sâmbătă, 29 ianuarie 2022

Prânzul dezgolit, de William S. Burroughs - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2020
Traducere: Sorin Gheruț

William S. Burroughs (1914-1997) s-a născut în St. Louis, Missouri. A studiat literatura engleza și antropologia la Harvard, apoi medicina la Viena. În 1951, pe când se afla în Mexic, și-a împușcat accidental soția. A debutat în 1953 cu Junky, iar în 1959 a publicat (în Franța) romanul Naked Lunch (Prânzul dezgolit). Apariția în 1962 a ediției americane a provocat un imens scandal. În 1982 este ales membru în Academia Americană și în Institute of Arts and Letters, iar statul francez îi acorda titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William S. Burroughs, în seria Anansi. Clasic au apărut Prânzul dezgolit și Queer, urmând să fie tradus și romanul Junky
„Mă ia întruna toropeala. Noaptea trecută m-am trezit că cineva mă strânge de mână. Era cealaltă mână a mea... Adorm citind și cuvintele capătă semnificațiile unui cod... Obsesie a codurilor... Omul contractează o serie de boli care silabisesc un mesaj codificat...”
Sondând limitele relației dintre artă și obscenitate, Prânzul dezgolit este una dintre cărțile ce au redefinit nu doar literatura, ci și întreaga cultură americană. Romanul a constituit obiectul unui proces considerat ultima acțiune majoră de cenzură împotriva unei opere literare în Statele Unite. Verdictul final, favorabil, s-a datorat pledoariei unora dintre cei mai importanți scriitori americani ai epocii, precum Norman Mailer și Allen Ginsberg, care au certificat valoarea artistică a cărții. În 1991, regizorul David Cronenberg a ecranizat romanul, iar producția lui s-a transformat foarte repede într-un film-cult.
„Caut vena pe piciorul jegos... Trăgătorii nu mai au nicio rușine... Sunt insensibili la repulsia celorlalți... E îndoielnic că rușinea poate exista în absența libidoului sexual... Rușinea toxicomanului dispare împreună cu sociabilitatea sa nesexuală, care ține și ea tot de libido... Dependentul își privește corpul în mod impersonal, ca pe un instrument de absorbție a elementului în care trăiește, își evaluează țesuturile cu răceala unui negustor de cai.”
Romanul de față nu este primul meu contact cu autorul William S. Burroughs. Am mai citit, tot de la el și tot anul trecut, romanul Queer (dacă vă interesează, recenzia o puteți găsi AICI), care, din păcate nu mi-a plăcut la fel de mult. Cu toate acestea, acest roman m-a uluit și m-a surprins plăcut, în special din cauza faptului că prima experiență cu autorul n-a fost una tocmai cum mă așteptam să fie. În schimb, citind această carte, am regăsit un autor care, într-adevăr, e de geniu. Și nu vorbesc doar de complexitatea subiectelor abordate, ci și de multitudinea de voci pe care am simțit că le integrează autorul în opera sa. Chiar a meritat cinci steluțe fiindcă, dincolo de faptul că mi-a plăcut, m-a cutremurat teribil.
„Timpul sare ca o mașină de scris stricată, băieții sunt acum bărbați bătrâni, șoldurile tinere fremătând, palpitând spasme juvenile se fleșcăie și se ofilesc, trântite peste scaune de budă în curte, bănci în parc, ziduri în soarele spaniol, pe paturi din camere mobilate cu parchetul lăsat (afară, o mahala de cărămidă roșie înm soarele străveziu de iarnă)...”
Romanul Prânzul dezgolit este frumos, dacă aș putea spune așa, dar într-o manieră bolnăvicioasă, grotescă, sălbatică, hilară, creativă și imaginativă. Bizară, hilară și importantă, fiindcă citind romanul ești purtat prin viața și mintea lui William S. Burroughs, un om sucit, care a avut o viață extraordinar de încercată, dependent de droguri. Dar care, în cele din urmă, se-ntâmplă să fie un om genial, un scriitor talentat și inteligent, care, din experiențele sale, reușește să livreze cititorului o operă completă, o operă autentică și plină de profunzime. Chiar dacă scrisă într-un limbaj vulgar, „de stradă”, cu elemente de argou sociolingvistice specifice, Burroughs face apel la trăirile cititorului și îl pune în fața unor realități deseori imposibil de acceptat.
„Se ridică urlând, erecția sa ultimă-mproașcă sânge negru și coagulat, o statuie palidă, albă, în piciare, ca și cum ar fi trecut întreg de Marele Gard, l-ar fi sărit calm și inocent, așa cum sare un copil gardul la pescuit, în heleșteul interzis - în câteva secunde prinde un pește-pisică imens - Bătrânul iese dintr-o bargă neagră, înjurând ș iagitând o furcă, iar băiatul fuge râzând peste câmpia din Missouri (...).”
Dacă este să luăm în consioderare conținutul cărții, nu este de mirare că romanul a fost interzis și criticat acerb atunci când a fost lansat pentru prima dată. În aceeași măsură, nu este nimic de mirare în faptul că a fost atât de popular, având în vedere geniul său creativ și efervescența și splendoarea diferitelor descrieri. De fapt, cred că aș putea spune că este una dintre cele mai „bolnave” cărți pe care le-am citit vreodată: tineri dezbrăcați care se spânzură și ejaculează și micționează și fac sex și se droghează și fumează și se scuipă unul pe celălalt, borfași care mănâncă rahat din farfurii și vor mai mult. Niște metafore și alegorii ale unei societăți corupte, murdare și jegoase, în cadre de mahala în care bolile se-mpart și se injectează, în care, chiar și mort, încă mai ai nevoie de o doză. Sincer, este greu de descris această carte, este greu să „îți placă” detaliile ei, dar dacă ești genul de cititor care reușește să treacă de astfel de impedimente lingvistice și piedici „literare”, sunt sigur că îți vei da seama că dincolo de ele se găsește un substrat mult mai profund.
„Emițătorul nu e un individ uman... Este Virusul Uman. (Toți virușii sunt celule degradate, care duc o existență parazitară... Au o afinitate specială pentru Celula Mamă; astfel, celulele degradate ale ficatului caută adresa hepatitei etc. Așadar, fiecare specie are un Virus-Patron: Imaginea Degradată a speciei).
Imaginea stricată a Omului înaintează minut cu minut și celulă cu celulă... sărăcie, ură, război, polițiști-infractori, birocrație, nebunie - toate, simptome ale Virusului Uman.”
Prânzul dezgolit este și o confesiune, este o carte care reiterează realitatea autorului dependend de droguri, este „o dovadă” a perioadelor pe care le-a implicat tratamentul său și curățarea. Nu-și amintește cum a scris-o, știe doar că a scris, extinzându-și limitele impuse de dependență și amintind de instinctele omenești „cele mai” primare, sui generis, originare și lipsite de rațiun. Astfel, voi integra și această carte în categoria nu-este-pentru-oricine, deoarece nu vreau să abuzez de integritatea mintală a cuiva (glumesc, normal). Totuși, dacă vrei să citești această carte, îți trebuie un stomac destul de tare și deschiderea necesară pentru a putea aprecia (să zic așa) modul livresc de a expedia și prezenta cititorului o astfel de realitate, reiterată printr-o scriitură „murdară”. 
„Acul, numai acul, orice altceva e vax...”
Dincolo de toate acestea, este o carte de o profunzime marcantă, care „ascunde” în spatele ei multe adevăruri, multe probleme sociale, multe traume și dezamăgiri, multă tristețe și durere. Este o carte pe care am citit-o cu sufletul la gură, deși n-are un fir epic propriu zis. Mi-au fost îndeajuns personajele puternice, complexe, dramele și trăirile și emoțiile și profunzimile lor. Mi-au fost îndeajuns pentru a-mi da seama că William S. Burroughs este un maestru al literaturii, este un autor care chiar are un talent formidabil de a crea și de a reda viața așa cum, deseori, este ea: afurisită, dar și glorioasă, dureroasă, dar și plină de bucurie. Repet, nu este o carte care ar fi apreciată sau agreeată de către oricine, de aceea vă recomand ca, dacă vă hotărâți să o cumpărați, mai întâi să citiți câteva pagini din ea (din câte știu, chiar sunt disponibile gratis). Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

Școala din Topeka, de Ben Lerner - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2020
Traducere: Andrei Covaciu

Ben Lerner (n. 1979) este prozator, poet, eseist și critic literar, finalist al Pulitzer Prize, National Book Award și al National Book Critics Circle Award. În 2011 a câștigat Preis der Stadt Münster für Internationale Poesie, fiind primul poet american laureat al acestui premiu. A publicat patru volume de poezie, un volum de eseuri și trei romane, iar în prezent predă literatură engleză la Brooklyn College.

Alternând cu repeziciune perspectivele și planurile temporale, Școala din Topeka spune povestea unei familii, cu punctele forte și luptele din interiorul ei: împăcarea lui Jane cu amintirea unui tată abuziv, adulterele compulsive ale lui Jonathan, provocarea de a crește un fiu în plină cultură a masculinității toxice. Romanul lui Ben Lerner este, de asemenea, o cutremurătoare preistorie a prezentului: el urmărește degradarea graduală a discursului public, nașterea trollilor și tiranilor noii drepte, continua criză identitară a rasei albe.
„(...) ce putea fi mai evident decât faptul că nu cunoscuseră niciodată suferința, decât acela că, dacă suferiseră vreodată de ceva, suferiseră exact de lipsa suferinței, un fel de nevroză provenind din prea multă cocoloșeală, din consumul excesiv de zahăr - un fel de gută existențială?”
Cred că este pentru prima dată când sunt confuz atât puternic în legătură cu răspunsul unei întrebări: cât de mult mi-a plăcut această carte? Pe deoparte, cred că ori mi-a plăcut la nebunie, ori nu mi-a plăcut deloc. Și-aici iau în calcul două variabile: scriitura acestui roman este pur și simplu uluitor de bună, inteligentă, erudită, metamorfozantă, aș spune că e chiar unică, însă tot ce se întâmplă, dinamica (există, oare, una?) în sine, desfășurarea acțiunii (care desfășurare?), intriga (care intrigă?) mi se par ca citoscheletul unei celule lipsite de adjuvanții împământați în acesta. Sincer, am încercat să găsesc o cale de mijloc, iar rating-ul oarecum micuț se datorează faptului că, în fine, aveam așteptări mult mai mari în ceea ce privește un roman finalist la Pulitzer. Din aceeași listă am mai citit, anul trecut, și Casa Olandeză, unul dintre cele mai bune romane citite în 2021. Cu toate acestea, romanul lui Ben Lerner nu mi-a oferit decât o lecție fascinantă privitoare la cât de bine poate fi scrisă o carte.
„Persistența minții infantile - plenitudinea și lipsa de constrângeri a acesteia - în trupul acela matur din punct de vedere sexual, care cedase timpului istoric, trebuia să-și ceară dreptul la propriile ore de manifestare.”
Romanul lui Lerner abundă de o gamă variată de elemente diferite - dintre care unele par doar „adăugate” pentru a înfrumuseța experiența romanistă, pe când altele se unesc pentru a forma o singură piesă mecanică a unui agrenaj mult mai complex. În cele din urmă, are loc o interacțiune firească între toate aceste piese complicate care, în fine, ajung să-și facă „treaba”, dar rezultatul nu este tocmai cel mai inspirat. Ben Lerner abordează stilistica subiectelor și cronologiilor dintre cele mai variate, săritoare, într-o scriitură densă, extrem de densă, dar asta nu acoperă faptul că povestea în sine este lipsită de o oarecare eleganță, o oarecare dinamică pe care aș fi vrut s-o întâlnesc în această carte. 
„Aproape fiecare obiect din lumea acestui bărbat-copil reflecta respectiva suspendare între cele două sfere: alcoolul lui care era de asemenea suc; armele lui care erau jucării, felul în care îți dădea la schimb doi dolari de hârtie pentru nul de argint, încrezându-se mai piuțin în valoare și mai mult în strălucire.”
Povestea principală (dacă aș putea spune așa) îl are în centru pe Adam, campion la dezbateri la Liceu Topeka, undeva prin anii '90 (aici cred că este inclusă și o parte din viața reală a lui Lerner, într-o tentă autobiografică). Părinții lui Adam lucrează ca psihologi, iar mama lui este feministă convinsă și autoare de renume. În cele din urmă, cred că această carte este una a contrastelor, fiindcă aproape întreaga construcție a ei se bazează pe acest procedeu stilistic: imagini în oglinzi, Ben Lerner de acum și cel din copilărie. Pornind de la acest fir narativ principal, Lerner se aventurează în viețile părinților lui Adam (părinților lui?), ale bunicilor săi și ale lui Adam care ajunge să se căsătorească, schimbând constant perspectivele și dând întregului text aparența unei scriituri „ca un interviu”. Această impresie este cât de cât știrbită și perturbată de faptul că Lerner inserează și povestea de viață a lui Darren, un copil cu tulburări de dezvoltare care a mers la aceeași școală ca și Adam. Tratat cu cruzime de către colegii săi, furia lui Darren îl determină pe acesta să comită un act atroce pentru care Adam să se simtă, parțial, responsabil.
„Resentimentul și empatia și nostalgia și anxietatea trăiau fără știința lor în propriile trupuri, îi determinau să stea chiar așa cum stăteau, le înclina umerii în felul acela, le deschidea sau le închidea fețele, le tundea părul, introducea prozodia propriilor gesturi, a propriului fel de a vorbi; nimeni nu coregrafia secvențialitatea felului în care Darren se lăsa absorbit.”
Ceea ce ne conduce, astfel, la un prim subiect major al cărții: masculinitatea care devine toxică. Adam se luptă constant cu migrenele, cu presiunea de a trece drept un bărbat adevărat, de a rămâne fidel formelor trupești masculine, ridicarea greutăților, lupta verbală, care, în cele din urmă „îl vor reduce la un copil din nou, care își strigă mama din patul său”. În viața profesională, tatăl lui Adam este expert în domeniul psihologiei băieților cu probleme, în timp ce el însuși are probleme cu fidelitatea conjugală; în același timp, mama lui, autoarea de renume, se confruntă cu stereotipuri sexistte, enunțate constant de către bărbați. Autorul îi mai integrează în poveste, în fine, și pe Klaus, un supraviețuitor al holocaustului care este, de asemenea, psiholog, și suferă de traume grave, și care se bănuiește a fi homosexual. Apoi Jason, prietenul lui Adam, și un tată care își abuzează fiica, și stimatul Donald Trump. Sunt multe puncte „critice” pe care Lerner le ia în calcul și le-aduce sub lumina minții sale romaniste și filosofice, dar parcă multora dintre ele le-a lipsit esența... Sau, pur și simplu, n-am avut eu acces la ea. 
„Dacă abilitățile tale lingvistice puteau să cauzeze pagube și să te ajute să ți-o tragi, atunci acestea puteau fi integrate în societatea adolescenților fără să se îndepărteze complet de valorile obișnuite ale intelectului și ale exprimării. Nu era vorba de vreo reconciliere, ci de o tensiune maniabilă. Dezastruosul lui compromis capilar. Migrenele.”
În Școala din Topeka perspectivele narative îți oferă o imagine detaliată asupra a tot ce se întâmplă în carte. Sincer, cu toate că romanul este destul de mare ca număr de pagini, eu n-am simțit că m-a antrenat prea mult sau că a reușit să mă convingă. Și vorbesc strict de dinamică. În schimb, Doamne, rar mi-a fost dat să citesc un autor care să scrie atât, dar atât de bine, frumos încadrat, complex, profund, filosofic, stăpânind cu desăvârșire măiestria cuvintelor și puterea acestora. De fapt, cred că asta am apreciat cel mai mult la romanul lui Ben Lerner: scriitura impecabilă, curată, sclipitoare. În încercarea familiei de a se împaca cu propriul trecut, Lerner aduce în discuție probleme politice, probleme sociale, probleme intime, pe care le împletește cu măiestrie într-un roman curajos, furios, închinat iubirii. Un autor erudit, de-a dreptul maiestuos.
„Cunilingus, cunilingușeală, cum era gluma aceea, o glumă făcută parcă pentru el - el, cel care încerca să acopere corpul cu discursuri.”
Chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar probabil am avut alte așteptări care, nefiindu-mi îndeplinite, m-au făcut să fiu dezamăgit. Cu toate acestea, chiar m-am bucurat extraordinar de scriitura autorului, de stilul său literar. Original, filosofic, autentic, folosind cuvinte pe care nu le-am mai întâlnit până acum (chiar mi-am notat o listă și-apoi le-am căutat, drept care pot spune că a fost o lectură chiar utilă din acest punct de vedere). În schimb, aș fi vrut să am parte de o poveste ceva mai antrenantă, mai dinamică, mai clară și concisă, nu de-o alternanță între perspectivă (mai ales că, de fapt, am și rămas cu anumite întrebări). Dacă sunteți fani ai acestui gen de cărți, chiar vi-l recomand, pentru că știu multe persoane cărora chiar le-a plăcut romanul lui Ben Lerner. Pentru mine n-a fost să fie, în schimb, dar asta bineînțeles că nu înseamnă că alții nu l-ar aprecia la valoarea sa specifică. Să aveți doar lecturi frumoase!

Neliniștea serii, de Marieke Lucas Rijneveld - Recenzie

Editura: Pandora M
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 340
Anul apariției: 2021
Traducere: Cătălina Oșlobanu și Alexa Stoicescu

Numele lui Marieke Lucas Rijneveld (n. 1991) se numără printre ale celor mai talentați scriitori neerlandezi ai momentului. În 2015 a debutat cu volumul de poeme Kalfsvlies, recompensat cu Premiul C. Buddingh' pentru cel mai strălucit debut în poezie. A doua antologie de poeme, Fantoommerrie, a apărut în 2019 și a câștigat Premiul pentru poezie Ida Gerhardt. Neliniștea serii, romanul de debut, este pe cale să fie tradus în 37 de limbi și a fost recompensat cu International Booker Prize 2020.
„Uneori mi se părea ciudat că trebuie să fie întuneric ca să te rogi, deși poate că era același lucru ca la plapuma mea glow in the dark: numai dacă era suficient de întuneric luminau stelele și plantele și asigurau protecție împotriva nopții. Tot așa trebuie că funcționa și cu Dumnezeu.”
Jas, o fetiță de zece ani, locuiește cu părinții și frații ei la o fermă de animale. Are o familie foarte religioasă și strictă – orice semn de risipă ori de distracție e aproape un păcat. Chiar dacă viața îi e plictisitoare și grea, Jas a găsit un fel doar al ei de a cunoaște lumea: își simte chipul moale ca brânza între palmele mamei, negii de pe spinarea broaștelor din sat seamănă cu niște capere, iar vorbele „la care te înroșești de rușine”, cele pe care nu le găsești în Biblie, au o sonoritate aparte. Într-o dimineață rece ca gheața, ritmul disciplinei din familie e întrerupt de un accident tragic, iar Jas e convinsă că totul s-a întâmplat din vina ei. Părinții suferă și se înstrăinează de copii; cei mici devin din ce în ce mai curioși și încearcă să înțeleagă ideea morții, iar curiozitatea îi aruncă în tot felul de ritualuri și fantezii tulburătoare. Înfășurată în haina ei de iarnă, roșie și groasă, Jas visează la „partea cealaltă” și la scăpare, neștiind unde are s-o duca până la urmă visarea aceasta.
„Mie nu-mi cunoaște nimeni inima. E ascunsă adânc sub geacă, piele și coaste. În burta mamei, inima mea a fost importantă timp de nouă luni, dar odată ieșită din burtă nu-i mai pasă nimănui dacă bate de suficient de multe ori pe oră, nu mai tresare nimeni când se oprește pentru o secundă sau începe să bată așa tare că e musai vorba de spaimă sau de tensiune.”
Un roman pe care l-am așteptat încă de când am văzut că a fost laureat al premiului International Booker Prize (2020), fiindcă mereu vreau să înțeleg care au fost criteriile după care, în fine, s-au ghidat cei din comitetul de decernare al premiului. Mai mult decât atât, în general încerc să citesc toate cărțile care s-au aflat pe lista scurtă a nominalizărilor, pentru a le compara. Oricum, nu am mai citit nimic din listă fiindcă știu că Marieke Lucas Rijneveld, cu Neliniștea serii, a meritat cu desăvârșire premiul. Și asta-i fix o părere subiectivă - evident -, deoarece, pentru mine, romanul acesta a însemnat cea mai bună carte a anului 2021 și, de fapt, cred că una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată.
„Deși eu sunt din ce în ce mai puțin sigură că-l găsesc pe Dumnezeu suficient de drăguț încât să-mi dau întâlnire cu El. Așa am aflat că există două feluri de a-ți pierde credința: unii oameni Îl pierd pe Dumnezeu când se găsesc pe sine, alții Îl pierd pe Dumnezeu când se pierd pe sine.”
Mai mult decât atât, probabil ar trebui să ating anumite puncte: nu vorbesc despre cel mai frumos roman citit vreodată, cel puțin nu dintr-o perspectivă estetică, literală, fiindcă acest roman este departe de a fi plin cu imagini stilistice visătoare, pioase, profunde și patetice. De fapt, cred că ar trebui să spun dinainte că acest roman nu-este-pentru-oricine, și se înscrie în categoria acelor cărți care cu siguranță nu sunt pe placul multora, dar care atunci când găsesc cititorul potrivit (recomandat de habar n-am ce criterii), reușesc să-l trântească la pământ și să-i pună sabia romanistă la gât. Și eu fix așa am pățit: am simțit că acest roman, pur și simplu, mă atacă fizic fiind violent, abstract și absurd, ciudat și de-a dreptul real, visceral și nemaipomenit de incisiv. Se prea poate să vorbesc în dodii și fără sens, dar am certitudinea că unele cărți nu reușesc să scoată de la tine decât mici onomatopee impresioniste, fiindcă te lasă mut mult timp după ce le-ai terminat de citit.
„(...) atât timp cât avem dorințe, suntem în siguranță în fața morții care atârnă pe umerii fermei ca mirosul înăbușitor de după o zi de rânit mustul de balegă.”
Un roman sumbru, întunecat, claustrofobic, care parcă-ți pune un ștreang în jurul gâtului. Îl citești înghițind cocoloașe de durere; e o carte greu de digerat, fiindcă Rijneveld evocă cu măiestrie chirurgicală sentimentul acut la început, dar care devine cronic pe pacurs, al nenorocirii din ce în ce mai inevitabile - în această fermă olandeză rurală, apocalipsa se apropie, iar călăreții acesteia sunt parte din mica lume a lui Jes. Și totul începe în momentul în care Dumnezeu, în această mică lume, capătă o însemnătate aparte: văzând că tatăl ei vrea să-i sacrifice iepurele preferat, Jes îl roagă pe Dumnezeu să-l ia în schimb pe fratele ei mai mic. Dar apoi, fratele acesteia se îneacă cu adevărat. Părinții sunt paralizați de durere, căsnicia lor începe încetul cu încetul să se destrame, mama intră în depresie, ferma este în declin, iar Jas și cei doi frață rămași sunt lăsați în voia apelor agitate ale lumii, în incapacitatea lor de a face față pierderii unui frate.
„Cu toată că mă va neliniști puțin, dar pastorul zice că neliniștea e bună, că în neliniște suntem cu adevărat noi.”
Treptat, povestea din Neliniștea serii devine tot mai „grafică”, mai reală, frecvent destul de minuțios detaliată (imagini șocante, dezgustătoare, sumbre), ceea ce este absolut intenționat din partea autorului: de la realitate dură a creșterii animalelor la copii care le torturează și ucid, copii care sunt abuzați, care se rănesc pe ei înșiși și sunt violenți cu ceilalți, care experimenteaă sexualitatea lor în curs de dezvoltare... La o adică, reiterez, acest roman chiar nu este pentru orcine. În disconfort suntem reali, iar Rijneveld testează această „teorie” asupra cititorilor săi. Cu un stil de scriere profund, incisiv, invocând imagini explicite, apelând la violență și la sentimentul acut al durerii, eu cred că proza lui Rijneveld este total diferită față de efectiv tot ce am citit până acum. Și, na, poate așa sunt eu, mă manifest impresionist atunci când nu știu ce să spun, dar acest roman chiar este unul care m-a cutremurat, m-a mișcat și pe care nu am putut să-l citesc fără să-mi iau pauzele necesare pentru a medita asupra lecturii. Pur și simplu, o lectură plină de substraturi și profunzimi ascunse, în care parcă orice întâmplare, orice situație era o alegorie, o metaforă, o neliniște existențială al cărei înțeles trebuia căutat în propriul meu suflet.
„- Știi, zic eu, în timp ce îmi bag nasul în părul ei, care miroase a șampon Zwitsal, eu vreau să mă fac mai mare, dar nu vreau să-mi crească și brațele. Acum te potrivești la fix în ele.
Hanna tace puțin și apoi spune:
- Dacă se fac prea mari, le înfășori de două ori în jurul meu, ca pe fularul de iarnă.”
Știu multe persoane care au fost dezamăgite de această lectură, dar știu și persoane care au rezonat în totalitate cu ceea ce eu am simțit. E absolut firesc, suntem diferiți și avem gusturi diferite, unii suntem mai ușor de impresionat, pe când alții nu se dedau mișcați de orice lectură. Sincer, asta-i și frumos în cele din urmă, și nu voi mă voi simți niciodată ofensat de faptul că cineva are o altă părere. În schimb, eu sunt cel care știe cum îl face o carte să se simtă. Eu sunt cel care știe cât de mult m-a cutremurat și lovit lectura romanului lui Marieke Lucas Rijneveld. Eu știu cum, la sfârșit, am închis cartea și-am început să plâng ca un copil. Și nu mi-e rușine să o spun, fiindcă acest roman m-a răvășit și fragmentat, pentru ca apoi să mă întregească și să mă adune, de pe jos, cu atenție și grație. Un roman puternic, un roman incisiv, un roman dureros, groaznic, tenebru și sumbru, claustrant, simbolist, habar n-am; un roman despre Dumnezeu și credință, sau despre lipsa lui Dumnezeu și a credinței. Într-o astfel de lume, parcă însuși lui Dumnezeu i-ar fi greu să trăiască. Să spere. Să creadă. 
„«Moartea e un proces care se descompune în acțiuni, iar acțiunile se descompun la rândul lor în etape. Moartea nu te ia niciodată prin surprindere, mereu e ceva care o provoacă. De data asta, ai fost tu. Și tu poți să mori.»”
Neliniștea serii este de fapt o metaforă, bineînțeles, o metaforă care poate fi înțeleasă în deosebit de multe moduri. Neliniștea lumii, neliniștea echilibrului, neliniștea credinței. Jes, eroina tragică și copila acestei cărți, își întinde brațele scurte și firave spre a fi îmbrățișată de un Dumnezeu care a uitat-o. Cred că acest roman, înainte de toate, șochează prin brutalitatea și violența de care dă dovadă. Șochează prin realitatea surprinsă între pagini, prin austeritatea „emoțiilor fragile” transmite, prin durerea personajelor. Un roman care-ți lasă un sentiment exacerbat de teroare și care te sufocă. Iar sfârșit, o, sfârșitul cărții a fost pur și simplu tot ce mi-a trebuit pentru a realiza că Marieke Lucas Rijneveld este unic și că, într-adevăr, a meritat să fie laureat la International Booker Prize 2020.
„Mă gândesc la tata și la mama, la Dieuwertje, la fratele meu Matthies, la corpul meu umplut cu săpun de rufe, la Dumnezeu și la absența lui, la piatra din burta lui mama, la steaua pe care n-o putem găsi, la geaca pe care trebuie să mi-o dau jos, la spirala de cașcaval din vaca moartă. Cocoșul cântă o singură dată înainte ca ciocanul cu gheară să-i rămână înfipt în carne și să  cadă mort pe pavaj. Cu același ciocan cu gheare mi-a spart mama pușculița. De data asta nu ies bani, iese sânge.”
N-am să mai spun multe, decât faptul că nu recomand această carte oricui. Sincer, fără să încerc să fiu ofensator, nu este o carte pentru oricine. Este o carte diferită, o lectură care ușor ar putea fi interpretată ca fiind dizgrațioasă, excesiv de dezgustătoare și violentă. Brutală. În schimb, dacă-ți dai seama că astfel de lucruri - într-un univers al posibilităților - chiar se întâmplă, îți dai seama că Rijneveld nu a oferit cititorului decât o parte a unui crud adevăr care, din păcate, antrenează angrenajele unei lumi uitate, pierdute, sărace... Chiar este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, însă vorbesc despre (după cum am spus) o frumusețe pe care nu o pot defini decât, poate, astfel: o frumusețe neliniștită. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și pline de spor!

marți, 25 ianuarie 2022

Geiger (Sara Nowak, #1) de Gustaf Skördeman - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 480
Anul apariției: 2021
Traducere: Mădălina Grosoiu

Gustaf Skördeman s-a născut în 1965 în Suedia și este scenarist, regizor și producător. Geiger, thrillerul cu care a debutat, a fost publicat în 24 de țări, iar drepturile de adaptare cinematografică au fost achiziționate de Monumental Pictures.
„Avea nevoie de cât mai mult timp, mai ales acum, la vârsta ei. Trebuia să se odihnească, având în vedere ce o aștepta.”
O lectură perfectă pentru fanii lui Stieg Larsson. Un singur cuvânt poate porni un război. Telefonul fix sună chiar când Agneta își ia rămas-bun de la nepoți. Din receptor se aude un singur cuvânt: „Geiger”. Știa de zeci de ani că va veni acest moment, dar tot e tulburată. Știe ce înseamnă. Își scoate arma din ascunzătoare, montează amortizorul și se strecoară în spatele soțului ei. Îi duce țeava la tâmplă, apasă pe trăgaci și dispare – lăsându-și în urmă portofelul și cheile. Cazul nu-i este repartizat Sarei Nowak, dar ea le cunoaște pe rudele victimei și, încălcând regulile, se implică în anchetă. Ceea ce nu știe ea este că misteriosul cod transmis la telefon este doar prima piesă dintr-un plan complex și devastator pus în mișcare cu 50 de ani în urmă.
„Ținând arma ascunsă la spate, Agneta le răspunse la salut cu mâna liberă. Fiicele ei lăsară geamurile din spate ale mașinilor și-i îndemnă și pe copii s-o mai salute o dată pe bunica. Copii se conformară, iar bunica le zâmbi, gândindu-se că făcuse tot ce era mai bine pentru minunații ei nepoți.”
Geiger, un thriller pe care am vrut să îl citesc de ceva vreme și de la care am avut așteptări. Oarecum, așteptările mele n-au fost atinse, respectiv întrecute (așa cum ar fi fost de preferat, evident), dar în schimb romanul a avut ceva chiar foarte interesant, extrem de bine fructificat: intriga care, mie unul, mi s-a părut destul de autentică, ideea cu spionaj, politica de culise, jocurile neașteptate și întorsăturile de situație. Și, ah, da, un personaj malefic de-a dreptul delicios, și anume Agneta. Agneta a fost cireașa de pe un tort cam sec, de altfel, dar care a potențat lectura datorită a ceea ce, de-a lungul cărții, a ascuns ea. Da, sfârșitul este unul de-a dreptul tulburător, însă cam intempestiv și brusc. Într-adevăr, cartea face parte dintr-o serie, dar parcă sfârșitul a fost mult prea abrupt și a lăsat totul „în aer”, fără o idee a unei continuări (sau, când va exista una, chiar nu știu la ce să mă aștept), și parcă fără niște concluzii clare. Nu știu, i-a lipsit ceva ce, cred eu, n-ar fi trebuit să lipsească, lăsându-i cititorului mult prea multe semne de întrebare. 
    „Ceea ce până acum fusese doar o amenințare confuză, un scenariu catastrofal, un coșmar devenea realitate. 
După treizeci de ani de viață complet diferită, o viață banală, redevenise brusc persoana care fusese în tinerețe. Persoana care fusese pregătită să devină, încă din copilărie.
Va reuși?”
Romanul Geiger îți oferă „cel mai emoționant” moment al cărții încă de la început, atunci când Agneta Broman, în vârstă de șaptezeci de ani, soția lui Stellan, o legendă vie a televiziunii suedeze, își salută fiicele și nepoții. Când telefonul îi sună, Agneta răspunde și aude un singur cuvânt, „Geiger”, iar atunci își dă seama că a venit momentul să pună în mișcare rotițele care antrenează un plan devastator, pregătit de mai bine de cincizeci de ani. Așa că își împușcă soțul, fuge în grabă, punând în aplicare ceea ce deja plănuia să facă de ani buni. Agneta pornește într-o misiune care o va pune față în față cu cele mai periculoase situații cu care va avea de-a face. Când corpul lui Stellan este găsit, Suedia intră într-o stare totală de panică: cine ar vrea să-l ucidă pe cel care întruchipa perfect imaginea Suediei, pe cel care a intrat în inimile tuturor? Și unde este Agneta? A fost răpită? S-a scuns din cauza fricii? Căutarea acestor răspunsuri se derulează, de fapt, în plan secund, fiindcă intriga principală este reprezentată de misiunea secretă a lui Agneta: stârpirea, de la rădăcină, a unui întreg „sistem politic”.
„Agneta era acea piesă a puzzle-ului căreia Sara nu-i putea găsi niciun loc. Dacă și ea a fost împușcată, unde era trupul ei? Dacă a fugit de criminal, de ce nu se mai știa nimic despre ea? Dacă a fost răpită de criminal, cu ce scop?
Ce făcea ea acum?”
Sara Nowak, detectiv suedez în cadrul departamentului de științe și moravuri comportamentale, mamă a doi copii, 44 de ani. Destul de agresivă și cu o atitudine incisivă. De asemenea, ea este cea care a crescut alături de cele două fiice ale lui Stellan deoarece mama ei, refugiată poloneză, era femeie de serviciu în familia Broman. Pentru energica Sara, care se luptă continuu să-și țină în frâu comportamentul impulsiv, în timp ce se ocupă de persoanele care se folosesc și abuzează în mod repetat de prostituate, uciderea lui Stellan devine o chestie personală. Făcând cercetări din ce în ce mai amănunțite, cronofage, la urechile Sarei ajung niște zvonuri șocante potrivit cărora Stellan nu este, de fapt, cine presupunea el a fi. Și-aici, în fine, am să mă opresc cu descrierea acțiunii, fiindcă nu vreau să vă dau spoilere absolut inutile. Ideea este că, așa cum am spus, romanul are o intrigă destul de interesantă, bine documentată, care solicită cititorul și-i presupune atenția specifică. Cu toate acestea, a avut niște „scăpări” pe care, eu unul, n-am putut să le trec cu vederea. Recunosc, mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut toată aventura, momentele tensionate, scenele cu Agneta (romanul ne oferă perspective alternative asupra situațiilor, vreau să zic - când partea cu Sara și cercetările ei, când cea cu Agneta și ce mai coace ea). OK, astfel, bun din acest punct de vedere. Însă...
„Se dovedise că anchetarea crimei avea o mulțime de puncte comune cu viața și copilăria ei, dar era vorba de fapt despre viața tuturor suedezilor. Întregul popor crescuse cu unchiul Stellan ca figură unificatoare, ca unică forță pozitivă incontestabilă din țară. Politicienii mințeau, iar campionii sportivi puteau dezamăgi uneori, dar în unchiul Stellan puteau avea întotdeauna încredere.”
Nu mi-a plăcut prea mult vocea narativă, mi s-a părut deloc intimă, personală - n-am reușit să mă apropii de autor și, astfel, prea mult de personaje (în afară de, cum am zis, Agneta - culmea, nu?), iar uneori scriitura mi s-a părut ștearsă, seacă, lipsită de esență. Ca și cum ar fi fost scris doar ca să fie, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Evident, unii chiar nu au o problemă cu genul acesta de scriitură lipsită de profunzime, fără ceva personal, fără ceva mai, cum să zic, subtil. Acțiune și atât, pe scurt. Eu prefer ca o carte să aibă și un substrat, să-mi ofere ceva mai mult, nu doar pus în cârca personajelor, astfel încât acestea să devină relevante tocmai din prisma anumitor „profunzimi”; vreau ca și autorul să-mi ofere ceva, să mă miște, să facă apel la emoțiile și trăirile mele. Sunt sigur că mă fac înțeles! Pe de altă parte, la un moment dat lectura poate deveni destul de greoaie. Un uz mult prea excesiv de politică și documentație în acest sens, care parcă era și lacunoasă, dar nu-s eu în măsura de a pune la îndoială credibilitatea și viabilitatea unor astfel de informații (evident, este vorba de ficțiune, dar parcă aș fi vrut ca totul să fie mai convingător, să treacă dincolo de încadrarea într-o operă fictivă). Și, în plus, prea multe fragmente absolut inutile, din care cu siguranță s-ar mai fi putut tăia (nu aduc date și informații relevante pentru acțiune sau dezvoltarea personajelor). Cam atât ar fi de spus în această idee negativă, a ceea ce, deși mult spus, m-a deranjat la carte. 
„După ce au asitat la dispariția completă a Germaniei de Est, mulți oameni au ascuns informații importante în locuri neutre, de teamă că și URSS va urma același drum ca și RDG. Unii au vrut să le folosească pe post de asigurare, alții, drept armă în luptă împotriva celor ce se petreceau sau, pur și simplu, să le vândă și să câștige un ban. Totul a fost vândut când s-a destrămat Uniunea Sovietică. Rezervoare, submarine, portavioane, focoase. Este de mirare că n-au reapărut încă. Fie erau de calitate prea proastă, fie am avut un noro chior. Dar încă nu este prea târziu. Armamentul rezistă bine mersi treizeci de ani.”
Altfel, romanul lui Gustaf Skördeman, Geiger, este o lectură incitantă. Îndeajuns de incitantă, aș spune, încât să vreau să citesc și următorul volum, care habar n-am dacă va fi o continuare a cărții sau doar va fi o altă poveste, având-o însăși pe Sara Nowak în ea. Nu știu, știu doar că a apărut, se numește Faust și, într-adevăr, ia parte la acțiune și doamna Sara. În caz că se va traduce, cu siguranță am să o citesc, dar nu rămâne decât să aștept. Dacă sunteți fani ai cărților de acest gen, care amestecă drama, spionajul, romanul polițist și thriller, într-o acțiune tensionată, neașteptată și complexă, cu istorie și politică, „jocuri de culise”, corupție, personaje duplicitare, eu chiar cred că v-ar plăcea. De altfel, chiar citeam cartea și mă gândeam că ar ieși un film destul de bun după ea, așa că m-am bucurat mult când am văzut că, într-adevăr, se are în plan o ecranizare a romanului lui Skördeman. Uneori, unele cărți parcă devin mai bune din prisma ecranizării, mai ales atunci când sunt de acest gen. În fine, în cele din urmă a fost o lectură OK, m-a ținut prins, însă m-a și plictisit pe alocuri. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

Te rog, ai grijă de mama, de Shin Kyung-Sook - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2021
Traducere: Tae Hyun Oum

Shin Kyung-Sook (n. 1963) este autoarea a șapte romane. Te rog, ai grijă de mama a fost tradusă în 35 de limbi și a intrat în lista de bestsellers New York Times.
„Mâinile mamei erau înghețate. Apucându-le, și-a jurat că va face aceste mâini și pe această femeie fericite, indiferent de ce va trebui să facă (...).”
Gara din Seoul. Son‑yo este despărțită de soțul ei la urcarea în tren și se pierde în oraș fără a mai putea fi găsită. Te rog, ai grijă de mama (apărut la Editura Univers, 2021, în traducerea lui Tae Hyun Oum, care a tradus și Iubita fiului meu) este un roman plin de candoare despre viața unei femei din Coreea de Sud, a cărei poveste este spusă prin vocile copiilor ei care își amintesc, rând pe rând, bucăți din trecut, reconstruindu‑i în felul acesta existența și descoperind cât de incredibilă era, de fapt, viața mamei lor.
„- Cum poți trăi fără a avea încredere în oameni? Sunt mai mulți oameni buni decât rău, după care a zâmbit cu gura până la urechi, așa cum făcea de obicei.”
Romanul lui Shin Kyung-Sook a fost cartea cel cu care mi-am încheiat aventura literară a anului 2021 - o aventură efervescentă, bogată, în care am descoperit cărți dintre cele mai bune și noi autori care să-mi fie pe plac. Cum nu se putea altfel, știam că această carte o să-mi placă, și de aceea am lăsat-o pentru sfârșit. Vorba aia, lucrurile bune vin (sau se lasă?) la sfârșit. Astfel, am încheiat ziua de 31 decembrie într-un mod glorios: Te rog, ai grijă de mama, a intrat în topul celor mai bune cărți citite anul trecut. Și chiar am știut, de fapt, că o să-mi placă, asta de dinainte de a mă apuca să o citesc. Nu știu, pur și simplu m-am crezut în intuiție și se pare că nici de data aceasta nu m-a înșelat. Un roman fragil, dar totuși atât de puternic, un roman candid, dar totuși parcă atât de aprig. Un roman ca o lumină care strălucește într-o beznă în care, parcă, ne-am tot pierdut cu toții de-a lungul timpului. Un roman în care figura maternă reprezintă parcă axis mundi-ul unei lumi deja lăsate în voia sorții, într-o lume în care ne pierdem rădăcinile, uitând că fructele din vârful pomului își datorează existența a ceea ce se află în pământ: rădăcinile.
„Acum reflecta asupra acelui lucru. Când mama era mai tânără, prezența ei a fost cea care l-a ajutat mereu să-și construiască un caracter de bărbat, de ființă umană.”
Nici nu știu cum să-mi găsesc cuvintele pentru a vorbi despre romanul lui Shin Kyung-Sook, sincer. Nici acum, după ce au trecut ceva săptămâni de când l-am citit. În schimb, îl păstrez în suflet ca pe o comoară valoroasă pe care am găsit-o în niște momente în care, aș putea spune, aveam nevoie. De fapt, cred că avem cu toții nevoie de o astfel de lectură, indiferent de unde ar veni ea: o lectură profundă, o lectură apăsătoare, dureroasă, a cărui final m-a lăsat cu lacrimi în ochi. S-ar putea să fi pierdut bucățele din suflet și prin camera unde am citit-o (nu eram acasă), și cred că-mi va fi greu să le recuperez în timp. Am impresia că vorbesc aiurea, sincer, dar doar așa aș putea vorbi viabil despre acest roman. M-a fragmentat, fiindcă lecturarea lui m-a pus „sub lupă”: am revizuit aspecte ale propriei mele vieți, am reîntâlnit anumite lucruri... Care, în esență, m-au făcut să simt și mai puternic această carte. Această poveste. Această realitate și aceast scenariu imaginate, cu-atâta suflet și talent, de către Shin Kyung-Sook. Sincer, cred că am recomandat această atât de multor persoane încât, fără să-mi dau seama, s-ar putea să produc (și alte) pagube colaterale. Vina mea, mi-o asum, dar chiar cred că această carte trebuie citită de către oricine.
„Mamei îi displăcea să aștepte sărbătorile cu găuri în ușile uzate din cauză că toată vara au fost deschise și închise, de aceea pentru ea înlocuirea hârtiei cu una nouă dădea startul începutului de toamnă și al Festivalului de TOamnă. probabil că voia să protejeze familia de vremea rece care urma atunci când vântul sufla mai tare la sfârșit de vară.”
Romanul de față este scris din patru puncte de vedere diferite, și, sincer, am cercetat puțin acest lucru (îmi place mult să mă interesez cu privire la viața scriitorilor romanelor care chiar îmi plac). Cifra 4 (pinyin sì) este considerată a fi „ghinionistă”, deoarece sună ca și cuvântul „moarte” (pinyin sǐ). De ce a optat totuși autoarea coreeană să elaboreze, cu-atâta putere și grijă, un roman scris din patru puncte de vedere diferite? Sincer, m-am gândit mult la asta, și-am ajus la o concluzie (a cărei viabilitate poate fi contestată de către oricine, fiindcă nu e o concluzie în sensul sui generis al termenului): răspunsul este că membrii acestei familii (doi frați, tatăl și mama) sunt destul de ghinioniști. Sau, cel puțin trei dintre ei, cam neglijenți. Pe măsură ce citești romanul, din perspectiva punctelor de vedere alternante (Chi-hon, fiica cea mare și o scriitoare de succes, Hyung-chol, fiul măcinat de vina de a nu se fi ridicat la înălțimea potențialului său, trăind cu senzația că și-a dezamăgit mama, și soțul lui Son-yo, de un egosim și nepăsare parcă ieșite din comun), în fața ochilor ți se afișează un cadru bulversant: se pare că mai nimenu nu a cunoscut-o de fapt pe Son-yo îndeajuns de bine încât s-o înțeleagă. Și nu că Son-yo ar fi fost prea complicată, ci întocmai din cauza faptului că prioritățile le erau altele... 
„Dispariția mamei l-a făcut să-și reamintescă lucruri de mult uitate, amintiri precum cea cu frunzele de arțar.”
Datorită polifonismului romanului Te rog, ai grijă de mama, cam totul este relevat: cititorului îi este conturată povestea întreagă a lui Son-yo, care este o adevărată enigmă. Un pilon de salvare al lumilor celor trei rămași, care acum se află pe-o barcă în mijlocul unei furtuni existențiale. Mama dispărută, încercarea lor de a o găsi, pistele incerte, întrebările, oh, zecile de întrebări care-i macină, le neliniștesc somnul și nu le dau pace. Durerea care străbate paginile cărții și se-așază în inima cititorului, făcându-l un personaj omniprezent în roman; profunzimea poveștilor, a întâmplărilor, dragostea maternă atât de frumos și puternic reliefată, scoasă în evidență de către Shin Kyung-Sook. Doamne, Doamne, ce mi-a plăcut această carte. Sper ca prin această recenzie să pot, câtuși de puțin, să transmit o parte din trăirile care m-au încercat atunci când am citit-o, toate sentimentele care și-au făcut loc în sufletul meu; și-atunci când am terminat-o, toate lacrimile dulci-amărui pe care le-am vărsat pentru un roman atât de frumos scris, cu-atât de mult talent și cu o grijă și atenție formidabile.
„- Mamă! Dacă ne pierdem una de cealaltă, nu continua să mergi. Doar stai pe loc. Atunci vom putea să ne găsim.”
Știți că n-am să vă dau detalii legate de acțiune, chestii de-acest gen care nu fac nici interesul meu, nici al vostru. Cu toate acestea, probabil ceva specific cărților scrise de autori asiatici, ne sunt înfățișate multe aspecte (pentru mine, chiar interesante) referitoare la cultura coreeană, tradiții, feluri de mâncare și tot ce-are drept scop reiterarea unei culori locale, astfel încât cititorul să se poată integra mult mai bine în atmosfera intimă a cărții. Dincolo de asta, intriga care ușor putea să ducă la dezvoltarea unui roman de factură polițistă/thriller, devine un roman al existenței și profunzimii, un roman al căutării și regăsirii. În situația dată - dispariția mamei, respectiv a soției - cele trei personaje trec prin transformări, iar distanța cândva pusă între ei începe să se micșoreze din cauza (datorită?) întâmplării nefaste. Iar mama, oh, cea care s-a pierdut printre străini, cea care i-a îngrijit, cea care i-a așteptat cu mâncare, cea care înfățișează însuși pântecul roditor al lumii... Pierdută. Și-odată cu ea, pierdute și toate coordonatele acestei lumi.
„Mama își pune brațele sub subsuorile mele ca și cum ar ține un copil care tocmai a murit. Îmi ia sandalele albastre din plastic jos din picioare și îmi trage picioarele în poala ei. Mama nu zâmbește. Nu plânge. A știut mama oare că și eu am avut nevoie de ea toată viața?”
Chiar vi-l recomand cu mare drag, și mă voi opri aici din scris. Nu știu câte am spus despre el, nu știu cât de relevantă sau rațională este acestă așa-zisă recenzie, însă știu că există unele cărți despre care nu trebuie să vorbești, despre care nu trebuie să scrii: există unele cărți, unele povești, pe care pur și simplui le trăiești și atât. Restul - scrisul, cronica, articolele despre carte - sunt absolut irelevante. Iar aceste cărți știi că depășesc granița poveștii, a ficțiunii, devenind parte integrantă a unei realități poate deseori greu de acceptat, greu de crezut. Te rog, ai grijă de mama, este cartea pe care, sincer, te rog să o citești. Este posibil să nu o iubești așa cum am iubit-o eu, dar cu siguranță te va mișca și-ți va face să vibreze și cele mai nebănuite corzi ale sufletului. Să aveți lecturi fix așa cum vă doriți!