Făcut pentru creație, de Scott Barry Kaufman și Carolyn Gregoire - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Științe Sociale

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2016
Traducere: Raluca Chifu 

Dr. Scott Barry Kaufman este directorul științific al Imagination Institute din cadrul Centrului pentru Psihologie Pozitivă al Universității din Pennsylvania, unde studiază măsurarea și dezvoltarea imaginației, a creativității și a jocului. A scris și a editat până acum șase cărți și este autorul blogului Beautiful Minds al Scientific American și cofondator al Creativity Post. Locuiește în Philadelphia, Pennsylvania. Carolyn Gregoire este redactor senior la Huffington Post, unde scrie despre psihologie, sănătate mintală și neuroștiințe. A ținut discursuri la TEDx și Harvard Public Health Forum și a fost invitată în emisiunile posturilor TV MSNBC, History Channel și HuffPost Live. A absolvit cursurile Universității McGill și locuiește la New York.

„Într-un fel, toți suntem făcuți pentru creație.”

Bazată pe cercetările inovatoare ale psihologului Scott Barry Kaufman şi pe un articol publicat de Carolyn Gregoire în Huffington Post, Făcut pentru creaţie explică modul în care funcționează „mințile dezordonate” ale persoanelor extrem de creative. Kaufman și Gregoire clarifică o serie de paradoxuri – de exemplu, meditația mindfulness și visarea cu ochii deschiși, seriozitatea și joaca, deschiderea și sensibilitatea, singurătatea și colaborarea – pentru a demonstra că doar acceptându-ne propriile contradicții ne putem utiliza cu adevărat cele mai profunde resurse ale creativității. Fiecare capitol explorează unul dintre cele zece atribute și obiceiuri ale persoanelor inventive: joaca imaginativă, pasiunea, visarea cu ochii deschiși, singurătatea, intuiția, deschiderea spre experiențe noi, meditația mindfulness, sensibilitatea, transformarea dezavantajelor în avantaje și gândirea diferită. Cu ajutorul unor povești despre munca și viața unor persoane precum Pablo Picasso, Frida Kahlo, Marcel Proust, David Foster Wallace, Thomas Edison, Josephine Baker, John Lennon, Michael Jackson, muzicianul Thom Yorke, campionul la șah Josh Waitzkin, designerul de jocuri video Shigeru Miyamoto și multe alte eminențe creative, Făcut pentru creaţie ne ajută să înțelegem mai bine inventivitatea și ne arată cum putem îmbogăți acest aspect esențial al vieților noastre.

„ Personalitatea lui Brinkman a constituit un studiu de caz într-una dintre cele mai cunoscute descoperiri din istoria cercetărilor în domeniul creativității: Persoanele creative au minți dezordonate.

Persoanele creative au și procese dezordonate.”

Am să încep prin a vă spune că, de obicei, eu nu cred în cărțile „de dezvoltare personală”. Și probabil fac referire, în special, la acele cărți pe care le-am „încadrat” deja, mai mult ca sigur fără să știu prea multe despre această tagmă literară, și fără să le fi citit vreodată, doar din ce-am văzut de-a lungul timpului din zeci de share-uri din cărțile lui Osho, Tolle, Shetty și așa mai departe. Bun. Nu mi se păreau a fi decât clișee pe care deja le știu, pe care deja le-am „incubat”, deci de ce-aș avea nevoie de un guru care să mă călăuzească pe un anumit drum? La o adică, nu e vorba de ceva multifactorial: viața mea e complet diferită de a ta (în marea majoritate), deci de ce să cred că ceea ce e viabil pentru tine e viabil și pentru mine? E aplicabil și în cazul meu? În fine. De aceea, mi-am zis că voi citi doar cărți practice, cărți din care pot sustrage ceva util fără să simt că, după ce termin cartea, „neapărat trebuie să faci exact așa ca să reușești”. Și, de asemenea, fără să simt că am avut parte doar de niște pseudo-sfaturi din experiența de viața a cuiva; care, cu siguranță, nu poate fi aceeași cu experiența mea de viață în aceleași circumstanțe - alo, unde-i variabila numită „natura mea interioară și modul în care percep eu lucrurile? În fine. 

„Cum să înțelegem acest complex proces creativ și personalitatea corespunzătoare? Totul începe cu acceptarea unui set extrem de dezordonat de contradicții.”

Deci, m-am așteptat ca Făcut pentru creație să fie o carte de care să nu mă apropii prea tare, care să nu mă lumineze așa mult - culmea, s-a întâmplat întocmai contrariul. Cred că lucrurile au fost mult mai interesante dat fiind faptul că sunt, deși mă feresc să spun asta, scriitor. Da, am scris trei cărți (și mai am în lucru ceva). De multe ori mi-am spus că, da, sunt făcut pentru creație. Îmi place să creez, să mă joc cu cuvintele, să le dau putere și să le las să mă conducă într-o lume pe care nu o voi fi recunoscut decât după ce, de la sine parcă, s-a creat. Însă procesul scrierii e unul deosebit de dificil - îmi aduc aminte de momentele în care am scris primul roman, parcă momente de o epuizare fizică, palpabilă, pe care n-am putut-o gestiona. Și după ce am pus ultimul punct, parcă totul a revenit la normal (trec peste faptul că, de când am publicat romanul, eu nu l-am citit nici măcar o singură dată, n-am mai făcut nicio modificare ulterioară; l-am dat „în lume” așa cum s-a născut, crud și lipsit de pudoare). Însă, revenind, să scrii ceva, să creezi ceva - cel puțin pentru mine - este deosebit de greu. Și nu spun asta pentru că aș duce lipsă de inspirație, ci spun asta pentru că, deseori, există anumiți factori perturbatori ai procesului creativ. Și atunci când te lovește inspirația, fazual spus, trebuie să fii extrem, extrem de atent - faci abuz de acel moment irevelator sau lași lucrurile să se sedimenteze, lași entuziasmul deoparte, negi și, na, faci altceva? Pentru că inspirația este ca mica sclipire dintr-un foc - trebuie întreținută, trebuie păzită pentru ca în cele din urme să iasă o flacără adevărată. Și-ați fi surprinși de cât de greu este să faci asta. Cât de mult te solicită!

„Dată fiind natura complexă și schimbătoare a procesului creativ, n-ar trebui să fie surprinzător faptul că persoanele creative tind să aibă minți dezordonate. O muncă de tip creativ combină diferite elemente și influențe în cel mai inovator sau neobișnuit mod, iar aceste stări, trăsături și comportamente variate intră adeseori în conflict unele cu altele, ducând la un nivel ridicat de tensiune internă și externă pe parcursul procesului de creație.”

În cartea de față, așadar, am găsit extrem de multe sfaturi practice care m-ar putea ajuta în procesul creativ (și nu vorbesc doar despre a scrie, ci și despre a compune muzică, a inventa ceva, a face cercetări în domeniul științei, a picta și tot ce ține de o anumită formă de „a crea”) - pe multe deja am început să le adopt în viața mea, încetul cu încetul. Și, mai mult decât atât, mi-am dat seama că de ce să nu învățăm de la cei care deja au reușit? Mă voi încrede, cu toată certitudinea, în știință, pentru că ceea ce cei doi autori prezintă în carte este fundamentat de numeroase studii de neurobiologie, psihologie, fiziologie și imagistică, biochimie și alte ramuri care, prin metode specifice, au reușit să scoată la lumină ideea „geniului creativ”. Ce poți face ca să fii mai creativ? Oare chiar există anumite tabieturi, anumite pattern-uri care pot fi urmate? Adoptarea anumitor input-uri în viața ta oare chiar te pot face mai creativ? Îți pot spori imaginația, efervescența lumii tale interioare? Ei bine, deși n-aș fi spus vreodată - pentru mine imaginația și actul creației erau erau „comportamente hazardate”, lipsite de voință, care apăreau, uneori, în cele mai nepotrivite momente, când cu siguranță n-aș fi putut face uz de ele (la modul în care aș fi vrut) în timpul orelor de genetică sau anatomie -, dar chiar există anumite modalități prin care îți poți stimula comportamentul creativ, prin care poți aduce la lumină ceea ce mai târziu ar putea reprezenta baza unei opere create de tine. Iar această carte asta face - îți oferă sfaturi practice, aducându-ți argumente în vederea viabilității acestora -  joaca imaginativă, pasiunea, visarea cu ochii deschiși, deschiderea spre experiențe, sensibilitatea și gândirea diferită. Toate sunt comportamente care pot fi adoptate, toate sunt adevăruri a căror finalitate se concretizează, în cele din urmă, în sporirea imaginației. 

„În zilele noastre, vedem dovezi ale acestei complexități la nivel neuronal. Aparent, creativitatea nu implică doar o singură regiune cerebrală sau o singură parte a creierului, după cum sugerează mitul «emisferei drepte». Procesul creativ implică întregul creier. 

El constă în mai multe emoții și sisteme cognitive (conștiente și inconștiente) care interacționează, și în diferite regiuni ale creierului, care gestionează fiecare activitate și lucrează în echipă pentru a duce lucrul la bun sfârșit.”

Mi-a plăcut mult să citesc această carte; unele dintre informații îmi erau deja cunoscute (cumva, „le trăisem” pe propria mea piele), dar mă bucur că am descoperit și multe la care nu m-aș fi gândit vreodată. De asemenea, se spune că mințile creative se caracterizează printr-un comportament dezordonat, dar și complex. Ei, bine, eu chiar sunt foarte, foarte organizat, și dacă-mi ies puțin din rutină, din „zona de confort”, mi se pare c-o iau razna; nu m-a surprins nici faptul că IQ-ul crescut nu este corelat cu o creativitate crescută (mulți, poate, consideră că există o directă proporționalitate între cei doi „parametri”; departe de orice adevăr). Ni s-a spus deseori să „nu mai visăm cu ochii deschiși”, dar ce-ar fi rău în asta? Se spune că este foarte important - mai ales dacă ești în toiul încercării de a finaliza o creație - să visezi cu ochii deschiși, pentru că asta ajută la incubarea noilor idei, ceea ce se traduce printr-o imaginația mai efervescentă și, evident, mai bogată. În 1959, Isaac Asimov a scris un eseu extraordinar despre creativitate, în care afirma că „lumea, în general, dezaprobă creativivitatea” - ceea ce e deja un truism, întrucât deseori ajungem „să sărbătorim” anumite idei geniale, revoluționare și originale, numai după ce acestea sunt acceptate la scară largă (mai ales în lumea științifică, unde se întâmplă deseori acest lucru). 

„Scopul acestui volum este să evidențieze perplexitățile fascinante ale minții creative, încurajându-i pe cititori să-și accepte propriile paradoxuri și complexități și să acceseze un nivel mai profund de autoînțelegere și autoexprimare. După cum veți vedea, tocmai această abilitate de a-și vedea identitatea în toată frumusețea sa dimensională este punctul central al realizării și împlinirii creative.”

Așadar, vă recomand cu mare drag Făcut pentru creație dacă sunteți genul de persoane care, în fine, creează. Chiar sunt curios de cum vor fi integrate în viața mea toate sfaturile pe care „le-am primit” citind-o; îmi voi oferi timp și, în orice caz, voi aborda niște comportamente, oricât de superficial, în viața mea. Deja știu ce funcționează pentru mine în manieră de inspirație, dar nu ajutor extra nu va strica niciodată. Oricum, mi-am îmbogățit bagajul cultural în ceea ce privește acest aspect, plus că a fost o carte care chiar m-a prins și pe care am citit-o fără să-mi ofer răgaz (pe lângă niște notițe pe care mi le-am luat). Mi-au plăcut mult experimentele explicate, stilul de scriere expeditiv și, ca întotdeauna, numeroasele referințe bibliografice care cu siguranță îmi pot oferi, în cazul în care n-am înțeles ceva și am mai multe întrebări, explicații suplimentare. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Lungul zbor spre casă, de Alan Hlad - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2020

Traducere: Rodica Ștefan

Alan Hlad s-a născut în 1966 în West Virginia. A studiat economia la Bowling Green State University, dar în timpul colegiului a frecventat și cursuri de literatură și scriere creativă, urmând astfel o mai veche pasiune din copilărie și adolescență. A avut o carieră de succes în domeniul asigurărilor, avansând în diferite corporații, fără să abandoneze visul de a deveni scriitor. După ce a hotărât să demisioneze și să-și înființeze propria firmă, a putut să acorde din ce în ce mai mult timp scrisului. În încercarea de a se perfecționa, s-a alăturat unor cercuri literare, cum ar fi Akron Writers’ Group, iar mai târziu, Historical Novel Society și Literary Cleveland. În 2019 i-a apărut primul roman, Lungul zbor spre casă (The Long Flight Home; Humanitas Fiction, 2020), tradus în peste zece limbi, iar editura americană care l-a publicat i-a propus un contract pentru încă două cărți. Romanul a devenit rapid bestseller USA Today și a intrat în topurile de vânzările ale celor mai importante publicații americane, precum și în cele din Spania și Marea Britanie. Alan Hlad trăiește în Ohio, împreună cu soția, copii și câinii lor.

„(...) Susan și-o amintea în cele mai mici amănunte - șuvițele aproape albe, zâmbetul veșnic care îi răspândea crețuri în obraji, glasul mlădios ca strunele unei viori vechi. Buna se sfârșise în somn, într-o seară caldă de vară cu patru ani în urmă. Părea că se întâmplase de o veșnicie - războiul căscase o prăpastie uriașă între trecut și prezent.”

Pornind de la evenimente reale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Marea Britanie a folosit cincisprezece mii de porumbei voiajori pentru a primi informații din Franța și Olanda ocupate de naziști, Lungul zbor spre casă îmbină elementele unui roman istoric cu delicatețea unei povești de dragoste. O carte care insuflă speranță despre suflete-pereche, curaj, spirit de sacrificiu și demnitate. Romanul s-a aflat, în 2019, pe listele de bestselleruri din Marea Britanie, SUA și Spania, iar audiobookul a primit, în noiembrie 2019, Earphone Award acordat de AudioFile Magazine. Septembrie 1940. Noapte după noapte, bombele germane cad asupra Londrei, într-o încercare de a șterge orașul de pe fața pământului. După întreruperea cursurilor universitare, Susan Shepherd își găsește forța de a merge mai departe îngrijind porumbeii din crescătoria bunicului său. La ferma lor de la marginea pădurii Epping ajunge printr-un ciudat joc al destinului un tânăr american, Ollie, care vrea să se înroleze ca pilot în RAF.  Iulie 1996. Ziarele din întreaga lumea relatează o întâmplare neobișnuită: în hornul unei case vechi din Rochford au fost găsite rămășițele unui porumbel care pare să poarte un mesaj din cel de-al Doilea Război Mondial. Știrea stârnește mare emoție în Marea Britanie, iar în sufletul lui Susan  Shepherd, fost ornitolog la Universitatea din Londra, trezește amintiri de mult îngropate.

„Când trenul a ajuns în dreptul primului cimitir, Ollie a văzut sute de morminte noi presărate pe toată pajiștea îngrijită de altădată, dar și zeci de gropi proaspăt săpate pentru victimele care așteptau să fie îngropată, ori ca măsură de prevedere pentru o nouă noapte de bombardamente. Șiruri de sicrie din lemn de pin stăteau rezemate de zidul morgii, ca o macabră linie de producție. Și tocmai când Ollie se simțea anesteziat în fața acestei orori, le-a văzut. Micile sicrie.”

Am crezut, atât de mult timp, că Alan Hlad (numele nu-mi dădea nicio idee) este femeie. Astăzi, când m-am pus să scriu această recenzie, am zis că mai întâi vreau să văd cum arată „autoarea”. Bun, mi-a fost mare surprinderea când am văzut că, de fapt, este vorba despre un el, despre un autor. Stai așa! Știu că vorbisem, imediat după ce am terminat cartea, cu cineva care a citit-o și, la rândul ei, persoana respectivă se tot referea la Alan Hlad ca fiind „o ea”. De altfel, m-a încântat tare numărul semnificativ de cititori care și-au cumpărat această carte după ce au văzut cât de mult mi-a plăcut - ei bine, se pare că mi-am făcut „meseria” cum trebuie. Apoi, a apărut acel gând, intempestiv - și dacă n-are să le placă acest roman. La fel de intempestiv acest gând s-a evaporat din mintea mea, gândindu-mă că, oricum, NU are cum să nu îți placă această carte. Pe scurt, pot rezuma totul în următoarea afirmație: cu siguranță una dintre cele mai frumoase cărți citite în utlimii ani. Lungul zbor spre casă a fost acea carte pe care am citit-o cu sufletul, care mi-a smuls lacrimi și care, încă o dată, mi-a dat speranță și m-a făcut să mă gândesc că lumea aceasta, departe de orice intemperii, orice greutăți, răutăți, greșeli istorice, lumea aceasta chiar este un loc frumos, și bun, și cald. Este un loc în care, atât timp cât îți găsești pacea interioară, atât timp cât ajungi la capătul călătoriei lăuntrice, cu siguranță vei găsi fericirea și echilibrul, pacea sufletească atât de importantă.

„Copiii nu trebuiau să piară înaintea părinților. Războaiele nu trebuiau să se poarte în orașe. La școală învpțase că luptele au loc pe câmpul de bătălie (...). Nu erau oare acelea regulile războiului? Erau, dar nu și în cazul naziștilor.”

Povestea este inspirată din adevăruri istorice, ceea ce m-a atras și mai mult; bineînțeles, am citit multe cărți cu și despre război, dar n-am mai întâlnit această temă - porumbeii folosiți în vederea strângerii diferitelor informații „de culise” - abordată. Și în niciun caz într-un mod atât de elegant, frumos și subtil. Intensitatea scriiturii lui Alan Hlad este una pur și simplu palpabilă, cu un discurs narativ profund, fluid, apelând la introspecție, astfel încât totul parcă devine, aș putea spune, liric, o proză lirică în care personajele (vai, atât de dragi, atât de frumoase, complexe, puternice, inspiraționale) devin întruchipări ale curajului, ale devotamentului, piloni de salvare într-o lume atât de furtunoasă, amenințată de ororile războiului și invaziei naziste, de inevitabila suferință a ființei în acel context istoric atât de greșit. Susan, eroina noastră tragică, o femeie plină de curaj și iubire, care dă dovadă de o remarcabilă tărie de caracter, Bertie, bunicul acesteia, un personaj delicios, convingător, atât de puternic în ciuda vârstei pe care o are, înțelept și plin de glume, parcă drept un mecanism de „a nega” realitatea războiului - relația dintre cei doi mi s-a părut de-o emoție colosală, întrucât numai ei doi rămăseseră, unul în grija altuia, pe această lume. Apoi, Ollie, personajul pentru care Susan va începe aibă sentimente din ce în ce mai intense și necunoscute. Într-un cadru terifiant ca cel al războiului, al bombardamentelor nocturne aducătoare de moarte, povestea celor trei devine una care rămâne manuscris, rămâne dovadă a unei perioade din istorie în care, uneori, ceea ce n-a mai rămas a fost decât speranța.

„În timp ce tunetul bombelor germane se rostogolea peste oraș, a văzut-o pe fetiță dormind cu masca de gaze în brațe, iar păpușa îi căzuse jos. Ollie a jurat în sinea lui să ajute copila să-și ia cerul înapoi.”

Operațiunea Columba, ideea lui Winston Churchill, s-a desfășurat cu ajutorul a mii de porumbei - în asta erau implicați Bertie și Susan, în a livra porumbeii și a-i antrena în a se întoarce, după ce și-au îndeplinit misiunea, înapoi acasă. Bineînțeles, numărul celor care plecau nu era niciodată același cu numărul celor care se întorceau - astfel de sacrificii îi rupeau lui Susan inima în două, ea care mereu a crescut alături de ei în pace și armonie. Dar, mai ales, probabil ar fi înnebunit dacă i s-ar fi întâmplat ceva Ducesei, porumbelul ei drag, prietenul ei de suflet, pe care ea însăși l-a ajutat să eclozeze și să crească. Totuși, se va dovedi că Ducesa joacă, în această carte, un rol de-o importanță majoră. Trebuie să recunosc că mi-a plăcut enorm, de asemenea, grija pe care Alan Hlad a avut-o față de personajele „secundare”, chiar, întruchipate de animale: eleganta Ducesă, tratată aproape regește, și drăguțul porcușor de trufe Louis (singurul prieten al lui Madeleine, un alt personaj care mi-a stârnit o mulțime de zâmbete) - cei doi fac din Lungul zbor spre casă o lectură ușor diferită față de majoritatea pe care le-am avut, parcă „umanizând” aceste personaje a căror prezență o voiam tot mai des în roman. Nici nu mi-a venit să cred că acest roman este unul de debut - este unul impresionant, atent scris, plastic, care ajunge în sufletul cititorului încă de la prima pagină.

„Porumbeii săi fuseseră aruncați în război. Londra era distrusă de Luftwaffe. Germania urma să atace, nu se îndoia de asta. Avea nevoie de el, mai presus de orice. Tânjea după sprijinul și afecțiunea lui. Ollie îi dăduse speranță. În mijlocul celor mai negre zile, reușise să-i încălzească sufletul.”

Mult mai mult decât o poveste de dragoste sau o poveste de război, romanul lui Alan Hlad este un roman despre curaj, despre speranță și despre cum, împreună, dar făcând sacrificii și păstrând permanent fluxul iubirii, fără să renunțăm la „legăturile esențiale dintre noi”, putem depăși în siguranță orice obstacol ne-ar aduce viața. Orice furtună, intemperie. Bertie, Susan, Ollie, Boar, Madeleine, Ducesa - deși separați, sufletele lor rămân împreună, știind că totul are să fie bine, totul va reveni al normal atât timp cât continuăm să sperăm și să luptăm în numele păcii și al dragostei. M-a emoționat până la lacrimi sfârșitul acestei cărți, ca o certitudine a faptului că deși viața a trecut, în inima cuiva mereu va rămâne acea persoană pentru care, cândva, ai nutrit cele mai intense, cele mai adevărate sentimente și trăiri. Se spune că în viață, uneori, iubești o singură dată - restul nu sunt decât încercări de a păcăli iubirea. Situațiile în care Susan și Ollie se vor afla îi vor îndepărta unul de celălalt, însă niciodată nu va anihila ceea ce, unul pentru altul, aceștia simt. Poate războiul îi va pune la încercări grele, imposibile, însă nu va reuși niciodată să le distrugă speranța.

„Râsul lui Ollie s-a stins brusc când și-a amintit că, dacă nu ar fi făcut atâtea prostii - sau, mai bine zis, atâtea erori de judecată -, acum s-ar fi trezit din somn într-o țară neutră. Stătea în schimb chircit într-o vizuină din Franța ocupată, nas în nas cu un locotenent arțăgos (...).

- Prea mult zgomot, a spus Madeleine. Vreți să vină nemții peste voi?”

Chiar mă bucur enorm de mult de faptul că mulți au cumpărat această carte după ce le-am spus cât de superbă este; abia aștept părerile lor, dar sunt absolut sigur că le va plăcea (cel puțin) la fel de mult ca și mie. Este o carte prețioasă, o carte ca o meditație despre ce înseamnă să nu-ți pierzi speranța, să iubești și să trăiești cu adevărat întru ideea că împreună putem crește în dimensiuni, putem trece în siguranță peste ororile realității imediate. Lungul spor spre casă este, după cum am zis, una dintre cele mai frumoase cărți citite în ultimii ani, una dintre cărțile memorabile de care îmi voi aminti, cu drag, oricând. Am citit-o cu un nod în gât și cu sufletul arzând, iar sfârșitul a fost ca o ploaie într-o zi de vară mult prea toridă: poate nu neapărat ceea ce trebuie, dar binecuvântat. Vă recomand cu cel mai mare drag să o citiți, veți descoperi o poveste care vă va vrăji de la primele pagini, apoi vă va purta într-o lume romanistă din care, cu siguranță, nu veți mai vrea să ieșiți prea curând. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Jocul minciunii, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2018

Traducere: Ionela Chirilă 

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, şi urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziţionate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. O puteţi urmări pe www.ruthware.com. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul.

„E o minciună - mai rău de-atât, o minciună pe care i-o servesc Fatimei. Aceasta era cea mai importantă regulă a Jocului Minciunii. Da, minte-i pe toți ceilalți. Dar niciodată una pe cealaltă.”

Un nou thriller semnat de scriitoarea-fenomen Ruth Ware. Mesajul vine în orele târzii ale nopții. Doar patru cuvinte: Am nevoie de voi. Isa lasă totul, își ia fetița de câteva luni în brațe și se îndreaptă spre Salten. Și-a petrecut cele mai importante zile din viața ei în internatul construit în acel ținut mlăștinos, zile a căror amintire încă o bântuie. În școală, Isa și cele trei prietene ale ei jucau adesea Jocul Minciunii, convingându-i pe oameni de cele mai scandaloase povești. Acum, după șaptesprezece ani de secrete, ceva îngrozitor a fost descoperit pe plajă. Ceva care o va aduce pe Isa față în față cu propriul trecut și cu cele trei femei pe care nu le-a văzut de ani de zile, dar pe care nu le-a uitat niciodată.

„Mă gândesc la toate minciunile pe care le-am repetat, iar și iar, până când au rămas atât de imprimate în creier, încât le simțeam ca niște adevăruri (...).”

Cu acest roman, pot spune că am citit-o integral pe Ruth Ware. Deși experiența mea anterioară n-a fost tocmai una prea groazavă cu ea (i-am mai citit 2 cărți acum câțiva ani, pe care le-am recitit anul acesta), pot spune că, pe parcurs, se pare că mi s-au mai redresat părerile: de fapt, chiar cred că Ruth Ware scrie bine, deși tinde să fie puțin redundantă și repetitivă în ceea ce privește anumite lucruri (folosirea excesivă a anumitor „cadre compoziționale, ideea de flashback-uri și secrete), dar cred că, în cele din urmă, majoritatea autorilor de cărți thriller fac asta - diferă doar modul în care se folosesc de idee, o extrapolează și o fructifică. Ei bine, Ruth Ware chiar se pricepe să ofere ceva, aș putea spune, nou, dar mai dă și rateuri în anumite direcții. Dacă ar fi să fac o oarecare ierarhie a cărților ei, în funcție de cât de mult mi-au plăcut, cred că ordinea ar fi următoarea: Moartea doamnei Westaway (5 steluțe, recenzia AICI), Femeia din cabina 10 (4 steluțe, recenzia AICI), Jocul minciunii (4 steluțe), Unul câte unul (4 steluțe, recenzia AICI) și, la coada clasamentului, romanul care mi-a plăcut cel mai puțin (și, dacă nu mă îndoiesc, chiar romanul ei de debut; 3 steluțe, recenzia AICI), Într-o pădure întunecată. Concluzionez, așadar, că Ruth Ware chiar scrie binișor - singura chestie este că, oarecum, trebuie să ai puțintică (uneori mai multă) răbdare cu romanele ei; acțiunea începe destul de greoi, dar și când începe, explodează.

„Și mă gândesc că, indiferent de cât de mult ne-am chinui să ne eliberăm, exact așa sfârșim mereu, prinse toate patru la un loc, de trecutul nostru, cu un ac de siguranță.”

Jocul minciunii chiar a fost o carte bună. Poate nu neapărat prin dinamica evenimentelor, prin cât de rapid a mers totul (deși, sincer, chiar a mers destul de rapid de la un anumit punct, deși, recunosc, după primele o sută și ceva de pagini îmi venea s-o las baltă și să mă reapuc de ea mai târziu), prin acțiunea efervescentă și toate astea, pe cât datorită faptului că, cel puțin pe mine, m-a emoționat rău de tot. Da, știu, e oarecum ciudat să zici că un roman thriller te-a emoționat, dar m-a mișcat incredibil de tare (și neașteptat) povestea celor 4 prietene, cât de devotate au fost una alteia, jocurile lor, micile minciuni nevinovate, toate chestiile acestea inside pe care le știau doar ele, până la a ascunde un secret întunecat și groaznic, a cărui descoperire ar putea să le distrugă, una câte una. Da, bineînțeles, avem de-a face cu sfântul „secret despre care pe parcurs e amintește deosebit de des, dar căruia autoarea nu-i dă un «nume», pe care nu-l «spune» cititorului, astfel încât, evident, te-ntrebi într-una «oare ce Doamne s-a întâmplat»”, și, mai apoi, acesta iese la iveală în momente cheie ale acțiunii - iar de-aici, până la sfârșit, urmează partea în care romanele lui Ruth Ware o iau just razna. Și îmi place mult, mult de tot cum reușește să creeze suspansul, tensiunea, pericolul.

„(...) E mirosul din aer. Apa, plescăind la picioarele noastre, nu ne mai e prietenă, ci poluată cu sânge. Sentimentul morții se apropie și mai mult de Moară.”

Romanul este despre 4 prietene care cresc împreună la un internat. După ce sunt extmatriculate - în condiții destul de ciudate -, fiecare o ia pe un drum propriu. După mai bine de zece ani, una are nevoie de ajutor, așa că le cheamă pe celelalte la Moară, locul în care, cândva, obișnuiau să-și petreacă serile, pe ascuns, plecând din incinta internatului din care, de altfel, n-aveau voie să plece. Ei bine, vă dați seama că, evident, cele 4 ascund, împreună, un anumit secret. Iar când acel secret, mânat de împrejurimi, este gata să iasă la iveală, viața fiecăreia dintre ele depinde de modul în care cele 4 vor reuși să joace, în continuare, așa-zisul Joc al Minciunii - un joc în care trebuie să te ții de o minciună, făcându-l pe celălalt s-o creadă, asta ori ca să ieși curat dintr-o situație, ori, pur și simplu, for fun. Dar se pare că un anumit Joc n-a mers prea bine, iar urmările sale au fost pur și simplu dezastruoase. Bun. Atât voi spune despre roman, în ceea ce privește intriga (care, sincer, chiar mi s-a părut interesantă și, mai mult decât atât, destul de originală). Dar ce mi-a plăcut la această carte cel mai mult au fost personajele, care mi s-au părut delicioase, convingătoare, efervescente, diferite, puternice și curajoase. Cu alte cuvinte, reale!

„- Nu e vorba de asta. N-am avut o copilărie frumoasă. Când ești distrus, ai toate șansele să transmiți asta mai departe.”

Am avut parte și de foarte multe întorsături de situație, dar cred că cel mai neașteptat a fost finalul cărții. Știu că după ce am terminat-o, i-am scris unei prietene care a citit cartea și, surescitat, am întrebat-o ce s-a întâmplat. Cum s-a terminat. Că eu, unul, nu mai înțeleg nimic. Eram confuz și supărat, încât cred că am citit sfârșitul de vreo 2 ori, și nici acum, măcar, n-am un răspuns prea clar. În schimb, m-am decis să-mi creez o teorie conform căreia s-a întâmplat ceea ce am vrut eu să se întâmple. Mă-nțelegeți? Că dacă m-aș fi luat după capul lui Ruth Ware, aș fi avut de judecat 2 personaje, nu doar pe unul singur. De fapt, cred că fiecare dintre ele - chiar și draga de Fatima - are ceva de ascuns, are ceva judecabil, astfel încât Ware are talentul de a-ți oferi personaje pe care să le placi, dar și să le displaci în același timp. Pe care să le iubești, de care să te atașezi, dar și pe care să le urăști, stârnindu-ți stări și nervi. Apoi, după cum am spus, mi-a plăcut mult și relația dintre cele 4 - mult de tot! O relație intensă de prietenie, consolidată prin mulți ani de aventuri împreună, destăinuiri, încredere, ajutor reciproc. Nu știu, cred că ceea ce s-a întâmplat m-a mișcat foarte mult din cauza puterii cu care personajele „au trăit situațiile”. Emoțiile lor și toată frica, surescitarea, teama și angoasa că acel secret ar putea ieși, din tenebrele trecutului, la lumină. Și nu eram pregătit pentru ce aveau să pățească dacă, într-adevăr, totul ar fi ieșit la iveală. Voiam doar să fie în continuare împreună și, tot împreună, să se bucure de viață. Dar, evident, lucrurile nu pot fi atât de light în romanele lui Ruth.

„- Nu contează. Nu vreau copii. Nu vreau să aduc un copil într-o lume ca asta.”

Patru prietene. Un legământ. Cineva însă ascunde adevărul. Și totuși, la un moment dat ceva e în neregulă. Se pare că una dintre ele încalcă o regulă a Jocului: „niciodată să ne mințim între noi”. Oare una dintre ele ascunde o minciună, cu adevărat? Și dacă da, de ce a făcut asta? Ce urmărește? Aici este vorba despre Kate, care „le invocă” pe celelalte 3 - Isa(bel), Fatima și Thea -, fiindcă are nevoie, imediat, de ajutor. Iar celelalte 3 reprezintă pilonul de salvare, catargul de pe o barcă aflată în mijlocul furtunii. Însă încrederea acestora începe să se clatine când, încetul cu încetul, își dau seama că însăși Kate, contrat regulilor Jocului, ascunde adevărul față de acestea - deci, cum să reușească să ascundă, în continuare, minciuna și secretul, atât timp cât Kate nu are de gând să le spună adevărul? Într-o atmosferă încorsetantă, obscură, apăsătoare - cea a Morii -, viețile celor 4 sunt puse în pericol nu doar de trecutul care, cu gheare ascuțite, își face loc în prezentul din ce în ce mai tensionat, dar și de situațiile bizare care se întâmplă, marea care, încetul cu încetul, își varsă apele peste țărm, aducând în lumină ceea ce Isa, Fatima, Kate și Thea încearcă, de atâția ani, să ascundă.

„Pentru că exact asta făcuserăm. Am ascuns un cadavru, deși tribunalul nu se va pronunța în acest fel. Probabil că acuzația va suna ceva de genul: împiedicarea procesului de înhumare decentă și legală a unei persoane decedate. Cunosc jargonul și pedepsele. Am căutat în lege de nenumărate ori, prefăcându-mă că verific altceva, cu degetele tremurându-mi de fiecare dată când citeam și reciteam cuvintele.”

Chiar o carte bună, Jocul minciunii. Și mă bucur că, în sfârșit, am citit toate cărțile scrise de Ruth Ware - de asemenea, mă bucură că experiența mea cu majoritatea a fost chiar una plăcută și interesantă. Nu pot spune că-s fan convins al autoarei - nu așa cum pot spune despre Liane Moriarty, Joël Dicker -, dar scrie chiar binișor, interesant, are un anume talent de a crea situații tensionate și personaje destul de impactante. Deși, într-adevăr, cărțile ei au un anumit pattern (puțin expirat, dacă e să vorbesc despre experiența mea de cititor de cărți thriller), parcă aduce, în cele din urmă, în lumina cititorului, ceva interesant; dar cred că aici depinde și de așteptările cititorului (cum am citit nenumărate thrillere, tind să fiu mai selectiv atunci când vine vorba de motivele acțiunii și intriga cărții). Dar, în cele din urmă, mă declar mulțumit - am citit niște cărți care chiar m-au prins, au mers rapid și asupra cărora, din fericire, nu trebuie să mai revin (acum am certitudinea că, într-adevăr, am citit pe bune cărțile lui Ware). Voi ați citit vreo carte scrisă de ea? Să aveți lecturi frumoase și cu mult, mult spor!

Comuniune, de Ann Patchett - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 328

Traducere: Rodica Ștefan

„Ce ciudat că toate lucrurile din trecut n-o părăseau nici măcar acum (...).”

Ann Patchett s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. Primul său roman, The Patron Saint of Liars, apare în 1992 și este ecranizat în 1998. Romanul Taft, apărut în 1994, este distins în același an cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar The Magician’s Assistant, din 1997, ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007 publică romanul Run, în 2011 Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016 Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări. Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume, apărută în revista Time. În 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters.

„În persoana ei se destingeau încă trăsături de-ale lui Beverly, în felul în care își ținea spatele drept sau în gâtul lung. E o crimă ce urme lasă trecerea timpului asupra femeilor.”

Autoare de succes, deținătoarea unor prestigioase distincții (Orange Prize for Fiction șI PEN/Faulkner Award), Ann Patchett a cucerit publicul cititor prin romane ca Belcanto și Fascinație. Scriitoarea revine în forță cu un roman cu tentă autobiografică, Comuniune, o poveste lucidă și tandră ce urmărește de-a lungul deceniilor destinele a șase copii reuniți fără voie după divorțul părinților și reconfigurarea familiilor. Scris cu umor și compasiune în egală măsură, Comuniune vorbește despre profundele legături de iubire și loialitate care ne țin împreună. În clipa în care Bert Cousins o întâlnește pe Beverly Keating la petrecerea de botez a fiicei acesteia din urmă, cei doi se simt atrași unul de celălalt cu o forța căreia nu i se pot împotrivi. Iubirea ce se naște între ei, subminând căsniciile în care amândoi se află deja, va duce la destrămarea acestora și întemeierea unei noi familii împreună cu cei șase copii cu vârste cuprinse între cinci și doisprezece ani. De-acum încolo, fetele lui Beverly, Caroline și Franny, și copiii lui Bert – Cal, Holly, Albie și Jeannette – vor pendula între două cămine. Acesta este, de fapt, punctul din care povestea pornește în forță, istorisită pe mai multe voci și din perspective diferite, fiecare dintre personaje deținând, pe rând, rolul principal și având posibilitatea de a-și desfăoura propria realitate. Patchett urmărește vreme de cincizeci de ani destinele celor șase copii ai celor două familii, interacțiunile dintre ei în momentele-cheie ale vieților lor și felul în care divorțul părinților și reconfigurarea familiilor le modelează parcursul și alegerile, trasând în tușe sigure profiluri psihologice veridice, de o mare subtilitate.

„Cei șase copii aveau în comun un singur lucru fundamental, care împingea posibila antipatie reciprocă la coada clasamentului: își detestau părinții. Îi urau.”

Știam că și această carte va fi una deosebită, întrucât, de la Ann Patchett, am mai citit și Casa Olandeză (recenzia, dacă sunteți interesați, o găsiți AICI), un roman formidabil care nu unul dintre cele mai bune citite anul acesta, ci unul dintre cele mai bune citite vreodată (și, credeți-mă, am citit multe cărți de-a lungul anilor). Deci, am știut că Ann Patchett are să-mi ofere, și de data aceasta, o poveste fascinantă, emoționantă, umană și reală, cu tente autobiografice, un roman subtil și profund care încadrează, printr-o eleganță și cu o subtilitate aparte, o poveste despre viață, despre momentele mici care contează și se dovedesc a fi, mai târziu, mărețe. Un roman deosebit, cu un rafinament pe care, parcă, Ann Patchett îl accesează cu atâta ușurință încât devine incredibil de palpabil, într-o proză care transcede cititorul, îl luminează și-l răvășește - Comuniune între forța literară a autoarei, între puterea expresivă care sălășluiește între cuvintele bine alese, de-o potrivire aparte, și așteptările cititorului mișcat, până la lacrimi, de o carte care se dovedește a fi, în cele din urmă, acel „argument” de care aveam nevoie pentru a afirma, fără niciun dubiu, că Ann Patchett este una dintre scriitoarele mele preferate. 

„Fix credea foarte tare în ideea că istoria se repetă și nici măcar nu încerca s-o prezinte altfel. Dacă s-a întâmplat o dată, sigur se va întâmpla din nou.”

Da, poate această carte nu mi-a plăcut la fel de mult ca și Casa Olandeză, dar având în vedere cât de mult mi-a plăcut Casa Olandeză, este mai mult decât clar că romanul de față a fost, de asemenea, extraordinar de bun. Povestea în sine este una pe care, cu ușurință, aș putea-o integra în viața oricăruia dintre noi, chiar și în a mea, a părinților mei, a prietenilor mei sau a altor cunoscuți; o poveste, cum aș putea să spun, reală, simplă, dar nu asta interesează în proza lui Patchett - nu pe mine, cel puțin -, ci anvergura cu care reușește să livreze cititorului, parcă într-o manieră chirurgicală, extrem de precisă, înfățișări și întrupări ale emoțiilor, încât totul, dar totul devine relevant, de la cele mai mici gesturi, de la cele mai imprecise clipiri, de la cele mai irelevante respirații: o scriitură care contează prin detalii, o scriitură densă, între psihologie profundă și dramă sui generis, atât de universală, atât de apăsătoare. O poveste care te impresionează nu prin acțiune, nu prin dinamică compozițională (acestea sunt nu doar că irelevante, dar nici nu ar putea descrie prea bine romanul lui Patchett), ci prin intensitatea cu care personajele autoarei reușesc să definească nu doar stări ale sufletului, ci însuși complexitatea acestuia. Nu știu cât de ușor de înțeles este ceea ce spun - încerc să vorbesc despre unele lucruri și situații, să spun așa, care sunt greu de teoretizat când vine vorba de a vorbi despre o carte; cred, de altfel, că unele cărți trebuie doar trăite - și-atât -, nicidecum discutate. Așadar, vorbesc, pe cât mi-este posibil, de experiența pe care am avut-o eu cu romanul lui Patchett: o experiență memorabilă, așa cum a fost și cea cu prima carte scrisă de ea pe care am citit-o.

„Albie, care trăise atâta timp la limită, și uneori rătăcise dincolo de ea, se uită pe fereastră la toate acele lumini aprinse în nenumăratele apartamente din Brooklyn. Se întreba dacă asta făceau oamenii - pregăteau masa împreună cu ai lor, țineau copii în brațe, își povesteau unii altora întâmplările de peste zi? Așa arăta viața pentru ei?”

Nu cred nici că este cazul să spun cât m-am gândit la această carte după ce am terminat-o. Personajele au rămas mult, mult timp înrădăcinate în mintea mea. În sufletul meu. Probabil dovadă stă și faptul că scriu această recenzia la aproximativ o lună (dacă nu mai bine) de când am terminat de citit cartea - am simțit nevoia să o las să sedimenteze, deoarece cu siguranță nu mi-aș fi găsit atunci cuvintele potrivite spre a vorbi despre ea (cum, de altfel, simt că nu mi le găsesc nici acum). Cred că mi-ar face mare plăcere să fac parte dintr-un grup de discuții despre această carte - n-ar mai trebui să găsesc o formă estetică, neapărat, de a vorbi despre ea. Deci, vă rog să mă invitați și primiți în unul, dacă există așa ceva. În schimb, încerc să mă limitez, pe cât pot, la a nu vorbi despre ce s-a întâmplat în carte. Poate există anumite întrebări la care, după ce am terminat romanul, n-am găsit încă răspuns, sau poate că unele lucruri, de fapt, mai bine nici n-ar trebui întrebate. Oricum ar fi, Comuniune este o carte care străbate perioade de timp, relevând, încă o dată, cât de importante sunt micile decizii (aparent banale) pe care le facem și cât de mult, în cele din urmă, se intensifică, cresc în dimensiuni, atingând cote uriașe, odată cu trecerea timpului. 

„Era vorba despre inestimabila povară a vieții lor: casele, profesiile, prieteniile, căsătoriile, copiii, de parcă tocmai lucrurile pe care și le doriseră și pentru care munciseră făcuseră imposibilă orice soi de fericire. Copiii, care la început par să fie doar poetici și fermecători, sunt mai degrabă ca un cuib de vipere (...). Poate că asta era adevărata problemă, emblematică pentru toate greutățile care nu pot fi depășite.”

Personajele și situațiile, inspirate oarecum destul de clar din viața reală a lui Patchett, rezonează cu o realitate palpabilă; conexiunile, deci, se fac între evenimente și consecințele lor, susținute de un spirit observațional extrem de dezvoltat al autoarei. Un roman care aruncă o lumină fascinantă asupra modului în care schimbarea - care vine în moduri din ce în ce în ce mai necunoscute - ne poate afecta viața, respectiv cât de bruște sunt urmările ei; dar și asupra modului în care, înfruntând lumea cu ajutorul sprijinului și a celor cu care „am fost aruncați împreună”, putem găsi o anumită „hrană sufletească”, un anumit pilon de salvare de pe o barcă aflată în mijlocul furtunii. O frescă încântătoare, tristă, copleșitoare, a unor oameni aflați în situații tensionate, sucite, ceea ce conturează un portret de familie avangardist, distorsionat, dar care, din depărtare, pare să fie o operă de artă - un mare roman despre momente aparent banale. Și totuși, parcă Patchett păstrează o urmă de amuzament în romanul acesta, o viziune, cum să zic, detașată și rece, rece și detașată, dar în același timp emoționantă și simbiotică, reușind, deci, să relateze, cu pasiune, momente din propria-i viață, parcă dând un save-as book unei anumite perioade care i-a marcat existența. 

„- Mama ta n-a aflat despre film, nu-i așa?

- Mama n-a aflat nici despre carte, a spus el. După câte se pare, un roman nu e cel mai rău loc în care să ascunzi unele lucruri.”

Patchett are un talent formidabil de a decela, de a scoate în evidență inflexiuni ale comportamentului uman, ceea ce nu poate sugera decât cât de bine reușește „să pătrundă” în sufletul oamenilor, în psihologia acestora, oferind cititorului, cu o sublimă grație, durerile, convingerile, trăirile și emoțiile acestora. Din acest moment, Comuniune depășește „statutul fizic de carte”, devenind un act oficial al identității umane, o explicație, o teoremă, dar păstrând formele estetice viabile ale scriiturii lui Patchett. Într-adevăr, Patchett chiar a devenit una dintre scriitoarele mele preferate, deoarece, cu fiecare carte citită (și deși am citit doar două, sunt sigur că și celelalte sunt la fel de formidabile), mi-a oferit nu doar povești de viață, dar și personaje memorabile, complexe, puternice și de o anume inteligență și sensibilitate. Deci, până la următorul roman scris de Ann Patchett pe care îl voi citi, voi avea timp să meditez și mai mult asupra acestuia. Sunt tare curios dacă voi ați citit vreo carte scrisă de această autoare! Să aveți doar lecturi pe placul vostru și mult, mult spor!

Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp, de Jim Al-Khalili - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 308

Traducere: Vlad Zografi 

Jim Al-Khalili (n. 1962) este profesor de fizică teoretică la Universitatea din Surrey, Marea Britanie. Pe lângă cariera de cercetare în fizică nucleară, s-a dedicat popularizării științei prin articole, cărți, emisiuni radio și TV, devenind una dintre cele mai cunoscute persoane publice din Marea Britanie care prezintă publicului larg cercetările actuale din fizică și cosmologie. Pentru activitatea de popularizare a științei a fost distins cu Medalia Hawking pentru Comunicare Științifică, Premiul Faraday și Medalia Kelvin. Între cărțile sale amintim: Nucleus: A Trip into the Heart of Matter, Quantum: A Guide for the Perplexed, Paradox: The Nine Greatest Enigmas in Science și The World According to Physics. A editat, de asemenea, volumul Extratereștrii. Ce spune știința despre viața în univers (Humanitas, 2020).

„Ne putem închipui Galaxia ca pe un mare oraș de stele, Soarele aflându-se în suburbiile moderne, departe de agitația din centrul orașului. Toate stelele pe care le vedem pe cer cu ochiul liber sunt din Galaxia noastră, dar există multe miliarde de alte galaxii, fiecare cu propria ei populație de stele. Foarte puține dintre aceste stele, și dintre cele din galaxiile învecinate, pot fi văzute distinct fie și cu telescopul. Le putem vedea cu ochiul liber doar dacă explodează ca supernove, atunci când întrec în strălucire pentru scurt timp toate stelele din acea galaxie luate împreună.”

E oare posibilă călătoria în timp? Ce s-ar întâmpla dacă te-ai întoarce în trecut, înainte să te naști, și ai încerca să împiedici venirea ta pe lume? Ți-ar fi imposibil să reușești? Ce te-ar constrânge? Sau, dacă ai reuși, te-ai afla oare într-un univers paralel, în care n-ai apucat să exiști? Dar cum apar asemenea universuri paralele? Acesta e genul de întrebări cu care se confruntă ideea atât de tentantă a călătoriei în timp, iar ele conduc la paradoxuri stranii. Interesant e însă că teoriile din fizica actuală nu exclud complet posibilitatea vizitării trecutului, ceea ce ar însemna că meseria de istoric e mai nesigură decât ne-am închipui. Pentru a explica problemele pe care călătoria în timp le pune fizicienilor, Jim Al-Khalili prezintă într-un stil accesibil și intuitiv elementele de bază ale relativității și mecanicii cuantice, teoriile cu ajutorul cărora ar putea fi construită o ipotetică mașină a timpului – folosind, de pildă, misterioasele găuri de vierme, a căror existență în univers nu e încă demonstrată. Cartea lui Al-Khalili îmbină în mod ideal speculațiile pasionante cu rigoarea științifică. 

„(...) Este clar că [Universul] are o structură neomogenă la fiecare scară: de la stele la galaxii, roiuri și superroiuri, materia tinde să se aglomereze neomogen. Aglomerarea se datorează, desigur, atotputernicei forțe gravitaționale care dictează structura întregului Univers.”

„Bănuiesc că întrebările privind semnificația timpului – dacă se scurge, dacă trecutul și viitorul coexistă cu prezentul și dacă într-o bună zi vom putea vizita trecutul – depășesc curiozitatea științifică. Într-un fel, asta m-a ajutat să scriu cartea de față: n-a trebuit să depun prea mult efort pentru a vă convinge că subiectul ei e pasionant.“ — Jim Al-Khalili

„Gravitația face ca galaxiile să se aglomereze în roiuri și superroiuri, iar atracția gravitațională a întregului Univers îi determină forma.”

Poate nu v-am spus niciodată cât de mult mă pasionează subiectele fizicii teoretice (cea care explică, mai cu seamă din punct de vedere, mecanisme care momentan rămân abstracte fizicii practice; abundă de formule, raționamente deseori greu accesibile neinițiaților și celor care nu au o anumită pregătire fundamentată de un studiu intens, de lungă durată) dar, în aceeași măsură, cât de greu accesibile îmi sunt și cât de sincopat reușesc să înțeleg anumite aspecte - este, așadar, clar, că voi rămâne doar cu o „cunoaștere superficială” a acestor lucruri, a acestor subiecte, însă întotdeauna voi fi din ce în ce mai pasionat spre a citi cărți cu și despre fizică teoretică. Cartea de față, Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp, scrisă de fizicianul Jim Al-Khalili, n-a făcut decât să-mi ofere o călătorie minunată printr-o lume ale cărei porți vor fi întotdeauna deschise, dar în care pot pătrunde doar cei care cunosc magia fizicii, sunt familiarizați cu diferite teorii și premise, și sunt gata oricând să se piardă într-un studiu intens, în vederea încercării - atât de solicitante - de a elucida misterele lumii în care trăim și, astfel, de a aduce răspunsuri acelor întrebări care, cândva, nu numai că nici nu se întrevedeau a fi puse, dar nu-și aveau răspunsuri nici măcar în teorie.

„Cei mai mari fizicieni ai lumii sunt toți de acord cu faptul că, dacă cineva nu-i tulburat despre ce ne spune mecanica cuantică despre lumea în care trăim, înseamnă că n-a înțeles cu adevărat mecanica cuantică (...). Mecanica cuantică se află la baza întregii chimii și electronici moderne. Fără ea, n-am fi putut înțelege structura cristalelor sau inventa laserele și circuitele integrate.” 

Astăzi, în momentul de față, în anul 2021, știm - oarecum - câte ceva despre lumea în care trăim (e așa vag, de fapt, așa de impropriu să spunem cu certitudine că într-adevăr știm; dar da, știm, chiar am reușit să găsim răspunsuri la anumite întrebări, chiar am reușit să explicăm anumite fenomene - și vorbesc folosind „termeni colectivi”, întrucât lumea în care trăim e a noastră, a tuturor, și de asemenea nu vorbesc aici despre simțul unei proprietăți exacerbate, ci prin însăși cuantificarea noastră ca specie care trăiește pe acest Pământ -, prin munca a milioane de oameni de știință care și-au încredințat ani întregi cercetărilor, abstractizării, aducând tot mai multe noutăți, făcând tot mai multe descoperiri fascinante și efervescente, gândindu-se că un răspuns, de fapt, aduce cu sine și mai multe întrebări). Iar în domeniul fizicii, în domeniul acesta atât de complex și pe cât de rațional, pe atât de abastract și inaccesibil, s-au făcut descoperiri care nu doar că au revoluționat ceea ce știam până acum, dar au deschis și porțile spre marile secrete ale acestei lumi. Și, bineînțeles, totul a început cu Einstein. De altfel, în cartea de față, Jim Al-Khalili popularizează, în termeni specifici, unele dintre rezultatele ecuațiilor relativității emise de Einstein. Ei bine, e posibil ca aceste lucruri să nu fie chiar noutăți pentru unii dintre noi, mai ales dacă suntem cititori ai acestui gen de cărți - cărți de știință și de popularizare a științei (eu, unul sunt un cititor înfocat al acestor tipuri de cărți). 

„Structura unei găuri negre e așadar foarte simplă. Are un centru (singularitatea) și o suprafață (orizontul evenimentelor). Tot restul e gravitație. Ceea ce fascinează la găurile negre este modul în care imensa lor gravitație influențează spațiul (și timpul) din vecinătate.”

Cartea în sine are scopul de a descrie - cu îndemânare, inteligență și într-un mod accesibil, „la nivel elementar (...), câteva dintre ideile și teoriile din fizica modernă așa încât oricine să le înțeleagă, cu condiția, desigur, să fie suficient de interesat pentru a alege de la bun început să citească o asemenea carte”. Deci, Jim Al-Khalili încearcă să se descotorosească de acele elemente de „jargoneză” care ar putea îngreuna, deosebit de mult, lecturarea acestei cărți - și, credeți-mă, chiar dacă sunt familiarizat cu mulți termeni din domeniul fizicii, vă pot spune cu certitudine că această carte chiar reușește să fie scrisă într-o manieră accesibilă și publicului mai puțin inițiat. Vorbim, așadar, de o serie de fenomene fizice care atent analizate de către Al-Khalili - cum ar fi, să zicem, deformarea spațiului-timp, drept agent cauzal al gravitației, Paradoxul lui Olber, radiația cosmică de fond și multe alte aspecte legate de fenomenul Big Bang și expansiunea universului -, familiarizând cititorul și apropiindu-l de o înțelegere mult mai clară a teoriilor fizicii. Analogii relevante sunt des întâlnite în carte, astfel încât lectura să fie și mai ușoară, cum ar fi fenomenul legat de modul în care realitatea este deformată de gravitație - analogia unei „foi de cauciuc”, însă cu mențiunea că acest comportament are loc în mai multe dimensiuni decât cele ocupate, în sine, de o foaie de cauciuc. 

„Voi lăsa deocamdată deoparte toate obiecțiile (întemeiate) față de călătoria în timp, și voi adopta perspectiva pragmatică și foarte optimistă după care, câtă vreme călătoria în timp nu e interzisă de legile fizicii așa cum le înțelegem azi, există o speranță. Voi arăta cum am putea construi cea mai simplă mașină a timpului. Să nu înțelegeți de aici că m-am hotărât să accept posibilitatea călătoriei în timp, ci doar că pentru moment, asumându-mi riscurile, înclin balanța în favoarea ei.”

Ca întotdeauna, a fost abordat și subiectul relativității (eu și fizica și mecanica cuantică n-avem delooooc o relație de prietenie), care se aplică în genere atunci când un obiect are o viteză cuantificabilă la o fracțiune apreciabilă din viteza luminii - normal, cel mai rapid „vehicul” fabricat de om este (probabil) o rachetă, însă mă îndoiesc că mulți dintre noi vor avea ocazia să conducă, vreodată, așa ceva (deci, aceste teorii - să zicem, deformarea conceptului de „timp” pentru mine, fiind pe Pământ, și pentru cineva aflat într-o rachetă undeva prin eternul spațiul - vor rămâne, așadar, doar teorii, eu neputând decât să mă încred în datele științifice obținute de cei care fac cercetări minuțioase în acest domeniu). Deci, la o atingere a unei fracțiuni apreciabile din viteza luminii, curgerea timpului încetinește. Infinitezimal - aproape -, dar totuși s-a constat că încetinește. Datorită, așadar, ecuației echivalenței masă-energie (pentru care este cunoscut Einstein), pe măsură ce te apropii de viteza luminii, vei începe să câștigi masă. Interesant, nu? Ca orice altceva înseamnă fizica - o știință capabilă să explice și să teoretizeze Universul. N-ai cum să nu fii fascinat, până la patos, de așa ceva!

„Așadar, care a fost primul eveniment din Universul nou creat, dacă nu Big Bang-ul? Fizicianul Paul Davies, care a studiat în amănunt problema naturii timpului, spune că nu putea să fie existat un prim eveniment, e ca și cum te-ai întreba care e primul număr mai mare decât zero.”

În final, aș putea spune că titlul cărții chiar este unul precis - cartea acoperă și încearcă să explice elementele standard, de bază ale relativității (un subiect, de altfel, popular în ziua de astăzi), iar apoi intră în detaliile necesare (dar fără a pierde cititorul în această lume atât de complexă) înțelegerii mult mai exacte a modurilor în care relativitatea ar putea permite călătoria în timp, descriind, de asemenea, ce sunt găurile negre, cum funcționează; același lucru fiind valabil și pentru găurile de vierme. Sau, spre exemplu, dacă ar fi posibil să utilizezi energia unei găuri negre - sau modul de „funcționare” a acesteia - în vederea obținerii unei noi surse de energie regenerabile, cu un potențial (aproape) infinit de valorificare. Purtând cititorul printr-o lume nemărginită, efervescentă, a posibilităților, chiar aș putea spune că Jim Al-Khalili dă dovadă de un spirit liric, visător, deoarece se poate simți cât de pasionat este de acest domeniu, cât de mult îl atrage, cât de mult îl solicită și-n același timp cât de mulțumit este de munca sa de cercetare - aceste lucruri pot fi observate cu ușurință în Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp. Și de rezultatele pe care, într-o sinergie aparte, oamenii de știință au reușit să le obținută - cu speranța că, poate cândva, vor reuși să descifreze acel cod secret care stă scris în limba Universului infinit în care trăim. 

„Există două moduri de a te întoarce în trecut. Unul este de a te întoarce prin timp, așa încât acele ceasului tău să se rotească în sens invers. Asta presupune viteze mai mari decât viteza luminii, ceea ce e imposibil, și nu despre acest gen de călătorie în timp vreau să vorbesc aici. Celălalt mod este de a călători simțind că înaintezi în timp (timpul tău local curge înainte), dar deplasându-te de-a lungul unui drum deformat prin spațiu-timp, care te duce înapoi în trecutul tău (ca și cum ai parcurge o buclă într-un montagne russe). O asemenea buclă se numește curbă temporală închisă, și a fost subiectul unor cercetări teoretice intense în anii 1990.”

Ar mai fi multe de spus, dar vă las pe voi să descoperiți știința din spatele acestei cărți. Chiar mi-a plăcut, am recomandat-o deja pasionaților de subiect pe care-i știam - ce-i drept, chiar poți să descoperi niște teorii interesante, pe care le poți împărtăși cu prietenii tăi (că să pici fain la o petrecere!); de asemenea, mă bucură enorm faptul că, la sfârșitul cărții, am găsit o bibligorafie vastă la care pot oricând să apelez dacă am nevoie de niște lămuriri și răspunsuri suplimentare! Ador cărțile de știință, le simt ca niște cursuri scrise într-un limbaj de care nu m-aș plictisi vreodată, mult mai accesibil, mult mai incitant față de cursurile plictisitoare, pline de numere și teorii deseori abstracte care îi sunt livrate unui student la facultate. Voi citiți cărți de popularizare a științei? Dacă da, sunt tare curios ce recomandări aveți pentru mine (deoarece eu aș avea destul de multe recomandări pentru voi; și chiar am, de fapt, după cum puteți observa! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!