Fior, de Allie Reynolds - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Liliana Pelici

„E din nou perioada aceea a anului. Perioada în care ghețarul renunță la cadavre.”

Fostă sportivă de performanță, clasându-se mereu între primii zece sportivi din Regatul Unit în perioada în care a practicat snow-boarding, Allie Reynolds trăiește acum în Australia, unde s-a mutat în 2003. Astfel, a schimbat placa de snow-boarding cu cea de surf, propunându-și să obțină și succes ca scriitoare. Romanul ei de debut a fost vândut în 23 de țări și va fi tradus în 22 de limbi. 

„Totuși, ce intră trebuie să iasă, în cele din urmă, așa că verific știrile locale în fiecare dimineață. Aștept un anumit cadavru.”

Fior, un roman așteptat, tradus simultan în douăsprezece limbi, poate deveni thrillerul anului 2021. O poveste despre competiție, prietenie, visuri și aspirații, unde personajele prinse în acțiune sunt supuși unor jocuri ale minții, într- un mediu înconjurător periculos. Câțiva prieteni pasionați de snow-boarding la nivel profesionist se reunesc, după zece ani, într-o stațiune din Alpii francezi. S-a scurs un deceniu de la dispariția frumoasei și misterioasei Saskia, iar ei nu s- au simțit în stare să se mai întâlnească în acest răstimp. Oare cine a avut ideea ca ei să fie din nou împreună? Și cât de departe va merge, pentru a afla adevărul, acela care i-a adunat împreună?

„Adevărul e că sunt îngrozită de asta. Îngrozită de cine mă face să devin și că aș putea distruge și alte vieți. Din momentul în care îmi strâng lucrurile, nimic nu mai contează. Brent nu știe ce am făcut, nu tot. Niciunul dintre băieți nu știe. Și vreau ca asta să nu se schimbe.”

Sincer, am citit această carte cam în aceeași perioadă în care am citit și Dispăruți (recenzia AICI), și pot spune că acesta mi-a plăcut mult mai mult; nu e un roman extraordinar, nu e un thriller briliant, genial, cum au fost multe altele pe care le-am citit, aș putea spune că e undeva peste pragul de a fi unul mediocru, basic, deoarece chiar am simțit că mi-a oferit destule momente în care să fiu confuz și să am impresia că autoarea se joacă cu mințile mele. Dar, iarăși, comparațiile pe care tind să le fac atunci când citesc cărți de acest gen, de data aceasta n-au fost potrivite, întrucât Fior e mult mai slab decât alte thrillere faine pe care le-am citit, mult departe de a fi vreun thriller al anului. Însă chiar e o lectură interesantă, care mi-a oferit destul de multe momente pe care, de obicei, le aștept de la un astfel de roman. Și execuția mi-a plăcut, aș putea spune că, într-adevăr, autoarea chiar are un oarecare talent, dar sunt sigur că poate șlefui și fructifica mai bine, odată cu trecerea timpului.

„«Prietenii nu îți aparțin». Asta îmi spunea mama întotdeauna când eram mică. Dar mama a greșit. Întotdeauna există o ierarhie a loialităților.” 

Cred că cel mai mult mi-a plăcut intriga - cei cinci prieteni primesc niște mail-uri prin care sunt invitați la cabană în Alpii francezi, ca un fel de reuniune, de reamintire a vremurilor apuse când erau împreună și se antrenau pentru concursurile de snow-boarding. Când ajung, își dau seama că nimeni, de fapt, nu a inventat pe nimeni, deși invitațiile păreau a fi fost făcute de către fiecare. Bun, din acest punct îți dai seama că lucrurile devin bizare, și totul devine și mai ciudat în momentul în care anumite lucruri încep să dispară, afară se pornește o vijelie nemiloasă și cei cinci rămân izolați într-un vârf de munte, fără vreo posibilitate de a contacta pe cineva din exterior. Sună puțin a scenariu de film horror, dar nu-i cazul; de fapt, e vorba de un thriller care vorbește despre obsesie, despre comportamentul patologic de a fi cel mai bun, de a da deoparte concurența chiar și prin mijloace mai puțin viabile, care ar putea provoca suferința cuiva. Saskia, o talentată sportivă, a dispărut cu zece ani în  urmă, însă corpul ei n-a fost niciodată găsit - se pare că cineva din cei cinci ar fi omorât-o pe aceasta, iar acum este momentul răzbunării. Dar cine vrea să se răzbune? Și cine este criminalul? Odată ce înaintezi în lectură, îți dai seama că lucrurile nu sunt deloc așa cum par a fi. Și chiar și cea mai neînsemnată întâmplară poate avea înțelesuri colosale.

„De asta trebuie să continui să lupt. Și, ca să am vreo șansă să ajung în top trei, trebuie să lupt cu tot ce am. (...) Teama mă trage înapoi.”

Autoarea alternează între două planuri temporale - cel prezent, în care cei cinci prieteni se află în cabană, izolați și amenințați de pericol și cel care face referire la zilele în care Saskia era încă vie (asta presupunând că acum e moartă), povestit din perspectiva Millei. Între cele două - Saskia și Milla - începe să se contureze un fel de agresivitate sportivă, un fel de violență psihică, întrucât fiecare este stăpânită de dorința de a fi mai bună decât cealaltă, însă este evident faptul că Saskia stăpânește mult mai bine arta acestui sport. Milla ajunge în punctul în care manifestă o obsesie patologică față de această fată; eu, ca cititor, trebuie să recunosc că de la început am plecat cu ideea și convingerea că Milla, într-adevăr, a omorât-o pe Saskia. Nu vă pot spune dacă este așa sau nu, deoarece asta înseamnă că aș strica ideea. Și, într-adevăr, rezolvarea acestui mister, concluzia, chiar mi-au dat puțin în cap. Și chiar nu m-am așteptat ca, de fapt, toate lucrurile să fi fost exact așa. Bine, am bănuit anumite aspecte - e imposibil să nu o fac, dat fiind faptul că am citit atât de multe cărți din acest gen literar -, dar tot a fost ceva semnificativ care mi-a scăpat. 

„(...) Pentru mine, câștigul e cel mai important decât toate celelalte lucruri acum. Dar nu sunt destul de bună.”

Nu știu ce aș mai putea spune. Chiar este o carte interesantă, cu o premisă interesantă, aș putea spune că valorificată chiar bine (evident, se mai poate lucra asupra anumitor aspecte), care m-a prins și pe care am citit-o deosebit de repede (capitolele sunt scurte, ritmul alert și dinamic, iar personajele chiar sutn convingătoare) și nu pot spune că a fost o pierdere de vreme, așa cum a fost romanul Dispăruți. Cred că e o carte potrivită în special dacă nu prea ați abordat acest gen literar și ați vrea să o faceți - încetul cu încetul, dar sigur, vă introduce într-o lume convingătoare, pregătită să se joace cu așteptările voastre și cu ceea ce credeți că știți. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura RAO pentru această cate, Fior, de Allie Reynolds, pe care o puteți găsi AICI. Spor în toate și lecturi numai pe placul vostru!

Cu ochii în stele, de Jenn Bennett - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 392

Anul apariției: 2021

Traducere: Alex Szöllö

„- (...) Dar există confort și-n faptul că, atunci când de planurile tale se alege praful, poți supraviețui. Că se poate întâmpla tot ce-ți închipui mai rău, dar poți reuși să scapi. De-asta îmi place să citesc ficțiune horror. Nu e vorba despre monștri, ci despre faptul că eroul scapă cu viață și poate povesti.”

Jenn Bennett (11 martie 1978, Germania) este o autoare de romane pentru adolescenți și adulți. Printre numeroasele sale scrieri, se remarcă: Alex, Aproximatelly, The Anatomical Shape of a Heart. Cărțile sale au primit aprecierile criticilor de specialitate, printre premiile obținute numărându-se RITA Award pentru Best Young Adult Romance, precum și nominalizări la RITA Award pentru cel mai bun roman de dragoste paranormal.

„Speranța e un lucru cumplit.”

Zorie – fascinată de tot ce are legătură cu astronomia. Chiar dacă s-a înstrăinat de vechile ei prietene, acceptă să meargă împreună cu ele într-o tabără la munte, întrezărind în această aventură oportunitatea de a fotografia stelele. Lennon – tocilar și iubitor de drumeții. Deși nu plănuise nimic în acest sens, se hotărăște în ultimul moment să meargă în tabără, în ciuda faptului că, de mai bine de un an de zile, el și Zorie nu-și mai vorbeau. Încă de la balul de anul trecut, Zorie și Lennon, prieteni de nedespărțit până atunci, au devenit aprigi dușmani și au făcut tot posibilul să se evite. I-a ajutat și faptul că familiilor lor par versiunea modernă pentru Montague și Capulet. Lucrurile iau o întorsătură neașteptată când grupul cu care plecaseră în excursie îi lasă baltă, în inima munților. Singuri, doar ei doi, neavându-se decât unul pe celălalt, nu le rămâne altceva de făcut decât să interacționeze, la început prin împunsături și glume, în timp ce încearcă să ajungă într-un loc în care să se simtă în siguranță. Pe măsură ce se afundă tot mai mult în ținutul accidentat al Californiei de Nord, ies la suprafață secrete și sentimente profunde.

„(...) Și deși știu că, de fapt, nu sunt stele și că dorințele puse în fața lor n-au niciun rost, văd dârele albe trecând rapid pe deasupra munților și îmi pun o dorință. Îmi pun o dorință cu toată puterea mea. Doamne, dă să nu-l pierd din nou!” 

Probabil știți (sau v-ați dat seama) cât de fan sunt eu al cărților romance - da, nu sunt deloc. Și nu că nu mi-ar plăcea, nu că aș avea ceva cu el s-au l-aș considera de umplutură, degeaba, banal, inutil ca sosul de maioneză light, adică fără niciun gust, dar, pur și simplu, nu prea am cărți de acest gen în bibliotecă și, în aceeași măsură, prefer să citesc alt gen de cărți. Cărțile romance au avut cândva perioada lor, pe care cred că am depășit-o; repet, nu am nimic cu cărțile de acest gen, dar nu-s my cup of tea. Dar, ia uite, se întâmplă câteodată să dai peste o carte de acest gen, cum a fost și cazul romanului Cu ochii în stele, romanul lui Bennett, care mi-a plăcut la nebunie. Mi s-a părut savuros și delicios și extrem de bine scris și captivant și m-a prins de la prima până la ultima pagină, deoarece am avut parte de o aventură memorabilă, prin ținuturi periculoase, cu animale sălbatice și pericole la tot pasul. Dar, mai mult decât atât, am avut parte de personaje extrem de bine conturate, convingătoare și atât, atât de simpatice, care reușesc, după ani buni, să se regăsească și să dea glas acelor cuvinte pe care, de-a lungul timpului, și le-au încătușat în piept.

„(...) Praf și particule, unele nu mai mari decât un grăunte de nisip, se dezintegrează în timp ce trec prin atmosfera Pământului. Ceva atât de mic poate crea o străfulgerare de lumină puternică. Pare o minune. Ceva nepământean. Stele căzătoare. Nu-i de mirare că oamenii își pun dorințe când le văd.”

Cred că am avut de-a face cu genul acela de roman, cum îi zice, enemies to lovers? Nu mă pricep prea bine, dar cred că așa se cheamă „tipul” ăsta de întâmplare: ei doi sunt certați, nu se suportă, își poartă pică și ranchiună unul altuia, dar apoi se-ntâmplă diferite chestii, anumite întâmplări, și-ajung în cele din urmă să fie împreună (din nou, poate, sau pentru prima dată), și să își dea seama cât de prostuți au putut să fie și tralala și floricele frumoase roz căzând peste ultima pagină a romanului. Nu? Clișeic. Nu știu, poate! Dar vreau să vă spun că povestea celor doi, dincolo de fi plină de aventuri, este și una emoționantă și sensibilă. Este vorba despre pierderi, despre greutăți care, pe amândoi, au reușit să-i schimbe și să le redirecționeze viețile - și, da, poate se întâmplă ca la un moment dat drumurile să se bifurce, fiecare luând-o într-o anumită direcție: poate n-a fost timpul potrivit, poate interesele, pe moment, erau altele, iar prioritățile erau cele importante și nu îl implicau pe celălalt. Dar, mai târziu, poate se vor fi regăsit mai puternici și mai dornici de a fi iubiți. Asta am simțit citind această carte - că Zorie și Lennon, după ani buni, încercând prin diferite mijloace să uite unul de celălalt, s-au regăsit și s-au reîntregit, reușind să răspundă sinceri acelor întrebări care-i chinuiau, răspunsurile eliberându-i și dându-le posibilitatea de a-și oferi o nouă șansă. 

„Nu ții la cineva ani întregi, după care te hotărăști să renunți. Sentimentele-alea nu dispar la comandă. Credeți-mă, am încercat! Dar în prietenia noastră veche s-au încurcat și alte sentimente intense. Cel puțin din partea mea. Și asta face ca situația să fie complicată și confuză. Mie-mi plac lucrurile care au sens. Care urmează un tipar ușor de identificat. Probleme care au soluții. Nimic din ce simt pentru Lennon nu mi se pare ceva de genul ăsta.”

Rămași singuri în mijlocul naturii care, deși este spectaculoasă, magică și atât de frumoasă, este și plină de pericole (de la urșii imenși, până la drumurile periculoase și nesigure), abilitățile de supraviețuire ale celor doi sunt puse la încercare - ah, și să nu uităm că Zorie este o anxioasă care dacă nu are totul pus la cale punct la punct, se panichează, și mai și suferă de o alergie oribilă care o mănâncă neîncetat, nu-i dă pace și se exacerbează atunci când are emoții. Iar Lennon, un adevărat aventurier, surprinzător de isteț și cu abilitățile specifice de a da piept cu natura fără nicio grijă, un băiat de treabă care încearcă s-o aducă pe Zorie cu picioarele pe pământ, fiindu-i alături în momentele în care nimeni altcineva n-avea să fie (păi, normal, că doar rămăseseră doar ei doi în mijlocul naturii, în nopțile luminate doar de strălucirea sublimă a stelelor). O atmosferă romantică, nu-i așa? Chiar da! Zău, chiar mi-a plăcut romanul, mi-au plăcut mult și aventurile prin care s-a decis Jenn Bennett să-i treacă pe cei doi, care i-au ajutat să se apropie și, poate, să se cunoască mai bine și să se accepte unul pe celălalt. Cu siguranță, cel puțin pentru mine, a fost o surpriză literară neașteptată a acestui an.

„În tot acest timp, m-am speriat de animalele sălbatice. Poate c-ar fi trebuit să mă concentrez asupra pericolului mai mare și să încerc să-mi dau seama unde este locul meu în civilizație.”

Sunt sigur că această carte v-ar plăcea - chiar dacă sunteți fani ai acestui gen sau nu. Este o lectură ușoară, rapidă, drăguță și plină de aventuri care-i sporesc dinamismul. Mi-a făcut mare plăcere să fiu alături de Zorie și Lennon, să-i cunosc și să trăiesc în povestea lor emoționantă și atât de delicioasă. Autoarea chiar a reușit să mă convingă, livrându-mi personaje frumos conturate, alcătuite din lumini și umbre care se deschid unul în fața celuilalt și, în același timp, se relevă cititorului în toată splendoarea lor. O lectură pe care am savurat-o și pe care o voi recomanda cu mare, mare drag! Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura RAO pentru această carte, Cu ochii în stele, scrisă de Jenn Bennett, pe care o găsiți AICI. Spor în toate și lecturi doar pe placul vostru!

Dispăruți, de Leona Deakin - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2021

Traducere: Cristiana-Maria Toma 

Leona Deakin și-a început cariera de psiholog prin colaborare cu poliția din West Yorkshire. În prezent lucrează ca psiholog în domeniul resurselor umane și trăiește în Leeds împreună cu familia. Dispăruți este romanul ei de debut, primul din seria dedicată Augustei Bloom. 

„- Nu aveți nici cea mai vagă idee cu cine aveți de-a face, nu? șopti el.”

Roman ce și-a câștigat locul imediat în compania selectă a celor mai de succes thrillere psihologice. Patru oameni au dispărut. În locurile în care au fost văzuți ultima dată, sunt găsite felicitări cu ocazia zilei de naștere cu o invitație la joc. Polițiștii nu sunt îngrijorați. Ce poate fi înspăimântător la un joc? Dar familiile sunt disperate. Psihologul și detectivul particular Augusta Bloom, cu ajutorul colaboratorului ei, Marcus Jameson, fost angajat al Serviciilor Secrete, cercetează cu atenție viețile celor dispăruți și descoperă un lucru pe care aceștia îl au în comun. Acea trăsătură îi face cu adevărat speciali. Pe măsură ce sunt reclamate tot mai multe dispariții care au loc exact de ziua victimelor și sunt descoperite si invitațiile la joc, Augusta Bloom și Marcus Jameson intră într-o cursă contracronometru pentru a descoperi misterul disparițiilor și a-i aduce înapoi teferi și nevătămați pe cei pe care familia îi așteaptă acasă.

„Seraphine se pricepea să citească oamenii. Era chiar foarte bună la asta. Dar nu reușea întotdeauna să-i înțeleagă. De ce plângeau? De ce țipau? De ce alergau?

Așa că îi privea. Îi studia. Le copia comportamentul. Și apoi îi păcălea.”

Nu. Nu. Nu. Și iar nu. Cu siguranță, sincer să fiu, un roman pe care nu l-aș recomanda, în special persoanelor care sunt pasionate de acest gen literar, thriller. Eu, unul, mă dau în vânt după ele, îmi place să cunosc povești stranii, bizare, obscure, chiar sângeroase, care fac apel la imaginația mea atunci când vine vorba de descrieri dintr-alea oribile. Da, da, o fi ciudat, dar mi se pare că astfel de romane reușesc să aducă în lumina cititorului anumite aspecte care altfel i-ar fi inaccesibile (și care, cu certitudine, nici n-ar vrea să-i fie vreodată accesibile drept realitate). Și după ce citești mai multe cărți aparținând acestui gen, începi să ai anumite așteptări, nu te mai lași impresionat de orice cărticică ce se înscrie, să zicem, în această tagmă romanistă. Astfel, în cazul meu, având la activ zeci de cărți citite care m-au dat pe spate, romanul Dispăruți este chiar unul banal, după părerea mea (prin definiție subiectivă), care nu a reușit să mă convingă deloc și pe care l-am citit doar ca să-l termin, deoarece nici măcar finalul (care, deseori, se presupune a fi cel care dă peste cap toate așteptările cititorului), n-a reușit să îmi schimbe părerea. Și parcă-mi pare oarecum rău, că a mers destul de rapid și, sincer, aș fi vrut ca sfârșitul să fie unul nebunesc. Dar, na, chiar n-a fost!

„14 ani. La 14 ani ești încă un copil. Inocența începe să dispară puțin câte puțin: întâi Moș Crăciun și Zâna Măseluță; apoi afli că uneori oamenii sunt egoiști; ca apoi să realizezi că lumea este crudă. Copiii trebuie să se lepede de copilărie treptat, pentru ca mintea lor să se poată adapta. Atunci când inocența le este smulă cu brutalitate, în urmă rămân negare, furie și disperare.”

Nu am rezonat deloc cu acțiunea, a cărei intrigă ar fi fost mult mai interesantă dacă execuția ar fi fost mai bună. Am simțit că prea mult s-a insitat asupra anumitor aspecte care s-au dovedit a fi, cel puțin pentru mine, și pentru ceea ce urmăresc eu de la un thriller, absolut irelevante. Mi s-a părut că a mers încet (și nu mă refer la lectură, ci la acțiune), până să se ajungă în câteva puncte ceva mai interesante, mai alarmante, dramatice. Pentru mine, un thriller bun mă ține cu sufletul la gură într-un procent substanțial din carte, nu doar în câteva puncte și-atât. OK, e relevant, ca scriitor, să încerci să dai detalii legate de viața personajelor, astfel încât să le apropii (și) mai mult de cititor, să reușești să-l convingi de anumite aspecte, atitudini, emoții și chiar idealuri. Dar mi s-a părut că Leona Deakin nu mi-a livrat mai nimic esențial, ci doar niște întâmplări și gânduri randomice, care nu m-au atins cu nimic și nu, nu au reușit să mă convingă. Nici măcar Bloom nu mi-a plăcut, sincer, mi s-a părut totul mult prea sec și superficial, lipsit de o oarecare profunzime (care, iarăși, mi se pare că se potrivește extraordinar cărților din acest gen). Și am înțeles că acest roman este primul dintr-o serie dedicată Augustei Bloom, dar departe de mine orice gând de a mai încerca să citesc ceva semnat de Deakin. Nu. Un „erou” care nu m-a convins și de care nici nu vreau să mai aud. 

„Bloom prinse ideea, dar deocamdată nu știau cine se află în spatele jocului, și până nu aflau, toate tacticile erau inutile.”

Dar asta nu înseamnă că Leona Deakin nu ar putea să placă altor persoane. După cum am menționat deja, eu am citit multe cărți de acest gen. Și, bineînțeles, tind să fac diferite comparații - între personaje, între cum a fost valorificată intriga (care, după cum am spus, în Dispăruți este chiar interesantă), întorsăturile de situație, punctele cheie, chestii de acest gen - și, prin urmare, e normal să spun că o carte mi-a plăcut mai mult decât alta; astfel, pot cuantifica această plăcere subiectivă prin rating-ul de pe Goodreads, care în acest caz a fost de (doar) două steluțe. Eu zic că e OK, e absolut firesc să nu îți placă o carte. Iar rolul meu aici este de a împărtăși cu voi părerile mele legate de o anumită lectură, nu de a vă influența să (nu) o citiți sau ceva de acest gen. Cum părerea mea e una subiectivă, influențată de experiențele mele literare anterioare, e viabil ca vouă să vă placă o carte care mie nu mi-a plăcut, la fel de viabil cum este ca, la rândul meu, să nu-mi placă o carte care este foarte apreciată și populară. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să citesc o carte extraordinar de apreciată de alți cititori, dar care pe mine să nu mă atingă deloc. Și, bineînțeles, și viceversa e valabilă.

„(...) Dutton descria un tipar comun pentru psihopați: fie că sunt sfinți sau păcătoși, acești oameni sunt mereu într-o cursă interminabilă către noi aventuri și mai antrenante decât precedentele.”

Nu mai sunt și altele de spus, am încercat să surprind exact ce am simțit eu citind acest roman. Cred că singura parte mai strălucită este faptul că e un roman care se citește rapid, nu e prea pompos, e accesibil și, chiar dacă nu alarmant și dinamic, are un stil expeditiv care te face să înaintezi în lectură. Eu nu l-am abandonat pentru că nu obișnuiesc să las cărți neterminate, fie că-mi plac sau nu. Dar cred că pentru cei care sunt neinițiați în genul thriller, este un bun pentru a începe. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura RAO pentru această carte, Dispăruți, de Leona Deakin, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de o duminică relaxantă!

De unul singur: Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii, de Fan Shen - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Memorii/Jurnale/Biografii

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2021

Traducere: Mugur Zlotea

Fan Shen s-a născut în 1955, în China. După ce a cunoscut în adolescență ororile Revoluției Culturale, ca membru în Gărzile Roșii, a fost trimis într-un sat îndepărtat, pentru reeducare alături de alți „Copii din Beijing”, apoi într-o fabrică de avioane, ca muncitor la banda de montaj și electrician. Luptându-se tenace cu absurditatea și cruzimea regimului comunist, a reușit să devină student la Universitatea din Lanzhou (Departamentul de limbă engleză), pe care a absolvit-o în 1982; după alți doi ani de purgatoriu, la Tanggu și Tianjin (unde a fost lector la Institutul de Industrie Ușoară), a ajuns în ianuarie 1985 în Statele Unite, cu o bursă de studii postuniversitare, iar studiile lui au decurs apoi în mod firesc: masterat la University of Nebraska (1986), doctorat la Marquette University (1982), studii postdoctorale la Yale University (1983). Devenit între timp cetățean american, Fan Shen a fost profesor la Rochester Community and Technical College din Minnesota. Este cunoscut de asemenea pentru traducerile sale, printre care Michael Ende, Momo (1988), precum și pentru articolele publicate în antologii și reviste ca Paideuma, Asian Theater Journal, China Journal și Beijing Journal of Science. Gang of One: Memoirs of a Red Guard (De unul singur: Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii), cartea autobiografică publicată în 2004, reprezintă documentul uimitor al drumului perseverent spre libertate și al ieșirii din infern. 

„(...) Fără îndoială că cititorii vor considera unele fapte nemiloase și detestabile; chiar așa și sunt, deși pe multe le-am făcut când eram încă un revoluționar naiv, învățat că nici o faptă îndreptată împotriva unui dușman nu e prea crudă. Va rămâne un capitol dureros din viața mea.”

În 1966, Fan Shen, în vârstă de 12 ani, devine membru al Gărzilor Roșii, fiind antrenat astfel în tăvălugul Revoluției Culturale din China. Entuziasmul inițial este urmat foarte curând de dezamăgire, dezgust și teamă, când înțelege că devine complice la torturarea și uciderea dușmanilor politici. De unul singur: Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii nu este doar relatarea experiențelor unui tânăr care se maturizează într-o epocă a terorii, ci și o neașteptată poveste picarescă: Shen reușește, prin curaj, viclenie, istețime, tenacitate și inventivitate, urmând un drum presărat cu pericole și capcane, să evadeze dintr-un regim opresiv și să iasă învingător în lupta cu sistemul.

„Președintele Mao, Marele Cârmaci, a lansat oficial Revoluția Culturală prin proclamația din 17 mai, apărută în Cotidianul Poporului, făcând apel la mase să distrugă cultura chineză veche de cinci mii de ani și să elibereze țara de orice influență străină, ca să poată construi o cultură comunistă nou-nouță. «Puterea aparține Gărzilor Roșii!» a declarat Marele Cârmaci. «Demascați și distrugeți dușmanii ascunși în rândurile voastre» a comandat Marele Cârmaci.”

Memorialistica a fost întotdeauna un domeniu literar pe care l-am abordat cu sensibilitate, știind că fiecare poveste de viață pe care urmează să o descopăr va fi una emoționantă și, poate, inspirațională. Fie că este vorba de (auto)biografia unui actor, a unui cântăreț, a unei personalități de referință (să zicem, Obama, Oprah Winfrey sau Regina Maria), sau a unui dependent, sau a unui criminal, sau, nu știu, a unui mare scriitor, mereu am citit acest gen literar cu o deosebită plăcere și, de multe ori, chiar surescitat și îngrozit de ceea ce citeam. Același lucru mi s-a întâmplat citit și autobiografia lui Fan Shen, un om de o uimitoare și formidabilă putere, cu un simț acut al realității, dominat de dorința de a se rupe de regimul politic atât de perfid, atât de mincinos, atât de patologic în care s-a născut și pentru care, mult timp, a trebuit să militeze - atât din cauza părinților, revoluționari convinși, cât și, poate, din cauza necunoștiinței (mai ales în copilărie, când era încă necopt și făcând ceea ce i se spunea să facă, se simțea ca un adevărat erou). Crescând, Fan Shen își dă seama că regimul politic care le promitea iubirea, protecția, bunăstarea, nu era altceva decât o fantomă socială, un suprapersonaj negativ care le controla tuturor viața, iar Marele Cârmaci, Mao Zedong, pentru care se ridicau lozinci comuniste, patetice, convingătoare, pentru care se scriau poezii și se fredonau cântece, nu era altceva decât un ahtiat al puterii, un subjugat al voracității acesteia. 

„(...) Revoluția devenise de neînțeles și nu pricepeam cine erau cei buni. Nu mai știam nici dacă eu mai eram un revoluționar adevărat. A fost momentul în care am început să mă îndoiesc că Marele Cârmaci era atât de mare pe cât îmi închipuiam. Așa a început probabil răzbrătirea mea împotriva Marelui Sfânt pe care îl venerasem toată viața.”

Pot spune că este printre primele cărți de acest gen pe care le-am citit ca și cum ar fi fost un roman. Talentul scriitoricesc al lui Fan Shen este formidabil, vocea sa narativă m-a purtat de-a lungul cărții cu un interes din ce în ce mai intens, voiam să descopăr și mai mult din viața acestuia, și mai mult din aventurile prin care a trecut (zic „aventuri”, dar mă refer la multe, multe orori cărora le-a fost martor, multe greutăți pe care a reușit să le depășească, chiar și atunci când părea că nimic nu mai este posibil, iar destinul îi era deja scris de către contextul politic în care a trăit), oamenii pe care i-a cunoscut și care au jucat un rol extrem de important în devenirea și evoluția sa - oameni buni sau răi, oameni care au revenit în viața lui în momente extrem de neașteptate. Oameni pe care i-a iubit, prieteni dragi care, fără nicio explicație, s-au sinucis în circumstanțe bizare, au dispărut din viața lui fără nicio explicație. În astfel de momente, Fan Shen începe să își pună întrebări, dar răspunsurile par a fi imposibil de dat. Dar, încetul cu încetul, începe să își dea seama că toate promisiunile, toate laudele, toate îndoctrinările livrate de către Marele Cârmaci nu sunt decât cuvinte fără substanță, nu sunt decât minciuni și încercări de a promova, și mai intens, un regim care nu promite decât limitare și instaurarea terorii. Într-adevăr, o carte care îți dă de gândit și care reiterează o perioadă istorică, cel puțin pentru mine, șocantă și greu de imaginat.

„(...) Semințele ambiției pe care le-au sădit în mine au prins rădăcini și au înflorit în anii următori, aruncându-mă într-o luptă lungă și dură împotriva sorții decise de Marele Cârmaci, o soartă pe care puțini au avut îndrăzneala să o schimbe.”

Fan Shen, în drumul său spre libertate și independență, dă dovadă de un curaj incredibil, de o stăpânire de sine ieșită din comun și de o perseverență cum rar mi-a fost dat să descopăr. Sub dictonul călăuzitor al ruperii de acest regim, Fan Shen își asigur singur educația de care are nevoie pentru a-și lărgi orizonturile (ceea ce n-a fost deloc ușor, dat fiind faptul că majoritatea cărților „burgheziei” erau interzise și fuseseră arse, iar cele rămase erau subliminale în informații și, de altfel, nimic altceva decât propagande politice), începe să învețe cum să disimuleze și cum, la nevoie, să joace teatru în fața „unchilor”, adică celor din partid, cărora trebuia să le dea informații „dinăuntru”; se împrietenește cu oameni care îl vor ajuta să evolueze și să crească, și va da dovadă de o inteligență remarcabilă atunci când va reuși să scape din China pentru a studia în America. Fan Shen începe să cunoască efervescenta natură umană, reușind să intre chiar și sub pielea celor împotriva cărora „luptă”. Citind autobiografia lui Fan Shen, nu puține au fost momentele în care, efectiv, m-am prăpădit de râs, dar am avut parte și de fragmente care m-au cutremurat și m-au mișcat enorm: este o carte care face apel la emoțiile tale, despre un om atât de puternic care a reușit să înoate împotriva curentului, într-un cadru cultural și politic atât de opresiv și violent. Sunt sigur că îmi va rămâne în minte pentru mult timp, și o voi recomanda cu drag oricui vrea să citească ceva nu scris doar bine, nu șocant, dar și tulburător de real și emoțional.

„- Noi, țăranii revoluționari, nu ne vom preda niciodată în fața dezastrelor naturale. Dușmanii revoluției sunt cu ochii pe noi, așteaptă să ne târâm la ei să le cerșim de mâncare. N-o să le facem niciodată bucuria să râdă de noi. Atât timp cât perseverăm în spiritul revoluționar, o să găsim o cale să cucerim și setea și foamea. Așa cum a spus Marele Cârmaci: «Spiritul revoluționar va cuceri cerul».”

După cum am mai spus, De unul singur: Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii poate fi perceput chiar ca un roman „de ficțiune”, să spun așa, deși este o carte în care autorul își povestește viața, deci o carte reală. Însă spun asta deoarece este extraordinar de bine scrisă, Fan Shen are un adevărat talent expeditiv, scrie plastic, are o voce narativă originală și reușește să-și livreze povestea fără să te plictisească, fără să ai impresia că intră în detalii inutile, peste care ar fi putut cu ușurință să treacă. Nu, nicidecum, Fan Shen știe întocmai cum să i se destăinuie cititorului - dovadă și faptul că am citit această carte extrem de rapid; și, dincolo de asta, chiar cred că este o carte care poate fi citită ca un roman de ficțiune, în care poți face abstracție de realitatea-i și poți lua totul ca fiind fictiv: personaje bine conturate, o aventură memorabilă, secvențe care te vor mișca și cugetări care stârnesc emoția cititorului; apoi, Fan Shen, un adevărat erou care a reușit să devină, care a reușit, dând dovadă de perseverență și chiar și de-un strop de nebunie, să își urmeze visul, să lase în urmă toate ororile comunismului și ale regimului dictatorial în care a trăit. O poveste reală fascinantă, care mi-a demonstrat, încă o dată, de ce ar trebui să mă bucur că trăiesc aceste timpuri, nu altele, și cât de mulțumit ar trebui să fiu de tot ce am și de tot ce mi-a fost oferit! 

„- Gândire tipic chineză, care i-a ținut pe oameni înapoiați timp de secole. Nu m-am mai putut abține. Curajul prostesc vine adesea pe neașteptate. Noi, chinezii, nu ne punem niciodată întrebarea altfel: cum câștigăm, dacă nu luptăm? Timpurile s-au schimbat. Partidul se schimbă și el. Nu vezi? E viața noastră. Nu suntem doar rotițe într-o mașinărie.”

În cele din urmă, aceasta este o carte care vorbește despre viață. Nu aș mai putea spune multe, nu vă rămâne decât să îi dați o șansă și să vă lăsați convinși, la rândul vostru, de povestea fascinantă a acestui om, un om atât de cald, sensibil și frumos, dar de sufletul căruia stau cusute, cu firul memoriei, numeroase tragedii și orori pe care nu le-ar putea uita vreodată. Ah, și încă o remarcă - Fan Shen este reușește să contureze extrem de bine perioada în care și-a trăit copilăria și adolescența, și câțiva ani ca adult, încât această carte nu doar că rămâne drept un document istoric al unui anumit regim dictatorial, ci și o micuță frescă a unei perioade pe care mulți dintre noi nu au trăit-o, dar pe care o pot accesa prin intermediul acestei cărți. Bineînțeles, România a cunoscut o altă realitate, dar o cultură istorică multilaterală și cunoașterea altor țări cu regimuri dictatoriale, în esență, la fel, pot contura în cele din urmă identitatea reală a unui anumit context politic. Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, De unul singur: Memoriile unui membru al Gărzilor Roșii, scrisă de Fan Shen, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de o duminică liniștită!

Regatul, de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 704

Anul apariției: 2021

Traducere: Andrei Covaciu

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei, au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, precum și primele cinci volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis și Steaua diavolului.

„- Suntem o familie. Ne avem unii pe alții și pe nimeni altcineva. Prieteni, iubite, vecini, localnici, satul. Toate acestea sunt o iluzie, nu fac nici cât o ceapă degerată când ai nevoie de ajutor. Atunci suntem noi împotriva lor, Roy. Noi împotriva tuturor celorlalți. OK?”

Doi frați. Un orășel de munte. Secrete adânc îngropate. Roy n-a părăsit niciodată orășelul pașnic de munte unde a crescut, spre deosebire de Carl, fratele său mai mic, care a fost nerăbdător să plece și să lase în urmă trecutul dureros. Ca toată lumea, și Roy a crezut că fratele lui a plecat pentru totdeauna. Dar Carl are planuri mari pentru orașul său natal. Iar atunci când se întoarce împreună cu soția lui misterioasă și o idee strălucită de afaceri, tensiuni mocnite și rivalități vechi tulbură liniștea locului. Roy își dă seama că se simte în mod inexplicabil atras de Shannon, soția lui Carl, atracție care va avea consecințe devastatoare. În scurt timp, ceea ce părea o întoarcere acasă triumfală se va transforma într-un șir de evenimente nefaste, care amenință să distrugă tot ce prețuiește Roy, pe măsură ce secrete de familie de mult îngropate încep să iasă la iveală.

„(...) În întunericul casei noastre, întunericul care ne aparținea nouă, mie și lui Carl - și nimănui altcuiva.”

Cred că fiecare dintre noi are autori pe care vrea să-i citească, dar din motive pur și simplu inexplicabile, nejustificate, se ferește de autorul respectiv, îl amână, zice că-l citește data viitoare și așa mai departe. Totul doar pentru a nu avea contac imediat cu el - motivele, după cum am spus, chiar nu știu care ar fi (poate pur și simplu ideea că anumită carte - implicit, un anumitor autor - trebuie citit doar când simți, efectiv, că-i este timpul; poate hype-ul prea mare îți dă bătăi de cap și te face să ai așteptări mult prea mari de la autorul respectiv; sau, pur și simplu, ai atâtea cărți în așteptare încât chiar nu vrei să-ți bați capul). Ei, bine, cam așa s-a întâmplat cu mine și cu Jo Nesbø - dincolo de faptul că am vrut de-atât de mult timp să-l citesc, mi-a fost greu să mă apuc de el întrucât majoritatea cărților semnate de el fac parte dintr-o serie (plus că, de asemenea, am tot urmărit păreri ale altor cititori legate de Jo Nesbø - sunt mulți care au avut experiențe plăcute cu el, dar și câteva persoane - de încredere, pentru mine, atunci când vine vorba de lecturi de acest gen - nu s-au declarat prea mulțumite). Și n-am vrut să fac parte din tagma acelor persoane pentru care Jo Nesbø a fost oarecum o dezamăgire, așa că, în cele din urmă, mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să citesc acest monstru de carte, de plus șapte sute și ceva de pagini, dar care, măcar, e de sine stătătoare, cum s-ar spune. Și n-a fost deloc o alegere nepotrivită, fiindcă Regatul a fost pur și simplu o carte colosală, care mi-a plăcut la nebunie.

„Iar eu am știut că de data aceasta anunța un pericol. Nu unul imediat, ci o soartă care aștepta, care stătea undeva la pândă. Care deja așteptase prea multă vreme. Răbdătoare. Fără să uite nici măcar o clipă. O belea.”

Trebuie să recunosc, înainte de toate, că m-a speriat puțin numărul de pagini. Nu-i bai, pentru mine, deoarece obișnuiesc oarecum să citesc cărți cu un număr mare de pagini, însă am plecat în lectură cu gândul că stai să vezi, domle, ce are să se mai lungească și să bată pasul pe loc - cum, altfel, scoți +700 de pagini, nu? Ei, iarăși, speculațiile mele n-au fost altceva decât greșite - am citit romanul nu doar că extrem de rapid, în doar 2-3 zile, dar n-am simțit nici măcar o secundă că Jo Nesbø a scris ceva de umplutură, doar ca să fie. Nu. Fiecare capitol mi s-a părut că are rolul de a contura mult mai bine personajele, de a introduce cititorul mult mai bine în acțiune și, în cele din urmă, de a-l ține captiv și prins, oferindu-i, la intervale regulate, niște knockout-uri total neașteptate - da, eu sunt un ahtiat al acestui gen de cărți, și dacă un thriller îmi oferă situații neașteptate (dar total neașteptate - deoarece, citind atât de multe cărți din acest gen, am început într-o măsură să cobesc mersul firesc al unui anumit subiect abordat de autor), atunci cu siguranță e un thriller demn de luat în considerare și extrem de bine scris. Iar Regatul lui Jo Nesbø nu este doar un thriller memorabil, este ca un fel de saga de familie, o carte despre legăturile de sânge dintre oameni, care rareori pot fi dezlegate, înăbușite, negate, o carte despre puterea eredității și a familiei, despre sacrificiile pe care suntem (sau nu) capabili să le facem pentru a-i proteja pe cei dragi nouă, mergând chiar dincolo de nerespectarea unor legi ale societății, dincolo de rațiune și emoție. Faptul că Nesbø a scris un roman care are la bază un subiect atât de sensibil, dar l-a scris cu atâta putere și atâta forță romanistă, chiar îmi dă de înțeles că într-adevăr acest autor este unul bun - motiv pentru care, pe viitor, abia aștept să citesc și celelalte cărți scrise de el.

„- (...) Îi iubesc pe cei pe care-i iubesc și aș face orice să-i protejez. Chiar dacă asta înseamnă uneori să fac niște lucruri rele.”

Regatul este un roman cu o acțiune palpitantă, extrem de complexă, în care te pierzi extrem de ușor, cu o scriitură convingătoare, pe alocuri profundă și emoționantă, dar dură și incisivă, clară, alertă și dinamică. Chiar nu mă așteptam, sincer, să mă prindă atât de rapid și în cele din urmă s-o citesc de fapt atât de rapid - la început m-a speriat, după cum am zis, numărul de pagini, deoarece credeam că voi avea parte de-o pledoarie dintr-aia nesfârșită, de o polologhie plictisitoare, care nu va fi deloc relevantă pentru un astfel de roman. Nu. Totul este extrem de bine măsurat și cântărit, fragmentele sunt echilibrate și, repetându-mă, ușor de urmărit. Trebuie să recunosc că, la început, alternanța între planurile temporale narative (trecut, prezent - la un moment dat chiar aveam impresia greșită că există și o viziune „de viitor”) m-a făcut puțin confuz. Dar, în cele din urmă, totul, încetul cu încetul, a căpătat formă și culoare în fața ochilor mei, și-atunci când mi-am dat seama ce și cum, dar, mai ales, de ce, am știut că Nesbø chiar s-a jucat cu mintea și cu suflețelul meu. Sfârșitul mi s-a părut memorabil, un sfârșit într-adevăr culminant și puternic, care parcă lasă totul liber, în bătaia caldă a vântului din Regatul celor doi frați, o moștenire de sânge, într-un fel, care are să fie mereu omniprezentă în viețile lor atât de zbuciumate. 

„(...) Nu bănuisem că era în stare de gânduri așa rafinate, dar așa se întâmplă: îți imaginezi că cunoști pe cineva ca pe tine însuți, pentru ca deodată să descoperi că îți dezvăluie niște laturi despre care habar n-aveai că există. Adevărul este că buzunarele pantalonilor - chiar dacă sunt ai tăi - sunt întotdeauna niște locuri întunecate prin care nu poți decât să bâjbâi.”

În Regatul găsești, efectiv, tot ce îți poate oferi un roman bun (încerc să scap de încadrarea riguroasă într-un anumit gen literar, dar aș spune că e un fel de thriller cu nuanțe de dramă, un fel de dark story de familie) - tensiuni întunecate, violență, comploturi și personaje arhetipale, care întruchipează un fel de tipologii. Personaje extrem de puternice, construite într-o suită perfectă de trăsături care parcă se echilibrează, oferindu-i cititorului posibilitatea de înțelege anumite lucruri pe care le poate extrapola în propria-i viață. Nesbø vorbește despre pierderea identității unui cămin, despre familiile a căror nefericire este unică, totul într-o construcție narativă impresionantă, al cărei ritm crește în intensitate și devine din ce în ce mai obsedant, puternic, întunecat. Atmosfera apăsătoare se insinuează în fiecare pagină a cărții, iar cititorul ajunge să simtă toate profunzimile și nuanțele romanului - un roman care reiterează omul în toată splendoarea și capacitatea sa de a fi fictiv, dominat, întotdeauna, de dorința de a își găsi liniștea și pacea. Dar într-un univers în care Regatul nu (mai) este (doar) un loc, ci un suprapersonaj, capabil să influențeze extraordinar celelalte personaje și să le dirijeze viețile, liniștea nu va fi niciodată ușor de dobândit, nici măcar cu prețul sângelui, nici măcar cu puterea de a da uitării anumite situații, nici măcar atunci când totul pare să se fi așezat așa cum trebuie să fie. Nu - o moștenire nu este întotdeauna o binecuvântare, ci poate fi și un blestem în același timp. Iar cei doi frați vor afla pe propria lor piele ce înseamnă toate acestea. 

„«Tu și cu mine, Roy, doar pe noi ne avem», obișnuia să-mi spună Carl. «Toți ceilalți oameni pe care credem că-i iubim, despre care credem că ne iubesc, sunt doar niște miraje în deșert. Însă noi doi suntem una. Suntem frați. Doi frați în deșert. Dacă unul dintre noi dă colțul, dă colțul și celălalt.»

Da. Pe noi moartea nu ne desparte. Pe noi ne unește.”

Chiar mi s-a părut un roman formidabil, pe care l-aș recomanda cu drag oricui vrea să aibă parte de o lectură puternică și complexă, alertă și dinamică, plină de întorsături de situații și de personaje extrem de convingătoare. Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale lui Nesbø, deoarece romanul de față mi-a demonstrat că Nesbø, un geniu nordic al cărților thriller, chiar știe ce face, și o face extrem de bine. Voi ați citit ceva scris de acest autor? Dacă da, sunt curios cum vi s-a părut. Vreau să le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Trei pentru această carte, Regatul, scrisă de Jo Nesbø, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți parte de lecturi doar pe placul vostru și de un sfârșit de săptămână liniștit!