Acest tărâm al blândeții, de William Kent Krueger - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 576

Anul apariției: 2021

Traducere: Andreea Popescu

William Kent Krueger este un faimos scriitor american, cunoscut mai ales pentru seria de romane polițiste plasate în Minnesota și avându-l drept protagonist pe Cork O’Connor. Și-a dorit să devină scriitor încă din copilărie, când a scris prima sa povestire. A primit nenumărate distincții, printre care Anthony Award, Minnesota Book Award, Loft-McKnight Fiction Award. Primul său roman de sine stătător, Ordinary Grace (2013), a fost recompensat cu Edgar Award.

„La început, după ce a făcut cerul și pământul, lumina și întunericul, uscatul și marea, precum și toate ființele vii care trăiesc în aceste locuri, după ce a creat bărbatul și femeia și înainte de a se odihni, cred că Dumnezeu ne-a mai făcut un dar. Ca să nu uităm originea divină a acestei frumuseți atot curpinzătoare, ne-a dat poveștile.”

1932, Minnesota - Școala Lincoln e un loc ostil unde sute de copii amerindieni, orfani sau separați abuziv de familiile lor, sunt trimiși să fie educați. Printre ei se află Odie O’Banion, un băiat orfan, cu mintea ageră, ale cărui isprăvi atrag mânia directoarei. În urma unui incident, Odie și fratele său, Albert, singurii copii albi din școală, sunt siliți să fugă, luându-i cu ei și pe Mose, un băiat mut din tribul Sioux, precum și pe Emmy, o fetiță rămasă fără mamă. Împreună, pornesc cu canoea pe râul Gilead, în căutarea unui cămin, întâlnind în drumul lor alți oameni în derivă, de la truditori ai pământului și tămăduitori prin rugăciuni la familii dezrădăcinate și suflete pierdute.

„Când predica, domnul Brickman devenea un alt om. Era imaginea unei furtuni răzbunătoare, umblând mândru și gesticulând, ridicând pumnul în aer și arătând acuzator cu degetul către vreun copil care din nefericire îi atrăgea atenția, prezicând distrugerea lui. Acest copil era simbolul nostru, al tuturor, deoarece după părerea domnului Brickman, fiecare dintre noi era o cauză pierdută, un înveliș trupesc format doar din gânduri păcătoase și capabil numai de fapte rele. Îmi dădeam seama că avea dreptate în privința mea, dar știam că majoritatea celorlalți copii erau doar dezorientați. Se străduiau să supraviețuiască la Școala Lincoln și să se îndrepte șovăitori către viețile lor viitoare.”

Am știu - și-am știut asta from the very first page - că romanul lui William Kent Krueger, Acest tărâm al blândeții, are să fie revelația literară a anului 2021. Și m-am îndoit eu?! Nu, normal că nu. Pentru că acum, după ce am terminat cartea, pot spune cu o certitudine susținută (de faptul că intuiția nu doar că nu a dat, nici de data aceasta, greș, dar augumentată și de faptul că am citit această carte cu inima plină) că, da, romanul acesta chiar este unul dintre cele mai bune citite anul acesta și, dacă stau și mă gândesc, și una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Și nu mă pot opri din a o recomanda prietenilor mei, celorlalți cititori cu care comunic, și-așa mă bucură când primesc mesaje și mi se spune că, da, Andrei, „m-ai corupt să o citesc”. Dragi cititori, abia aștept să-mi mulțumiți mai târziu, după ce veți fi lecturat cartea; dacă mi se mai întâmplă uneori să am rețineri atunci când fac o recomandare a unei cărți, ei bine, în această situație nici nu se pune în discuție acest lucru: sunt sigur, dar absolut sigur că acest roman nu are cum să nu îți placă, având în vedere cât de complex, cât de frumos, cât de sincer și bine scris este. Fără niciun dubiu, acesta, abia acesta este ceea ce aș putea numi un roman complet.

„Ducem cu noi ceea ce ni s-a întâmplat. Majoritatea ne străduim din răsputeri să ținem minte binele și să uităm restul. Dar uneori în sufletul nostru, într-un loc unde voința creierului nu pătrunde sau nu vrea să pătrundă, răul persistă și calea cea mai directă către el este prin visele noastre.”

În romanul său, William Kent Krueger spune o poveste de viață fascinantă, o poveste plină de duioșie și lumină, o poveste elegantă prin puterea vieții, prin curajul pe care-l presupune: cei patru eroi ai noștri, oh, prietenii noștri dragi, de care m-am apropiat încă de la primele pagini, străbat un drum ca o purificare, un drum către lumină și căutarea căminului, căutarea locului în lume, iar în aventura lor întru devenire și pace, dau peste tot felul de oameni care îi pun la încercare și, în același timp, îi ajută să evolueze, îi ajută să se cunoască și să privească în interiorul sufletului lor. Îi ajută să se întregească și să-și consolideze identitatea, să devină mai puternici, să găsească spiritualitatea și... puterea! Doamne, acest roman este ca un basm, ca un basm extraordinar de bine scris la sfârșitul căruia eroul, în niciun caz, nu mai este cel care era la început: este un erou devenit, desăvârșit, gata să dea piept lumii în care trăiește, pregătit să lupte cu răul și să iasă triumfător. Așa și cu prietenii noștri care, de-a lungul poveștii, cunosc tot soiul de oameni, descoperă profunzimile sufletului uman, află ce-nseamnă bucuria și tristețea, cumpătarea și lipsa ei, lumina și întunericul. Simt că mă manifest impresionist și e ca și cum aș vorbi despre nimic, dar chiar n-am idee în ce formă ar trebui „să vă livrez” toate simțămintele, emoțiile și trăirile pe care le-am avut citind această carte, toate stările prin care m-a purtat și felul în care, parcă, m-a ridicat și m-a făcut să vibrez din toate articulațiile.

„- Pe lumes sunt două feluri de oameni, Norman. Oameni care au lucruri și oamenii care își doresc lcrurile pe care ceilalți oameni le au. Nu trece o zi să nu fie un război undeva în lume. Războiulcare va încheia toate războaiele? E ca și cum ai vorbi de o boală care să sfârșească toate bolile. Asta se va întâmpla numai după ce toți oamenii de pe planetă vor fi murit. 

Nu toți oamenii sunt lacomi, a spus Mose prin semne.”

Acest tărâm al blândeții este o carte amplă, cu o atmosferă apăsătoare, dramatică, plină de nostalgie, dar care păstrează puseul curajului și al speranței. Eroii noștri iau parte la o aventură impresionantă, ca o odisee a cărei misiune este căutarea identității și a căminului, căutarea „locului în lume”, căutarea răspunsurilor: eu cui aparțin, eu al cui sunt; oare sunt atât de singur pe-această lume atât de infinită și nețărmurită? O carte minunat scrisă, care dă viață unor personaje absolut memorabile, care și-au făcut casă în sufletul meu și pe care știu că nu am să le uit vreodată. Cât de dragi mi-au fost, cât de mult am trăit alături de ele și cât de mult am simțit tot ce-au simțit și ele; de-o complexitate enormă, acest roman este genul de roman care-ți oferă și livrează de toate, de la dramă la aventură, de la thriller la lirism - un roman multifactorial, un roman care, după părerea mea, îndeplinește toate criteriile necesare pentru a fi un roman care va dăinui în timp și cu greu va putea fi subclasat de către alt roman; este o carte a sufletului și o carte pentru suflet. Un roman plin de lumină, un roman cald, candid, pur și neprihănit. Ca îmbrățișarea unei persoane căreia i-ai dus dorul!

„- Totul este muncă grea, Buck. Dacă nu te concentrezi asupra a ceea ce faci, viața te va ucide. Eu iubesc acest ținut și truda. N-am fost niciodată un om care să meargă la biserică. Dumnezeu a adunat totul sub un acoperiș? Nu cred asta. Dacă mă întrebi pe mine, Dumnezeu e chiar aici. În noroi, în ploaie, pe cer, în copaci, în mere și în stelele din plopi. În mine și în tine. Totul este legat și totul este Dumnezeu. Desigur că e o muncă grea, dar este o muncă bună fiindcă e o parte din ce ne leagă de acest pământ, Buck. Acest frumos tărâm al blândeții.”

Aș putea spune că este un roman elegant, dar în același timp este și un roman puternic. Aș putea spune că este un roman subtil, dar în același timp este și un roman care scoate la iveală multe dintre urâțeniile sufletului. Totuși, William Kent Krueger mizează în proza sa pe o scriitură profundă, o scriitură atentă, curată și neprihănită, ca de basm; mi s-a părut tare curios cum a reușit să facă o trecere atât de superbă de la scriitură de sorginte polițistă, la o scriitură ca aceasta, una a sufletului și a emoțiilor, a basmului și a poveștii. Chiar este un autor care stăpânește cu desăvârșire actul creativ al scrierii, și  tare aș vrea să-i citesc și cărțile polițiste, să pot cerceta mai atent felul în care scrie și creează. Petru că tot ce a surprins în acest roman, Acest tărâm al blândeții, m-a vrăjit și m-a convins în totalitate: William Kent Krueger chiar este un autor bun, dar bun de tot. Iar povestea din acest roman este una care mi-a intrat sub piele, care m-a ajutat și pe care nu o voi uita niciodată: în cele din urmă, în tenebrele oricărui întuneric, sufletul omului are puterea de a lumina în cele mai neașteptate momente. 

„Niciodată înainte nu mai trăsesem adânc în piept un aer atât de curat. Panglica albă ca de mătase care era râul luminat de lună, plopii canadieni argintii și cerul negru precum catifeaua, cu milioanele sale de diamante, îmi păreau cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată. Mi-am zis că poate ce pierdusem prin uciderea lui DiMarco era vechiul meu sine și ce simțeam acum era apariția celui nou. Odie O'Banion cel renăscut, a cărui viață adevărată se desfășura acum înaintea lui.”

Romanul lui William Kent Krueger este un roman necesar. Este un roman pe care, fără nicio reținere, îl recomand absolut oricui: o lectură impresionantă, completă, desăvârșită, plină de duioșie, dar atât de plină de speranță și curaj. O lectură puternică, cu niște povești de viață absolut cutremurătoare, dureroase, din care fiecare dintre noi ar putea învăța și deprinde ceva. Personajele lui William Kent Krueger sunt pline de înțelesuri, zbuciumate, dar pășesc în această aventură care le schimbă viața, parcă sub dictonul călăuzitor al propriilor lor suflete: nevoia de a găsi un cămin căruia să-i aparțină, nevoia de a-și găsi identitatea și de a afla pacea de care au atât de multă nevoie. Liberi în lume, eroii noștri, prietenii noștri dragi află că, într-un Univers nemărginit, Acest tărâm al blândeții este un loc care se arată în forme din ce în ce mai necunoscute, dar atât de frumoase! Chiar vi-l recomand cu cel mai mare drag, sunt sigur că o să vă placă și, ca și pentru mine, va fi o carte de care cu greu vă veți desprinde sufletele. Să aveți doar lecturi frumoase și pline, pline de spor!

Familia nepotrivită, de Tarryn Fisher - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei

Tarryn Fisher este autoarea a 10 bestselleruri de sine stătătoare și a seriei Never Never. Pentru că detestă dintotdeauna soarele, locuiește în Seattle, Washington, împreună cu copiii, soțul și un husky psihotic. Îi place să țină legătura cu cititorii pe Instagram (@tarrynfisher). La Editura Trei, de aceeași autoare, a mai apărut thrillerul Soțiile (2020, traducere de către Mihaela Apetrei).

„Dacă ar fi putut lau înapoi acel moment... căsnicia ei... fiul ei... totul ar fi fost pe cât de sănătos ar fi trebuit să fie.”

Te-ai înșelat vreodată în legătură cu cineva? Juno s-a înșelat în legătură cu Winnie Crouch. Înainte să se mute în casa familiei Crouch, Juno credea că Winnie și soțul ei, Nigel, au căsnicia perfectă, fiul perfect, altfel spus, viața perfectă. Numai că acum vede că fisurile fațadei care se prăbușește sunt prea adânci ca să fie ignorate. Dar nu e ea cea care să-i judece. După ce i s-a pus un diagnostic sumbru, terapeuta pensionată nu vrea decât un loc unde să-și trăiască în liniște restul zilelor. Însă liniștea e alungată în ziua când aude o discuție tulburătoare între Winnie și Nigel. N-ar trebui să intervină. Dar ar putea îndrepta niște lucruri. Pentru că și Juno are un secret cumplit.

„A presupus că era mai bine așa decât invers: ca băiatul să audă cu urechile lui toate lucrurile pe care părinții lui le urau unul la altul. Juno știa din experiență: ce era bine pentru copii nu era neapărat bine și pentru căsnicie; dacă ești magician, poți ține totul în echilibru, dar pentru restul, care nu sunt magicieni, copiii pun presiune pe căsnicie, ținând-o în același timp închegată.”

Nu este primul roman scris de Tarryn Fisher pe care îl citesc. Tot de la ea, în trecut, am mai citit și romanul Soțiile (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), un thriller bunuț, care mi-a plăcut destul de mult, deși dacă parcă i-aș fi văzut un alt sfârșit. Dar, na, a mers și-așa, și din câte știu a și fost destul de apreciat de majoritatea cititorilor (dar am auzit și păreri polarizate diferit); deci, în mare, primul roman scris de Tarryn Fisher pe care l-am citit a fost o experiență destul de plăcută și interesantă. Așa că atunci când am văzut că prietenii de la Editura Trei au publicat un al roman semnat de autoare, am vrut neapărat să-l citesc. Am zis că, cine știe, poate de data aceasta voi avea parte de pachetul „complet” de thriller bun, având în vedere că, pentru mine, Tarryn Fisher chiar promitea destul de multe, abordând niște „intrigi” și idei destul de interesante și originale. Well, m-am îndoit amarnic, din păcate, și-am citit această carte doar gândindu-mă că, of, chiar nu reușesc să mai dau de-un thriller bun, fiindcă toate mi se par banale și enervante prin cât de tras de păr este totul, prin cât de greu merge lectura și cât de redundant și monoton începe să devină, din păcate, totul.

„A încerca să nu se gândească la ce auzise în noaptea precedentă, în timp ce stătea întinsă în patul ei. N-ai auzit bine, își spuse ea de o sută de ori în dimineața aceea. Dar nu era aevărat, iar acum cuvintele acelea i se repetau în minte ca scâncetul unui copil de doi ani într-un magazin de jucării.”

Am impresia că, încetul cu încetul, încerc să devin din ce în ce mai mofturos și selectiv în ceea ce privește cărțile din genul thriller. Și spun asta pentru că acest gen de lectură este genul meu preferat, cel pe care-l abordez oricând, fără nicio reținere; dar, în schimb, vreau ca atunci când citesc o carte thriiler-crime, să am parte de o acțiune bună, de o atmosferă care să mă țină în priză, să mă țină acolo; am nevoie de o anumită dinamică a acțiunilor, o tensiune densă, pe care să simți c-o poți tăia cu cuțitul, răsturnări neașteptate de situație, plot-twist-uri, chestii de genul ăsta care să antreneze cititorul și să-și bată joc de el, să-l poarte printr-un roller-coaster de stări și emoții și tot felul de trăiri dintre cele mai neașteptate și efervescente, dintre cele mai opuse și diferite. Familia nepotrivită, în schimb, aproape mi s-a părut ca o linie continuă și... atât. Ceva ce pur și simplu stagnează, nu crește în intensitate, monoton și de-a dreptul liniar, lipsit de esență, lipsit de ceva care să mă facă să rămân cu gura căscată și profund impresionat. Nimic. Am simțit că aș citi pur și simplu o carte care vizează o dramă de familie, niște chestii aruncate acolo și aflate undeva mai spre sfârșitul cărții că, deh, altfel n-ar fi fost „o carte thriller” (nici nu consider, de fapt, că ar fi una, fiindcă niște întâmplări mai periculoase, niște crime și ceva morți nu încadrează o carte neapărat într-un gen, ci aici e mai mult vorba de un stil care vizează modul în care autorul reușește să te facă să te simți, felul în care te atrage în atmosfera cărții - dar, na, aici iarăși ține de experiența literară a fiecăruia). 

„Odată ajunsă în birou, s-a holbat la cana cu cafea neagră și s-a gândit: Nu pot face asta. Nu pot să mă prefac că totul e în regulă când nu e (...). Ceea ce-și dorea cu adevărat era să poată da timpul înapoi, să se întoarcă în noaptea aceea în care făcuse cea mai mare greșeală din viața ei, să-și ia faptele înapoi, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată.”

Oricum, sunt multe variabile care pot fi luate în calcul însă, așa cum am mai spus și-n câteva recenzii anterioare, eu mă raportez în general la cărțile thriller citite până acum - și-având în vedere că sunt destul de multe, și multe chiar deosebit de bine, îmi este greu să mă mai las impresionat de orice roman thriller pe care îl citesc, de orice subiect și de orice intrigă. De asta spun că-mi este greu să mai găsesc ceva autentic, ceva original, întrucât mai toți autorii fac uz de aceleași subiecte, de aceleași „puncte de plecare” și intrigi care devin din ce în ce mai răsuflate și deloc convingătoare. Nu știu. Mă-ncearcă un sentiment de tristețe, oarecum, fiindcă chiar aș vrea să citesc niște thrillere bune, dar bune, care să mă țină acol și să dea cu mine de pământ; niște thrillere așa cum am mai citit, cum ar fi, nu știu, Omul de castane (recenzia AICI), Suflete pereche (recenzia AICI), Enigma camerei 622 (recenzia AICI), Suflete goale (recenzia AICI) și altele. Dar, mna, sper să pun cât de curând mâna pe un thriller bun, că simt c-o iau raznaaa; noroc că mai am ceva titluri în bibliotecă, sper să nu o gafez și cu ele, așa cum am pățit-o din păcate, majoritar, în ultimul timp.

„Primul, al patrulea, al optulea și al cincisprezecelea: aceștia fuseseră cei mai dificili ani din căsnicia lor. Câteodată ea fusese cea care crease probleme, altădată fusese Nigel. Multe se pot întâmpla în cincisprezece ani. Dar, indiferent cum o dăduse Nigel în bară, indiferent cât de multe necazuri provocase în căsnicia lor, n-avea cum să egaleze răul făcut de Winnie. Știa și ea, știa și el. Lucrul care îi ținea împreună era exact acela care îi și separa.”

Repet, aici este vorba strict de experiențele mele personale, raportate - după cum am mai spus-o - la numeroasele cărți thriller citite în „viața mea de cititor”. Familia nepotrivită aș fi putut spune că-i un thriller bun dacă, nu știu, l-aș fi citit acum câțiva ani, când eram pe la începuturi: are o intrigă destul de bunuță, deși scriitura mi s-a părut de-a dreptul seacă și fadă; peronajele, iarăși, sunt interesant construite, dacă e să privesc totul cu un ochi mai permisiv și îngăduitor. Mi-au plăcut anumite întorsături de situație și, de fapt, cred că sfârșitul este cel care m-a făcut să-i dau acestei cărți trei steluțe și nu două; da, sfârșitul chiar mi-a plăcut și a lăsat așa un aer de mister care aș fi vrut să învăluiască, de fapt, întreaga carte, nu doar câteva scene și fragmente. În rest, o lectură care nu m-a încântat pe cât aș fi vrut s-o facă, dar pe care mă bucur că am avut-o. Încă nu mă pot hotărî asupra autoarei Tarryn Fisher (dacă-mi place sau nu), având în vedere că prima mea exeperiență cu scriitura ei a fost una destul de interesantă, însă a doua cu siguranță ar fi putut fi mult, mult mai pozitivă. Așteptăm, deci, și alte traduceri semnate de ea, întrucât are ceva cărți publicate! Să aveți doar lecturi frumoase și cu mult, mult spor! 

Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, de Suleika Jaouad - Recenzie

Editura: Humanitas

Categoria: memorialistică & diaristică 

Colecția: Memorii/Jurnale/Biografii

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 396

Anul apariției: 2021

Traducere: Ines Simionescu, Anca Lăcătuş şi Andreea Niţă

„Într-un fel, fusesem întotdeauna singură.”

Suleika Jaouad este scriitoare și jurnalistă. S-a născut la New York dintr-un tată tunisian și o mamă elvețiană. A urmat studii muzicale la Juilliard, și-a obținut licența cu brio la Princeton University și a absolvit masteratul în literatură la Bennington College. La 22 de ani s-a mutat la Paris din dorința de a deveni corespondent de război. Visurile i-au fost însă curmate de un diagnostic necruțător: leucemie. Au urmat patru ani de tratamente pe patul de spital, despre care Suleika Jaouad a scris o serie de articole pentru New York Times intitulată Life, Interrupted, distinsă cu Premiul Emmy. Alte articole ale ei au fost publicate în The New York Times Magazine, The Atlantic, The Guardian, Vogue, Paris Review, Los Angeles Times, Glamour și pe site-ul NPR. Este, de asemenea, un speaker de mare succes. Discursul ei TED a fost unul dintre cele mai populare în 2019, înregistrând aproape 5 milioane de vizualizări. A creat platforma Isolation Journals, cu peste o sută de mii de membri, menită să încurajeze creativitatea și sentimentul de comunitate în vremuri de pandemie. A fost consilierul lui Barack Obama în probleme referitoare la cancer și a primit mai multe distincții pentru efortul ei de a-i susține pe cei care se luptă cu această boală.

„Însă ce m-a zguduit cel mai tare era că tatăl meu, care întotdeauna făcea pe durul, părea să-mi ducă grija. Îmi era tot mai greu să cred replica pe care o auzisem adesea când eram copil: Totul va fi bine.”

La numai douăzeci și doi de ani, Suleika Jaouad are în față un viitor strălucit. Visurile îi sunt însă curmate de un diagnostic necruțător: leucemie, cu 35% șanse de supraviețuire. Urmează ședințe îndelungate de chimioterapie și o operație foarte riscantă: transplant de măduvă. În ciuda suferinței fizice și psihice extreme, Suleika Jaouad găsește puterea de a ține un jurnal, în care consemnează amănunțit încercările la care o supune boala. Când, după patru ani, primește în sfârșit vestea că nu mai suferă de cancer, descoperă că vindecarea sufletească de abia acum începe. Dorința de a se reintegra în lumea celor sănătoși o îndeamnă să pornească într-o lungă călătorie cu mașina, împreună cu terierul ei. Pe drum, îi întâlnește pe câțiva dintre noii prieteni cu care corespondase despre boală și nu numai. În comuniunea cu ei își găsește speranța și puterea de a începe o nouă viață.

„Diagnosticul a creat o fractură ireparabilă între viața mea de dinainte și viața mea de după.”

Există cărți pe care le citești... ca să treacă timpul, ca să te relaxezi, ca să citești. Există cărți pe care le citești cu scopul de a te informa referitor la un anumit subiect, la un anumit domeniu. Mai există și cărți ale căror lectură îți promit marea cu sarea, dezvoltare personală și transcederea ființei, chestii de genul ăsta (care nu zic, de fapt, că pentru unii n-ar funcționa). Există cărți care ți se întipăresc în inimă. Și există cărți care îți cutremură ființa, te ridică la ceruri și te coboară, îți rup sufletul și te fac să strângi din dinți. Cărți care îți dau curaj și ale căror lectură este ca o călătorie pe-o barcă în mijlocul furtunii: cărțile acestea îți sunt catargul de care te ții ca să nu te scufunzi. Cărțile acestea îți sunt însăși salvarea. Iar asta a fost experiența mea cu Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată - o lectură care m-a luminat și a cărei lumină o voi purta atunci când viața-mi va cunoaște zări întunecate, lipsite de orice urmă de speranță. Pentru că ceea ce a început ca o lectură promițătoare s-a transformat, pe parcurs, într-o adevărată lecție de: viață, curaj, iubire, speranță și putere. O lecție despre cum, în întunericul cel mai dens, omul poate să lumineze precum scăpărătura unei stele.

„Becurile fluorescente îmi ardeau ochii. Mă durea stomacul, mă durea capul, mă dureau mâinile și picioarele, totul mă durea, chiar și să respir. De fiecare dată când eram înțepată sau eram spălată cu buretele, voiam să izbesc stativul pentru perfuzii de perete. Când am slăbit atât de mult încât brățara electronică îmi aluneca de pe mână, am început să mă gândesc la evadare.”

Când Suleika este diagnosticată cu o formă gravă de leucemie, pilonii lumii ei se cutremură, gândindu-se că nu mai are nicio șansă. După ce urmează tratamente de chimioterapie, boala continuă să aibă recidive și ajunge la concluzia că tot ce poate face este să se-nscrie într-un trial clinic care presupune o schemă medicamentoasă neaprobată, deci incertă, în vederea testării efectelor acesteia asupra comportamentului exacerbat al patologiei de care suferă. Încetul cu încetul, lucrurile parcă încep să se așeze și capătă o formă mult mai plină de speranță - însă luptele lui Suleika sunt departe, foarte departe de a se fi încheiat. Viața are să o mai încerce, punându-i la îndoială credințele despre oameni, despre familie, și chiar despre ceea ce știa despre sine însuși. O poveste din care cred că fiecare dintre noi are ce învăța: atunci când ești pus față în față cu moartea, chiar și cum Suleika Jaouad o spune, chiar îți reconsideri tot ceea ce știai despre viață, iar fraza „carpe diem” chiar capătă noi înțelesuri, departe de a mai fi una clișeică și răsuflată. În scoica ei de lume, tânăra descoperă oameni minunați, oameni cu care deși împarte aceleași chinuri, împarte și aceleași credințe și speranțe; ajunge astfel al concluzia că doar ei sunt cei care o pot înțelege pe deplin, fără să simtă că le transmite milă și durere. Suleika Jaouad se retrage din lumea ei cândva strălucitoare, însorită și destinată cândva să fie minunată și promițătoare, închizându-se între gratiile unui coșmar: trei ani și jumătate de chimioterapie, radiații cu efecte dintre cele mai greu de închipuit și suportat, un transplant de măduvă osoasă din partea fratelui ei. În cele din urmă, pare că Suleika începe să se simtă din ce în ce mai bine, recăpătându-și puterile și pofta de viață. Și, totuși, care a fost prețul?

„Cu perspectiva morții atât de aproape, ceea ce faci cu atâta plăcere când ești tânăr - să-ți imaginezi viitorul - a devenit pentru mine un exercițiu înspăimântător, care mă arunca în disperare. Cândva, viitorul mi se părea nelimitat. Acum stăteam sub semnul damnării - un spațiu întunecat unde nu mă așteptau decât noi tratamente otrăvitoare și incertitudini înfricoșătoare. Gândul la trecut îmi trezea o nostalgie a ceea ce pierdusem și pierdeam în continuare: prietenii, tinerețea, fertilitatea, părul, talismanul (...), propria-mi minte (...), credința.”

Deși medicii i-au confirmat îmbunătățirea șanselor de supraviețuire și a calității vieții, deși Suleika a reușit să depășească stadiile bolii și ale tratamentului datorită prietenilor, familiei și iubitului ei devotat - toate acestea au costat-o deosebit de mult: și-a pierdut slubaj, viața la Paris, viața alături de iubitul ei a luat o nouă întorsătură și, încetul cu încetul, acesta s-a îndepărtat de ea, prietenii ei au dispărut iar cei noi care au apărut, între timp, s-au pierdut și ei din cauza bolii necruțătoare. Suleika Jaouad a suferit nu doar din cauza bolii și efectelor pe care tratamentul chimioterapic le-a avut asupra ei (vărsături, căderea părului, epuizarea fizică și psihică exacerbată), dar și din cauza tuturor încercărilor emoționale prin care a fost nevoită să treacă; începând să scrie la o rubrică pentru New York Times, Suleika parcă găsește „o modalitate” de a „îndura boala prin care trece” - prin intermediul blogului ei, ea a cunoscut mulți oameni care pierduseră pe cineva sau sufereau, de asemenea, de o boală incurabilă și grea: asta, bineînțeles, a maximizat și potențat sentimentul colectivității, iar conexiunea dintre ea și ceilalți s-a concretizat nu doar prin forța sporită, curajul augumentat și speranța mărită, dar și prin faptul că, după ce a fost externată, Suleika s-a hotărât să plece într-o călătorie de o sută de zile prin țară, doar cu cățelul ei ca unic însoțitor, întâlnindu-se față în față cu câțiva dintre cititorii ei: câțiva dintre cei care i-au îmbogățit viața, dându-i parcă un sens atunci când toate coordonatele lumii îi păreau pierdute și străine.

„Mă simțeam vinovată pentru suferința și stresul pe care boala mea le provocase celor din familie, pentru tot «spațiul» pe care corpul meu îl ocupa cu neajunsurile lui. Mi-era imposibil să nu mă simt ca o povară.” 

Citind Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, nu doar că am realizat, încă o dată, cât de prețioasă este viața pe care o trăiesc, ci am realizat cât de mulțumit ar trebui să fiu de faptul că sunt sănătos, de faptul că am alături de mine prieteni dragi, o familie completă, oameni care să-mi fie alături la orice oră și oriunde m-aș afla. Mi-am dat seama, iarăși, cât de fragilă este viața pe care o trăiesc și cât de frumos, puternic și mult ar trebui s-o prețuiesc, cum n-ar trebui să iau totul for granted, de-a gata, gândindu-mă că trebuie să existe un echilibru în toate și mereu trebuie să mulțumesc pentru ceea ce am, pentru ceea ce pot accesa. Chiar a fost o carte plină de forță, omenesc de copleșitoare, ca o călătorie în interiorul propriei suferințe, propriului suflet pe care îl diseci, scoțându-i la iveală toate cărnurile, toate părțile întunecate, umbrite, pe care în alte circumstanțe nu le-ai fi putut descoperi - pentru Suleika Jaouad, boala a fost cea care a transformat-o, a ajutat-o să devină mai puternică, purificând-o, întregind-o. Iar povestea pe care o transpune în carte, livrând-o cititorului într-o formă atât de personală, este absolut covârșitoare.

„Deși perioada dintre douăzeci și treizeci de ani a fost dureroasă, derutantă și dificilă - într-atât încât uneori suferința mi-a devenit insuportabilă -, a fost totodată cea mai formativă din viața mea, o perioadă impregnată de grația divină extraordinară a celei de-a doua șanse, precum și de un val de noroc, dacă un asemenea concept chiar există. Amestecul de cruzime și frumusețe mi-a transformat viața într-un peisaj straniu și dizarmonic. M-a lăsat cu o conștiință de sine acută, care bântuie pe la marginile câmpului meu vizual - totul se poate răsturna într-o clipă -, dar mi-a oferit de asemenea și privirea unui bijutier. ”

O narațiune memorialistică despre boală și despre vindecare, despre puterea de a găsi speranța chiar și-n locurile cele mai nebănuite, cele mai sărace, despre curajul de a lupta, de a găsi frumosul și bucuria de a râde, forța de a o face. O poveste inspirațională, tulburătoare, impresionantă și memorabilă. O poveste universal valabilă în care Suleika Jaouad a investit propria ei viață și ființă, propriile-i emoții, reușind să scrie o carte excepțională, un debut memorabil al unei voci literare efervescente, puternice, originale, cu un simț dezvoltat al psihologiei umane și al esteticului, în care viața parcă se-mpletește cu aventurile curajoase ale eroinelor apuse. O carte pe care o voi recomanda oricui, fiindcă știu că este o carte care vindecă și ajută, care luminează și învață. O carte pe care o voi păstra ca un dicton călăuzitor, gândindu-mă că, într-adevăr, trebue să fiu mulțumit pentru faptul că sunt sănătos și că am lângă mine o familie atât de frumoasă. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!  

Să ne vedem cu bine în Havana, de Chanel Cleeton - Recenzie

Editura: Univers

Categoria: Ficțiune

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Iulia Dromereschi

Chanel Cleeton este autoarea bestsellerului Să ne vedem cu bine în Havana, publicat în zece țări, intrat în topurile New York Times și USA Today. A studiat Relații Internaționale la Universitatea Richmond și la American International University în Londra, masteratul l-a obținut la London School of Economics & Political Science, iar diploma de Juris Doctor la Facultatea de Drept din South Carolina. Îi place să călătorească și a locuit în Caraibe, Eruopa și Asia. A mai publicat: When We Left Cuba, The Last Train to Key West și The Most Beautiful Girl in Cuba.

„Sunte mătase și dantelă, iar dedesubt, oțel.”

După moartea bunicii pe care a iubit-o nespus, o tânără americană de origine cubaneză călătorește la Havana, unde descoperă rădăcinile propriei identități, dar și un secret de familie ascuns de la Revoluție. Havana, 1958. Fiică a unui magnat al zahărului, Elisa Perez, de 19 ani, face parte din înalta societate, în sânul căreia e ocrotită de tulburările politice din țara ei – până când începe o poveste de iubire clandestină cu un tânăr revoluționar. Miami, 2017. Scriitoarea Marisol Ferrera a crescut ascultând poveștile romantice despre Cuba ale bunicii Elisa, care fusese nevoită să fugă împreună cu familia în timpul revoluției. Ultima dorință a Elisei este ca Marisol să-i împrăștie cenușa în țara în care s-a născut. Sosind la Havana, Marisol se confruntă cu contrastul dintre frumusețea tropicală atemporală a Cubei și climatul politic periculos. Când istoria familiei începe să iasă la lumină, iar Marisol se simte atrasă de un bărbat care are propriile lui secrete, va avea nevoie de lecțiile învățate din trecutul bunicii ei ca să înțeleagă adevăratul sens al curajului.

„Așa stau lucrurile cu moartea - chiar dacă crezi că a dispărut cineva, frânturi din ei rămân în cei care i-au iubit, lăsați în urmă.”

Nici nu știți cât am vrut să ajung la acest roman și, de asemenea, nici nu știți că încă de dinainte de a-l citi aveam certitudinea că o să-mi placă - mi se mai întâmplă, chiar deseori, să știu că o carte are să-mi placă doar ascultându-mi intiuiția. Ei, bine, n-a dat greș nici de data asta: știam că voi avea parte de o o poveste care are să mă poarte pe aripile ei delicate, gingașe, ținându-mă captiv în carte de la începtu până la sfârși, și chiar așa a fost - am citit această carte în doar o zi, martor la o poveste care m-a mișcat și care mi-a satisfăcut toate așteptările de cititor. Personaje foarte bine conturate, o atmosferă dramatică și intensă, dar plină de speranță și de curaj, toate pe fundalul unei țări care păstrează încă este umbrită de o istorie plină de violență, sărăcie și teroare. Îmi plac cărțile despre Havana (probabil știți că unul dintre autorii mei de suflet este Pedro Juan Gutiérrez), și mereu am fost atras într-un fel mesmerizant de către această țară, de către spațiul cubanez: iar când Chanel Cleeton ne-a promis o lectură care se desfășoară în acest spațiu, mi-am zis că neapărat trebuie să pun mâna pe Să ne vedem cu bine în Havana.

„Havana e ca o femeie care a fost cândva celebră și a trecut printr-o perioadă dificilă, și totuși păstrează urme ale fostei străluciri, urme ale unei ere între timp apuse, o fotografie în sepia îngălbenită de timp și circumstanțe, cu marginile deja ferfeniță

Cleeton reușește deosebit de bine să contureze spațiul cubanez, culoarea locală a teritoriului și atmosfera atât de sălbatică, atât de autentică și originală, cu toate mirosurile și aromele sale, cu toate mâncărurile specifice, tradiționale - mereu mi-a plăcut să cunosc cultura altei țări, mai ales când este vorba de o cultură atât de efervescentă și mai puțin cunoscută. Citeam și nu doar că mă bucuram de povestea spectaculoasă și splendidă a personajelor, dar mă bucuram foarte mult de modul în care mă facea cartea să mă simt, de toată starea de căldură pe care mi-o dădea, purtându-mă printre clădirile din piatră spartă, printre străzile colorate și înmiresmate de aroma de yucca arsă, fasole neagră, într-o armonie a esențelor și mirosurilor. Nu, să nu mă-nțelegeți greșit - romanul lui Cleeton nu e un roman „al mirosurilor și aromelor”, ci este un roman despre oameni, despre destinele a două femei care, parcă, se află unul în prelungirea celuilalt: Elisa și Marisol, eroinele noastre tragice care, de-a lungul cărții, dau piept unor realități dureroase și, încetul cu încetul, scot la iveală întâmplări și secrete de familie dintre cele mai neașteptate, dar și povești de viață într-adevăr pline de peripeții și curaj.

„Când ești tânăr, viața pare să pună punct când este doar o virgulă. Nu știi niciodată ce urmează și asta e frumusețea vieții. Dacă s-ar întâmpla totul așa cum ne dorim, așa cum plănuim, am rata cele mai bune părți, plăcerile neașteptate.”

În Havana, la sfârșitul anilor '50, ne este spusă povestea Elisei care face parte dintr-o familie bogată, nobilă, baroni ai unor plantații de zahăr, ceea ce înseamnă că nu cunosc realitatea sărăciei celor mai mulți cubanezi. Sau, dacă o cunosc, în orice caz n-au simțit-o pe pielea lor. Narațiunea alternează cu cea a nepoatei sale, Marisol, de data aceasta în 2017, când aceasta se hotărăște să meargă în Cuba pentru a împrăștia cenușa bunicii sale Elisa (cum, necum, Elisa părăsește Havana și ajunge în Miami, unde se stabilește până când moare). De obicei, îmi place să cunosc „sursa de inspirația a unui autor”; și în ceea ce privește povestea lui Să ne vedem cu bine în Havana, am aflat că această carte - despre care Cleeton spune că „aparține sufletului meu” - este de fapt chiar inspirată din poveștile familiei ei, și chiar relatează într-un interviu o poveste pe care tatăl ei i-a spus-o despre cum oamenii își puneau obiectele de valoare în cutii, după care le îngropau chiar înainte de a părăsi teritoriile Cubei (ceea ce reflectă, într-un fel, speranța că se vor întoarce înapoi într-o anumită zi).

„Să fii cubanez înseamnă să fii mândru - este cel mai important, dar și cel mai cumplit blestem, deopotrivă. Nu slujim regi, nu plecăm capul, ne purtăm necazurile în spinare de parcă nici n-ar conta. Există o artă, o artă a purtării ca și cum totul ar fi lipsit de efort, ca și cum lumea noastră ar fi aurită, când realitatea este că genunchii de sub rochia de mătase ți se clatină sub povară.”

Povestea Elisei este o poveste de dragoste care se desfășoară pe fundalul politic actual acelei perioade - un regim politic atât de violent, atât de complicat, ce conturează - prin informații foarte frumos livrate, uneori șocante și cutremurătoare - impactul pe care regimurile lui Batista și Castro le-au avut asupra oamenilor și vieților acestora. Trebuie să recunosc că nu-mi erau străine aceste idei și adevăruri, însă modul în care istoria politică a intervenit în viața Elisei și a lui Pablo, felul în care s-au întrețesut aceste aspecte mi s-a părut dramatic și emoționant. În partea cealaltă, povestea dintre Marisol și Luis mi s-a părut deliciosă, caldă și extrem de frumos conturată, de asemenea, într-un context care sugerează, încă o dată, cât de puternice sunt legăturile ereditare și cât de strâns este de fapt nodul de sânge dintre generații. 

„Nu putem cunoaște mereu oamenii pe care-i iubim atât de bine cum credem, Marisol. Iubirea e încâlcită în așteptări, în percepția asupra realității. Nu se știe niciodată cum gândesc oamenii de fapt. Adesea, își țin ascunse cele mai adânci trăiri.” 

Ar fi tare multe de spus, dar nu cred că e în interesul nimănui să-ncep să povestesc ce și cum. La un anumit nivel, cred că ați putea citi această carte ca pe o poveste de dragoste, în aceeași măsură în care ați putea-o citi ca o carte ce abordează aspecte legate de istoria și politica Cubei: Cuba din trecut și cea din prezent, prezentată din perspectiva relațiilor eroilor cărții (Elisa și Pablo, Marisol și Luis) - bineînțeles, cu tot contextul social și întâmplările de zi cu zi. O poveste fascinantă despre legături de familie, dragoste și prietenie, țesute în politica și istoria Cubei de dinainte de revoluție, conectată cu zilele noastre. Să ne vedem cu bine în Havana este o carte pe care o recomand cu mare drag, fiindcă reușește cu desăvârșire să redea atmosfera caldă a acelui spațiu înmiresmat, culoarea locală atât de palpabilă și zugrăvită maiestuos de către Chanel Cleeton - citind cartea, parcă aș fi fost eu însumi un drumeț care s-a aventurat într-o țară atât încântătoare și plină de emoție! Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru și o săptămână liniștită! 

Yoga, de Emmanuel Carrère - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2021

Traducere: Tristana Ir

Emmanuel Carrère este unul dintre cei mai prestigioşi scriitori francezi contemporani. Licenţiat în studii politice, este, de asemenea, scenarist şi regizor. A debutat în 1982, cu un eseu dedicat cineastului german Werner Herzog, dar primul său roman, L’Ami du jaguar, a apărut în 1983. A devenit celebru prin romanele sale care îmbină adevărul biografic cu ficţiunea şi care au fost recompensate cu numeroase premii: Prix Fémina, Grand Prix Marie Claire du Roman d’Emotion, premiul cititorilor publicaţiei L’Express, Premiul Crésus şi Premiul Globe de Cristal. La Editura Trei, de acelaşi autor, au apărut Împărăția Cerurilor (2016, traducere de către Doru Mareș, Premiul literar Le Monde), Limonov (2014, traducere de către Doru Mareș, Prix des Prix şi Prix Renaudot), Alte vieţi decât a mea (2009, traducere de către Doru Mareș), Un roman rus (2008, traducere de către Doru Mareș), Ora de schi, Adversarul.

„Te așezi și rămâi o vreme fără să te miști și fără să scoți o vorbă. Tot ce se întâmplă în timpul acesta în care rămâi așezat, fără să te miști și fără să scoți o vorbă, este meditație (...). Repet: meditația este tot ceea ce se petrece înăuntrul tău când stai așezat fără să te miști și fără să scoți o vorbă. Plictiseala e o meditație.”

Relatarea la persoana întâi, cu o sinceritate dezarmantă, a unei profunde crize depresive. O carte tulburătoare, care sfidează granițele genurilor literare. O nouă carte-cult, ce poartă semnătura inconfundabilă a lui Emmanuel Carrere. Să nu ne imaginăm că avem în față un manual de yoga sau o carte de self-help. Avem în față radiografia dureroasă și cât se poate de amănunțită a depresiei majore, cu tendințe suicidare, cu care s-a confruntat Carrere și care a dus la internarea sa, pe o perioadă de patru luni, cu diagnosticul de tulburare bipolară. Este, de asemenea, o carte despre o criză amoroasă, despre epuizare emoțională și consecințele acesteia, precum și despre terorismul islamic și criza refugiaților. Și într-un fel, da, și despre yoga, pe care autorul francez o practică de peste 30 de ani. În acest hibrid literar, care împletește autobiografia, eseul și reportajul, Carrere se dezvăluie pe sine cu o onestitate necruțătoare și explorează totodată limitele artei scrisului. Rezultatul este un tablou viu al slăbiciunilor și suferințelor omenești, o coborâre în adâncurile ființei cu ajutorul scrisului. O carte controversată încă dinainte de apariție, Yoga va face cu siguranță senzație.

„Cum spune o sutra budistă care îmi place atât de mult, încât am citat-o deja de două ori în cărțile mele: «Omul care se crede superior, inferior sau chiar egal unui alt om nu cunoaște realitatea.»

Nu știu dacă a fost vorba de un oarecare tip de narcisism enervant și subtil, care „își scotea capul” printre paginile cărții făcând ca lectura să-mi devină greoaie, plictisitoare și enervantă, păstrând un puseu de „exercițiu silnic” pe care parcă l-aș fi făcut citind romanul „de sorginte franțuzească” a lui Emmanuel Carrère cu care, sincer, prima experiență literară aș fi vrut să fie una ceva mai strălucită, mai memorabilă, din moment ce știu cât de apreciat este el în țara sa. De fapt, cred că m-am exprimat greșit: nu știu cât de apreciat este Emmanuel Carrère ca scriitor și romanist și prozator, în schimb știu că are o activitate efervescentă și extrem de prolifică în lumea culturală franceză - filme, cărți, presă scrisă. În schimb, nu știu care a fost ideea acestei cărți, pentru că după ce am citit-o mi-am pus următoarea întrebare: bun, și-acum, eu cu ce-am rămas din toate tânguielile lui Emmanuel Carrère? Din toate văicărelile sale romaniste? Hm, așadar? Apoi am încercat să trag o linie și să fiu obiectiv - cu ce m-a ajutat această lectură, în cele din urmă, și ce-am luat bun din ea?! 

„Nu există oameni mari, suntem toți goi sub veșmintele noastre. Când întâlnești alți oameni, ai întotdeauna dreptate să ți-i imaginezi goi sub haine, să-ți imaginezi trupurile lor firave, terne, stângace, să-ți imaginezi băiețelul speriat ori fetița rătăcită care au fost înainte de a deveni președintele republicii ori actrița celebră (...).”

Ei bine, nu-s prea multe de spus, din păcate, în această direcție. Romanul lui Emmanuel Carrère nu știu ce s-a fi vrut să fie: un roman autobiografic (de altfel, știu că publicarea sa a stârnit ceva vâlvă între el și fosta sa soție despre care, de altfel, chiar amintește deseori în carte), un roman „doar să fie, să mai facă niște vânzări”, sau o carte deep și profundă a condiției omului care, în societatea de astăzi, ajunge să uite să trăiască, să uite să-și ia un moment de respiro de la graba acestei lumi, de la tot ce-l înconjoară și, încetul cu încetul, îl apasă, îl consumă, îl macină...? Cred că un pic din toate, dar mă pot pronunța mai mult în ceea ce privește ultima parte: da, romanul Yoga chiar este o carte care abordează extrem de frumos (și real) ideea că lumea în care trăim ajunge să ne înădușe, să ne paraziteze prin „devenirea sa” tot mai rapidă cu care cu greu reușim să ținem pasul. Ajunge să fie o lume lipsită de spațiu, și nu este vorba neapărat de un spațiu fizic, dimensional, ci de un spațiu al emoțiilor, al „libertății de libertate”, un spațiu cognitiv, psihic. Deși livrate într-o formă care, mie unul, nu mi-a fost întocmai pe plac, romanul lui Emmanuel Carrère este un roman profund, un roman incisiv și „de moment”, un roman al valorilor și al lipsei acestora. 

„E de folos să știi, când viața îți zâmbește, că o să te zdrobească, iar când bâjbâi prin beznă, că se va face din nou lumină. Sunt lucruri care te îndeamnă la prudență, care îți dau încredere. Care te ajută s-ți relativizezi stările sufletești. Cel puțin așa ar trebui.”

Cred că ce m-a deranjat cel mai mult, să spun așa, a fost vocea sa narativă: am simțit-o mult prea ironică pe alocuri, sarcastică și incisivă atunci când n-a fost cazul, dar și puțin narcisistă, parcă „dându-și prea multă importanță (necuvenită)”. Mi-ar fi plăcut să fie o carte mai prietenoasă, scrisă într-o voce romanistă mai... apropiată de cititor. Nu știu dacă și celelalte cărți ale sale sunt scrise în același „registru narativ”, fiindcă am, tot de la Emmanuel Carrère, și Împărăția cerurilor (pe care, sincer, abia aștept să o citesc) - sper doar că nu, ci că pur și simplu acest roman (cel mai recent al său, dacă nu mă îndoiesc) a fost așa tocmai din cauza (sau datorită) tentei autobiografice pe care o însumează și cuprinde. Oricum, n-a fost o carte care chiar nu mi-a plăcut, ba dimpotrivă, chiar am subliniat foarte multe paragrafe și fragmente care mi-au plăcut și mi-au dat de gândit. A fost, așadar, o lectură chiar interesantă din care am plecat ceva mai înțelept, contemplând și meditând asupra anumitor aspecte ale propriei mele vieți. Nu, nu e o carte de dezvoltare personală, self-help sau un ghid practic despre cum să te-apuci de yoga. Este o carte despre oameni, despre Emmanuel Carrère - așa cum i-a văzut el și așa cum s-a văzut el.

„Mă îndrept spre moarte. E o evidență: mă îndrept spre moarte. Nu înțeleg de ce șoptesc medicii la dreapta patului meu, nu înțeleg ce spun, dar probabil că recită versetele din Cartea morților tibetană (...). Deasupra mea e lumină. Trebuie să mă duc acolo. Trebuie să mă duc acolo. Să nu cumva să ratez ieșirea. Să nu cumva să rămân în această stare intermediară, în această viață rea. Trebuie ca totul să se termine și ca suferința să înceteze, definitiv.”

Într-adevăr, așa cum am mai spus, mi s-a părut puțin în sfera narcisismului, „autosuficienței”, într-o narațiune care parcă e formată din tânguieli de-ale autorului - amintiri, întâmplări, reamintiri și memorii. Nu știu, încă, dacă-i un roman de ficțiune sau non-ficțiune, însă nu găsesc asta a fi prea relevant. Chiar am vrut să citesc ceva scris de Emmanuel Carrère, destul de faimos în Franța și Italia. N-am rămas cu convingerea că e un autor care chiar să-mi placă, dar cred că este totuși mult prea devreme pentru a trage concluzii de acest gen; voi citi, deci, și alte cărți semnate de Emmanuel Carrère, iar atunci cu siguranță voi putea reveni cu o părere viabilă și, într-adevăr, susținută de niște concluzii suficient de bune. Între timp, mă bucur totuși că am citit romanul și am reușit să sustrag ceva benefic din această lectură, deși au fost și multe aspecte care mi-au îngreunat lectura și chiar m-au plictisit - nu, nu m-au făcut să renunț, pentru că nu obișnuiesc să las cărți neterminate. Însă am vrut să trag de ea doar ca s-o pot lăsa deoparte și să mă gândesc, în liniște, la ce-am citit, fără să mai am contact cu „personalitatea romanistă” a lui Emmanuel Carrère. Revin, mai târziu, și cu păreri privitoare la Împărăția cerurilor, după ce o voi fi citit. Să aveți lecturi doar pe placul vostru!