O familie modernă, de Cheon Myeong-kwan - Recenzie

Editura: Univers

Categoria: Ficțiune

Colecția: Romanul secolului XXI

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2021

Traducere: Tae Hyun Oum

Scriitorul coreean Cheon Myeong-kwan s-a născut în 1964. A scris mai multe scenarii de film, dintre care doar unele au fost produse. Dezamăgit de lumea cinematografică, a început să scrie literatură, iar prima povestire publicată, Eu și Frank, i-a adus premiul pentru debut al Editurii Munhakdongne. Au urmat trei romane – Balena (2004), O familie modernă (2010) și Unchiul meu Bruce Lee (2012) – și un volum de povestiri, Vesela menajeră Marisa (2006). Romanul O familie modernă a fost tradus în engleză și franceză, iar ecranizarea lui s-a bucurat de un mare succes. 

„Doi frați care nu se mai văzuseră de doi ani se uitau sfidător unul la altul. Era o situație extrem de încordată, în care doi bărbați de vârstă mijlocie care eșuaseră în viață își disputau terenul.”

Încap în micul apartament al unei mame cei trei copii ai ei, acum adulți de vârstă mijlocie (un cineast ratat, un interlop cu limbaj colorat și o soră divorțată) plus o nepoată adolescentă și o colecție de opere ale lui Hemingway? Răspunsul: e complicat. Vieți cu startul luat greșit, conflicte, secrete de familie, situații comice sau grotești se amestecă în povestea acestei familii disfuncționale care, în felul ei, înfruntă dezastrele cotidiene. Romanul lui Cheon Myeong-kwan face haz de societatea coreeană și totodată spulberă, cu umor, multe iluzii despre relațiile de familie.

„La douăzeci de ani după ce plecaserăm de acasă, cei trei frați ajunși la vârsta a doua ne adunaserăm extenuați din nou la mama. Fiecare plecase cu un vis, însă aceste visuri nu rezistaseră sub povara realității și se spulberaseră. Tustrei ne întorsesem în dizgrație, divorțați, ajunși la faliment sau cu cazier și incompetenți, însă mama ne primisese fără nici o condiție și începuse să pregătească fiecare masă, la fel ca înainte.”

Eu, în general, nu prea abordezi scriitori asiatici, deși mulți scriu cu o oarecare efervescență stilistică, cu o pasiune exotică și cu o voce literară diferită - bineînțeles - față de majoritatea autorilor pe care, în mod obișnuit și uzual, îi abordez. Însă, nu știu, este ceva (acel ceva pe care nu îl pot defini sau numi) care parcă mă reține; probabil, așa cum s-a întâmplat și cu genul de cărți fantasy (2021 a fost primul an în care am citit cărți din această tagmă literară), trebuie să mai aștept, adică să le aștept timpul, cum s-ar spune. Dar, oricum, uite că se mai întâmplă ca printre lecturile mele - majoritar, cărți scrise de autori europeni -, să se numere și câte o carte scrisă de un autor asiatic; iar când lectura se dovedește a fi fost și una chiar bună, așa cum s-a întâmplat cu romanul lui Cheon Myeong-kwan, O familie modernă, lucrurile nu pot fi decât îmbucurătoare și, evident, încurajatoare. Înainte de a trece la a vorbi, propriu-zis, despre această carte, vreau să-i mulțumesc discret Mirelei, de la Editura Univers, pentru inspirata recomandare - altfel, nu cred că aș fi ajuns (cel puțin, nu prea devreme) la romanul lui Cheon Myeong-kwan. 

    „(...) ca și cum aș fi fost o persoană care nu iubise pe nimeni niciodată. Deci, așa devenisem un monstru! Un monstru lipsit de un sens în viață, care își pierduse sentimentele și care, de la atâta alcool, nu mai credea în iubire... Asta era imaginea mea la patruzeci și opt de ani pe care tocmai o descoperisem.”

Așadar, o familie modernă - cu toții, din perspectiva personajului principal, „domnul regizor Oh”, un cineast fără prea mult succes, cu o carieră destul de ratată, deși a fost „singurul care a mers la facultate”, deci, domnul Oh, care „a vândut tot ce putea fi vândut”, și care, probabil, și-ar fi vândut și mama, căzut în patima patologică a alcoolului, îi consideră pe toți niște ratați. Ei, bine, acestă realitate nu-i tocmai departe de a fi adevărată: într-o satirizare ironică, acidă, cum pot să nu fie ratați niște bărbați trecuți de vârsta de patruzeci de ani care încă trăiesc la mama acasă, deci pe spatele ei, pe munca ei, deci „alimentați” de o femeie bătrână care, totuși, pare că încă reușește să se țină bine?! Vorbim aici de regizorul Oh, dar și de fratele său, magnificul și nesfârșitul frate, de peste 120 de kilograme, care nu știe decât să mânânce și să doarmă și să doarmă și să mănânge, acompaniat, în cele mai nepotrivite momente, de niște pârțuri care ar putea trezi și morții (nu doar prin zgomot, ci și din cauza mirosului, probabil). Iar „aventura” capătă proporții și mai mari în momentul în care, în casă, se reîntoarce și Mi-yeon, sora acestora, dar nu singură, ci la pachet cu fiica acesteia; tabloul este, așadar, complet și desăvârșit, lipsind doar tatăl celor 3, mort într-un accident petrecut cu câțiva ani în urmă (irelevant când s-a întâmplat, fiindcă, oricum, după vreo câteva luni de la moartea acestuia, lipsa-i era trecută cu vederea). 

„Din punctul meu de vedere, definiția iubirii era, pentru femei, «dorința de a-l stoarce de bani pe un bărbat competent și e a trăi tot restul vieții pe banii lui», în timp ce, pentru bărbați, definiția iubirii era «aspirația la un pântece tânăr și proaspăt, care să nască și să îi crească niște progenituri sănătoase». Chiar dacă sună trist, aceasta este esența iubirii. Toate definițiile care se îndepărtează de la această esență sunt doar niște minciuni menite să înșele oamenii.”

O frescă de familie absolut colorată și pur și simplu delicioasă. N-aș putea spune prea multe despre ce se întâmplă în carte, fiindcă, sincer, acțiunea nu-i una tocmai colosală; interesul îl fac micile detalii de zi cu zi, întâmplările absolut firești din viața acestei familii moderne, cu toate replicile acide și cu toate discuțiile care au loc între frate și frate, copil și mamă, unchi și nepoată, mamă și fiică - totul, în cele din urmă, reiterează potretul unei familii dezechilibrate, absurde, în care întâmplările devin parcă piloni ai societății coreene contemporane - toți, în cele din urmă, par să fie așa; iar prezența bătrânelor-radar, care știu efectiv orice mișcare din cartierul sărăcăcios în care apartamentul 302 este localizat, potențează parcă și mai mult veridicitatea acestei cărți, realismul situațiilor. Evident, există anumite intrigi și în romanul lui Cheon Myeong-kwan, anumite secrete care, sincer, mai degrabă ar fi rămas până la sfârșit secrete, deoarece descoperirea lor tulbură și mai mult echilibrul (deja precar și fragil) al acestei familii. Se-ntâmplă multe, da, dar eu cred că accentul poveștii pică, ascuțit și fix, mai mult pe personajele create: de departe, Oh și Barosul au fost preferații mei (și mai ales acest baros, o dihanie de om care, când era mic, umbla cu o cărămidă în ghiozdan, gata oricând să spargă țeasta oricui avea să i se împotrivească, fie și în cele mai cumpătate situații). 

„(...) în realitatea în care trăiam eu nu exista nimic clar: intriga devia aiurea, de parcă s-ar fi rătăcit, iar rutina incoerentă a vieții se repeta încontinuu.”

Mi-a plăcut enorm evoluția lor, felul în care totul, încetul cu încetul, parcă se îndrepta într-un punct în care, iarăși, era firesc să se ajungă; adevărurile care au ieșit la iveală, încercările lui Oh și ale Barosului de „a deveni bărbați”, de a ieși din starea de vegetație în care se regăseau de ani buni; de a scăpa de parazitismul mamei lor, femeia care le punea mâncare sub nas și, încă, îi îngrijea ca niște preșcolari - și totuși, femeia aceasta încă reușea să zâmbească, își găsise, parcă, în sfârșit liniștea, știindu-i iarăși acasă și în siguranță pe cei trei copii ai ei. Însă ascunde ea ceva, iar ceea ce, mai târziu, are să iasă la iveală, va culmina într-o rupere de nori literară - așa cum era de așteptat, fiecare va avea să tragă foloasele (să spun așa), funcție de ceea ce s-a întâmplat în trecut. Iar dintr-un punct, O familie modernă are și un strop de thriller, dincolo de a fi un roman menit să caricaturizeze societatea coreeană, făcând haz - într-un mod deloc ofensator - de societatea contemporană personajelor. 

„Piesele de puzzle ale istoriei familiei noastre se potriveau în sfârșit.”

Chiar a fost un roman bun, pe care l-am citit pe nerăsuflate, bucurându-mă de niște personaje delicioase, convingătoare, care mi-au stârnit hazul, m-au făcut să râd și, în același timp, mi-au stârnit empatie și o oarecare milă (e un cuvânt mare, exagerat, dar înțelegeți ce vreau să spun), știind că într-adevăr există situații în care unele familii chiar se regăsesc în aceste circumstanțe. Însă, atât timp cât există înțelegere și pace (și, culmea, tocmai în această familie modernă din romanul lui Cheon Myeong-kwan, liniștea și pacea lipsesc cu desăvârșire, fiind înlocuite de haos și violență), deci, atât timp cât cele 2 variabile vor fi existat, cu siguranță nu mai contează nici numărul de persoane dintr-o casă, nici ideile polarizante pe care acestea și le împărtășesc. Vă recomand romanul cu drag, este o lectură ușoară, antrenantă, chiar diferită aș putea spune, scrisă într-o voce ironică, plină de umor, însă culminând într-un final emoționant și moralizator. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, și de o zi de duminică liniștită!

Inimă frântă, de Akira Mizubayashi - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2021

Traducere: Mădălina Ghiu

„Ar trebui să fim egali în fața limbii și prin limbă...”

Scriitorul japonez de expresie franceză Akira Mizubayashi s-a născut în 1951. După studii la Universitatea Națională de Limbi și Civilizații Străine din Tokyo, a plecat în Franța în 1973 și a urmat o pregătire pedagogică la Montpellier pentru a deveni profesor de limba franceză. În 1976, a absolvit la Tokyo un masterat de literatură modernă, apoi, în 1979, s-a întors în Franța ca student la École Normale Supérieure, unde și-a susținut doctoratul cu o teză despre Jean-Jacques Rousseau. Din 1983 predă limba franceză la Tokyo. În 2011, a câștigat Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises, precum și Prix littéraire de l’Asie pentru debutul său, Une langue venue d’ailleurs (2010). În 2013, a obținut Prix littéraire Richelieu de la francophonie. A mai publicat autobiografia Mélodie. Chronique d’une passion (2014), eseul Petit éloge de l’errance (2014), precum și romanele Un amour de Mille-ans (2017) și Inimă frântă (Âme brisée, 2019; Humanitas Fiction, 2021), recompensat în 2020 cu Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothèque pour tous, Prix de la Ville de Deauville și Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud. În 2014 i s-a acordat distincția Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres.

„(...) În lumea de astăzi, suntem inevitabil supuși statului. Fiecare ar trebui să se definească în primul rând și înainte de toate ca o individ mai presus de orice apartenență. Sunt cu siguranță chinezoaică, vorbesc chineză, dar nu aș vrea să fiu redusă la asta... Individualitatea mea nu este definită de locul întâmplător al nașterii mele, ea înseamnă totuși altceva.”

Dincolo de explorarea memoriei, dezrădăcinării și a doliului imposibil, cartea lui Akira Mizubayashi face să fuzioneze literatura și muzica, două forme de artă care, devenind însuși materialul vieții, se opun morții. Piesa mică, dar vitală, din lemn de molid, aflată în corpul unui instrument cu coarde, care asigură calitatea, propagarea și uniformitatea vibrațiilor, se numește în limba franceză suflet, iar în română, inimă. Romanul parcurge lungul drum spre vindecare al mai multor inimi frânte, un drum cât o viață, departe și în același timp aproape de casă, marcat de amintiri și dureri ascunse, de răni ce par cu neputință de cicatrizat. Concepută în patru părți, aidoma Cvartetului de coarde nr. 13, Rosamunde, de Schubert, această poveste pendulând între două continente și două lumi, în care un bol de orez amestecat cu ou crud devine madlenă proustiană, este mai mult decât o căutare de sine, este un omagiu adus forței nemuritoare a muzicii și umanismului ca stare de spirit universală.

„Arta sa de lutier, arta de a reda sunetele inimii, ale sufletului, ale vieții interioare, ale celei mai negre melancolii, dar și pe ale celei mai profunde bucurii (...) arta sa, așadar, în întregime dedicată slujirii emoțiilor umane, nu era altceva decât încercarea de a atenua durerea traumatică rezultată din distrugerea fulgerătoare a ceea ce te leagă cel mai puternic de lume și de viață.”

Pot începe recenzia în acest mod: ♥️? Bineînțeles că pot. Romanul lui Mizubayashi, Inimă frântă, mi s-a părut de-o delicatețe aproape palpabilă, de-o frumusețe înduioșătoare, magică, și m-a făcut încă o dată să-mi dau seama cât de ușor este să fim fericiți dacă știm cum, în artă, să ne găsim liniștea și echilibrul. Deși începe într-un mod oarecum brutal (un băiețel care se ascunde într-un dulap, fiind martor la scena în care un soldat japonez distruge, fără milă, vioara tatălui său), abordând niște teme destul de sensibile, romanul lui Mizubayashi urmărește, într-o cărticică destul de mică în ceea ce privește numărul de pagini, o întreagă viață de om (mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de proza lui Eric-Emmanuel Schmitt, care în cărțile sale - de mici dimensiuni - reușește să suprindă povești de-o anvergură extraordinară): viața lui Rei, băiețelul care, de mic, este martor al suferințelor acestei lumi întunecate, în circumstanțele războiului. Trebuie să specific că această carte nu este o carte a acțiunii, dimpotrivă, poți avea foarte ușor senzația că totul se petrece într-un cadru limitat, ceea ce, oricum, nu contează, pentru că în romanul lui Mizubayashi ceea ce primează este intensitatea trăirilor, emoțiile și gândurile, amintirile și trecutul. Și ideea că, oricând, un simplu gest, o simplă întâmplare de doar câteva secunde, poate schimba polarizant viața cuiva, oferindu-i o lumină de speranță în cea mai întunecată beznă.

„Un munte de emoții înghețate a început să se topească încet-încet sub efectul acestei călduri interioare adormite, asemănătoare cu cea a unui urs brun din America, aflat în hibernare, care se trezește încet și prinde viață treptat, pe măsură ce primăvara mult așteptată sosește.

Timpul ieșea din amorțeală, se cutremura din nou.”

Chiar am fost impresionat de această carte, o odă adusă artei, muzicii înălțătoare, marilor compozitori ai acestei lumi. Vioara, acel instrument muzical care, în mâinile artistului, devine însăși o limbă universală, o limbă a muzicii care străbate toate granițele culturale, politice, naționale, aducând laolaltă oameni care împărtășesc aceleași credințe și valori; în cartea de față, iubirea autorului față de muzică, față de artă este, într-adevăr, reală, se simte radiind prin paginile acestei cărți. Și nu aș vrea să vorbesc, întocmai, despre această carte, despre ce se întâmplă, fiindcă, ce-i drept, nu se întâmplă prea multe - fiindcă, așa cum am mai spus, asta nici măcar nu conteaz; ceea ce contează sunt ideile pe care Mizubayashi le întrupează în personajele sale, și doar câteva întâmplări cheie devin relevante în a înțelege, de fapt, această carte: eu, unul, am perceput totul ca fiind un fel de efect al fluturelui, în care o întâmplare din trecut, o întâmplare - aparent - atât de nesemnificativă, a avut puterea de a crea niște destine atât de frumoase, de a face posibile atât de multe visuri. De a readuce, după ani și ani, oameni împreună, într-o dovadă a faptului că, în această lume, totul se întâmlă într-o ordine absolut firească.

„- Avea o relație extrem de intensă cu muzica. Era ceva absolut indispensabil pentru echilibrul psihicului său... care a fost într-un mod aparte fragilizat de război. Nu mi-a povestit decât o singură dată despre viața lui în armată, desre experiențele sale. Despre nebunia colectivă pe care muzica militară a exaltat-o excessiv, a păstrat doar o singură amintire de coșmar, cred...”

Pentru Rei, parcă însăși viața înseamnă doar munca în a reconstrui vioara tatălui său, cea distrusă de către soldatul japonez: acesta devine lutier și, printr-o muncă asiduă de ani de zile, susținut constant de dragostea sa pentru muzică - o „moștenire” de la tatăl său -, în cele din urmă reușește s-o readucă într-o formă utilizabilă. Această „încercare” parcă despinsă din mitologia greacă, într-o probă herculeană, am asemănat-o cu însăși „reclădirea propriului suflet”, un fel de purificare de amintirile trecutului care poate nu-i dădeau pace, care poate îl măcinau. Emoția cărții, minimalismul detaliilor, acuratețea, „distanțarea” relativă, modestia autorului; pasaje scurte care evocă drama cărții. Nu mi s-a părut întâmplător faptul că Rei a fost adoptat de un cuplu de francezi și crescut în Franța, aceasă țară pentru care Akira Mizubayashi păstrează și manifestă dragoste necondiționată. Chiar m-am gândit, de fapt, poate chiar există elemente autobiografice în povestea „fictivă” a lui Rei. Cine știe? 

„Sufletul meu, dacă pot spune așa, ar fi rămas pentru totdeauna țintuit pe un perete aspru, aici, în lumea asta, ca un zmeu prins în frunzișul des al unui copac (...). V-ați pierdut tatăl în ziua aceea de 6 noiembrie 1938, în condiții tragice, dar, în cele din urmă, ați trăit întotdeauna alături de el prin vioara care v-a rămas, datorită locotenentului, a Zeului Negru.”

În orice caz, Inimă frântă chiar este o carte frumoasă, naturală, iar stilul de scriere al lui Akira Mizubayashi, deși simplist, este atât de cristalin, spiritual, cald și elegant. Un roman despre prietenie, despre ereditate, despre moștenire și despre rădăcinile originilor, despre frumusețea muzicii și, în general, a actului creator. Un roman despre creație, scris într-un limbaj poetic, seducător și emoționant. Cred că nu reușesc să găsesc cuvintele potrivite pentru a vorbi despre această carte, întrucât foarte ușor aș putea părea pios, ca și cum aș exagera anumite lucruri; însă chiar a fost o carte pe care am citit-o cu mare plăcere și care mi-a oferit un fel de liniște pe care habar n-am cum să o definesc - dar pe care știu că am simțit-o (în orice caz, eu cred că unele lucruri nu se teoretizează, ele doar se trăiesc, și-atât; și, ca să termin așa cum am început recenzia: ♥️). Să aveți lecturi frumoase și cu mult, mult spor!

Prietena mea Natalia, de Laura Lindstedt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 268

Anul apariției: 2021

Traducere: Sigrid Crăsnean

Laura Lindstedt s-a născut la Kajaani, în Finlanda, în 1976. A studiat literatura, filozofia, limba franceză, istoria artei și semiotica la Universitatea din Helsinki, de unde a obținut doctoratul cu o teză despre scriitoarea Nathalie Sarraute. Numită de presă „steaua rock“ a literaturii finlandeze, Lindstedt a debutat în 2007 cu romanul Sasket (Foarfecile), nominalizat la prestigiosul premiu Finlandia, pe care l-a câștigat în 2015 cu cel de-al doilea roman, Oneiron, apărut în același an. Acesta a mai fost distins cu premiul Toisinkoinen și nominalizat la Marele Premiu pentru Literatură al Consiliului Nordic și la premiile Runenberg și Flame Bearer. Drepturile de publicare pentru cel mai recent roman al sau, Prietena mea Natalia (Ystäväni Natalia, 2019; Humanitas Fiction, 2021) au fost vândute în 20 de țări, cartea fiind considerată o revelație atât în Europa, cât și în Statele Unite, unde a fost declarată New York Times Editor’s Choice și Entertainment Weekly’s Best Book of The Month. 

„Sunt mereu acolo, chiar în mijloc, se apasă în mine prin toate orificiile posibile și simt cum mă umplu, dar nu se termină niciodată, iar capul începe să mă doară. Și nu am loc pentru nici un gând rațional, progresiv, pentru că mi-e plin capul de acești iubiți.”

Laura Lindstedt, deținătoarea importantului premiu literar Finlandia, ajunge în colecția Raftul Denisei cu un roman provocator și dezinhibat despre sexualitatea exacerbată a unei tinere, care – printr-un discurs intermitent, ce ne parvine prin ricoșeu – amintește uneori de Molly Bloom, iar alteori de Anais Nin din Incest, despre puterea limbajului de a forma și deforma, precum și despre identitate. Natalia se gândește întruna la sex, însă, în timpul partidelor sale amoroase, mintea îi e mereu în altă parte. Nici unul dintre numeroșii săi parteneri nu-i oferă satisfacție, cu atât mai puțin nu reușește să-i alunge neliniștile. Povestea ei, spusă de psihoterapeutul cu care se întâlnește săptămânal, dar care e un personaj atât de misterios, încât nu-i aflăm nici măcar genul, apelează la filozofie, artă și literatură, pe de-o parte, iar pe de alta, la descoperirile sexuale din copilărie și punerea în scenă a experiențelor erotice de mai târziu. În timpul ședințelor de terapie, ambii sunt complet absorbiți într-un uimitor duel intelectual, până când granița mereu schimbătoare, mereu fragilă dintre psihoterapeut și pacientă, dintre realitate și ficțiune aproape că dispare.

„Această durere împietrită se va nărui și cuvintele tale vor țâșni din tine. Va fi propria-ți limbă, Natalia, sub îndrumarea mea, uitându-te în spatele imaginilor care îți provoacă durere, vei găsi cuvintele pe care să le înfășori în jurul obsesiilor tale. Într-un an, te vei întreba cu mirare cine erai oare, dorințele cui le simțeai de fapt.”

Încă o carte, după părerea mea, apreciată subliminal, și când spun asta am în vedere rating-ul atât de mic de pe platforma Goodreads (evident, nu exisăt anumite criterii clar definite, precise, riguroase după care cititorii dau un rating unei cărți, ci doar simpla „neplăcere” a lecturării respectivei cărți). Dar asta este irelevant; de fapt, mult mai relevantă este experiența mea pe care am avut-o eu, unul, cu această carte, cu Prietena mea Natalia, o carte care m-a șocat (într-un sens bun), care m-a cutremurat și îngrozit (într-un sens bun) și pe care, cu siguranță, n-am s-o uit prea curând. Discutând cu cineva despre această carte, cu o prietenă care, la rândul ei, a citit-o, am ajuns amândoi (iarăși) la concluzia că există un gen de cărți care poate fi denumit „cărți care nu sunt pentru oricine” - și nu ne refeream, în niciun caz, că alți cititori ar fi neavizați, neinițiați în citirea cărților pe care noi le-am încadrat în această tagmă, ci este vorba de faptul că există anumiți scriitori care scriu doar pe placul câtorva persoane. Fericirea a făcut ca noi, eu și ea, și cu siguranță încă o mână de oameni, să ne încadrăm pe lista scurtă a acelor „câtorva persoane”! Fiindcă mi s-a mai întâmplat să citesc cărți care, iarăși, erau subapreciate, dar care să-mi placă într-o manieră covârșitoare. Fiindcă romanul Laurei Lindstedt - prima autoare de origine finlandeză pe care am citit-o vreodată - este o carte care, dincolo de proza ingenioasă de care dă dovadă, vorbește despre însăși originile vieții, despre însuși sufletul omului, atât de plin de camere întunecate, atât de firav și puternic, atât de efervescent și ambiguu.

„Iubeam viața, deoarece degetele tatălui meu, nu degetele mele, decojeau cu îndemânare cartofii, astfel încât eu să pot zburda liberă pe afară.”

Într-o atmosferă tensionată, ciudată, terapeutul (oh, acest personaj, pentru mine, atât de misterios și ciudat, nameless-shapeless-faceless) nu poate scăpa de o întrebare care-l macină: ce vrea, cu adevărat, această „Natalia”, numită, la începutul cărții, „Natalia” între ghilimele, ca mai apoi să scape de ele. Deci, Natalia devine mai mult decât o persoană, devine o stare, Natalia devine o formă de pedagogie, Natalia devine un misteris, un cântec, o întrebare, Natalia devine o umanizare a relației dintre trecut și prezent, devine „o urmă” a modului în care dezvoltarea psihică și cognitivă din copilărie își are repercursiunile (evident, specifice) în adultul care, încetul cu încetul, Natalia a devenit. Această Natalia, acest personaj de-a dreptul inaccesibil, greu de înțeles, se înfățișează în fața terapeutului, odată cu înaintarea în ședințele de terapie, dezbrăcându-se, încet dar sigur, de această carapace pe care parcă și-a secretat-o, ca un polip de mare, de-a lungul timpului, odată cu toate experiențele de viață prin care a trecut și care, în principal, implicau bărbați, mulți-mulți bărbați, care-au făcut-o să își urască sexualitatea, care au făcut-o să-și iubească sexualitatea, care au făcut-o să fie extrem de confuză în ceea ce privește hidonismul, plăcerea. Pe Natalia, nimeni n-o mai satisface, dar, parcă, la prima atingere a unui bărbat, încă urmează să explodeze de plăcere. O, Natalia, cât de bizară ai fost, cât de greu am putut să-ți pătrund în mintea-ți atât de neprimitoare. 

„Natura este înțeleaptă. Ne-a creat ca oglinzi ale celuilalt, pentru că așa este bine (...). În această realitate, răul este calitatea unui obiect, întcmai cum vremea poate să fie rea sau un pantof poate să vină rău. Așadar, un copil care se definește ca fiind rău se vede prin ochii altor oameni, deși este la fel de nevinovat ca un mocasin rupt, la fel de lipsit de responsabilitate precum o furtună de toamnă. Numai când noțiunea de rău pătrunde în înțelegerea unui copil, numai atunci copilul începe cu adevărat să-și dea seama de implicațiile cauză-efect ale acțiunilor sale.”

As a disclaimer, nu citiți această carte în public. Nu vă spun de ce, dar să nu-mi spuneți, după, că nu v-am avertizat. Iubiții Nataliei, să revenim la ei, par a fi problemele cele mai supărătoare cu care aceasta se confruntă, însă totuși continuă să fie sarea vieții ei, zahărul vieții ei, marțipanul, „gustul umami”. Cei care pleacă, dar încă rămân, pulsând, în capul Nataliei. Ei, bine, Natalia, în cele din urmă, se confesează și ne spune (nouă și terapeutului, pentru că, zău, eu am simțit de-a lungul cărții că Natalia se confesează însuși mie): Natalia se gândește tot timpul la sex, „asta e problema ei”. Când aceste gânduri își fac drum spre mintea ei, devin ca o tumoare, o fac să se piardă. Chiar ea spune că s-a gândit la „castrare chimică, anti-androgeni și chiar la sinucidere”. Totul, în mare parte, mi s-a părut deosebit de absurd, dar nu vorbesc de o absurditate lipsită de înțelesuri, ci de o absurditate inaccesibilă, dar care totuși păstrează niște idei chiar originale: Natalia, personajul principal, tragic, al acestei cărți, întruchipează ideea de fenimism, Natalia devine un strigăt și o idee, devine o axomă - femeia care nu mai este satisfăcută de relațiile sexuale pe care le întreține, dar, în același timp, nu poate renunța la acestea. Am crezut, la un moment dat, că dependența de sex a Nataliei dă în nimfomanie, devine de-o patologie irecuperabilă (când, de fapt, însăși dependența apare prin stimularea excesivă și patologică a circuitelor dorinței), dar „treaba” era una mult mai profundă. Traumele copilăriei, niște întâmplări înțelese într-un mod specific s-au asociat, întrețesut și sudat în hipocampul Nataliei, pentru ca peste ani să se înfățișează în moduri din ce în ce mai ciudate, mai necunoscute și greu de înțeles și explicat. 

„- Natalia, am spus cu toată blândețea, îți mulțumesc și pentru această ultimă poveste. Voi citi acum cu voce tare ultima frază pe care mi-am notat-o în timp ce ascultam înregistrarea. Ai spus că prietena te-a sfătuit astfel: Trebuie să înveți să trăiești pentru tine! Trebuie să înveți să te bucuri singură în pielea ta! Nu mai aștepta nimic de la nimeni! A vorbit cu înțelepciune. Văd acest citat ca pe unul dintre punctele cheie din povestea ta de viață.”

Terapeutul devine un fel de „vector”, un fel de vehicul în această carte, deoarece prin el ne sunt prezentate „problemele Nataliei”. Mi s-a părut interesant să citesc despre relația în curs a terapeutului cu pacientul. Mereu m-au fascinat psihologia și psihoterapia, iar felul în care traducătorul (ce traducere de calitate!) a reușit să redea totul, de la atmosfera terapeutică până la însăși modalitățile terapeutice, asta a făcut ca lectura să fie și mai interesantă. Terapeutul nostru are o „idee modernă”, susținută chiar în teza sa de doctorat, asupra modalității de psihanaliză: teoria „straturilor”, care îi permite pacientului să descopere diferite straturi din amintirile sale, pentru ca mai apoi să le rearanjeze. Cu alte cuvinte, crearea de noi asociații și dizolvarea semnificațiilor dăunătare și amenințătoare ale amintirilor Nataliei, folosind metodologia terapeutului: adăugarea de noi cuvinte cheie, de spirjin, pe care Natalia trebuie să le folosească atunci când vorbește despre diferite întâmplări care i se par importante acesteia. Deși destul de greu de înțeles la început, pe măsură ce progresezi cu romanul, această tehnică „a stratificării” devine tot mai clare. Dar, pentru mine, Natalia  rămas relevantă: Natalia este asertivă, îi place să controleze. La fiecare întâlnire, aceasta aduce un ceas cu alarmă uriaș, se-ntinde pe canapea și și-l așează pe piept, și într-o ciudată inversare a rolurilor, parcă, ea îi spune terapeutului momentul în care timpul a expirat și ședința lor e gata. Tare misterioasă mi s-a părut relația dintre ei doi, dar n-am să spun mai multe.

„Din punctul de vedere al terapiei în straturi, libidoul nataliei era într-o stare de scleroză. În ciuda activității aparente, era de fapt inactiv, hiberna ca o ciupercă parazită într-un spic de grâu, ciupercă ce avea apoi să se înmulțească și să-și distrugă gazda. Întrebarea era cine avea să câștige: ciuperca parazită sau spicul de grâu hrănitor? Copulația autodistructivă in and out sau împreunarea iubitoare?”

De fapt, chiar nu știu ce-aș mai putea spune despre Prietena mea Natalia. Mi s-a părut un roman plin de simboluri, metaforic, dar scris într-un registru stilistic, cel puțin pentru mine, ingenios, incitant și extrovertit. Lipsit de pudoare; astfel încât, dacă aveți vreo anumită reținere când vine vorba de un conținut sexual grafic, folosirea unui limbaj „murdar” care desemnează organe genitale sau alte chestii de acest gen, cu siguranță această carte nu este pentru voi. Pentru mine, totul a avut o anumită semnificație, astfel încât detaliile pornografice n-au fost, cum să zic, „gratuite și de umplutură”. Autentic prin puterea limbajului, acțiunii, prin anvergura personajului Natalia (pentru mine, aș spune că e chiar o figură memorabilă), prin caracterul profund al unei relații terapeut-pacient, cu siguranță Prietena mea Natalia este o carte care mi-a dat de gândit și o adevărată surpriză literară a acestui an. Nu v-o recomand decât dacă știți că citiți acest gen de literatură sau dacă sunteți deschiși diferitelor experiențe „literare”; eu, unul, chiar mă bucur că am citit-o, fiindcă este o carte de-o minuțiozitate psihologică aparte. Puternică și seducătoare, într-un roman impudic, zău, șocant! Să aveți lecturi frumoase și un sfârșit de săptămână liniștit!

Ținutul nomazilor, de Jessica Bruder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei

Jessica Bruder este jurnalist specializat în reportaje despre subculturi și zone întunecate ale economiei americane. A scris pentru Harper's Magazine, New York Times și Washington Post, iar în prezent, predă la Columbia School of Journalism. A lucrat la Starbucks, s-a dat cu snowboardul, este pasionată de chitara electrică, a fost, pe rând, casieră într-un magazin de muzică, consilieră de tabără și chelneriță. Locuiește în Brooklyn împreună cu un câine pe nume Max și o mulțime de plante. A mai scris Burning Book și, împreună cu Dale Maharidge, Snowden's Box: Trust in the Age of Surveillance.

„Se simțea autosustenabilă și liberă. Însă acesta era doar începutul. Următorul pas era să-și găsească un trib, o comunitate, ceea ce unii nomazi numesc «familiota».”

Cum să supraviețuiești în America secolului 21! Cartea care a stat la baza filmului omonim regizat de Chloé Zhao și laureat la Oscar. Bestseller New York Times. De pe câmpurile de sfeclă de zahăr din Dakota de Nord până la campingurile din California și programul CamperForce al companiei Amazon, angajatorii americani au descoperit un nou rezervor de forță de muncă ieftină: persoanele în vârstă, fără locuințe stabile. Cu venituri mici și adesea împovărate de ipoteci, victimele invizibile ale crizei economice au pornit cu zecile de mii la drum, în rulote și dube, formând o adevărată comunitate de nomazi. Într-un vehicul cumpărat la mâna a doua botezat „Van Halen”, Bruder a pornit la drum ca să-și cunoască mai bine personajele, oameni din toate categoriile sociale. Însoțindu-le prin diverse locuri de muncă sezoniere, ea spune o poveste convingătoare și emoționantă despre o zonă întunecată a economiei americane, dar ilustrează și forța și creativitatea extraordinare ale acestor americani tipici care, pentru a putea supraviețui, au fost nevoiți să-și mute casa pe roți și să străbată America în lung și-n lat.

„(...) multe dintre aceste suflete rătăcitoare încearcă să scape de paradoxul economic: ciocnirea dintre chiriile în creștere și stagnarea salariilor, adică o forță de neoprit care lovește un obiect imposibil de clintit din loc. Acești oameni se simt prinși ca într-o menghină, consumându-și tot timpul cu munci istovitoare, care le ucid sufletele și pentru care sunt plătiți doar cât să-și achite o chirie sau rata pentru ipotecă, fără nicio cale de a-și îmbunătăți soarta și fără nicio speranță că vor reuși vreodată să se pensioneze.”

Dumnezeule, ce carte bună; și, mai mult decât atât, ce povești de viață! Ce inspirație și dovadă de curaj, de umanitate, dar în același timp, cu un strop de nebunie și durere. Ținutul nomazilor este cartea pe care am așteptat-o încă de când am văzut filmul (ce-i drept, nu urmărește întocmai aventura jurnalistică a lui Jessica Bruder, însă are ca punct de plecare realitatea pe care aceasta a documentat-o în carte), încă de când Frances McDormand a luat, pentru rolul interpretat, Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță într-un rol principal (a treia oară). Ei, bine, știam că această carte are să îmi placă, știam că voi fi martorul unor povești de viață absolut impresionante, așa că am intrat în lectură știind că aveam să ies din ea cu inima sfâșiată și cu emoții până în cer. Și-a fost de-a dreptul așa cum am bănuit: cutremurătoare, sfâșietoare și dureroasă, dar în același timp atât de puternică, plină de curaj, convingătoare și într-adevăr fascinantă. Poveștile unor oameni care și-au luat viața în mâini și, în dorința de a scăpa din ghearele unei societăți hipercapitaliste, consumeriste, bolnave - sau, de multe ori, chiar din cauza urmărilor viețuirii într-un asemenea „mediu” -, și-au luat „casa în spate” și s-au aventurat în lumea largă și infinită, trăind, de pe-o zi pe alta, așa cum pot. Și devenind parte componentă a unei întregi mișcări de răzvrătire și revoluție. Iar ceea ce acești oameni întrupează este adevărata definiție a cumpătării, bunăvoinței, mulțumirii și păcii interioare.

„(...) taberele Amazon începeau să semene tot mai mult cu microcosmosuri ale unei catastrofe naționale. Parcările de rulote gemeau de muncitori care decăzuseră multe trepte de la confortul lor de clasă mijlocie, considerat mereu garantat. Erau purtătorii de stindard ai tuturor perioadelor economice nefaste care i-au afectat pe americani în ultimele decenii. Cu toții aveau câte o poveste.”

Ce au în comun un fost consilier academic al Universității de Stat din Washington, un fost șofer de taxi, un fost director din domeniul artei, un fost manager de birou și un fost jurnalist? Ei, bine, toți, după ce au urmărit în neant the american dream, ani de zile, s-au trezit, deodată, ca într-o conjunctură neașteptată (și, evident, nefericită), trăind în rulote, în dube, călătorind prin America cea nesfârșită, în căutare de muncă; după ani și ani în care au urmărit acest „vis american”, ei au ajuns să-și dea seama că acesta nu este decât o mare, mare bătaie de cap. Ținutul nomazilor, cartea lui Jessica Bruder, documentează întocmai modul în care acești oameni au ajuns să trăiască în dubițe pe care le-au adaptat în conformitate cu nevoile lor de viață, modificându-le pentru a le adăuga o bucătărie micuță, paturi, ferestre, decorațiuni și tot ce este necesar pentru a crea un mediu optim, deasupra limitei inferioare de simplă supraviețuire și subzistență; eu, unul, habar n-aveam de numărul mare de oameni care trăiesc în acest fel, hoinărind de-a lungul Americii în căutare de locuri de muncă, înființând comunități din ce în ce mai mari de oameni care au același stil de viață; mulți dintre ei trecuți de vârsta pensionării, trăindu-și viața de zi cu zi în vehicule și în corporații care-i exploatează oferindu-le niște salarii de nimic: însă, în situația lor, orice este binevenit, fiindcă de asta depinde viața lor, masa lor următoare sau simpla umplere a rezervorului rulotei care-i va duce în următoarea aventură. 

„Mutându-se în autoutilitare și alte vehicule, oamenii puteau deveni contestatari de conștiință ai sistemului care îi trădase. Puteau renaște în vieți pline de libertate și aventură.”

Pe măsură ce costurile vieții au continuat să crească, iar salariile au început să stagneze, mulți au fost forțați să-și părăsească locuințele, incapabili să asigure plata chiriei, a utilităților, în așa fel încât să mai aibă bani suficienți și pentru mâncare sau alte necesități. Astfel, le-a devenit din ce în ce mai greu să își găsească locuri de muncă într-atât de bune încât să le asigure un venit cât de cât potrivit; astfel, oamenii aceștia au fost forțați de aceste circumstanțe să-și găsească „o modalitate de a trăi” care să nu-i solicite peste puterile de care dispuneau: iar mișcarea „nomazilor” a devenit din ce în ce mai populară, strângând zeci de americani laolaltă, în comunități dintre cele mai efervescente și complexe. În această carte, Jessica Bruder ne spune poveștile lor de viață, poveștile acestor nomazi din zilele noastre. Timp de trei ani, aceasta a călătorit prin țară, cunoscându-i și trăind adesea ca ei, folosindu-se de o dubă pe care și-a achiziționat-o întocmai din acest motiv. Bruder scrie cu compasiune, cu perspectivă, despre acești indivizi muncitori și mândri, care găsesc modalități din ce în ce mai creative de a supraviețui și chiar de a se distra. Unii și-au pierdut casele în momentele de criză economică, alții din cauza bolii și a imposibilității de a mai munci; cu alte cuvinte, pentru mulți acest „stil de viață” nu a fost întocmai o alegere benevolă, ci a fost impus chiar de realitatea societății în care trăiau: incapacitatea de a se mai putea integra, deci drama de a se fi considerat marginalizați și „dați deoparte”.

„Și astfel, chiar din inima Marii Crize s-a născut un vis: visul evadării. Evadarea din zăpadă și gheață, din impozite uriașe și chirii, dintr-un sistem economic în care nimeni nu mai are încredere. Evadarea! Pentru iarnă, pentru weekend, pentru tot restul vieții tale. N-ai nevoie decât de un pic de curaj și de o casă-rulotă de 600 de dolari.”

Oamenii pe care Jessica Bruder îi cunoaște sunt plini de speranță și curajoși, încearcă să rămână pozitivi indiferent de circumstanțele în care se află. Sunt, de asemenea, extrem de inventivi: a fost uimitor - pentru mine - să descopăr modurile în care, în dubițele și rulotele lor, încearcă să supraviețuiască, indiferent de greutățile (deseori, chiar incredibile) cu care se confruntă. Trebuie să recunosc că au fost unele pasaje și adevăruri care m-au înfuriat; este imposibil să citești această carte fără să simți o anumită compasiune pentru acești oameni ale căror povești sunt surprinse între pagini, e imposibil să nu te întrebi cum vor supraviețui mai departe, sau dacă vor supraviețui. Dar, în același timp, ei sunt dovezile faptului că viața nu trebuie trăiată neapărat așa cum ne-o arată alții că trebuie trăită, nu trebuie să facem parte dintr-un sistem dezechilibrat, limitant, care taie aripile oamenilor, care face diferențe exacerbate între diferite „pături sociale”, care exploatează, consumă și este de-o voracitate patologică. Nu. Ei sunt dovada faptului că fericirea se arată în forme din ce în ce mai necunoscute, iar omul este capabil să fie fericit fără să fie, în același timp, plin de lucruri materiale și de bani. 

„«În multe feluri, noi, nomazii prezentului, suntem exact ca oamenii muntelui din vechime: ne place să fim singuri și în mișcare, dar avem deopotrivă nevoie ca, din când în când, să ne adunăm laolaltă și să stabilim legături cu oameni care gândesc în același fel și ne înțeleg».”

Celălalt aspect (pentru mine, destul de important și revelator) al acestei cărți a fost documentarea autoarei în ceea ce privește modul în care marile companii profită de pe urma acestor persoane încercate de soartă. Amazon, în special, a găsit o modalitate de a câștiga o mână bună și ieftină de lucru de pe urma acestor „oameni trecători”. Ei trimit persoane însărcinate cu recrutarea lor chiar în taberele pe care „nomazii” și le creează, pentru a le promite locuri de muncă temporare, de vacanță; le promit parcare gratuită și salarii satisfăcătoare. Totuși, aceștia sunt oameni de 60, 70 sau chiar 80 de ani, forțați să muncească (și) 12 ore pe zi. Este vorba de o muncă fizică solicitantă, deseori soldată cu accidente tragice, în schimbul unor bănuți de nimic. În fine, nu aș putea spune nimic despre un antreprenor cum e Bezos, fondatorul, care are o avere netă de peste 100 de miliarde de dolari; nu e capabil să plătească un salariu integru unor persoane? Mda. Oricum, cartea este tare bine documentată, reiterând, încă o dată, cât de capabili sunt oamenii să-și găsească modalități de supraviețuire, bucurându-se în continuare de frumusețea vieții. Majoritate oamenilor despre care scrie Jessica Bruder au ales să-și vadă viața ca una eliberată de materialist și consumerism, mai degrabă decât una plină de dificultăți și greoaie. Mi-a fost greu să nu fi simțit un oarecare sentiment de invidie în acest stil de viață liber, dar, totuși, cu siguranță nu este unul pe care mi-l doresc. 

„«... Acceptarea sărăciei și a faptului că ești probabil considerată săracă este un lucru dificil. Acest stil de viață ni s-a prezentat drept incitant și inovator, și așa și este. În orice caz, adevărul în treaba asta e că cei mai mulți dintre noi fac asta din cauza situației financiare... (...)».”

Am închis această carte având în minte un respect profund pentru această familie de nomazi. Pentru acești oameni care și-au luat viața în mâini și trăiesc liberi, lipsiți de încorsetările unei societăți care, de cealaltă parte, îi vede ca niște inadaptați, ca niște incapabili, ca niște homeless fără rost în viață, exploatându-i în cele mai nerușinate și oribile moduri cu putință. Dar, până la urmă, este vorba despre încercarea lor de a-și asigura un bănuț, chiar dacă este inferior muncii pe care o depun și pericolelor la care se expun, prinși într-un sistem care îi obligă pe oameni, chiar și pe cei bătrâni, să fie parte integrantă a unor astfel de situații și conjuncturi. Chiar vă recomand cu mare drag această carte, Ținutul nomazilor, este o lectură de-a dreptul fascinantă, sunt sigur că o să vă placă, chiar dacă nu sunteți fani ai cărților de non-ficțiune. Foarte ușor, le-ați putea vedea ca niște povești: poveștile unor oameni curajoși, luminoși, fericiți și liberi. Plini de speranță și, cu certitudine, statornici acelor valori umane care se numără printre cele mai de preț: iubirea față de aproapele tău și libertatea ființei! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, alături de un sfârșit de săptămână liniștit! 

Haosul din urma ta, de Carlos Montero - Recenzie

Editura: Univers

Categoria: Ficțiune

Colecție: Noutăți

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2021
Traducere: Elena-Anca Coman

„Înțeleg întunecimile sufletului, nu sunt străină de ele.”

Carlos Montero (Celanova, Ourense, 1972) a absolvit Știința Informației la Universitatea Complutense din Madrid. A lucrat peeste șaisprezece ani în domeniul audiovizualului, ca scenarist de cinema și teatru. A scris câteva dintre cele mai de succes seriale TV spaniole, ca Al salir de clase și El Comisario, printre altele. Este creatorul serialului Física o Química. Printre cele mai recente lucrări ale sale se numără adaptările de succes El tiempo entre costuras, bazat pe romanul best-seller semnat de María Dueñas, și Apaches, după cartea cu același titlu de Miguel Saez. În 2012 a debutat cu romanul Los Tatuajes no se borran con Laser. Romanul Haosul din urma ta (2016, tradus la Editura Univers, 2021, de către Elena-Anca Coman) a fost adaptat într-un serial de opt episoade, pe Netflix. 

„- (...) Când cineva apropiat moare, întotdeauna insistăm să dăm o semnificație oricărui moment trăit în ultimele zile. Și cu atât mai mult când acea moarte... acea moarte...

- A fost o sinucidere. Poți s-o spui. O știm cu toții. E-n regulă.”

Acest roman premiat este un thriller psihologic intens, scris din perspectiva protagonistei, Raquel, o tânără profesoară de literatură care-și caută un loc de muncă și acceptă un post la o școală în Novariz, orașul natal al soțului ei. În prima zi de lucru, tânăra descoperă că Elvira, predecesoarea ei, se sinucisese, iar la sfârșitul orelor de curs găsește în geantă un bilet pe care scrie: „Ție cât o să-ți ia până te sinucizi?”. Raquel e hotărâtă să afle cine e în spatele amenințării și bineînțeles că profesoara de dinaintea ei începe să devină o obsesie. Ce i s-a întâmplat? De ce era atât de deprimată când toți elevii ei o adorau? Oare chiar s-a sinucis sau a ucis-o cineva? Se va repeta același scenariu? Și mai ales: de ce unele indicii au legătură cu soțul lui Raquel? Un roman care începe ca o poveste a unei profesoare hărțuite, dar se transformă rapid într-un thriller pervers și plin de suspans. Haosul din urma ta, roman care a câștigat Premiul Primavera de Novela 2016, este o carte despre slăbiciunea umană, despre fragilitatea relațiilor, despre vină și minciunile pe care le spunem și secretele pe care le ținem fără să ne dăm seama de consecințe.

„Dar acum mă gândesc că, dacă ar fi adevărat, dacă ar fi adevărat că Viruca a avut vreo legătură cu băiatul sau că băiatul voia ceva de la ea ce nu a obținut și de aceea a început să o hărțuiască, din pură frustrare, ceea ce nu are sens este că puștii încearcă să mă hărțuiască și pe mine. Dacă Viruca a fost hărțuită pentru că a frânt o inimă sau pentru că nu s-a lăsat cucerită, de ce naiba încercau acum să-mi arunce momeala mie?”

Stop the world, pentru că, în sfârșit, s-a tradus această carte și la noi (da, surpriza a fost deosebit de mare pentru muuuulte persoane care au văzut, când am postat la story, că citesc această carte), deoarece o așteptam de ATÂT de mult timp! Mi-a plăcut extraordinar de mult mini-seria de opt episoade de pe Netflix, pur și simplu am devorat-o; dar, acum, după ce am citit cartea, pot spune - bineînțeles, deloc surprinzător - că romanul mi-a plăcut mult mai mult. Mă temeam, oarecum, de faptul că având în vedere că deja știu „care-i treaba” și „încotro merg lucrurile”, plăcerea lecturii avea să fie știrbită și minimalizată, dar n-a fost cazul: cartea mi-a oferit o perspectivă mult mai largă asupra anumitor situații, mi-a explicat mult mai bine anumite întrebări pe care, după ce am terminat serialul, încă le aveam; și, de altfel, având în vedere că am văzut serialul acum mai bine de un an, chiar uitasem anumite lucruri. Deci, dacă ați văzut serialul înainte de a fi citit cartea (ceea ce, cel mai probabil, pentru mulți s-a întâmplat), vă asigur de faptul că nu, serialul - deși bun, foarte bun - nu se ridică la înălțimea cărții. Pentru că proza lui Carlos Montero reușește să contureze mult mai bine personajele, făcându-le mult mai reale, potențând gravitatea situațiilor și toată nebunia spre care, încetul cu încetul, totul se îndreaptă. Doamne, cât am așteptat această carte, și cât mă bucur că nu m-a dezamăgit câtuși de puțin!

„- (...) tot ce scriem, trimitem, șterge, păstrăm, tot, absolut tot lasă o urmă. Cu atât mai mult dacă nu faci nici măcar minimul efort de a o șterge.”

Vorbim, deci, de așteptările MARI pe care le aveam de la romanul lui Montero; l-am recomandat, imediat ce l-am terminat, tuturor celor care știu că abordează genul thriller și sunt fani ai acestei tagme literare - pentru că, sincer să fiu, am certitudinea că lecturarea acestei cărți nu îi va dezamăgi. Romanul lui Carlos Montero este plin de situații neașteptate, având drept punct de plecare o intrigă extrem de bine construită și pusă la punct: profesoara, Raquel, pare că, încet dar sigur, are să aibă același destin ca și „Viruca”, fosta profesoară de literatură care, în niște circumstanțe bizare, este găsită moartă, iar cauza se presupune a fi propria-i sinucidere. Cu toate acestea, pe măsură ce înaintezi în lectură, îți dai seama că anumite lucruri încă mișcă, nu sunt prea credibile, ceea ce te face să-ți pui, ca cititor, anumite întrebări. Oare chiar s-a sinucis Viruca? Dacă da, de ce, având în vedere că era o femeie atât de frumoasă, o profesoară atât de bună, care câștigase deja încrederea elevilor ei? Iar totul capătă conotațiile unui fel de joc de-a șoarecele și pisica în momentul în care cineva începe să o amenințe pe Raquel, să o hărțuiască și să o atace în cele mai neașteptate moduri: intrând chiar în viața personală a acesteia, gata oricând să scoată la iveală anumite secrete care ar crea un haos nebănuit în viața acesteia. Și, totuși, Raquel nu depune armele și, încetul cu încetul, se strecoară între ițele unei realități brutale, șocante și de-a dreptul periculoase: o lume în care dacă știi prea multe, poți plăti cu propria-ți viață și siguranță. O lume dominată de cei care, în grozăviile sărăciei, în criza financiară a orașului, nu știu ce înseamnă cumpătarea și moralitatea.

„- Pentru că soțul ei nu te va lăsa s-o uiți, pentru că elevii nu te vor lăsa s-o uiți și pentru că tot liceul și tot satul sunt încă prea traumatizați după moartea ei încât să șteargă totul cu buretele. Ia zi... ce știi despre ea sau, mai bine zis, ce vrei să știi?”

Mi-a plăcut, repet, la nebunie Haosul din urma ta. Direcția în care a mers totul, stilul romanist al lui Montero, personajele, intriga, cadrele narative. Toată atmosfera care devenea, pe măsură ce înaintam în lectură, din ce în ce mai tensionată, claustrofobică, apăsătoare; ajunsesem în punctul în care nu mai știam ce să cred, deoarece nu se întrevedea nimic previzibil în ceea ce urmează să se întâmple. Situațiile deveneau și mai periculoase, ieșeau la iveală noi secrete, noi descoperiri care, pur și simplu, dădeau de pământ cu tot ceea ce știam, cu tot ceea ce bănuiam (sunt sigur că dacă n-aș fi văzut deja serialul, totul ar fi fost exponențial potențat). Raquel, o, cât de mult am compătimit-o, martor la tot ce i se întâmpla, la toată hărțuirea de care a avut parte. Și, totuși, motivul, ah, motivul pentru care toate acestea s-au întâmplat - jos pălăria, Montero, chiar te-ai jucat șmecherește cu sufletul meu. Nu știu dacă această carte este neapărat cel mai bun thriller citit (na, trebuie să avem în vedere că sunt un pasionat al acestui gen literar, deci am citit destul de multe la viața mea), dar știu cu siguranță că a fost o carte care m-a șocat, m-a mișcat și m-a făcut să trec printr-o multitudine de stări, dintre cele mai polarizate și neașteptate: furie, nervozitate, mâhnire, dar și bucurie, speranță și, în sfârșit, emoție. Totul a fost un cumul de stări, care a culminat cu sfârșitul acestei cărți: un sfârșit de-a dreptul șocant, cutremurător și zguduitor. Nu m-aș fi gândit nici măcar o clipă că, într-adevăr, așa ceva chiar ar putea fi posibil și, din nefericire, oamenii chiar sunt capabili de asemenea orori. 

„«Nu. N-o face, Raquel, nu ceda. N-o face. N-o poți face. Te observă. Gândește-te că cel care ți-a trimis mesajele te observă. Și se a bucura de capitularea ta. Nu-i face pe plac. N-o face. 

Mă ridic de pe saun. Iau o cretă. Chiar o să scriu? Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie». 

Însă degetele mele par a avea viață proprie și înainte să-mi dau seama, am scris: «mâine examen».”

Nu știu ce aș mai putea spune, chiar nu știu. Nu pot decât să vă recomand cu cel mai mare drag această carte, Haosul din urma ta, scrisă de Carlos Montero; mă bucură nespus faptul că, după ce am postat cum că aș citi această carte, reacțiile au fost dintre cele mai frumoase - multă lume nu știa de fapt că a fost, în sfârșit, tradusă și la noi, și nu le-a trebuit mult să-și dea seama că, într-adevăr, este o carte care mi-a plăcut și pe care o recomand. Totul, dar absolut totul la ea este fără de cusur: personajele complexe, curajoase, misterioase, care au conflicte interioare și traume, atmosfera tensionată și întunecată, periculoasă, violentă, cu toate secretele și minciunile, ritmul alert, dinamic al cărții (ah, da, cred că nu trebuie să mai menționez că am citit-o într-o singură zi, atât de tare m-a prins!), încât n-am putut să o las jos, abia așteptam să văd ce, pentru Dumnezeu, urmează să se mai întâmple, stilul romanist al lui Montero, într-adevăr un autor inteligent care știe cum să se folosească de puterea cuvintelor, oferind cititorului o proză acută, directă, dar și de-o efervescență stilistică anume (vorbesc, aici, de fragmentele profunde, deep, care, de obicei, mi se pare că ar face „o casă bună” cu un roman din acest gen, în speță thriller). Chiar vi-l recomand cu mare drag, și mai multe nu cred că are rost să spun - este o carte pe care, cu siguranță, o veți adora! Și, deși nu zic asta des, chiar am certitudinea (și mi-o asum) că o s-o găsiți la fel de interesantă pe cât am găsit-o și eu. Mulțumesc enorm prietenilor de la Editura Univers pentru că au tradus-o, punându-ne-o astfel la dispoziție; cartea o găsiți AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și pline de spor!