduioşătoare relaţie de prietenie ajunge să semene a dependenţă, se angajează ca lucrători la o fermă. Ei au un vis, un ideal, să strângăbani din care să-şi cumpere un loc al lor, unde să trăiască „din belşugu’ pământului”. Însă o serie de întîmplări tragice, provocate de naivitatea lui Lennie, de neputinţa lui de a distinge răul de bine, le năruie speranţele.

“A guy needs somebody―to be near him. A guy goes nuts if he ain't got nobody. Don't make no difference who the guy is, long's he's with you. I tell ya, I tell ya a guy gets too lonely an' he gets sick.”

Aceasta nu va fi o recenzie. Nicidecum. Motivul este simplu și, în același timp, complicat: nu pot vorbi despre o carte care mi-a rupt inima, care mi-a smuls lacrimi și care, pur și simplu, m-a răvășit complet. Nu pot vorbi despre o carte care m-a ridicat, m-a izbit de pământ, care mi-a stârnit niște emoții atât de reale. Atât de puternice. Nu. Nu pot vorbi despre o astfel de carte. Nici nu vreau. Tot ce pot să spun, dacă este să pot spune ceva, e faptul că această carte este una dintre cele mai emoționante, cele mai profunde, sensibile și totuși puternice cărți citite vreodată. Și sunt sigur că are să rămână cu această titulatură mult, mult timp. Deși, în trecut, am avut numeroase experiențe neplăcute cu autori care au fost laureați cu Premiul Nobel, pot spune că, da, am intrat în această lecturi având anumite așteptări și, în același timp, neașteptându-mă la nimic. Dar pot spune că am avut anumite, să le zic, pretenții. Totuși, Premiul Nobel pentru Literatură este ceva mare. De fapt, e cel mai mare titlu din domeniu.

“Just like heaven. Ever’body wants a little piece of lan’. I read plenty of books out here. Nobody never gets to heaven, and nobody gets no land. It’s just in their head. They’re all the time talkin’ about it, but it’s jus’ in their head.”

Of Mice and Men m-a distrus. Nu mi-a venit să cred că o carte de dimensiuni atât de mici, cu o acțiune care se desfășoară într-un cadru atât de restrâns, cu atât de puține personaje, a avut în cele din urmă un impact atât de mare asupra mea. Repet, voi mai spune câteva cuvinte și mă voi opri, pentru că este absolut de prisos să bat câmpii și să-ncerc să spun mai multe - nu are rost, în primul rând, și-n al doilea rând, chiar nu-mi găsesc cuvintele. Cartea trebuie doar citită - și atât. Citită și simțită și iubită. Că, tind să cred, n-ai cum să nu iubești o astfel de carte. O voi purta în inimă mereu, dar mereu. Și, pe cuvânt, m-am ferit extraordinar de mult timp de John Steinbeck. Nici nu știu de ce. Poate mă speria faptul că a luat Nobelul și, după cum v-am spus, am avut mai multe experiențe neplăcute decât plăcute cu autori care au fost laureați. Deși am câteva cărți în bibliotecă de la acest autor - cu siguranță le voi citi; prevăd, de altfel, faptul că voi avea un nou autor de suflet! Dar simt nevoia să mă adun după o asemenea poveste: o poveste puternică despre viață, cu multe subtilități. O poveste care mi-a rupt inima în două. Personajele - incredibil este cât de mult am putut să mă atașez de ele. Povestea - de o profunzime magistrală.

“I can still tend the rabbits, George? I didn't mean no harm, George.”

Ce impresionist sunt, nu? Posibil. Dar nu pot spune altceva. Nu pot spune că nu mi-a plăcut când, de fapt, este una dintre cele mai frumoase și emoționante cărți citite vreodată. O poveste chiar tragică, aș putea să spun. Și, gata, aici mă opresc, dar nu înainte de a vă recomanda, din toată inima, să-i dați o șansă. Asta doar dacă sunteți pregătiți să citiți ceva care o să vă emoționeze până la lacrimi. În încheiere, vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor de la Okian pentru cartea Of Mice and Men, scrisă de John Steinbeck, pe care o puteți găsi AICI. Știu prea bine că, dacă n-ar fi fost ei, eu n-aș fi citit-o prea curând - mulțumesc, așadar, pentru impulsul oferit și pentru faptul că mi-ați îmbogățit experiența de cititor cu o carte atât, atât de frumoasă. Vă doresc mult spor la citit și tot ce e mai bun!

În căutarea vindecării, de David Fajgenbaum - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Narator

Număr de pagini: 304

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei

„Încă mai cred în puterea științei și a medicinei. Și încă mai cred în importanța muncii susținute și a bunătății. Și încă mai sper. Încă mă mai rog. (...) Speranța ar trebui să inspire faptele. Și, când inspiră faptele în medicină și știință, acea speranță poate deveni o realitate, dincolo de cele mai extravagante visuri ale tale.”

David Fajgenbaum, medic, absolvent de MBA și al unui masterat în Știinte, a urmat cursurile Universității Georgetown, ale Universității Oxford, ale Universității Pennsylvania și ale Școlii de afaceri Wharton. Este asistent la Facultatea de Medicină a Universității din Pennsylvania și director asociat al Orphan Disease Center, cofondator și director executiv al Rețelei Naționale de Susținere a Studenților „Mame și tați în suferință”. Munca doctorului Fajgenbaum a fost recunoscută prin numeroase premii, inclusiv premiul Forbes „30 sub 30” în domeniul sănătății și RARE Champion of Hope Award pentru știință. A fost portretizat în publicații importante, precum New York Times, Forbes, Science, Reader's Digest și emisiunea Today. Trăiește în Philadelphia, împreună cu soția lui, Caitlin, și fiica lor, Amelia.

„În esență, aeasta este o poveste despre moarte, din care sper să învățați despre viață.”

David Fajgenbaum a fost poreclit „Bestia” în timpul facultății de medicină, când s-a făcut cunoscut și pentru nemaiîntâlnita lui rezistență mentală. Dar lucrurile s-au schimbat dramatic când a început să fie chinuit de o oboseală inexplicabilă. În câteva săptămâni, organele au început să-i cedeze, iar medicii au fost bulversați de starea lui, pe care nu au reușit nici măcar s-o diagnosticheze. Fajgenbaum a supraviețuit doar ca să sufere repetate recidive aproape mortale ale unei afecțiuni identificate, în cele din urmă, ca fiind boala Castleman, o afecțiune rară și extrem de periculoasă, care se manifestă ca o combinație între cancer și tulburarea autoimună. Fajgenbaum și-a dat seama că era puțin probabil ca în comunitatea medicală să se facă în timp util suficiente progrese pentru a-i salva viața, așa că el și-a transformat speranța disperată pentru vindecare în acțiuni concrete. La mai mult de cinci ani după acest moment, autorul a văzut rezultatele muncii sale: a fost identificat un tratament care i-a indus o remisiune promițătoare, iar abordarea lui inovatoare asupra investigației științifice derulate în colaborare a devenit un model în progresul cercetării bolilor rare. Povestea lui incredibilă demonstrează forța speranței și ceea ce se poate întâmpla când se întâlnesc hotărârea, iubirea, familia, credința și coincidențele fericite.

„Deja experimentasem de două ori în trei luni echivalentul aproximativ al morții. Era probabil să mai trec prin asta, dar știam ce se întâmplă cu sorții tăi când joci de prea multe ori ruleta rusească.”

Captivantă. Emoționantă. Un jurnal extraordinar de impresionant, profund și, cum să spun, care-ți dă curaj și te face să te gândești că atât timp cât ai speranță, atât timp cât ești constant, atât timp cât lupți și nu-ți abandonezi idealurile, cauzele, scopurile, atât timp cât ai în tine puterea de care ai nevoie - și, tind să cred, cu toții avem în noi tot ce ne este necesar pentru a ne vedea visurile îndeplinite - nu trebuie să renunți, nici măcar atunci când simți că ai ajuns la capătul puterilor, când simți că nu mai există nicio șansă, nici măcar atunci când simți că îți este frică și că nimic, dar nimic nu te mai poate ridica din întunericul dens în care ai căzut. Mereu va exista acea lumină numită speranță care, cu un licărit timid, încetul cu încetul cu încetul va lumina în întregul întuneric în care te afli. În căutarea vindecării a fost cartea de care, la momentul în care am citit-o, am avut nevoie. L-am simțit pe David Fajgenbaum ca fiind un om extrem de puternic, un adevărat detectiv medical, cu o credință implacabilă, care și-a păstrat cumpătul în momente critice și definitorii ale vieții sale, cu o transparență dureroasă a întâmplărilor prin care a trecut -  de la tânărul sportiv, pasionat de ridicat greutăți, care pare să aibă o viață minunată și visuri mari, până la a ajunse propriul său pacient, măcinat de o boală teribilă despre care, pe-atunci, se știau multe. Și nici în momentul de față diagnosticul și planurile de tratament nu sunt universal acceptate și viabile. Dar, stăpânit de dorința supremă de a-și reveni pe picioare, de a schimba ceva, David Fajgenbaum a dat dovadă de o putere umană extraordinară, impresionantă și, cu siguranță, inspirațională. 

„Când am devenit pacient, am văzut limpede deficiențele acestei abordări înguste. Am început să înțeleg ceea ce voia să spună Susan Sontag, când a zis că fiecare dintre noi se naște cu o dublă cetățenie, fiind obligat în cele din urmă să petreacă niște timp în Regatul Bolii. Boala mea nu era doar suma simptomelor ei; a devenit relația pe care o aveam cu lumea și cu oamenii din jurul meu.”

Încă de la începutul acestei cărți mi-a atras atenția personalitatea erfevescentă, plăcută, sensibilă, prietenoasă, reală a lui David Fajgenbaum. Da, genul de persoană care ți-ar putea fi ușor prieten și căruia i te-ai putea destăinui oricând. El vorbește din inimă, ca unor prieteni, deoarece povestea sa este povestea în care, din păcate, s-ar putea regăsi mulți dintre noi. Nu e vorba doar de circumstanțele patologiei sale, ci situații circumscrise, în care, involuntar, te simți lipsit de speranță și simți că te afli într-un adevărat dead-end din care nu mai ai scăpare. Și nu-ți mai rămâne decât să-nveți să trăiești cu asemenea stări și asemenea angoase. Un fiu loial, un prieten teribil de devotat, un student cu o minte sclipitoare - și, bineînțeles, un povestitor într-adevăr înzestrat. Făcând o mică paranteză, chiar mi-a plăcut enorm felul în care Fajgenbaum a livrat povestea sa cititorilor. Dar, și sunt sigur că mă repet, ce m-au impresionat cel mai mult au fost tăria sa de caracter și curajul de care a dat dovadă în lupta cu boala de care aceasta suferea (și, probabil, încă suferă). Sindromul Castleman nu este doar o altă boală, mai mult decât atât, de fapt, este un sindrom, care presupune un cumul de patologii și de afecțiuni extinse, astfel încât o schemă de tratament nu este pe deplin cunoscută și, de altfel, țintă, așa cum sunt majoritatea schemelor de tratament extinse și cunoscute astăzi. Mai mult decât atât, când ai impresia că a trecut, recidivează. Revine. Deseori nu în aceeași formă, ci poate mai intens. Identificarea anumitor parametri biochimici, imunologici nu este îndeajuns pentru a putea ști, cu siguranță, ce urmează să se întâmple. Multe despre boală nu se cunosc - și totuși, după multe încercări, zile agonizante petrecute în spital, David Fajgenbaum, devenit propriul său pacient, s-a hotărât să-ncerce o schemă de tratament nouă. A devenit, astfel, cum s-ar zice, propriul său cobai de laborator. Din acel punct, sincer, mi-am dat seama cât de curajos trebuie să fii pentru a face așa ceva.

„(...) credeam că există undeva o vastă și nevăzută, dar foarte bine coordonată rețea de oameni de știință, companii și medici, care lucrau plini de hărnicie ca să-mi vindece boala. Fiecare boală, de fapt, Sigur că exista, nu-i așa? Așa cum Moș Crăciun și elfii săi lucrează pentru ca fiecare copil cuminte din lumea asta să primească un cadou, la fel îmi imaginam și eu că pentru fiecare problemă din lume lucrează sârguincios o echipă calificată, poate într-un loc anume, nevăzută și neștiută, până în momentul în care rezolvă problema.”

Bineînțeles, nu vorbesc aici despre o schemă de tratament care să nu fie cercetată anterior. Nu. Între perioadele în care părea că organismul său își revine și se simțea, oarecum, mai bine, David Fajgenbaum s-a hotărât să-și cerceteze minuțios toate analizele, să studieze și mai mult această boală, să compare investigațiile sale cu cele ale altor persoane suferinde de același sindrom - și, astfel, poate de undeva are să îi sară în ochi vreun pattern fizio-biochimico-imunologic al acestui sindrom. Și, dacă are să se întâmple asta, să-ncerce să combine anumite medicamente și tratamente în vederea întârzierii recidivei sau chiar a opririi manifestărilor sindromului. Evident, o minte extrem de strălucită și devotată ar fi capabilă să facă așa ceva. De aici, de fapt, cred că și ceea ce a făcut David Fajgenbaum după ce a reușit să se vindece - a înființat o întreagă echipă de cercetători, din dorința de a se confrunta cu această boală având la dispoziție toate armele de care are nevoie. A început să conducă o organizație care să caute vindecarea, să găsească răspunsurile acelor numeroase întrebări care au fost puse și care, din păcate, au rămas doar întrebări. Evident, în domeniul medical, în domeniul cercetării, atunci când găsești un răspuns ajungi, de fapt, să-ți pui și mai multe întrebări.

„Sper doar că toată munca noastră se va răspândi în lume să ajute alți pacienți, chiar dacă eu nu voi mai fi aici.”

Chiar n-am putut să o las din mână. David Fajgenbaum este, cu adevărat, o inspirație, iar În căutarea vindecării este un jurnal extrem de emoționant; este despre puterea și dorința de a trăi, despre cât de firavă este linia delimitantă dintre viață și moarte, despre descoperirea speranței și dorința de a deschide o cale de urmat și altora, aflați în aceleași circumstanțe, despre iubire adevărată, prietenie, despre durere și fragilitatea ființei. Despre faptul că niciodată nu trebuie să renunți la scopurile pe care le ai, chiar dacă par atât de imposibil de atins încât, chiar și ție, îți este frică de ele. Nici Roma nu a fost clădită într-o singură zi. Încetul, dar sigur, către împlinirea idealurilor tale, cu siguranță vei găsi izbânda. Nu voi spune mai multe, decât că, într-adevăr, este o carte care te mișcă și îți dă speranță și putere. Le mulțumesc enorm de mult prietenilor de la Editura Publica pentru faptul că au tradus-o, o voi pune la loc de onoare în biblioteca mea. Puteți găsi cartea În căutarea vindecării, scrisă de David Fajgenbaum, AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase, utile și pe placul vostru!

Behind her eyes, de Sarah Pinborough - Recenzie

Editura: HarperCollinsPublishers

Anul apariției: 2017

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 392

”Three can keep a secret if two are dead (Benjamin Franklin).”

Sarah Pinborough a publicat peste 20 de romane  și câteva nuvele și a scris pentru BBC. Thrillerul psihologic Behind Her Eyes, publicat în anul 2017, a urcat pe locul 1 în topurile de bestselleruri Sunday Times  și New York Times și urmează să fie publicat în 20 de țări.

“Sharing a secret always feels great in the moment, but then becomes a burden in itself. ...

Louise este o mamă singură, secretară, prinsă în rutina de zi cu zi. Într-una din rarele ei seri în oraș, întâlnește un bărbat într-un bar și imediat ies scântei. Deși pleacă după ce se sărută, e încântată că în cele din urmă a creat o legătură cu cineva. Când ajunge la serviciu luni, Louise îl întâlnește pe noul ei șef, David. Bărbatul de la bar. Bărbatul căsătorit de la bar... care îi spune că sărutul a fost o greșeală teribilă, dar care încă nu-și poate lua ochii de la ea. Apoi Louise se ciocnește de Adele, care este nouă în oraș și are nevoie de o prietenă. Dar se întâmplă ca tocmai ea să fie căsătorită cu David. Iar dacă vă închipuiți că știți cum se va sfârși această poveste, mai gândiți-vă, pentru că Prin ochii ei nu seamănă cu nici o altă carte pe care ați citit-o până acum. David și Adele par să formeze cuplul perfect. Și atunci de ce este David atât de obsedat de control? Și de ce este Adele atât de speriată? Pe măsură ce Louise este atrasă în relația cu David și Adele, ea ajunge să-și pună tot mai multe întrebări și să găsească tot mai puține răspunsuri. Singurul lucru clar e faptul că ceva în acest mariaj este complet în neregulă. Dar Louise nu poate ghici amploarea problemei – și cât de departe poate merge cineva ca să-și protejeze secretele căsniciei. Behind her eyes este un roman în care Sarah Pinborough reinventează clasicul triunghi amoros, luându-i complet prin surprindere pe cititori.

“It's strange how different we all appear to who we really are.” 

First of all, a fost total neașteptat faptul că am citit această carte. Ce-i drept, Aida (@unicornulciteste), mi-a recomandat-o de mi-au ieșit fulgii și, în același timp, lista mea de cărți care se așteptau a fi citite creștea și tot creștea. Și-apoi, dintr-o odată, am primit versiunea în engleză de la prietenii dragi de la Okian.ro! M-am bucurat enorm, sincer vă spun, mai ales că era în engleză și nu în română - nu mai citisem cărți în engleză de ceva timp, cel puțin nu așa cum am început s-o fac în ultimele luni. Mi-am zis, perfect, e chiar cartea de care aveam nevoie pentru a-mi reconsidera și cititul în altă limbă. După cum bine știți, de multe ori traducerile pot să știrbească, să spun așa, din plăcerea unei lecturi. E altfel când citești o carte în limba originală, în limba maternă în care a fost scrisă. Și, sincer, citind Behind her eyes în engleză, am fost integrat mult, mult mai bine în atmosfera romanului; de fapt, nu știu dacă pot descrie cum e să citești nu o traducere, ci o carte autentică, dar sunt sigur că mă înțelegeți dacă ați citit, măcar o dată, o carte în limba ei originală. Lumea romanistă ți se conturează altfel, personajele parcă au alte voci, totul e diferit și, pentru mine unul, mult mai intens. 

“It's not that difficult, I want to say. People cheat all the time. The reasons are always selfish and base, it's the excuses we make that are complicated.”

Pentru mine, cartea lui Sarah Pinborough este, pot s-o spun de pe acum, thriller-ul anului 2021. Mi-a plăcut de la început până la sfârșit, nu m-a plictisit nici măcar o singură secundă. Știu că părerile sunt împărțite, cititorii sunt pro și contra, iar tocmai asta, de fapt, face ca plăcerea de a citi să fie și mai mare. E normal să nu-mi împărtășești aceeași părere și opinie, e normal ca mie să-mi fi plăcut o anumită carte și pe tine să te fi lăsat rece - depinde, bineînțeles, de plăcerile literare ale fiecăruia dintre noi, de experiențele noastre culturale și de tagma literară pe care, cel mai adesea, o abordăm. De zona de confort pe care, în cele din urmă, o are fiecare. Eu iubesc cărțile thriller, iubesc dramele profunde și reale. Și, pentru mine, cartea Behind her eyes parcă a avut câte puțin din fiecare. Și, mai ales, a avut niște personaje extrem, extrem de fain construite - iar intriga, o, Doamne, intriga a fost pur și simplu colosală. Știți ce mă enervează cel mai mult la această carte? Faptul că descrierea te duce cu gândul la un roman basic, o, just another basic thriller about some women and a man. Bun, bun, bun, de acord, dar acest roman este departe, exacerbat de departe de a fi just basic. E puțin spre deloc un roman banal, asta doar dacă am luat în considerare ideea în care cineva manifestă un interes patologic și bolnav pentru altceva, și-apoi mai apar niște întâmplări bizare, puțină presupusă violență domestică și altele. Bun. Am mai citit despre asta, ce-i drept, dar ideea care stă în umbra tuturor acestor întâmplări, întorsăturile de situație - magistrale, sincer, pur și simplu magistrale!

“An ending and a beginning now knotted up forever. He expected the hues of the world to change to reflect that, but the earth and heavens remained the same muted shades, and there was no tremble of anger from the trees. No weeping whisper of wind. No siren wailed in the distance. The woods were just the woods, and the dirt was just the dirt.”

Behind her eyes șochează. Cred că, de fapt, cu toții ați auzit de această carte, măcar din prisma mini-seriei de pe Netflix. Dap, am văzut și mini-seria, dar doar după ce am citit cartea. Bineînțeles, știind deja despre ce este vorba, știind deja cum se termină totul, direcția în care o iau lucrurile, toată nebunia agonizantă a personajelor și a întâmplărilor și a atmosferii, toate detaliile (a căror înțeles, apropo, ți se relevă doar după ce termini cartea) - da, au fost surprinse chiar bine, pot spune că este o ecranizare chiar reușită. Dar nu se compară decât într-o mică măsură cu intensitatea lecturii acestei cărți. Nu. Evident, o mini-serie e făcută să vândă, să fie dinamică și alertă. Dar romanul îți oferă mult mai mult decât atât - îți oferă, pe tavă, mintea personajelor, psihologia lor, gândurile lor. Obsesiile incurabile, secretele, egoismul, gelozia exhaustivă și toxică. Doamne, chiar și-acum, când scriu review-ul (sau ce-o fi el, pentru că, evident, nu obișnuiesc să povestesc despre ce este vorba în care și alte chestii de-acest gen), simt cum mi se face pielea de găini când mă gândesc la anumite fragmente și secvențe și episoade. Sincer, chiar e un roman extrem, extrem de bun, mai ales dacă sunteți fani înfocați ai acestui gen. Sau, de fapt, este cu atât mai bun cu cât nu ai un grad de comparație pentru el - oricum, pentru mine, care am citit zeci de romane din această tagmă, puține se pot compara cu această carte. Pe cuvânt!

“To trust the truth of a thing, you have to suffer the thing. You have to get mud on your hands and dirt under your fingernails. You have to dig for it.”

N-ai cum să știi de romanul lui Sarah Pinborough fără să fi auzit de „sfârșitul cărții”! De fapt, de cât de nebun este „sfârșitul acestei cărți”! Dap, recunosc, a fost ca un knock-out pe care Sarah mi l-a dat fără să-i pese de emoțiile mele. De fapt, chiar îi spuneam cuiva că probabil trebuie să fii sărit de pe fix să scrii o carte cu un asemenea sfârșit. Sincer. Mie-mi place să bănuiesc și să presupun, atunci când citesc, în ce direcție au să meargă toate lucrurile. Nu știu, pur și simplu parcă-mi alimentează un instinct de detectiv, mă facă să vreau să gândesc ca la șah, când jucătorul care începe partida știe deja cum are să se încheie - sau, în fine, știe deja ce mutări are să facă (atât el, cât și adversarul). Dar, pe cuvânt, n-am avut nici cea mai vagă și infimă și ultramicroscopică idee. Am bănuit prost mai toate situațiile. OK, ajunsesem în punctul în care știam că acest roman are să se termine extrem de ciudat, și-am început să speculez o anumită situație gândindu-mă, oh, dar asta-i tot? Și, vai, cât m-am înșelat. Repet, sfârșitul este unul extrem de ciudat. Total neașteptat. Nu știu în ce direcție a luat-o autoarea, sau pe ce pastile și ciuperci era atunci când a scris cartea, dar mi-am zis, nu, n-ai cum să te gândești la așa ceva. Pur și simplu e inuman să le livrezi cititorilor tăi așa ceva. 

“(...) everyone’s life is probably a mess of secrets and lies when you boil them right down.”

Și, după cum v-am zis, există unele detalii în carte a căror importanță și semnificație ți se relevă doar după ce termini cartea. De aceea, deși eu nu obișnuiesc să recitesc cărți, chiar am de gând să recitesc în viitor această carte. Sunt sigur că o voi simți diferit și-mi voi explica mai bine anumite situații, atitudini și comportamente. Până atunci, rămân cu ceea ce știu, și-anume faptul că Behind her eyes, cel puțin pentru mine, rămâne o carte de referință atunci când vine vorba de genul thriller. Chiar mi-a plăcut la nebunie, și-aici vorbesc de tot ce a însemnat această carte: de la atmosfera bizară, întunecată, efervescentă, agonizantă, densă, până la întorsăturile neașteptate de situație, când tot ce știai se dovea, de fapt, a fi extrem de greșit și fals, până la personajele bine conturate, alcătuite din lumini și umbre, duplicitare și volatile, despre care nu știi ce să crezi pentru că te temi că te vei atașa de cine nu trebuie; iar totul, intriga genială, dinamica acuțiunii, totul a culminat cu un final exploziv!

“...people don't ever really trust each other enough to not have doubts. No one ever truly thinks the best of anyone else.”

Vreau să le mulțumesc enorm de mult prietenilor dragi de la Okian pentru această carte, Behind her eyes, de Sarah Pinborough, pe care o puteți găsi AICI. Cu siguranță îi știți pe cei de la Okian, o librărie de carte în limba engleză, intermediari între cititorii români și peste un milion de cărți în limba engleză. Vi-i recomand cu mare drag și încredere, puteți arunca o privire pe site-ul lor, deseori au și numeroase oferte și promoții; mă bucură enorm faptul că există o librărie care s-a angajat în a ne pune în contact cu frumoasele titluri care se publică în alte țări și care, deseori, nu se traduc și la noi. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Daisy Jones & The Six, de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 448

Traducere: Maria Adam

Rating: 5 din 5 steluțe 

Taylor Jenkins Reid s-a născut în Acton, Massachusetts, și a cochetat cu literatura încă din liceu. Înainte de a se dedica în totalitate scrisului, a lucrat în industria cinematografică. Este autoarea mai multor romane de succes, dintre care Fericiți pentru totdeauna?, Poate într-o altă viață și Uniți pe vecie au fost publicate în România de Editura Corint. În prezent, locuiește în Los Angeles împreună cu soțul ei, fiica și câinele lor.

„Îmi amintesc că am văzut-o într-o seară pe Daisy pe ringul de dans de la Whisky. Toți o vedeau. Ochii ți se duceau direct la ea. Dacă restul lumii era de argint, Daisy era de aur.”

Un roman cuceritor despre ascensiunea fulgerătoare și destrămarea oarecum previzibilă a unei trupe rock în timpul zbuciumaților ani 1970. Toată lumea a auzit de celebrul grup rock Daisy Jones & The Six, dar nimeni nu a reușit să afle până acum motivele care i-au făcut pe membrii săi să își spună adio în timpul unui mult așteptat turneu mondial. Cine a fost de vină? Billy, cântărețul talentat și fermecător, dar înclinat să calce strâmb, sau aparent aeriana și fragila Daisy, care își dorește să fie apreciată nu pentru frumusețea năucitoare cu care a fost înzestrată, ci pentru talentul muzical? O poveste despre sex, droguri, rock ’n’ roll, dar și despre prețul succesului și sacrificiile pe care sunt nevoiți să le facă artiștii și familiile lor. Construit sub forma unui interviu extins cu toți cei implicați, romanul reușește să surprindă cu fidelitate o perioadă istorică deopotrivă fermecătoare și controversată.

„Daisy nu prețuiește nimic din ce a obținut ușor. Banii, înfățișarea, chiar și vocea ei. Voia ca oamenii să o asculte.”

Vreau să spun, înainte de toate, că am avut un extraordinar de mare șoc - pe bune! - când am aflat că, de fapt, întregul roman este o ficțiune pură. Pur și simplu, de-a lungul celor aproape patru sute cincizeci de pagini, am avut impresia că citesc o poveste adevărată, puțin înflorită și estetizată de dragul literaturii și a ficțiunii. Dar, pentru Dumnezeu, ce e cu atâtea chestii fan-made pe internet? De ce am găsit până și cover-ul albumului ”Aurora”? Deci, efectiv, am trăit într-o adevărată minciuni; totuși, sincer să fiu, dacă această poveste chiar nu e adevărată, atunci cu siguranță, într-un alt Univers, este. Am devorat, la propriu vorbind, Daisy Jones & The Six, în primul rând pentru că am avut așteptări enorm de mari de la această carte. Și nu numai că mi-a atins așteptările, dar le-a și întrecut. De la început, până la sfârșit, n-am mai putut s-o las din mână. Pentru mine, și-o spun sincer, cred că va fi una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Și, again, haide să purtăm un moment de reculegere, noi, toți cititorii înrăiți care apreciem o carte și după copertă, pentru această copertă superbă! Well done, Editura Corint, well done!

„Nu voiam să citesc contracte și să acord atenție cui trebuia să dau bani și la ce se aștepta de la mine. Voiam să scriu cântece și să mă droghez.”

Taylor Jenkins Reid ne spune povestea lui Daisy Jones, o tipă înzestrată cu un talent muzical deosebit, frumoasă, sexy, energetică și efervescentă, dar totuși aeriană, spontană, chiar ciudățică, și a trupei The Six, în care aceasta intră desăvârșind, astfel, succesul acestora. Bun, dincolo de asta, se-ntâmplă lucruri destul (ne)așteptate în carte - ba cineva se îndrăgostește de cineva, ba se mai înșală puțin, se lasă cu lacrimi și băutură și droguri și cântece compuse pe șervețele și-apoi înregistrate în studiu. Se lasă cu bani și faimă și... multă, multă, multă dramă! Cel mai mult la această carte mi-a plăcut felul în care a fost scrisă - mi s-a părut ceva original, nou, autentic: scrisă sub forma unui interviu, în care replicile personajelor alternează, cartea îți oferă o perspectivă completă asupra anumitor întâmplări și circumstanțe, în aceeași măsură în care, de fapt, te face și mai confuz - unele flashback-uri și amintiri par să se bată cap în cap. Cineva spune ceva, altcineva este de părere că, de fapt, s-a întâmplat exact opusul. În cele din urmă, nu știi ce să mai crezi. Dar nu contează, că, oricum, cartea nu urmărește un fir epic singular, încât să trebuiască să fii minuțios atent la detalii (care, de altfel, nu-s multe și nici nu obosesc). Dimpotrivă, mi s-a părut că romanul are o dinamică ficțională rapidă, alertă și alarmantă. Probabil se datorează modului în care a fost scrisă, întrucât „sari dintr-o minte în alta”, să spun așa. Și te-atașezi al dracului de rapid de personaje. Pe bune, Billy & Daisy au fost absolut delicioși. Și nu numai.

„Era o lume a bărbaților. Toată lumea era o lume a bărbaților, inclusiv industria muzicală... Nu era ușor. Trebuia să obții aprobarea unui bărbat să faci aproape orice și mi se părea că erau două feluri prin care puteai avea câștig de cauză. Ori te prefăceai că ești una de-a lor, adică metoda găsită de mine. Ori te purtai foarte feminin și flirtai, și fluturai din gene. Le plăcea chestia asta.”

Atmosfera romanului mi-a plăcut mult, mult de tot - a fost exact ce a trebuit, având în vedere perioada reiterată în Daisy Jones & The Six și, mai ales, toată efervescența întâmplărilor. Știu că am mai citit cărți de la această autoare, dar celelalte nu m-au impresionat atât de tare cum a reușit s-o facă acest roman. După cum am spus, chiar am avut niște așteptări foarte mari, deoarece am văzut că este extrem de apreciată și extrem de bine cotată pe Goodreads. Acum, după ce am citit-o, chiar îmi dau seama de ce: este scrisă excepțional de bine, cu pasaje profunde și emoționante carte alternează cu secvențe aproape violente, de realitate dură, și-aici vorbesc de droguri și alcool și comportamente distructive. Chiar mi-au plăcut unele cugetări inserate, m-au atins și m-au emoționat. Dar, de fapt, povestea în sine este una extrem de profundă - este povestea unei deveniri, a unui apogeu, a unei decăderi magistrale. Este vorba despre prietenie, devotament, tovărășie, la fel cum este vorba și despre trădare, dezbinare și destin. Taylor Jenkins Reid a scris o carte pe care n-aș putea s-o încadrez într-un anumit gen; a scris o carte multilaterală, dacă pot spune așa, în care abordează multe subiecte și pune sub lupă o tipologie umană extrem de variată. Și cred că asta, în cele din urmă, mi-a plăcut enorm de mult la acest roman - este o carte reală (deși, după cum v-am spus, e pur fictivă), în ideea că acești oameni, aceste personaje sunt dominate de anumite adicții (fie ele bune sau rele), de anumite comportamente, promovând anumite valori și având anumite idealuri. 

„Purtam ce voiam, când voiam. Făceam ce voiam, cu cine voiam. Și dacă nu-i plăcea cuiva, dracu' să-l ia!”

Fiecare este o verigă importantă a trupei din care face parte. Dacă e să se întâmple ceva cu cineva, are să se perturbe un echilibru care, în cele din urmă, va duce la colosala și inevitabila destrămare. Astfel, întregul destin al trupei depinde de cât de bine se-nțeleg, cât de bine comunică și cât de multe sacrificii are de gând fiecare să facă. Totuși, întregul destin al trupei pare să atârne de un firav și subțire fir de păr. În ce direcție vor merge toate, care va fi deznodământul, care vor fi motivele - toate acestea fac din Daisy Jones & The Six cu adevărat un roman efervescent și, într-o măsură, dramatic. Chiar mi-a plăcut, mi-a plăcut mult de tot - da, știu, sunt impresionist - dar îl recomand cu mare drag tuturor celor care vor să citească o carte (1) bine scrisă, (2) cu personaje geniale, puternice și solid conturate și (3) cu o poveste extrem de diferită față de ce am citit până acum. În cele din urmă, s-o mai spun și pe asta, este o carte despre artiști. Cui nu-i plac cărțile cu și despre artiști? Hello, condiția artistului, remember orele de literatură din liceu? Eu zic că da.

„Ți se întâmplă uneori să întâlnești pe cineva care pare să plutească prin viață? Daisy plutea cumva prin lume, neștiind cum mergeau lucrurile cu adevărat.”

Vreau să le mulțumesc mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Daisy Jones & The Six, de Taylor Jenkins Reid, pe care o găsiți AICI. Vă recomand, de asemenea, să aruncați o privire și pe site-ul lor - ca întotdeauna, ne încântă cu o mulțime de apariții literare așteptate și de cărți de tot felul. Eu am pus deja ochii pe câteva! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!