Darurile mamei, de Cecilie Enger - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Romanul secolului XXI

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2017

Traducere: Carmen Langseth

Un roman de familie, despre puterea pe care o au darurile mamei chiar și mult mai târziu, chiar și când rămân doar în amintiri. Roman autobiografic, Darurile mamei este o carte a nostalgiei și a sfâșierii în fața dispariției unei lumi. Atunci când devine clar că mama ei vârstnică nu se va mai întoarce niciodată acasă, Cecilie, fiica cea mai mare a familiei, trebuie să golească de lucruri casa în care a crescut. Când toate au fost împărțite, donate sau aruncate, descoperă într‑un sertar listele cu daruri pe care mama ei le scrisese, an după an. Lucrurile din liste devin reperele istoriei familiei de la sfârșitul secolului al XIX‑lea până în prezent, istorie pe care Cecilie o scrie pe parcursul a doi ani sub forma unui roman despre daruri, amintiri și dorința oamenilor de a se întoarce în trecut. Între timp, memoria și personalitatea mamei ei se șterg din ce în ce mai tare. Darurile mamei s‑a vândut în peste 100 000 de exemplare și e tradusă în șapte limbi. A fost nominalizată pentru Premiul Criticilor în 2013 și în același an a luat Premiul Librarilor din Norvegia.

„Nu-mi e dor de timpurile acelea cu schiuri de lemn, nu-mi e dor de cizmele grele de schi. Și totuși, de ce m-a copleșit dorul așa de tare? Pentru că este vorba de absență, de toate lucrurile pe care le-am uitat? Dorul poate că nu are de-a face cu amintirile, acele amintiri care apar din când în când, atunci când vedem un obiect, un film, auzim un cântec sau simțim un miros. Mă gândesc că, poate, dorul a fost acolo mereu? Era acolo când mama repeta toate proverbele din copilărie?”

Am să-ncep această așa-zisă recenzie prin a spune că, în ultimii ani, doar sfârșitul a două cărți citite încă mă bântuie. Este vorba despre sfârșitul cărții Neliniștea serii (recenzia o găsiți AICI) și sfârșitul cărții de față, Darurile mamei, de Cecilie Enger. Spun asta pentru că, efectiv, sfârșitul pur și simplu m-a întristat și distrus peste măsură, încât chiar și-acum, când mă gândesc, parcă mă întristez iarăși. Totuși, nu este vorba despre acel gen de „tristețe rea”, ci despre o tristețe care te face să te simți viu, care te face să te simți „real”. Poate un gen de tristețe care te face să mulțumești Universului pentru ceea ce ești, pentru ceea ce ai, pentru faptul că ești sănătos și bun și capabil și poți să faci lucruri. O tristețe apăsătoare care seara merge cu tine la culcare, se-așază pe aceeași pernă și, cu timiditate, te strânge în brațe și îți șoptește: a mai trecut o zi. O zi în care i-ai avut iarăși alături pe cei pe care îi iubești și pe cei care ți-s dragi. Pentru că, Doamne, cât de trist este să fii martorul dispariției treptate a persoanei pe care o iubești cel mai mult: ma-ma. La fel de trist ca atunci când te gândești că, într-o zi, în acea zi în care mama te va fi supărat pentru prima dată, totul se va sfârși. Ea va dispărea. Și-atunci... Și-atunci cine ne va mai da cadouri? De cine vom mai avea grijă și cine ne va mai fi catargul pe-această barcă aflată în mijlocul furtunii?

„Darurile și viața puse împreună, deschise în ajun de Crăciun în urmă cu douăzeci, treizeci, patruzeci și cincizeci de ani. Acum, când stau cu listele mamei în mână, mă simt ca și cum aș putea să-mi ating propriile pierderi.”

Romanul lui Cecilie Enger, autobiografic, îți rupe sufletul. Atât pot spune. Nu pot spune că Darurile mamei m-a făcut să-mi apreciez mai mult mama, fiindcă nu apreciez nimic altceva mai mult pe-această lume decât persoana care mi-a dat viață. Dar m-a atins, a fost ca un bandaj pe care mi l-am pus pe-o rană vie și pe care, imediat, l-am smuls cu furie: durerea a rămas. A rămas și pulsează precum o a doua inimă. În același timp, romanul mi-a fost casă: m-a făcut să mă simt „în siguranță” în interiorul său. Dar sfârșit... Dumnezeule, acea ultimă replică m-a regăsit cu lacrimi în ochi, în timp ce mi-am așezat cartea pe piept, șoptindu-i cuiva, nu știu cui, poate Universului, poate naturii: mulțumesc! De ce am simțit nevoia să fac asta? Nu știu. Dar, în aceeași clipă, am simțit nevoia să-mi sun mama și s-o întreb ce mai face, dacă este bine, și să-i spun că o iubesc. Doamne, ce roman... Imaginea mamei care oferă cadouri: altfel spus, imaginea unei vieți dedicate altor vieți. Câtă splendoare și câtă lumină există în acest roman autobiografic, și cât de intens și profund a scris Cecilie Enger totul!

„Oamenii care renunță. Care dau drumul.

Să renunți? Abandon.

Ce înseamnă asta? Că îți lași sufletul în mâinile Domnului?

Veniturile pe care le dai statului.

Mama, care dă daruri.”

N-am să vorbesc despre acțiunea romanului, sincer, pentru că nu are niciun sens. În speță, este vorba despre faptul că în timp ce Cecilie face ordine în casa mamei sale care dă semne de demență, găsește listele pe care mama ei a ținut evidența, în fiecare an, a cadourilor oferite (și nu doar ce conțineau, ci și persoanele care le-au primit). Acesta este punctul de plecare al „revizurii” unei întregi vieți petrecute alături de cea mai importantă persoană de pe acest Pământ, mama, care acum dă semne de Alzheimer. Cum să-ți uiți viața? Poți renunța amintiri, dar niciodată la persoanele care au fost rupte din tine... Of, chiar îmi este greu să vorbesc despre o asemenea carte fiindcă, în speță, mă pun față în față cu niște momente le care chiar nu vreau să mă gândesc. Dar știu că, inevitabil, cu toții avem o datorie de plătit, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta. Și nu știu ce-aș putea spera, în afară de faptul că ordinea firească a lucrurilor mă va ajuta să percep o astfel de „realitate”, pe care nici nu vreau s-o neg în momentul de față, ci doar s-o evit...

„Ar fi trebuit să îi spun secretele pe care niciodată nu i le destăinuisem și să o fac să înțeleagă că, până la urmă, noi două nu suntem așa de diferite. Împreună, ne-am fi putut imagina viitorul urmașilor ei.”

Darurile mamei este un roman despre care, după cum am spus, nu pot vorbi. Nici nu vreau. Este un roman pe care nu-l pot recomanda, ar fi impropriu. Însă este un roman pe care îl trăiești și-atât, peste care dai „din greșeală”, poate pur și simplu ajungând pe această pagină, la recenzia mea, dintr-o neașteptată întâmplare. Și, bineînțeles, poate chiar acesta este semnul că ar trebui să citești această carte. O carte „mare”, o carte valoroasă, o carte țesută din emoție și realitate și incisivitate și durere. O carte naturală, care reiterează portretul minunat al unei mame. O emoționantă poveste de familie, o istorie culturală care reușește să străbată generații întregi... Un roman pe care știu că nu îl voi uita niciodată și care, sincer să fiu, m-a făcut să mă simt „viu”! Iar durerea de la sfârșit mi-a demonstrat că, într-adevăr, uneori te simți cel mai viu abia atunci când „te doare”! Iar durerea este dovada incontestabilă a unei forțe superioare existente în acest infinit Univers.

Evadări celebre, de Traian Tandin - Recenzie

Editura: Aldo Press

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 640

Anul apariției: 2002

Colonelul Traian Tandin a fost un cunoscut polițist - printre reușitele profesionale multiple, discipol al marelui criminalist, general de brigadă Dumitru Ceacanica -, dar și un cunoscut scriitor - în urma editării a 23 de cărți polițiste de succes. Alături de generalul Ceacanica, „comisarul” Traian Tandin a cutreierat țara în lung și-n lat rezolvând crime spinoase și afaceri judiciare complicate. Dacă literatura nu i-ar roade sufletul acestui minunat comisar T.T., judiciaristul din el „l-ar ucide” - General de brigadă Dumitru Ceacanica

„Pentru pornirile sale sexuale greu de stăpânit, pentru crima comisă și mutilarea cadavrului, Alex Bartoli a fost judecat și condamnat la închisoare pe viață.”

Regretatul polițist Traian Tandin (7 martie 1945 - 9 mai 2020) a fost un om care mi-a marcat copilăria. În sensul bun, evident, fiindcă el e cel care mi-a deschis apetitul pentru cărțile thriller, cărțile cu crime, ucigași, tâlhari, găinari, hoți și alte persoane din tagma josnică a societății. Scriitor prolific de romane polițiste, în cariera sa literară Traian Tandin a documentat sute, poate mii de cazuri de pe întreg mapamondul, aducând în fața cititorului viețile a celor mai josnici și oribili oameni care au existat vreodată. Și spun asta pentru că, într-adevăr, unele cazuri prezentate sunt absolut odioase, dacă ar fi să fac referire la Condamnați la moarte (Aldo Press, 2004), Femei asasine pe mapamond (Aldo Press, 2005), cărți pe care îmi amintesc că le-am citit în perioada tezelor din clasele 5-8, și chiar îmi amintesc că odată mergeam pe stradă și citeam în același timp, deoarece pur și simplu nu mă mai puteam desprinde de lectură.

„Căutarea celui mai feroce criminal din Europa începuse...”

Din nefericire, cărțile acestea nu prea se mai găsesc, și-mi pare extraordinar de rău, întrucât chiar aș vrea să le am pe toate. Am văzut că există reeditări, dar nu la toate cărțile. Am căutat online, dar nu prea am mai găsit nimic. Poate ar trebui să încerc la anticariate, dar, sincer, nici nu prea am timp. În orice caz, vreau doar să vă spun că n-aș putea recenza această carte, fiindcă este evident despre ce e, nu? În Evadări celebre, Traian Tandin documentează cazuri adevărate în care persoanele ajunse după gratii au încercat să evadeze - atât din închisori românești, cât și din închisori din alte țări și de pe alte continente. Oricum, absolut genială carte, plină de întâmplări dintre cele mai bizare și chiar incredibile, de-ți vine chiar să crezi că, uneori, parcă nu-i adevărat: pușcăriași care evadează îmbrăcându-se în femei, care se bagă într-un sicriu, care se prefac morți, care sapă o galerie de patruzeci de metri folosindu-se doar de niște obiecte. Criminali care reușesc să sfideze poliția și organele statului, reiterând, evident, sistemul defunct și corupt al unei societăți. O carte pe care am devorat-o și care aș fi vrut să nu se termine vreodată.

„Odată cu primii pași pe pământul Belgiei, Bancsa a pozat numai într-un refugiat politic, oprimat de regimul lui Ceaușescu din România. El avea cu totul alte planuri...”

Sunt un mare fan al documentarelor despre crime, dar cred că sunt fan și mai mare al cărților care documentează crime. Din păcate, n-am mai găsit autori care să facă același lucru, iar Traian Tandin are cărți din toate registrele: femei criminale, bărbați criminali, crime din gelozie, crime absurde, jafuri celebre, evadări celebre, condamnați la moarte, femei criminale din România, hoți, găinari, traficanți. Făcând uz de abilitățile sale de detectiv și polițist, Traian Tandin îmbină cariera cu literatura, iar rezultatele sunt dintre cele mai de seamă: o serie de documente care, dincolo de a fi „literatură”, relevă realitatea în cele mai urâte forme pe care le poate lua. Iar în cartea de față, Evadări celebre, Traian Tandin trece sub lupă cele mai bizare și neașteptate și chiar bine puse la punct evadări nu doar din România, ci din întreaga lume. M-am regăsit căutând pe internet atât de multe poze și detalii atunci când am citit-o, și, mai mult decât atât, chiar mi s-a întâmplat să aud de un sat care se află în județul Botoșani și din care, culmea, chiar cunosc pe cineva. Și m-a surprins maxim să aflu că, într-adevăr, chiar s-a creat un mit în jurul unui personaj pe care, de altfel, și Tandin l-a mitizat în această carte.

„Mascați și înarmați, bandiții iau ostatici doi clienți în schimbul cărora obțin cinci milioane de franci. Culmea tupeului, ei pleacă de la locul faptei cu o mașină a poștei.”

O carte ca un roller coaster. O carte cu de toate - poate nu s-ar pune cazul, dar are chiar și întâmplări amuzante, bizare, dureroase, grețoase, oameni răi și răufăcători care și-au pus viața în slujba răului, criminali pentru care libertatea înseamnă să semene groază, să fure, să jefuiască, să se facă nevăzuți și să stârnească frica. În Evadări celebre, Traian Tandin pune în lumină sutele de cazuri de evadări din întreaga lume (cele din România, evident, mi-au stârnit cel mai mult interesul), uneori apărând, de niciunde, eroi improbabili, neașteptați, cum ar fi un cioban de la o stână, o femeie care trecea pe stradă, și chiar simpli oameni de rând care se răzvrătesc și se ridică împotriva celor care atentează la siguranța publică. Traian Tandin chiar a fost un maestru, iar vocea sa literară, dincolo de cea profesională, este absolut inconfundabilă. Mă bucur tare mult că, după atâția ani, l-am redescoperit și mi-am dat seama că poate ar trebui să-i fac mult mai mult pe plac copilului meu interior. Și să-i mulțumesc pentru tot ce mi-a oferit.

„Înscenându-i-se o crimă, Gheorghe Coroiu a reușit să evadeze din postul de jandarmi. Apoi, timp de mai mulți ani, a scăpat din toate încercările sutelor de jandarmi, agenți și informatori care fuseseră pe urmele lui.”

Nu aș putea spune mai multe, după cum vă puteți da seama. Dacă sunteți fani ai literaturii detectiviste, al literaturii de documentare, chiar vă recomand această carte de non-ficțiune. Da, într-adevăr, poate am greșit spunând „literatură”, dar, sincer, Traian Tandin dă cărților sale un anumit aer, are un stil de a povesti care chiar te imersează în roman. Nu știu, are ceva special și, probabil, încă mă influențează faptul că eu și Tandin ne cunoaștem de mai bine de 15 ani, poate. Dar nu, chiar vă recomand să-i încercați cărțile. Eu abia aștept să am mai mult timp liber și să-ncerc să-i găsesc și celelalte cărți. Fiindcă vreau să-i am întreaga colecție - și nu sunt puține! Sunt curios dacă voi ați auzit vreodată de Traian Tandin. Fiindcă am avut surpriza să aflu că, într-adevăr, chiar mai sunt persoane care îmi împărtășesc părerile. Să aveți lecturi plăcute și cu spor!

Celălalt pasager, de Louise Candlish - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 3 din 5 steluțe 

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Louise Candlish s-a născut în Northumberland și a crescut în orașul Northampton din Midlands. A studiat Engleza la University College of London. Este autoarea a șaisprezece romane multipremiate, printre care se numără și thrillerul Our House, ce va fi ecranizat în curând de postul ITV. Celălalt pasager (Editura Corint, colecția LedaBazaar, traducere de către Dana-Ligia Ilin, 2022) va fi, de asemenea, adaptat pentru film. Louise locuiește în Herne Hill, South London, împreună cu soțul ei, fiica lor adolescentă și un labrador roșcat pe nume Bertie. Pe lângă cărți, lucrurile care îi plac cel mai mult sunt: cafeaua, televizorul, caramelul sărat, tenisul, lasagna, heavy metalul vechi, serialul radiofonic BBC The Archers (dar nu și monologurile despre carantină), vinul alb, Reese’s Peanut Butter Cups (sau, dacă nu, un Starbar). Cartea ei preferată este Doamna Bovary. O poți găsi la LouiseCandlish.com sau pe Twitter la @Louise_Candlish.

„La fel ca toate poveștile de groază ale navetiștilor, a mea începe în lumina zgârcită a zorilor - sau, cel puțin, începe în mod oficial.”

Totul se petrece extrem de repede. Astăzi duci o viață de vis, făcând naveta cu vaporașul spre serviciu, alături de carismaticul tău vecin Kit, care stă pe scaunul de-alături. A doua zi, Kit nu mai apare pe vas, iar soția lui, Melia, îi anunță dispariția. Când să te dai jos la destinație, te așteaptă poliția. Alt pasager te-a văzut certându-te cu Kit pe vas, în drum spre casă, cu o seară înainte, iar autoritățile spun că aveai motive să-i dorești moartea. Tu te împotrivești. Erai prieten cu Kit – întrebați-o și pe Melia, care te va susține cu siguranță. Și cine este, mai exact, celălalt pasager care te arată cu degetul? Și ce știu ceilalți despre viața ta? Nu, indiferent ce pericol te-a urmărit aseară în drum spre casă, tu ești nevinovat, complet nevinovat. Nu-i așa?

„Evident, intrase în această legătură amoroasă cu tehnici bine șlefuite. Pe peretele din spate, i-am surprins micul zâmbet într-una dintre oglinzi. Erau ca niște camere de supraveghere în încăpere, surprinzând unghiuri ascunse, dezvăluind emoții păzite. Făcând din noi doi străini.”

Am vrut tare mult să citesc acest thriller, deoarece, trebuie să recunosc, mi-a plăcut mult de tot coperta. Totuși, trebuie să recunosc că am avut așteptări mult prea mari, iar asta se datorează implicit faptului că, în ultima vreme, nu prea am mai citit cărți din genul thriller care chiar să-mi placă. Cel mai probabil, după cum mi-a recomandat cineva, ar fi cazul să mai schimb registrul și să-ncerc și autori „ceva mai clasici”, și sunt sigur că am s-o iau pe acest drum, cel puțin pentru o perioadă de timp. Simt, așadar, că parcă le-aș fi citit pe toate: de la prietenii false, cupluri deficitare, crime organizate, thrillere politice, chestii bizare și deloc convingătoare, spații izolate și acțiune care se petrece pe timpul iernii, na, în fine, nimic nou. În romanul lui Louise Candlish, Celălalt pasager, am regăsit tema principală ca fiind redundantă, iar ideea în sine nu mi s-a părut tocmai spectaculoasă. Dincolo de a fi fost o lectură antrenantă cât de cât, rapidă și oarecum plăcută, nu m-a încântat cu nimic.

„(...) Ce se întâmpla? Una era să trăiești o minciună, să făurești o intrigă secretă, dar asta devenea intriga principală, adevărul. Pentru prima dată, ne scoseserăm legătura în lume.”

Spun asta pentru că, după cum am zis, eu sunt mare fan al genului thriller - astfel, cred că această carte este foarte potrivită pentru cei care nu prea au avut tangențe cu el. Nu-i pentru mine, și recunosc asta, care am citit la viața mea thrillere extraordinar de bune. Dat fiind acest lucru, am și un etalon, un grad de comparație, și mi se pare nedrept să nu compar diferitele thrillere între ele - cum să dau cinci steluțe sau chiar patru unui thriller care nu prea mi-a plăcut, când eu am dat patru sau cinci steluțe acelor thrillere care chiar au venit cu ceva nou și m-au purtat prin toate stările?! Deci, trei steluțe sunt îndeajuns de multe pentru romanul lui Candlish, dar asta nu-l face să fie mai puțin prețios decât, de fapt, este. În sine, romanul chiar are o intrigă foarte complexă, o desfășurare a acțiunii rapidă și tensionată, personaje destul de complexe, care ascund multe (deși chiar recunosc că am avut „o problemă” cu personajul principal, întrucât pentru primele patruzeci-cincizeci de pagini din carte am avut impresia că este femeie, deși e bărbat, dar nu mă întrebați de ce). Așadar, intrigă bună, dezvoltare sănătoasă, dar deficitar în ceea ce privește anumite chestii.

„Suspansul e bun într-un roman sau într-un film - doar câteva ore și apoi te poți destinde -, însă în viața reală e coroziv, se acumulează; jur că îți mănâncă ani din viață!”

Înainte de toate, romanul este foarte ușor de citit. E un thriller tipic, aș spune, care merge rapid, nu te solicită și nici nu face apel la stările tale. E, să zic așa, oarecum liniar, plat, când vine vorba „de a transmite ceva”. Are, ce-i drept, niște fragmente destul de profunde, care, drept cititor, îți ridică întrebări, dar nu reușește să te imerseze în lumea romanului. Nu te face omniprezent, ci doar citești ca și cum ai vedea, de fapt, un film derulându-se în fața ochilor. Chiar sunt curios cum va fi, de fapt, filmul, deoarece am impresia că mi se va părea mult mai bun. Nu știu de ce, poate pur și simplu va fi direct la țintă, fără pasaje pe care le-am considerat inutile sau degeaba, fără prea multă „lălăială” care să umple paginile. OK, înțeleg, este necesar să descrii locuri, cadre, să aduci în lumină anumite stări interioare, trăiri și amintiri, dar parcă unele au fost degeaba, fără vreo influență directă asupra personajului și acțiunii. Din acest punct de vedere, am rămas distant față de personaje și nu am investit emoții și trăiri în niciunul dintre ele.

„În vreme ce atenția ei revine la ecran, prin mine trece un fior rece, exact așa cum citești în povestirile despre paranormal. Ceva mai profund decât trupesc; o recunoaștere în sufletul meu a răutății căreia i-am îngăduit să se instaleze. 

Uimitor, cu adevărat, că a fost nevoie de atâta timp ca să se întâmple.”

Celălalt pasager este un thriller OK, nu mă înțelegeți greșit. E OK din prisma faptului că merge rapid, foarte rapid. Cred că l-am citit în două reprize, deci m-a ținut acolo, captiv, nu din interesul de a vedea ce urmează să se mai întâmple, ci pentru că eram curios chiar cine este acest „celălalt pasager” despre care se tot vorbește. Recunosc, de asemenea, că sfârșitul m-a lăsat rece, nu știu, parcă aș fi vrut ca lucrurile să o ia în altă direcție, să aibă loc mai multe întorsături de situație, mai multe scene tensionate, mai multe lucruri neașteptate. Într-o oarecare măsură, a fost intuitiv, sincer, pentru că reia o direcție de abordare folosită foarte des în romanele thriller care au acest punct de plecare. Nu ridică probleme existențiale, nu-ți dă de gândit - cum, de fapt, nici nu prea își propune acest gen literar, deci este oarecum impropriu să aduc drept argument lipsa acestei variabile. Oricum, este vorba strict de experiența mea - prin definiție subiectivă -, și știu persoane care chiar au apreciat și cărora le-a plăcut această carte. 

„- Sper cu adevărat că n-ai dreptate cu toate astea, Clare.”

Nu știu ce aș mai putea spune, deci mă voi opri aici. Făcând un scurt rezumat, romanul lui Candlish este bun, mai ales dacă ești în căutarea unei lecturi care să te țină prins și care să nu te solicite. În orice caz, am citit thrillere mult mai bune, care m-au purtat prin toate stările posibile și imposibile, însă îmi dau seama că îmi este din ce în ce mai greu să mai găsesc un titlu care să facă experiența să se repete. Sunt încă în căutarea, dar, după cum am zis, cred că ar fi cazul să iau o pauză de la thrillere și să mai citesc și altceva (oricum, evident, citesc și altceva, dar mai mereu tind optez pentru un thriller atunci când îmi aleg următoarea lectură dintre cărțile din bibliotecă). Fără s-o mai lungesc, Celălalt pasager este thriller-ul potrivit pentru persoanele care nu au abordat acest gen prea des și care vor să se inițieze în lumea creată de astfel de autori. 

Invențiile ocazionale, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 216

Anul apariției: 2022

Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza. La Editura Pandora M au mai apărut cărțile: Iubire amară, Fiica ascunsă, Noaptea pe plajă, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, Viața mincinoasă a adulților, Zilele abandonului.

„Copiii sunt manifestarea importantă, miraculoasă a corpului nostru și n-o să-i dăm, la propriu, nimănui, nici taților nebuni, nici patriei, nici mașinăriilor, nici măcar unor forme tot mai feroce de umanitate.”

„Aceste texte au apărut după ce am scotocit direct în memorie în căutarea unei mici experiențe reprezentative; am dat, fără să mă gândesc, peste convingeri formate despre cărți citite cu mulți ani în urmă, cu care am pierdut și apoi am reluat legătura grație altor lecturi, am urmărit intuiții neașteptate, produse de aceeași nevoie de a scrie, am ajuns la concluzii abrupte din cauza spațiului de acum epuizat. În fine, a fost un exercițiu nou: de fiecare dată coboram în grabă găleata în interiorul unui abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele.” - Elena Ferrante

„Cei care traduc transportă națiuni în interiorul altor națiuni, sunt primii care se confruntă cu moduri de a simți diferite. Chiar și greșelile lor demonstrează un efect pozitiv. Traducerea este salvarea noastră, ne scoate din puțul în care am ajuns complet întâmplător la naștere. Sunt deci italiancă, în mod absolut și cu mândrie. Dar dacă aș putea, m-aș coborî în toate limbile și de toate m-aș lăsa traversată.”

Am citit Invențiile ocazionale acum ceva timp, asta după ce, înainte, a trecut prin mâna a două persoane care, neapărat, au vrut să o citească. Cum am știut că se va citi rapid, le-am împrumutat-o, cu rugămintea de a mi-o înmâna exact așa cum a fost dată: impecabilă. Mă bucur atunci când prietenii mei îmi cer cărți, dar mă bucură și mai mult când le primesc înapoi în aceeași stare în care erau în momentul împrumutării. Fiindcă am avut experiențe neplăcute de-a lungul timpului - și sunt absolut sigur că înțelegeți ce spun. În cartea de față, Ferrante răspunde unei provocări: aceea ca săptămânal să publice, pe parcursul unui an, pentru The Guardian, câte un eseu. După ce face față cu brio provocării, Ferrante își adună textele într-un volum, livrându-le publicului din întreaga lume. Iar ilustrațiile geniale ale lui Andrea Ucini spun, în sine, poveștile pe care Ferrante le scrie: sunt absolut geniale, cu substrat, subtile, rafinate. De fapt, parcă Ferrante și-ar fi scris povestea în jurul ilustrației, nu invers. Am adorat acest volum de la cap la coadă, nu m-am putut dezlipi de el până nu am parcurs toate cele 52 de eseuri. 

„Era imposibil să mă întorc în mama mea, dar foarte posibil ca ea încă de la naștere să fi fost în mine. Și să se fi aflat acolo și când mă luptam să scap de ea, și când credeam că mă eliberasem. De când mi-am dat seama că să mă regăsesc pe mine însămi însemna să o regăsesc pe ea, să o accept și să o iubesc, cum se întâmpla când eram mică, m-am liniștit.”

Ce-i drept, nici nu se citește greu. Este vorba de eseuri a câte 2-3 pagini, însoțite de ilustrațiile ușor melancolice. Fiecare eseu este scris drept răspuns la o întrebare pusă de ziar, dar întrebările nu reprezintă titlul acestora, ci, în mod interesant, le sunt ascunse cititorului. Răspunzând lor, Ferrante nu doar că rememorează experiențe de viață, dând o notă intimă și personală volumului de față, ci oferă și sfaturi (poate nu direct, dar subtil), lucruri pe care le poți învăța din ceea ce a trăit, valori pentru care pledează, adevăruri în care crede și după care se ghidează. Ceea ce, de altfel, interconectează aceste eseuri nu este reprezentat doar de vocea literară inconfundabilă a lui Ferrante, ci și de sensibilitatea din spatele lor. Ferrante scriitoarea, acel „eu” interior cu care scrie este, prin natura proprie, un fel de balerină. Ea se ferește de „răspunsul comun”, gândește ceea ce urmează să scrie, analizează - astfel încât să dea răspunsul potrivit, nuanțat, să scoată la lumină ceea ce, cu adevărat, simte. Nu se mulțumește cu ideea de conversație ușoară, lipsită de esență, doar de dragul de a face conversație. Își investește spiritul, emoțiile, dar mereu ia în considerare adevărurile brutale și incomode din viață.

„Realitatea nu reușește să se încadreze în formele elegante ale artei, se revarsă întotdeauna indecent.”

Într-o oarecare măsură, Ferrante pare a fi inaccesibilă. Parcă te-ar privi cu o oarecare suspiciune înfricoșătoare dacă i-ai da un răspuns obișnuit atunci când te întreabă ceva. Același lucru se simte și în ficțiunea pe care o scrie - intensitatea trăirilor, „ruperea de obișnuit”, de banal, de ceea ce ar putea fi clieșic. Ferrante parcă realizează o intervenție chirurgicală atunci când scrie - taie prin țesuturi pentru a ajunge la inima, deseori neliniștită și bolnavă, a lucrurilor. A adevărurilor. Ea caută esența, nu ambalajul. Caută interiorul, nu exteriorul. Ferrante este „o scriitoare a stării”, nu a acțiunii. Într-un oarecare fel, Invențiile ocazionale este o „microbiopsie” a unui suflet de artist. În ficțiunea pe care o scrie, Ferrante sapă după adevăr și nu se lasă până nu îl găsește, iar apoi îl livrează cititorului. Este precisă, este curajoasă, dispusă să vadă chiar slăbiciunea și meschinăria și urâțenia din ea însăși, nu doar din ceilalți. Totuși, știe să-și aprecieze și fructifice și momentele de strălucire. Nu caută răspunsuri simple, ci vrea să ajungă exact la miezul problemei și să-l confrunte. Dacă vă interesează recenziile celorlalte cărți scrise de Elena Ferrante pe care le-am citit, acestea sunt următoarele: Fiica ascunsă (recenzia AICI), Iubire amară (recenzia AICI), Zilele abandonului (recenzia AICI) și Viața mincinoasă a adulților (recenzia AICI).

„Ne vom chinui până la ultima suflare, având suspiciunea că exact în momentul în care ni s-a părut că învinseserăm, în realitate am pierdut.”

Citind acest volum, simt că am cunoscut-o pe Ferrante mult mai bine. I-am descoperit luptele interioare, problemele cu care se confruntă, viciile și pasiunile, modul în care își gestionează timpul, ce îi place să facă, adevăruri despre prieteniile pe care le are. Temerile. Problemele pe care le-a avut cu insomnia, fumatul. O carte absolut perfectă, scurtă, cu ilustrații superbe, dar și serioasă, eseurile și calitatea lor uneori tăioasă putând fi percepute drept deranjante. Cu toate acestea, sinceritatea lui Ferrante este de apreciat și, dincolo de toate, are un talent formidabil. Sincer, simt acest lucru în fiecare roman scris de ea pe care îl citesc, astfel încât nimic nu m-ar mai putea surprinde. Știu doar că o să-mi pară rău în momentul în care voi fi citit tot ce e tradus la noi și, implicit, voi fi nevoit să aștept după alte cărți. De aceea, prefer să mai amân, cât pot, citirea tetralogiei pe care a scris-o. Între timp, nu-mi mai rămâne decât să citesc și jurnalul tradus la noi. Vă recomand cu încredere Invențiile ocazionale - atât drept lectură, cât și drept un cadou prețios pe care să îl faceți cuiva. În interior, arată pur și simplu incredibil, iar ilustrațiile sunt exact ceea ce trebuie!

Fidelitate, de Marco Missiroli - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: Cerasela Barbone

Marco Missiroli s-a născut în Rimini, pe coasta Mării Adriatice, și acum locuiește la Milano, unde este redactorul-șef al unei reviste de psihologie și editorialist cultural pentru Corriere della Sera. Primul său roman, Senza coda (2005), a câștigat Campiello Opera Prima (echivalentul italian al Costa First Book Award). Romanul său Atti osceni in luogo privato (2015) a devenit bestseller încă de la apariție și a fost vândut în sute de mii de exemplare. Fidelitate, cel de-al șaselea roman al lui, a fost #1 bestseller în Italia și este adaptat într-un serial Netflix.

„Glandul erect, gura forțată să-l cuprindă, să desfacă puțin picioarele și să palpite în așteptarea plăcerii. Înțelesese că o să fie el din modul în care i se dăruise. Și-o spusese imediat.”

Câștigător al Premiului Strega Giovani. Carlo, un profesor de creative writing, și Margherita, o arhitectă devenită agentă imobiliară, formează un cuplu tânăr fericit, în care fiecare partener este perfect conștient de frământările celuilalt. Se iubesc, însă în același timp au dorințe care trec dincolo de pereții dormitorului lor. Carlo tânjește după frumusețea liniștită a uneia dintre elevele sale, Sofia, iar Margherita visează la mâinile puternice ale terapeutului ei, Andrea.

„Și-ar fi dorit să se lase posedată cât ar fi avut chef (...).”

Dacă romanul acesta și-ar fi propus să-mi transmită stări de confuzie, să mă enerveze, dacă și-ar fi propus „să fie despre nimic”, atunci cu siguranță i-aș fi dat cinci steluțe. Totuși, după ce am terminat cartea, m-am regăsit întrebându-mă: despre ce a fost cartea aceasta? Ce-am citit până acum? De ce mi-am pierdut timpul citind ceva care nu mi-a rămas deloc în minte, care nu m-a mișcat deloc? OK, recunosc, totul a pornit de la titlu și copertă: mi-au plăcut. Mi-am zis, haide, să vedem care-i treaba. De asemenea, m-am bazat și pe faptul că a câștigat un premiu destul de important (cred că ar trebui să-mi scot din minte această „variabilă” intitulată „premiu”, deoarece exegeza mai tinde și să exagereze). Ideea de plecarea cărții? Interesantă, să zicem, chiar am crezut că Missiroli va construi ceva interesant în jurul ei - genul acela de carte care, pentru o anumită vârstă, din cauza lipsei de experiență, poate fi inaccesibilă. Mi-am zis, totuși, poate am să mă bucur de scriitură, de frumusețea și limpezimea ei. Nu, n-a fost cazul. 

„Brutalitatea putea încă să remedieze neînțelegerile: să se lase pătrunsă sprijinindu-și coatele pe masă, așteptând ca spasmul provocat de un fizioterapeut să devină un soț.”

Ideea acestei cărți „nu există”, sincer. Habar nu am despre ce este. Evanescență. Cadrul în care se desfășoară acțiunea (sex peste tot)? În foarte multe locuri. Discrepanța între ce susțin personajele și cum sunt de fapt? Extraordinar de mare. Pentru cineva care își asumă o cultură literară vastă, dar apoi se trezește vorbind ca la ușa cortului, lucrurile sunt foarte departe de a fi într-adevăr „rafinate”. Nu știu, mi s-a părut că Fidelitate este ca un fel de pungă în care autorul „a vomitat idei literare”, aruncând la întâmplare cu fragmente, dialoguri (atât de artificiale, false, seci, ciudate). Cu alte cuvinte, un roman plictisitor, lipsit de esență, originalitate, despre care nici nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă i-aș fi dat o steluță dacă, sincer, nu s-ar fi citit destul de repede. În speță, este vorba despre „a rămâne fidel”, „a rămâne credincios”. A nu-ți trăda iubirea și a rămâne statornic, fără a lua în considerare anumite (poate posibile) dorințe, ideea de ceva nou. Să nu renunți, oricât de mare ar fi tentația. Fidelitatea este ancora care te împământează pentru a nu fi luat de furtună. Într-adevăr, cărțile care au drept subiect loialitatea și fidelitatea poate chiar se vând bine. Tentează lumea. Uite, o carte „reală”, o carte care, de ce să nu recunoaștem, vorbește despre „probleme” actuale, din viața de zi cu zi. Un clișeu răsuflat.

„Înserarea confirma absența (...).”

Nu vreau să fiu dur, dar chiar aveam așteptări mari. Nu pot găsi ceva ce mi-a plăcut, deoarece abia am aștepta să termin cartea aceasta și să o pun deoparte. Mi-am zis că mă voi uita și la serial după, dar n-am mai făcut-o. Cine știe, poate lucrurile sunt „transmise altfel”. Dar n-am speranțe nici acolo. Mă întreb, poate mi-a scăpat mie ceva, poate acest roman este dedicat unei anumite tagme de cititori, cititori cu experiență, cititori care au o anumită vârstă (mi s-a mai întâmplat să citesc cărți care, într-adevăr, se adresau unei anumite categorii de vârstă, presupunând că vârsta respectivă a fost atinsă de-a lungul anumitor experiențe de viață, în speță, inevitabile). Și poate chiar așa e, dar am o certitudine: cu siguranță nu voi reciti această carte la acea vârstă. Mi-a displăcut la maximum și motivele sunt nenumărate, începând de la modul în care este scrisă, lipsa de naturalețe a situațiilor și replicilor, până la personajele care n-au o noimă, n-au nimic profund și sunt chiar enervante. 

„Odată, ea făcea baie și o auzise pe soție plângând pentru ceva grav, fuseseră niște spasme disperate: se ridică din cadă cu inima tulburată, pentru că se regăsea și ea în lacrimile alea. Cine nu s-ar regăsi? Căsniciile pot fi nesuferite.”

Povestea lui Carlo și a Margheritei este una neinteresantă. Doi oameni simpli care nu fac nimic și fac totul, care vorbesc și nu vorbesc, care sunt fideli și nu sunt fideli, care știu ce vor și nu prea. De-a dreptul plictisitor, iar „trădările lor” nu mi-au transmis nimic. Un roman ca un ghiveci, în care, sincer, parcă ai putea găsi de toate: dar forma neplăcută în care „toate” sunt livrate este de-a dreptul lipsită de estetică. Superficială. Antipatică. Da, serios, Fidelitate este un roman care mi-a stârnit stări dintre cele mai neplăcute. M-am bucurat, totuși, că se citește rapid și că nu m-a chinuit prea mult - eu nu pot lăsa cărțile deoparte, chiar dacă nu-mi plac. Trebuie să le duc până la capăt și, fie ce-o fi, să le las deoparte. Am mai pățit să citesc cărți care m-au impresionat prin finalul pe care l-au avut - în cazul de față, în cazul cărții lui Missiroli, nu m-a impresionat nimic. Și-acum, după ce termin recenzia, o voi așeza în bibliotecă și-o voi lăsa acolo, uitând curând de experiența neplăcută pe care am avut-o citind-o. Experiena de față este strict personală, iar asta nu înseamnă că, bineînțeles, nu sunt cititori cărora această carte le-a plăcut (sau le-ar plăcea). Repetându-mă, știu că există unele cărți care necesită un oarecare grad de „inițiere” înainte de a fi citite.