Editura: RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 208
Anul apariției: 2020
Traducere: Oana Safta
Yamen Manai s-a născut în Tunisia în 1980, iar în prezent locuiește la Paris. Scriitor și inginer, Manai explorează în proza sa intersecțiile dintre prezent și trecut, tradiție și tehnologie. Cu excepția romanului Focul viu, cărțile sale au apărut exclusiv în limba franceză, deoarece, spune Manai, a dorit să se asigure că scrierile sale sunt disponibile tuturor cititorilor din Tunisia.
„(...) Căci acești bărbați și femei veniseră să le explice faptul că lumea nu mai era aceeași și că timpurile se schimbaseră.”
Pornind de la realitățile tunisiene după Revoluția Iasomiei (2010-2011), care a dat startul Primăverii Arabe, Yamen Manai țese o poveste fermecătoare și tulburătoare. La marginea satului Nawa, apicultorul Don duce o viață retrasă alături de albinele sale, departe de agitația vieții contemporane. Însă când descoperă trupurile mutilate ale „fiicelor” sale, trebuie să recunoască adevărul: trecerea neobosită a timpului l-a prins din urmă, punându-l față în față cu un adversar redutabil. Pentru a salva ce are mai de preț, Don va trebui să înfrunte realitatea și să caute soluții tocmai în țara Soarelui Răsare. În confruntarea cu schimbările sosite pe nesimțite în sătucul său adormit - Nawa - , Don va afla că singura cale de a rămâne liberi este să trezim focul viu din fiecare dintre noi.
„- Ce se pierde ca forță se câștigă în clarviziune. Totul e să nu ajungi la vârsta înțelepciunii în clipa când nu mai ai forță să faci nimic.”
În Focul viu, prima lui carte tradusă la nivel internațional, Manai aduce în prim plan bogata tradiție a culturii orale tunisiene, marcată de un umor fatalist. Un veritabil povestitor, Yamen Manai schițează cu umor un portret dulce-amărui al Tunisiei contemporane, în care fanaticii Domnului nu sunt la adăpost de fulgerul Lui, într-o fabulă modernă absolut savuroasă. Având aerul unei povești pentru copii, Yamen Manai abordează subiecte grave, profunde și sensibile: legătura omului cu natura, islamismul radical, șubrezimea democrației, globalizarea, prețul libertății și consecințele preschimbărilor sociale.
„(...) Privi bancnotele verzi din mâna crispată. I se păru că strânge în pumn vipere. Niciodată înainte nu îngenunchease în fața unui om, iar acești bani nu aveau cum să-i ofere despăgubire. Aruncă pe jos bancnotele, care fură măturate de vânt. Nimic nu șterse însă amintirea acelei femei, a ofensei, și a ceea ce a văzut în acea noapte.”
Knew nothing about this author; now I want to read all his books. Neașteptat, sincer, dar a fost o carte grozav de bună, cu o poveste profundă și extrem, extrem de subtilă, care a sădit în mine o speranță și care mi-a dat curaj, mi-a dat forță, mi-a dat speranță - speranța că, dacă chiar am reuși să trezim în noi acel ceva care să ne facă să conștientizăm cât de mult distrugem (involuntar sau nu) ceea ce ne înconjoară, poate am putea face din această lume un loc mai bun, mai primitor și mai curat. Da, pentru că romanul (mica fabulă, de fapt, povestirea) lui Yamen Manai este, în cele din urmă, o odă adusă frumuseții naturii, puterii acesteia, dar în același timp un wake-up call care are drept scop aducerea la cunoștiința noastră a faptului că intervenția omului în „demersul” acesteia este, uneori, necesară - și nu în sensul rău, ci în sensul bun; deși natura își urmează cursul firesc, stau și mă întreb - mai ales acum - cât de firesc este în acest moment tot ce se întâmplă în jurul nostru? Omul, prin activitățile sale, a ajuns să demonteze, încetul cu încetul, și să devalorizeze natura, cu toate splendorile-i de neprețuit.
„Admira frumusețea și precizia operei lui în cel mai concret mod în care putea exista și-și făcuse un loc într-o roată milenară condusă de inspirația divină. Dar iat-o pusă în pericol de ambiția oamenilor. De data asta era hotărât să apere ceea ce avea mai de preț.”
Tunisia. Tunisia contemporană. Corupția care a urmat revoluției. Un sat - în cea mai mare parte a sa - abandonat. Un apicultor care trăiește într-o comuniune sui generis cu natura, alături de albinele sale, alături de „fiicele sale”, producând miere și îngrijindu-se, cât poate de bine, de bunăstarea acestora. Doi prieteni săraci, dar buni. Săteni egoiști și vicleni. Frați. Albine, albine, albine și multe, multe albine producătoare de miere, pentru a satisface poftele șeicului și a tuturor dansatoarelor sale (o adevărată orgie sexuală cu miere, de fapt - un semn al voracității, egoismului și „ghiftuirii”, când sătenii mor de foame și ei - cei bogați - se scufundă în miere). Un roman de-o întinere nu prea mare, dar care, după părerea mea, acoperă o tematică extrem de complexă și întinsă. O dramă pastorală cu nuanțe comice, o plângere privitoare la starea volatilității, la greșelile regimurilor fundamentaliste, un roman care, la început, ar putea părea un thriller. Ce-i drept, Focul viu este de-o anumită efervescență stilistică: amuzantă, înfiorătoare, profundă și emoționantă, politică și despre politică, despre moravuri și oameni de toate felurile. Dar, în cele din urmă, ce pulsează din această carte, ce este cel mai relevant, cel mai bine conturat: dorința de bine, dorința de a face bine și de a găsi speranță chiar și-n cele mai întunecate momente. Este ca și cum, de fapt, pentru a găsi fericirea, trebuie să ne unim forțele și să luptăm pentru scopul comun, pentru acel ideal în virtuțile căruia, cu siguranță, ne om găsi liniștea și pacea (în cazul de față, vorbesc despre scena în care sătenii merg la apicultorul Don și-i spun că atât timp cât el va fi plecat în căutarea unei modalități de a scăpa de viespiile care-i amenință „fiicele”, vor avea ei grijă de acestea, de stupii producători de miere).
„Tumultul ajunsese până la urechile lui. Dar oare cărui Allah i se închinau ei?”
Un roman multistratificat, care se citește printre rânduri, subtil și elegant, profund și emoționant; în același timp, plin de umor, moralizator și, aș spune, de-o anumită realitate care este relevată mai ales prin personajele complexe și acțiunile acestora. Deși proza ar putea părea simplistă, are subtonuri și tonuri complexe alimentează plăcerea cititorului, intelectul acestuia, dar îl și tulbură și mișcă. Focul viu este o carte care se citește rapid, dar a cărei citire este de-o intensitate aparte, stărâuind în mintea și-n sufletul acestuia mult timp după ce a savurat-o. Abia aștept să citesc și alte cărți de la acest autor, am descoperit o voce romanistă care are potențial, mai ales în ceea ce privește crearea unor personaje memorabile și frumoase. Chiar v-o recomand cu mare drag - este o lecție importantă de viață, pe care cu siguranță am auzit-o de nenumărate ori: numai împreună, într-o sinergie anume, putem ieși învingători din lupta cu ceea ce e negativ și rău (fie ea, în cele din urmă, de orice natură). Să avei doar lecturi așa cum vă doriți și o săptămână liniștită!