Agata murind, de Dora Pavel - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2003

„(...) acel tip de frumusețe exersată neîncetat, expusă cu tact de persoana care părea să cunoască regulile, pentru că frumusețea, nu-i așa, nu e un dat imuabil, ea e amenințată de degradarea până la dispariție (...).”

Dora Pavel, poetă, prozatoare și publicistă, s-a bucurat în ultimii ani de o receptare deosebit de favorabilă din partea criticii literare, precum și a publicului cititor. Autoare a patru cărți de poezie, Narațiuni întîmplătoare (1989), Poemul deshumat (1994), Creier intermediar (1997), Muncile lui Don Quijote (2000), a publicat în 1999 un volum de povestiri, Întoarce-te, Esthera, după care s-a dedicat, în exclusivitate, romanului. Pentru Agata murind (2003) a fost distinsă cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom au apărut ediția a II-a a romanului Agata murind, în 2004, precum și romanul Captivul, în 2006, acesta din urmă primind premiul „I.D. Sîrbu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. O parte din activitatea sa publicistică este cuprinsă în volumele de interviuri intitulate Armele seducției (2007) și Rege și ocnaș. Din culisele scrisului (2008). A mai fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (2000), cu Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007) și cu Premiul „Cartea anului - Publicitistică” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007).

„În stradă! Gândul li se întâlnește, uluit. În stradă, adică afară, afară, adică pe marginea mormintelor, ar spune amândoi, deși nu și-o mărturisesc, pentru că toți, dar absolut toți cei din hotel au sentimentul că aici cimitirul e adevăratul oraș, indubitabila casă, adăpstul sigur, pe când orașul e doar biata lizieră, sau faleza în sfărmare, sau anticamera, avanpostul timpului etern, trambulina prăbușirii ultime, atât de detestată și-atât de acceptată, atât de gândită și-atât de ignorată, atât de necesară și...”

Aflat în pericol de surpare din cauza alunecărilor de teren, vechiul cimitir al orașului D. trebuie mutat în altă parte. Printre rudele persoanelor decedate, convocate aici de către Primărie pentru a fi martore la operațiunea de strămutare, se află și tânăra violonistă Augusta Degan. Chiar înainte de revenirea în orașul natal, Augusta încheiase un tratament psihanalitic cu terapeutul căruia continuă să i se confeseze și acum. Trauma care a stat la baza labilității psihice a protagonistei a fost moartea prematură a surorii sale Agata, petrecută în copilărie. Însă abia deshumarea la care tânăra este silită să asiste va constitui adevărata experiență a vindecării sale, ieșirea deplină din criză. În fața teribilei situații, Augusta își va retrăi întregul trecut, dar va descoperi și feminitatea. Scenele coșmarești din cimitir vor declanșa și o exhumare a instinctelor sale, care o vor arunca într-o sexualitate frenetică, dezlănțuită. Deopotrivă erotic și morbid, Agata murind este un roman al eliberării de vinovății și spaime, scris într-o manieră cât se poate de provocatoare. Romanul a fost distins în 2003 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2013 a apărut în versiune spaniolă la Madrid.

„(...) eu, care am obosit să tot văd cutia suspendată în mijloc, pe care o văd de atâția zeci de ani când sunt singură și goală, chircită pe cearșaf, tremurând, și ceasul aproape de miezul nopții, când golul din încăpere e rece, palmele și tălpile mele reci, și jeturile de frig nu încetează să mi se prelingă peste față din cutie...”

... scris într-o manieră provocatoare și cât se poate de originală, aș îndrăzni să spun. Cum aș mai îndrăzni, de asemenea, și mi-o asum când spun, pentru că, prin excelență, părerea mea este a mea, deci subiectivă (deși știu, chiar știu cât de ușor ar putea fi și a voastră), Dora Pavel este autoarea cu cea mai autentică voce din literatura noastră națională contemporană. Pentru mine, cel puțin. Am citit aproape toate cărțile semnate de dumneaei, Do not cross, Captivul, Pudră, Agata murind (recitită, chiar) și mai am o carte, ultima creație literară a autoarei, Bastian, care aștept „să mă cheme”, deoarece știu, cu certitudine, că nu trebuie s-o citesc până nu mă simt pregătit. În fine, voi vorbi despre romanul de față, pe care l-am citit acum câțiva ani și pe care, de curând, l-am recitit - deși, dacă știți, eu nu recitesc, în general, cărți. Dar am simțit nevoia să recitesc această carte, deși n-aveam în plan - am văzut-o în bibliotecă și, mi-am zis, i-a revenit timpul! Și-așa a fost, iar concluzia pe care am tras-o, după ce am terminat-o, a fost aceea că, după anumite experiențe de viață, după anumite întâmplări, după anumite lovituri, cărțile Dorei Pavel, în speță romanul de față, te ating diferit. Le simți mult mai profunde decât le-ai simțit prima dată. Pentru mine, scriitura Dorei Pavel este de o profunzime abisală, întunecată, într-un stil romanist aproape gotic, sufocant, dens, da, foarte dens. Și, dincolo de asta, emoționant și incisiv, incisiv și emoționant (nu în sensul clișeic al cuvântului - este vorba de o emoție sui generis, nu știu cum să-i spun, care-ți transcede sufletul și stăruiește acolo mult, mult timp după ce vei fi terminat cartea - sau cărțile, în fine).

„Am izbutit! Cruzimea mi-a izbutit! Vedeam numai ce voiam eu să văd. Înțelegeam numai ce alesesem eu să înțeleg. Gardul viu din capul cimitirului mă privea somnolând, adormind ca o coamă de pădure învăpăiată în asfințit.”

Agata murind nu este, nicidecum, un roman tipic. Pentru mine a fost ca un fel de noutate literară - repet, scriu acum nu doar din perspectiva faptului că am recitit romanul, ci și din perspectiva faptului că, acum câțiva ani, l-am citit pentru prima oară (însă nu i-am făcut o recenzie), cum nici nu știu dacă ce scriu acum se poate, de fapt, numi recenzie. Sunt de părere că există anumite cărți, anumite lecturi despre care chiar nu poți vorbi (sau, în orice caz, despre care nu poți scrie), pentru că n-ai avea cum să surprinzi, într-o manieră viabilă sau plastică sau expeditivă, ceea ce ai simțit și trăit citind cartea. Așa e și acum. Scriind ce scriu aici nu fac altceva decât să-mi stăpânesc și mulțumesc piticii cerebrali, care-mi spun că trebuie să scriu despre această carte chiar dacă, în speță, nu scriu nimic despre această carte. Că, pe bune, chiar n-aș avea ce să scriu. N-am să m-apuc să vă povestesc despre ce este - la o adică, poate fi despre nimic, la fel de bine cum ar putea fi și despre tot. Poate să-ți vorbească despre cât de importantă și frumoasă și sublimă este viața, la fel de bine cum poate să-ți arate și că, de fapt, adevărul acestei lumi poartă numele de moarte. Poate să-ți descrie despre regăsirea propriei identități, despre himerica încercare de a-ți descoperi natura și cosmosul interior, la fel de bine cum poate să-ți transmită și faptul că, în cele din urmă, nu suntem decât niște semne de întrebare dinamice și mobile în această lume plină de posibilități. Poți să iubești, cu toată ființa ta, acest roman - în aceeași măsură, repetându-mă, poți să-l găsești dizgrațios și plictisitor. Ce anaforă minunată am făcut, nu?

„Nu era asfințitul. Nu era decât o dimineață a mea, încă o dimineață abjectă a meași pe care, pe moment, izbutisem să o îmblânzesc așa cum doream eu, o întemnițată ca mine, fără gratii.”

Nu voi spune multe, chiar nu. Nu are niciun sens. Agata murind este cartea aceea despre care nu vrei să vorbești, pe care nu vrei s-o recomanzi decât oamenilor care au mai citit-o pe Dora Pavel și care, întâmplător sau nu, nu au citit și romanul de față. Pot spune doar că stilul scriitoricesc al autoarei, după părerea mea, dincolo de a fi unul original, este unul cu care mulți ar putea să nu fie prieteni. Scriitura densă care uneori ar putea plictisi - la mine, unul, nu e cazul - dând în inadecvare logică, care parcă te poartă într-o atemporalitate și într-un Univers aspațial, personajele puternice, alcătuite din lumini și umbre, misterioase (e tare ciudat cum cartea de față, pentru mine, a însemnat în mare măsură și un fel de thriller, în care domina un mister ciudat, aducându-mă în situații pe care, cu greu, mi le-am putut explica). Este o carte care te lovește, pur și simplu, te ridică și te înalță, te izbește de pământ și, să zaci, te lasă acolo fără să-ți întindă, măcar, o mână. Dar știi, după ce o vei fi terminat, știi că vei avea nevoie de cel puțin câteva săptămână pentru a-ți reveni. Și mai știi, de asemenea, că, într-adevăr, Dora Pavel este o  maestră a acestui gen literar (pe care, de altfel, nici nu știu cum să-l încadrez): să spunem, cu curaj doar, că Dora Pavel într-adevăr scrie, zău, extrem de bine.

„Mi-a fost de-ajuns să revin în prima noapte, ca să-mi dau seama ce mă atrăgea: da, da, culmea, va trebui s-o recunoști și tu, culmea, chiar promisiunea vieții!”

După cum am spus, eu nu recitesc cărți. Doar Micul prinț e una dintre cărțile pe care, în fiecare an, o recitesc. În schimb, nein, nu fac asta. Dar am așa un chef nebun de a reciti și celelalte cărți ale Dorei Pavel - după cum v-am spus, pe multe dintre ele le-am citit acum ceva ani. Când, poate, eram încă necopt. Eram mai tânăr, să zic așa. Cum anii au trecut, noi experiențe și-au făcut loc în viața mea - noi întâmplări, mai bune sau mai puțin bune, mai frumoase sau mai puțin frumoase - în orice caz, fiecare a însemnat o nouă cărămidă adăugată în întregierea dimensiunii și identității mele psihologice. Agata murind, citită după ani buni, m-a lovit în cel mai sensibil punct al ființei mele - și va rămâne mult, mult timp, în inima mea. N-o voi recomanda cuiva, nu, eu cred că această autoare trebuie descoperită spontan, pur și simplu, nu băgată pe gât cuiva. Eu am citit prima carte de la dumneaei dintr-o întâmplare, deoarece am vrut să descopăr cât mai mulți autori români - că, până la urmă, ei fac parte din patrimoniul nostru cultural național. Și tare, tare mă bucur că am descoperit-o! Nu vă mai rețin, vă las cu bine și cu gândul că, poate cândva, Dora Pavel își va face loc în bibliotecile voastre. Să aveți parte doar de lecturi așa cum doriți, pline de spor și pe placul vostru!