Femeia cu fustă violet, de Natsuko Imamura - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 202

Anul apariției: 2022

Traducere: Raluca Nicolae

Natsuko Imamura s-a născut în 1980, în orașul Hiroshima. Studenția și-a petrecut-o în orașul Ōsaka, unde s-a stabilit definitiv. Debutează cu miniromanul Atarashii musume (Fata cea nouă), încununat în 2010 cu Premiul Osamu Dazai. Un an mai târziu schimbă titlul microromanului în Kochira Amiko (Aici Amiko) și îl publică alături de nuvelele Pikunikku (Picnic) și Chizu-san (Doamna Chizu), volumul primind Premiul Yukio Mishima în 2011. Un alt roman al său, Ahiru, câștigă Premiul Hayao Kawai în 2016 și este nominalizat la Premiul Akutagawa. În 2017, autoarea adaugă în palmares Premiul Nōma pentru Hoshi no ko (Copilul stelelor), aflat de asemenea pe lista de nominalizări pentru Premiul Akutagawa, pe care îl va primi doi ani mai târziu, în 2019, pentru Femeia cu fustă violet (Murasaki no sukāto no onna, 2019; Humanitas Fiction, 2022), roman tradus ulterior în engleză, franceză, spaniolă și italiană. În 2020, Natsuko Imamura este răsplătită cu Premiul Cetățean de Onoare al Orașului Hiroshima.

„Și-a notat ceva în palmă. Să fi fost un 8? Sau poate un 3? Era limpede că erau niște numere. Ora trei pe 8 ale lunii? Data și ora interviului?” 

Cartea unei obsesii tulburătoare, într-un crescendo dramatic, ce capătă treptat tonurile unui roman de suspans, desfășurându-se într-o spirală de sentimente nerostite, de singurătate, de angoasa a două femei captive între dorința de a fi vizibile și nevoia de a fi iubite. Un roman cu doze mari de umor, explorând vulnerabilitatea și dificultatea de a-ți găsi un loc într-o lume în care ești perceput ca diferit. Personajul căruia i se spune „Femeia cu fustă violet“ este de vârstă incertă, se dă în vânt după brioșele cu cremă de lapte, nu are prieteni și a schimbat o mulțime de slujbe. Probabil că datorită fustei violet, care a ajuns să-i definească identitatea, urmează mereu aceeași rutină. Când iese din casă, vecinii sunt cu ochii pe ea, iar copiii din parc o urmăresc, dornici s-o atragă în jocurile lor. Femeia cu fustă violet are un unic mare talent – să se strecoare lin prin mulțime fără să se atingă de nimeni și fără să se lase doborâtă de nici un trecător. Același talent este pus în valoare și în modul în care știe să navigheze prin viața cotidiană. Și tocmai atunci când oamenii cred că au reușit să-i înțeleagă și să-i anticipeze orice mișcare, un eveniment ieșit din comun rupe sfera predictibilului.

„În ultima vreme o vezi toată ziua bună ziua prin parc sau prin magazine. Pocnește de sănătate, din câte îmi dau seama, deși nu pot sta tot timpul cu ochii pe ea. Și când zic că pocnește de sănătate înseamnă că nu lucrează. 

Ce n-aș da să ne împrietenim! Dar cum?

Nu-mi stă mintea decât la asta. Și zilele se scurg una după alta...”

După ce am terminat de citit Femeia cu fustă violet - într-o singură repriză, cap-coadă, cum s-ar spune -, m-am regăsit întrebându-mă: despre ce a fost această carte, ce tocmai am citit? O carte despre rutina „unei femei cu fuste violet”, povestită de „femeia în galben”, cunoscută drept și „tipa care o urmărește și dezvoltă o obsesie absolut patologică pentru această femeie cu fustă violet”? Totuși, care-i faza cu această obsesie, faptul că știe efectiv orice despre femeia cu fustă violet? Hmm. În orice caz, pare că încearcă să iasă în evidență, să-i atragă atenția, ba chiar, cică, o și trage la un moment dat de nas într-un autobuz însă, din cauza circumstanțelor, o altă întâmplare este mult mai importantă, iar femeia cu fustă violet nu-și dă seama, nici până la ultima pagină, că această femeie știe totul despre ea (cel puțin totul din momentul în care este observată pentru prima dată). Dacă nu aflăm ce tip de fustă are aceasta, care este nuanța de violet pe care o poartă, măcar află că o cheamă Mayuko Hinō. Și că-i plac brioșele și reușește să nu iasă prea mult în evidență (dar, totuși, atrage atenția patologică a altei femei).

„În general, când are de lucru, muncește de dimineața până seara. În asemenea zile, se duce glonț acasă, trasă la față de oboseală, fără să se mai abată pe nicăieri. Dacă are liber, preferă să nu iasă.”

Nu știu ce a stârnit această carte în mine. Clar, nu mi-a plăcut, dar, totuși, a reușit să mă țină acolo, poate doar din dorința de a vrea să citesc pentru ca, în sfârșit, să ajung la partea aceea interesantă (care, oricum, n-a existat). În afară de un mare „meh”, chiar nu merită altceva, după părerea mea (subiectivă, bineînțeles). Ce-i drept, mă așteptam să am parte de o poveste psihologică, ba chiar această carte am observat că ar fi considerată ca fiind „thriller” (nici pe departe!), iar premisa obsesiei, sincer, ar fi putut fi fructificată mult mai bine. A fost ceva surprinzător de dezamăgitor, „fragmentat”, să zic așa. Nu am reușit să identific niciun scenariu - nu m-a amuzat, nu m-a tulburat, nu m-a mișcat sub nicio formă. Da, într-adevăr, naratoarea este o femeie ciudată, însă are o ciudățenie, cum să-i zic, plictisitoare. Previzibilă. Seacă. Repetându-mă, sunt absolut sigur că ideea ar fi putut fi fructificată mult mai bine, într-o direcție cu totul spectaculoasă. Însă, în cartea aceasta, nimic altceva în afară de sfârșit n-a reușit să-mi stârnească sentimentele de neliniște și (o oarecare) teamă, cum o fac, de obicei, cărțile din genul thriller. 

„- Fii pe pace! N-o să-ți zică nimeni nimic, a intervenit șefa de tură Hamamoto. O vezi? a întrebat ea, arătând spre doamna Tachibana. Toată lumea știe că-și umple sticla de apă cu șampania rămasă de la oaspeții hotelului. Și niciodată n-a fost descoperită.

- Da? a întrebat Femeia cu fustă violet, șocată.

- Ce minciuni gogonate! a râs doamna Tachibana, fluturându-și mâna în dreptul feței.”

De altfel, nu aflăm nimic despre naratoare. Este o femeie foarte evazivă când vine vorba de propria-i identitate. Practic, nu știm mare lucru despre ea - ce o motivează, de ce este atât de obsedată de Mayuko Hinō (n-am putut decât să validez scenariul în care, ei, bine, începea să dezvolte o atracție - și ea patologică - pentru această femeie cu fustă violet). În fine, nimic notabil din acest punct de vedere. Totuși, prin obsesia ei, aceasta reușește s-o manipuleze într-un fel pe Mayuko Hinō, astfel încât aceasta să se angajeze, pe post de menajeră, chiar la hotelul la care lucrează. Odată ce „prada” reușește să se angajeze și începe să lucreze acolo, naratoarea noastră profită de acest lucru, bineînțeles, urmărind-o și mai atent: îi observă progresul la locul de muncă, dacă se înțelege sau nu cu ceilalți colegi, cât de muncitoare este. Cu alte cuvinte, își petrece cea mai mare parte a timpului spionând-o pe Mayuko Hinō și ascultând cum o bârfesc ceilalți colegi. Totuși, mi s-a părut absolut bizar faptul că nimeni (chiar nimeni?!) nu o observă pe această femeie care stă mereu la pândă și își face urechea pâlnie pentru a asculta ce zice Mayuko Hinō: din nou, totul pare să se potrivească perfect, ba poate chiar să potențeze absurditatea acestei povestiri atât de bizare (și plictisitoare, și banale, și enervante). 

„- Nici o gospodină care se respectă n-ar arunca mâncare la gunoi. Ar fi de neiertat!”

De-a lungul celor 200 de pagini, chiar nu se întâmplă nimic notabil, demn de menționat: dinamica, deși există, este plictisitoare, personajele nici nu-s tocmai bine conturate, povestea curge și curge, cele mai multe scene desfășurându-se în interiorul hotelului sau în afara lui, în timp ce Mayuko Hinō este urmărită de cealaltă femeie. Deși, spre final, povestea parcă vrea să meargă într-o anumită direcție, nu m-a convins și chiar mi s-a părut a fi mult prea plat totul, fără a fi fost dozat cum trebuie. Poate ar fi fost mult mai bine dacă totul ar fi luat o întorsătură mai caraghioasă, mai absurdă (fiind deja, după părerea mea, un roman absurd), sau dacă s-ar fi angajat în a fi un roman de o psihologie neliniștitoare - despre obsesie, gelozie, duplicitate, exacerbarea sentimentului proprietății. În schimb, am obținut doar un amestec fad, sec, deci o carte despre nimic, să zic așa. Doar o altă carte! Aici este vorba despre experiența mea cu această carte, strict personală, ceea ce nu înseamnă că Femeia cu fustă violet este o lectură care să nu placă. În schimb, mie chiar nu mi-a plăcut - și, sincer, chiar îmi pare rău. Aș fi vrut să-i pot acorda mai mult din creditul meu, dar n-a fost să fie!

„Preț de o clipă, am crezut că urechile îmi jucau feste. Dar nu, ea fusese. Femeia cu fustă violet știa și să râdă!”

În schimb, pot spune că mi-a plăcut foarte mult că n-a fost o carte grea, solicitantă, ci a mers deosebit de rapid. Nici n-am știut cum am ajuns la sfârșitul ei, după ce am început-o. Într-adevăr, pe parcursul lecturii n-am fost încercat de niciun fel de sentiment, emoție, nu m-am atașat de niciun personaj și n-am găsit nimic „care să mă miște”. A fost doar, după cum am spus și mai sus, o altă lectură, și mă bucur, totuși, că am avut și această experiență. Femeia cu fustă violet a venit după o perioadă în care, sincer, am citit destul de multe cărți grele și chiar simțeam o oarecare oboseală enervantă, așa că a fost, în acel moment, exact ce trebuie. Într-adevăr, aș fi vrut să-mi placă mult mai mult și să nu-i dau doar două steluțe. Dar trebuie să existe și astfel de cărți, nu? Și astfel de experiențe. Numai așa putem aprecia, atunci când e să fie, cărțile care ne-au plăcut cu adevărat. Să aveți doar lecturi pe placul vostru!

FEM, de Magda Cârneci - Recenzie

Editura: Polirom 

Colecția: Top 10+

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2011

„Existența lor mi se părea mai incredibilă decît existența bărbaților. Pe ei îi acceptam ca fiind ceva atît de evident, de masiv, de impozant, de la sine înțeles. Nu erau ei cei importanți, cei adevărați, cei puternici, cum spunea uneori tata? Dar femeile, cum de există femei? Pentru ce există femei? Acest ceva atît de incongruent, de fragil, atît de amestecat și ascuns...”

Magda Cârneci (n. 1955), scriitor şi critic de artă, a obţinut un doctorat în istoria artei la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris în 1997. A fost director al Institutului de Istoria Artei din Bucureşti între 1990 şi 1992, preşedinte al boardului Centrului Soros pentru Artă Contemporană (1998-2004), redactor-şef al revistei Artelier din Bucureşti (1998-2004), preşedinte al AICA România (2000-2005), director al Institutului Cultural Român din Paris (2007-2010). În prezent este redactor-şef al revistei de arte vizuale ARTA şi profesor asociat la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Pe lângă titlurile din domeniul artelor plastice, a publicat mai multe volume de poezie: Hipermateria (1980), O tăcere asurzitoare (1984), Haosmos (1992), Poeme politice (2000), Poeme TRANS (2012) şi eseuri: Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism (1996), Poetrix. Texte despre poezie şi alte eseuri (2002). În străinătate i-au apărut volumele Psaume (1997), Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 (2007), Trois saisons poétiques (2008) şi Chaosmos (2013) în franceză, iar în olandeză (2004) şi engleză (2006) Chaosmos. Poezii şi proze ale sale au fost incluse în volume colective româneşti sau străine. A coeditat lucrarea colectivă Perspectives roumaines. Du postcommunisme à l’intégration européenne (2004). De aceeaşi autoare, la Editura Polirom a apărut volumul Artele plastice în România 1945-1989 (cu o addenda 1990-2010) (2013). FEM a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Augustin Frăţilă, Premiile Radio România Cultural şi Premiile revistei Observator cultural. 

„(...) mă aștepți tăcută în ultima cameră, acolo unde intru cu teamă, cutremurată de oroare și totuși cumva bucuroasă, să caut ușa, portița, trecerea îngustă și plină de umbră înspre grădină. Grădina cea luminoasă. O, mamă, de ce nu pleci, de ce mai întîrzii prin casă?”

Într-o lungă scrisoare adresată bărbatului care e pe cale să o părăsească, o femeie face o incursiune nonconformistă prin meandrele sale fiziologice și psihologice, din copilărie până la vârsta adultă. Ea își propune să-i povestească fostului iubit, asemenea unei Șeherezade, istorii „care să-l țină treaz toată noaptea”; presărându-le cu mici întâmplări de zi cu zi din viața lor împreună și cu cele mai intime trăiri legate de creștere ei întru feminitate. Iar toate stările, imaginile fantastice și viziunile stranii din poveștile ei nu au alt scop decât să-l deschidă pe el către o sensibilitate și o înțelegere pe care nu le-a avut niciodată.

„(...) a excrementelor, infecțiilor și a bolilor de tot felul, prin traumatismele învățării, cu plânset, chin, oboseală, sudoare, prin suferințele întîlnirii cu indivizii diferiți sau asemenea, întîlniri pline de atracție, invidie, dragoste, ură, milă, oroare, prin umilințele degradării carnale, îmbătrînirii și împuținării, și apoi prin chinurile crucificării finale, cu rușinea fricii, pierderii de sine, urinei, transpirației reci, cu neputința disperării fără ieșire, și la urmă de tot prin umilințele morții. Și a ce va mai urma după aceea.”

În sfârșit am reușit să citesc această carte. O prietenă mi-a recomandat-o, acum mulți ani, pe Magda Cârneci: în esență, era vorba despre acest volum de proză, FEM. Știu că citisem imediat câteva fragmente și, ce-i drept, chiar mi-au plăcut. Dar, bineînțeles, au tot continuat să apară alte și alte cărți, deci alte lecturi, plus că nu aveam această carte în bibliotecă (iar eu PDF nu pot să citesc și nici la bibliotecă nu am mers ca s-o împrumut). Dar am găsit-o la un anticariat, la un preț de nerefuzat (8 lei), și-am zis că ăsta-i un semn. Am luat-o, am ajuns acasă și m-am și apucat de ea. După lectură, am tras o singură concluzie: da, îmi place proza lirică, efervescentă, complexă, care sună ca o „înșiruire de cuvinte într-o formă estetică, viabilă, prozaică”, dar cred că am citit această carte mult prea târziu. Nu este vorba despre faptul că nu mi-a plăcut - ba da, chiar mi-a plăcut, și mi-a plăcut foarte mult -, ci despre faptul că nu prea am înțeles mare lucru din ea. Or, poate nici nu s-ar fi ridicat problema în acest fel: trebuie să înțelegi cartea! Dar, nu știu, chiar a avut ceva ce m-a deranjat, o anumită filosofie pe care n-aș putea-o defini (și poate nici nu trebuie), o anumită dozare necorespunzătoare: prea multă imaginație, prea multă metaforă, totul fiind prea abundent și greoi. Deși aș fi vrut să-i dau cinci steluțe, cu greu, pot să spun, i-am dat doar trei.

„Ar trebui să fim mai circumspecți, mai prudenți cu ce nu se vede și cu ce nu se știe încă despre făpturile noastre mult mai complicate decît par, alcătuite din mai multe învelișuri suprapuse și din corpuri din ce în ce mai subtile, ar trebui să ne mai verificăm teoriile științifice grăbite și ipotezele grosolane, ar trebui să mai așteptăm cu verdictele sceptice și așa-zis realiste.”

FEM nu este un roman al acțiunii, de fapt, nici nu este un roman, este mai mult ca un fel de jurnal, o colecție de eseuri, totuși parcă scrise de o femeie mult prea pioasă, fiindcă totul este mult romantizat, exacerbat de dulceag pe alocuri. Vorbesc aici despre experiența mea, prin definiție subiectivă, deci nu-i cazul ca ceea ce am înțeles eu din carte (de fapt, cum am perceput-o) să se aplice și altcuiva. După cum am spus, eu chiar iubesc proza lirică, metaforele, profunzimea, dar la Magda Cârneci totul mi s-a părut mult prea intens (mai intens decât aș putea-o eu duce), iar pe alocuri lipsit de o adecvare logică, de ceva rațional, palpabil. Poveștile, ce-i drept, sunt într-o măsură interesantă, până se-ajunge în punctul în care nu mai înțelegi nimic din el. Și, deseori, ai impresia că, vorba aia, autoarea „face din țânțar, armăsar”. Unele situații sunt exagerate (nu știu după ce etaloane sau standarde, dar simți că nu sunt întocmai „naturale”), deloc convingătoare. Iar proza autoarei este foarte, foarte densă. Totuși, trebuie să recunosc că foarte multe metafore și imagini mi-au rămas în minte, ceea ce a fost un plus al cărții. Adică n-a fost o lectură „degeaba”, să zic așa. Chiar dacă, în cazul în care mă-ntreabă cineva despre ce este cartea, n-aș putea spune decât: ar putea fi despre nimic în aceeași măsură în care ar putea fi despre absolut tot! Încă sunt în dubii!

„Mentalul tău ca un computer plin de programe periferice, utilitare, care nu mai comunică între ele, au uitat de programul central și-ți consumă o grămadă de energie. Mentalul tău modelat, dresat, formatat să facă față lumii din afară, dar din ce în ce mai uituc față de lumea lăuntrică, din ce în ce mai incapabil s-o exploreze, s-o înțeleagă, să se împace cu ea.”

În ultimă instanță, poate aș putea spune mult mai multe despre FEM, însă mă voi opri în acest punct deoarece știu că, deja, am spus cam totul. Reiterez - este strict experiența mea, strict cum m-am simțit eu citind acest volum. La polul opus, prietena mea, cea care mi-a recomandat cartea, încă găsește un refugiu în FEM, o lectură esențială pentru o persoană (tânără, femeie?!) în devenire. Pentru mine, unul, nu rămâne decât o altă carte pe care am citit-o (și chiar mă bucur că am făcut-o), deși chiar aș fi vrut s-o pot aprecia mai mult. La nivel artistic, literar, nu pot să contest talentul Magdei Cârneci, nu mă recomandă nimic în a o face, dar pot spune că, da, acest volum nu-i chiar preferatul meu. Și-am să mă opresc aici, fiindcă mă așteaptă o mulțime de alte cărți (care mi-au plăcut mult mai mult) pe care vreau să le recenzez, să le dau un save as review pe acest blog. Așadar, să aveți lecturi cât mai frumoase, rodnice și pline de spor!

Ușa ferecată, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2022

Traducere: Luminița Gavrilă

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, și urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziționate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. O puteţi urmări pe www.ruthware.com. La Editura Trei au apărut și romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway și Unul câte unul.

„Și știu... știu că și dumneavoastră gândiți la fel. Asta am vrut să spun. Înțeleg că sunteți sceptic. În fond, n-am reușit să conving poliția. Mă aflu aici. Fără cauțiune. Probabil că sunt vinovată. Dar nu este adevărat. Am 140 de zile la dispoziție ca să vă conving. Tot ce trebuie să fac este să spun adevărul, nu? Trebuie doar să încep cu începutul și să relatez totul clar și calm, până ajung la final. Totul a început cu un anunț.”

Găsise anunțul întâmplător — un post de bonă internă, cu un salariu uriaș. Când ajunge la Heatherbrae House, Rowan Caine e uluită de casa „inteligentă” luxoasă din munții Scoției și de familia perfectă care locuiește aici. Nu știe că pășește într-un coșmar — care se va încheia cu moartea unui copil și cu ea în închisoare, în așteptarea procesului de crimă. Îi scrie avocatului despre camerele video instalate prin toată casa, erorile tehnologice care te trezeau în bubuit de muzică sau luminile care se stingeau când ți-era lumea mai dragă. Nici fetele nu erau deloc copiii-model din prima zi. Și mai și era lăsată singură cu săptămânile, fără niciun adult în afară de enigmaticul om bun la toate Jack Grant… Rowan știe că a făcut greșeli și că a mințit. Dar spune că nu a comis crima. Ceea ce înseamnă că vinovatul e altcineva. Scris în stilul plin de suspans al lui Ruth Ware, Ușa ferecată este un thriller de citit pe nerăsuflate al acestei Agatha Christie contemporane.

„Răul nu avea odihnă.

La ce m-am înhămat?”

Probabil știți experiența mea literară cu Ruth Ware. După ce i-am citit două romane, acum mulți ani, mi-am zis că n-are nicio treabă, nu-mi place deloc cum scrie. Așa că, în fine, am renunțat. Nu mi-a plăcut sub nicio formă cum scrie. Cărți scrise de ea au tot continuat să fie traduse, dar nu-mi stârneau niciun interes. Anul trecut, în schimb, luând în considerare cât de mult îi place unei prietene această autoare, mi-am zis că, cine știe, poate ar trebui să-i dau o șansă. Și-atât mi-a trebuit! A fost fascinant cum de la nu-mi plăcea deloc, am ajuns să ador cum scrie Ruth Ware și poveștile pe care le creează. Chiar dacă Într-o pădure întunecată rămâne o carte mediocră, celelalte, în special Femeia din cabina 10, Ușa ferecată și Moartea doamnei Westaway rămân niște thrillere geniale (dacă vă interesează recenziile, cu siguranță le găsiți pe blog). Pentru că, pot să concluzionez, Ruth Ware chiar știe ce face, și reușește să livreze povești dintre cele mai interesante. Evident, este cazul și cărții de față, pe care am devorat-o într-o singură zi. Efectiv, m-am apucat de ea și n-am mai putut să o las deoparte până când n-am ajuns la sfârșit. Și, my God, ce sfârșit! Încă mă bântuie, să fiu sincer!

„Trebuie să vă spun adevărul, tot adevărul și numai adevărul. Pentru că, dacă aș ascunde aceste părți, n-aș spune tot adevărul. Și dacă v-aș spune doar părțile care mă exonerează, aș cădea din nou în vechea capcană. Pentru că minciunile m-au adus aici unde sunt. Și trebuie să cred că adevărul mă va scoate de aici.”

Romanul urmărește povestea lui Rowan Caine, o tânără care se ocupă cu copiii, adică un fel de bonă, de fapt, chiar bonă, care ajunge casa unor oameni bogați ce au nevoie urgentă de cineva care să rămână cu cele două fiice ale lor. Când ajunge, Rowan își dă seama că, în fine, ceva s-a petrecut pe-acolo, găsește niște mesaje ciudate, se-ntreabă de ce toate celelalte bone au plecat atât de rapid când, de fapt, oferta părinților celor două fete era una mai mult decât de nerefuzat, se-aud sunete ciudate, pași, până când Rowan începe să pună la îndoială anumite lucruri. Mai mult decât atât, lucrurile devin și mai tensionate în momentul în care este descoperită o anumită ușă ce duce spre ceva... Cam atât vă pot spune, efectiv, despre carte în sine, pentru că simt că n-aș putea spune mai multe fără să „dau din casă”, cum se zice, adică fără să dau spoilere. Și nu am niciun interes să fac asta sau vreun rezumat al cărții, nu? Oricum, dat fiind faptul că am citit-o într-o zi spune multe, tind să cred: pe deoparte, se citește deosebit de rapid, iar pe de altă parte, este o carte care te ține cu sufletul la gură, deoarece vrei neapărat să afli care-i treaba. Și când afli, de fapt, cum stau lucrurile, nu-ți poți imagina decât un knockout, numărătoarea până la zece, Ruth Ware a câștigat și de data aceasta! 

„A fost ceea ce le-am spus în acea primă noapte oribilă, așezată în scaunul acela, cu hainele pătate de sânge, tremurând de șoc, durere și groază. Pentru că în acea primă noapte am cedat și le-am spus tot ce se întâmplase. De la pașii pe care îi auzeam noaptea până la senzația intensă de ceva malefic pe care am simțit-o când am deschis ușa podului și am intrat acolo. Acela a fost momentul când cheia s-a răsucit în broască. Acela a fost momentul când ei au știut.”

Mi-a plăcut mult de tot Ușa ferecată, cu tot ce a însemnat: cadrul restrâns al acțiunii, fluiditatea, personajele, misterul care a planat în permanență asupra poveștii, elementele de paranormal, intriga, personajele bizare, dinamica evolutivă. Dar, cel mai probabil, sfârșitul a fost cel care m-a dat peste cap cum îmi place, de fapt, să se-ntâmple atunci când citesc. Așa-mi dau seama că thriller-ul respectiv chiar a fost bun, de calitate, și nu ceva redundant și plictisitor și banal. Ah, probabil mă voi repeta, dar de fiecare dată când recenzez o carte care aparține genului thriller simt nevoia să spun că sunt absolut sătul de toate cărțile clișeice care abordează același subiect și nicidecum într-o formă originală, proprie, ci parcă identică celei întâlnite la alți autori. În regulă, total de acord, nu trebuie să reinventezi roata, pentru că literatura nu se împarte în „cea de dinainte” și „cea de acum”, ci are o anumită traiectorie - e normal „să te inspiri din trecut”, din ce-a mai fost scris, dar măcar fă-o într-o formă autentică, dacă nu nemaipomenită, măcar autentică, originală. Și Ruth are teme arhicunoscute, dar măcar le oferă un înveliș nou, parcă ceva mai special. Iar romanul de față chiar e destul de diferit, sincer să fiu!

    „Aproape că mi-a stat inima în loc, apoi a început să-mi bată atât de tare încât am crezut că o să-mi sară din piept. Era zgomotul unor pași pe podeaua de lemn: lenți și hotărâți, exact ca în noaptea precedentă. Scââârț... Scâârț... Scââârț... Mi-am simțit pieptul strâns ca într-o menghină. Am rămas nemișcată pe a doua treaptă, uitându-mă la lumina din holul de jos, apoi în sus, de unde părea că vine zgomotul. Doamne Dumnezeule. Intrase cineva în casă?”

Nu știu ce aș mai putea spune, motiv pentru care am să mă opresc aici. În speță, e o carte pe care chiar o recomand. Cu siguranță fanii autoarei vor pune curând mâna pe ea, dacă nu au făcut-o deja. Ruth Ware chiar este o autoare pe care merită s-o ai în vedere mai ales dacă ești fan al acestui gen literar. Cred că, dacă nu mă îndoiesc, la noi i-au fost traduse deja toate cărțile, dar urmează să lanseze una nouă în lunile care urmează. Nu știu sigur momentul în care o va face, dar știu sigur că va lansa anul acesta o altă carte. Și, sincer, abia aștept să pun mâna și pe aceea. Mă bucur că am redescoperit-o pe Ruth într-o nouă formă și că, după cum am zis, a ajuns să-mi placă. Nu știu cum am perceput experiențele inițiale cu cărțile ei sau, de fapt, ce m-a făcut să-mi spun că nu-mi place cum scrie, dar se pare că m-am înșelat. Chiar îmi place cum scrie și dovadă stau numeroasele recenzii pozitive scrise pe blog, privitoare la experiențele pe care le-am avut citindu-i cărțile. Mă bucur că și experiența cu Ușa ferecată a fost una plăcută. Să aveți lecturi frumoase și cu mult spor!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Ruth Ware, Ușa ferecată, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l, Pălărisme!

Sfâșiere (Dark Iceland, #4), de Ragnar Jónasson - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2022

Traducere: George Arion Jr.

Ragnar Jónasson s-a născut la Reykjavík în 1976. Lucrează ca avocat și predă legislația privind drepturile de autor la Facultatea de Drept a Universității din Reykjavík. Cărțile lui Ragnar s-au vândut în peste 1 milion de exemplare în toată lumea. Au fost răsplătite cu numeroase premii și distincții în Islanda, Marea Britanie și Statele Unite. Cele două serii care l-au consacrat pe Ragnar sunt Dark Iceland (care îl are în centru pe tânărul Ari Thór) și Hulda (cu detectiva care poartă același nume). Drepturile pentru cărțile lui s-au vândut în 30 de țări.

„Dar în ciuda acestor lucruri, în inima lui sălășluiau amintiri întunecate pe care spera să le poată ține ascunse în umbră.”

Al patrulea volum din seria Dark Iceland. Bestseller în Marea Britanie, Franța și Australia. În Siglufjörður, cel mai nordic punct al Islandei, izbucnește o epidemie. Tânărul polițist Ari Thór încearcă să rezolve un caz de crimă vechi de cincizeci de ani. Chiar dacă obține dovezi noi, ancheta se dovedește dificilă într-un oraș mic unde nimeni nu vrea să afle adevărul, iar secretele sunt la ordinea zilei. În anchetă îl ajută ĺsrún, o jurnalistă din Reykjavík care investighează la rândul ei un caz de crimă în care este implicat prim-ministrul Islandei. Lucrurile iau o turnură sinistră atunci când un copil dispare în plină zi. Cum răpitorul e în libertate, iar orașul e supus carantinei, trecutul se va întoarce să-i bântuie pe toți.

„(...) spunându-i că locuința lor trebuia ocrotită de prezența necunoscută despre care era convins că o amenința.”

Nu e primul meu contact cu autorul islandez Ragnar Jónasson, fiindcă scris de el am mai citit și romanul Fata care a murit (din câte știu, nu face parte dintr-o serie - eu chiar nu le am cu seriile și ordinea cărților dintr-o serie; recenzia o găsiți AICI, dacă vă interesează) - o carte care nici nu mi-a displăcut, dar nici nu m-a încântat prea tare. În Sfâșiere, al patrulea volum din seria Dark Iceland care îl are în centru pe polițistul Ari Thór, un tânăr care își descoperă, încetul cu încetul, viața și coordonatele acesteia, lucrurile n-au fost neapărat mai frumoase: o carte care, într-adevăr, mi-a plăcut dar doar pentru că se citește rapid, nu te solicită și are personaje destul de convingătoare, a căror „devenire” este interesant de urmărit. În schimb, nu m-a convins prea mult acțiunea, am perceput-o ca fiind liniară, oarecum previzibilă (vorbesc de „momentele cheie”), iar întorsăturile de situație pe care le-așteptam au cam lipsit, ce-i drept. Aș spune, de fapt, că este o carte polițistă clasică - și eu cred că am depășit puțin perioada aceea, deoarece puține cărți din genul thriller, polițist, noir reușesc să mă mai surprindă, să mă mai convingă și să-mi livreze ceva absolut spectaculos.

„- E chiar aici, plânge, țipă, așteaptă poliția. Nu e în stare să vorbească la telefon.”

Am citit mulți autori nordici, iar unii dintre ei nu m-au dezamăgit niciodată. În schimb, la mulți am regăsit ceva ce-aș putea denumi drept „studiu”, ceva care îmi dă de înțeles că respectivul roman are în spate o etapă serioasă de documentare, iar ideea este relevată în scriere, în „fundamentarea” punctului de plecare sau, de ce nu, chiar concluziei cărții. În schimb, în romanul lui Ragnar Jónasson mi s-a părut că lipsește convingerea, că ceva „scârțâie”. În sine, „misterul cărții” mi s-a părut a fi, de fapt, niciun fel de mister. Nu știu, ideea e că m-am prins destul de rapid care-i treabă și, sincer, „concluzia” a fost una mult prea... meh! Știu că am perceput lecturarea acestei cărți ca fiind așa deoarece am citit foarte multe titluri din genul acesta, deci am grade de comparație, deci am standarde și un etalon după care mă ghidez atunci când vorbesc despre o carte aparținând acestui gen. Altfel, dacă ar fi să vorbesc din perspectiva unei persoane care abia descoperă acest gen literar - ceea ce, normal, nu pot face -, știu că aș spune că, într-adevăr, Sfâșiere chiar e o lectură antrenantă, bună, tensionată pe alocuri!

„Adrenalina, frigul și șocul îl făceau să conceapă o altă posibilitate - una infinit mai rea.”

Ce mi-a plăcut și la celălalt roman al lui Ragnar Jónasson a fost cadrul restrâns al acțiunii (nu-i ca și cum, de fapt, n-ar fi o „abordare” deja răsuflată în cărțile de genul), dar Ragnar Jónasson i-a dat ceva special, nu știu, o culoare locală care m-a atras și parcă m-a făcut să-mi imaginez respectivul loc, ca și cum aș fi acolo: fiordul acela îndepărtat, izolat, abandonat, cu un număr limitat de personaje, fără electricitate, gaz, încălzire, într-o iarnă islandeză lungă, lungă, din anii '50. A avut, așa, ceva diferit, ceva ce m-a făcut să vreau să descopăr mai mult din misterul cărții (așa-zisul „mister”, de fapt). După cum bine știți, nu voi vorbi despre acțiunea cărții și tralala și ce s-a întâmplat, fiindcă n-are niciun sens: mie nu mi-ar plăcea niciodată să citesc o recenzie care îmi spune „ce-se-întâmplă-în-carte”. În schimb, obișnuiesc să vorbesc despre cum am perceput eu cartea, cum m-a făcut să mă simt și, dacă rezonați cu experiențele mele literare (sau ați făcut-o vreodată), cu siguranță mă înțelegeți!

„Acum i se făcuse teamă - și era aproape sigur - că visele urmau să i se transforme într-un coșmar.”

În sine, complotul cărții nu e un... complot. Nu știu, chiar nu știu cum să mă pronunț fiindcă mi s-a părut că ceva a scârțâit rău. Că am avut parte de o lectură fragmentată, iar alternanțele dintre capitole - nepăstrând o continuitate logică a celui anterior - mi s-a părut gravă de tot. Au fost prea fără legătură, parcă un haos structural (și nu mai zic nimic de faptul că, necitind primele trei volume din serie, am fost de-a dreptul bătut date fiind anumite situații - nici nu știam de unde să le iau și unde să le pun). De asemenea, nu m-a încântat nici stilul de scriere al autorului, deoarece am găsit numeroase fraze repetate exhaustiv, devenind deranjant la un moment dat. După cum am mai spus, uneori caut ca în cărțile de acest gen să găsesc și ceva emoție, poate puțină profunzime, ceva care să mă sensibilizeze și să mă imerseze mult mai mult în lumea romanului. Ei, bine, n-a fost să fie în acest caz, sub nicio formă!

„Se putea lipsi de migrenă, după toate celelalte.”

Aici, iarăși, fac o comparație - unele cărți nordice sunt geniale prin profunzimea și evoluția personajului, prin modul în care îi poți observa devenirea (uneori, pur și simplu citești următoarea carte din serie doar pentru a vedea ce va mai face respectivul personaj). În Sfâșiere, chiar nu-mi dau seama dacă Ari Thór are această „profunzime și evoluție”. V-am spus, nu am citit primele trei cărți din serie, deci nu pot să mă pronunț - dar în volumul de față nu mi-a transmis absolut nimic, iar alegerile sale mi s-au părut a fi, pur și simplu, „cele mai ușoare”, fără bătăi de cap sau alte chestii de-acest gen. Fără conflicte interioare, fără remușcări, fără... efervescență. Plat. Vag. Iar Isrun, jurnalista îndrăzneață? Sincer, chiar am uitat totul privitor la ea. În fine, nu știu ce-aș mai putea spune! După cum am afirmat deja, este o serie bună pentru cei care abia fac cunoștință cu acest gen literar (dar să începeți, neapărat, cu primul volum). Pentru mine, unul, nu-i tocmai ce trebuie!

„- Cine e tânărul ăsta și ce s-a întâmplat cu el? E posibil să fie vinovat de moartea mătușii mele?”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Ragnar Jónasson, Sfâșiere, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l.

Toți diavolii sunt aici (Inspectorul Gamache, #16), de Louise Penny - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 624

Anul apariției: 2022

Traducere: Ioana Văcărescu

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șapte ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 31 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut Lungul drum spre casă, Locul de unde vine lumina și Un om mai bun.

„Iadul e pustiu și toți diavolii sunt aici.”

Un roman din seria Inspectorul Gamache. Inspectorul-șef Armand Gamache de la Sûreté du Quebec anchetează de această dată un caz în Paris, unde nașul lui, miliardarul Stephen Horowitz, este victima unui atac. O cheie bizară găsită în posesia acestuia îl trimite pe Gamache în cele mai neașteptate locuri - din vârful Turnului Eiffel în măruntaiele arhivelor pariziene, în hoteluri de lux sau pe urmele unor opere de artă codificate. Descoperă documente și dovezi păstrate zeci de ani de nașul lui, secrete îngrozitoare care pot schimba chiar harta lumii. Curând, întreaga lui familie este prinsă într-o plasă de minciuni și amăgiri. Ca să afle adevărul, Gamache trebuie să hotărască dacă poate avea încredere în prieteni și colegi, în instinctele și în trecutul său. În familia lui. Pentru că până și în Orașul Luminilor se ascund diavolii.

„A strigat-o, iar ea s-a întors. Ușurarea ei a fost acompaniată de jelania atât de familiară a unei mașini de poliție ce se apropia în viteză.”

Probabil știți deja faptul că eu ador cum scrie Louise Penny, iar dovadă stă faptul că i-am citit toate cărțile traduse la noi (Lungul drum spre casă, recenzia AICI, Locul de unde vine lumina, recenzia AICI și Un om mai bun, recenzia AICI), niciuna dintre ele nefiind „cotată” cu mai puțin de patru steluțe. Dar, chiar îmi place cum scrie Penny, și cu fiecare roman scris de ea pe care îl citesc îmi dau seama că nu este doar o maestră a cărților polițiste, a acestei tagme literare, ci o maestră a cuvântului. Romanele lui Penny, deși, în speță, catalogate a fi „romane polițiste” scapă de încadrarea în acest gen literar, de limitarea specifică. De fapt, tind să cred că întocmai modul în care scrie reprezintă, de fapt, punctul forte al autoarei: Penny știe forța cuvântului, cunoaște profund psihologia umană (atât de fictivă, pe care reușește s-o integreze atât de real în opere de ficțiune), și reușește să livreze cititorului nu doar un tur de forță literar neașteptat de bun, ci și personaje dintre cele mai verosimile, cele mai convingătoare. Iar inspectorul șef Armand Gamache este unul dintre personajele iconice - după părerea mea - când vine vorba de inspectori și polițiști și detectivi. Ador cum scrie Penny, iar Toți diavolii sunt aici stă drept dovadă că, într-adevăr, chiar scrie bine și își merită toată popularitatea.

„- Sau crezi că a fost un atac la întâmplare?

Se gândise și Armand la chestiunea aceasta. Nu-și dădea seama cum l-ar fi putut alege șoferul tocmai pe Stephen drept țintă. Cu toate acestea, dacă era un atac terorist la întâmplare, un atac terorist în care vehiculul era folosit drept armă, atunci de ce nu-i lovise și pe ei? De ce îl vizase doar pe bătrân?”

Voi începe, înainte de toate, prin a spune că ador această serie. Chiar dacă nu sunt traduse volumele în ordine, ceea ce înseamnă că există o oarecare „idee fragmentată” a lui Gamache, ador faptul că Penny abordează subiecte și cazuri dintre cele mai efervescente. Și nu doar că le abordează, ceea ce înseamnă o intrigă sănătoasă și viabilă, ci le și dezvoltă într-o manieră aparte: întorsături de situație, întâmplări neașteptate, bizare, obscure, mister la cele mai înalte cote, oameni ciudați, muuulte personaje (mai mult sau mai puțin importante), livrate într-o proză pe cât de profundă, pe-atât de violentă uneori. Da, la Penny apreciez foarte mult profunzimea pe care o abordează în romanele sale; rar mi-e dat să văd cărți polițiste care, într-o măsură emoțională și cognitivă, reușesc „să mă miște”, și îmi place mult acest mix între profunzime și mister, între sensibilitate și spiritul acut al pericolului. În Toți diavolii sunt aici avem parte de situații dintre cele mai neobișnuite (sincer, cred că e romanul cel mai intens dintre cele scrise de Penny pe care le-am citit până acum) - acțiunea se petrece în Paris, iar Gamache și Beauvoir fac parte din „echipa neoficială” de investigații, iar partea interesantă este că, de data asta, este vorba despre ceva personal, intim - familia lui Gamache, care, pare-se, are secrete care mai bine ar fi rămas secrete. Cred că ideea aceasta „de a personaliza” intriga întru Gamache mi s-a părut cea mai interesantă, fiindcă m-a făcut să-l înțeleg mult mai bine pe înțeleptul și popularul inspector.

„- Te iubesc. Rezistă! Ne vin ajutoare. Te iubesc.”

Au fost, totuși, unele chestii care mi s-au părut oarecum neplăcute, anumite replici devenind pioase la un moment dat, plus anumite flash-back-uri ciudate referitoare la copilăria lui Gamache (nu am știut de unde să iau toate chestiile astea, dat fiind că, într-adevăr, acesta este al șaisprezecelea roman din serie). De asemenea, uneori parcă au fost mult prea multe detalii lipsite de relevanță, fragmente, ceea ce m-a făcut să ajung mult mai greu la miezul poveștii. Dar nu-i bai, că-s obișnuit și, deseori, mi se pare important ca descrierile să reușească să redea cât mai bine cadrul poveștii, culoarea locală a scenelor în care personajele acționează: mă fac să mă simt „mai în poveste”, să zic așa. Deși, la o asemenea intrigă, chiar aș fi vrut ca totul să fie mult mai rapid, mult mai tensionat, mult mai „deodată”. Am simțit ca fiind oarecum lungite anumite fragmente (și idei), dar, repet, nu m-a deranjat, fiindcă Penny reușește să dozeze optim aceste lucru. Chiar dacă lucrurile se dezvăluie relativ rapid, ceea ce diminuează din „misterul ideii”, m-a încântat să urmăresc în continuare traiectoria pe care Louise Penny a dat-o poveștii ei. Și ce au reușit personajele să (nu) facă, respectiv sfârșitul cărții (care mi s-a părut atât de simbolic și relevant pentru întregul conținut al cărții).

„- Ne ascultă, a spus Annie, uitându-se în jur, ca și cum prefectul ar fi putut apărea brusc din spatele canapelei. Știe că ne apropiem! De asta vrea să stați de vorbă.

În loc să răspundă, Armand și-a pus arătătorul de-a curmezișul buzelor și, ridicându-se, le-a făcut semn să-l urmeze.”

După cum am spus, scriitura lui Penny este emoționantă și profundă. Pe parcursul cărții simți un oarecare puseu de catharsis, o idee de purificare, o reminescență a „ce-a fost odată”, a amintirilor, iubirii, durerii și melancoliei. M-au încercat sentimente de nostalgie citind Toți diavolii sunt aici, dincolo de acțiunea de impact și tensiunea crescândă. Sincer, după ce am citit-o am simțit că sunt mult mai apropiat de Penny, am simțit că, prin scrierea cărții, încearcă să releve ceva, să „se purifice” de ceva. Ca un fel de medicament, un fel de leac pentru o anumită problemă (eu scriind, la rândul meu îmi dau seama că, într-adevăr, scrisul reprezintă o formă viabilă și imediată de terapie). Sau, dat fiind faptul că acesta este al șaisprezecelea (!!!) volum al unei serii, probabil Penny scrie după cum respiră: automatizat, fără a pierde, totuși, fluxul talentului și sensibilității. Într-adevăr, știu că voi repeta anumite idei, dar Penny este maestră!

„Toate acestea erau motive îndreptățite să se teamă. Dar se temea de el? Sau de ei?”

O maestră care, în primul rând, excelează când vine vorba de a livra cititorului personaje de suflet - personaje pe care să le iubești, pe care să le urăști, pe care să le urmărești cu atenție pentru a vedea cum evoluează (sau, dimpotrivă, înregistrează un regres). Reușește să se strecoare sub pielea lor, le cunoaște toate fricile și durerile și punctele forte, le pătrunde în minte și în suflet și în cele mai necunoscute și abisale și întunecate straturi ale acestora, pentru a ne livra, după cum am spus, aspecte privitoare la durerile lor, la visurile și intimitățile pe care le au - evident, acest lucru este viabil, în primul rând, pentru personajul principal al seriei omonime, inspectorul-șef Armand Gamache, un om care devine din ce în ce mai puternic, care „își rafinează calitățile”, dar care, parcă, păstrează în el ceva trist. Ceva inaccesibil. Ceva dureros ce stă să explodeze și îl macină, încetul cu încetul, până îl va îngenunchea. Ce este drept, într-adevăr, are „la activ” alte cincisprezece „vieți” în spate, adică alte cincisprezece volume în care a trecut prin foarte, foarte multe. Dar, de departe, cred că volumul de față este cel mai bun pe care l-am citit, deoarece m-a făcut să trec prin toate stările. 

„- Stați aici, le-a spus Armand. Vă dau un semn imediat ce pot. 

Lăsându-i în urmă și pornind spre întâlnire, s-a simțit tare singur.”

O carte complexă, chiar documentată aș spune (istoria Franței, culorile locale ale Parisului, efervescența bucătăriei franceze și fondul național artistic), în care toate se combină într-un mod echilibrat, rezultând, în cele din urmă, ceea ce aș numi „calitate romanistă”, ficțiune de calitate. Mister, tensiune, politică, corupție, pericol, moarte, secrete de familie, toate își fac loc în romanul Toți diavolii sunt aici pentru a-l ține pe cititor în gardă, tensionat, omniprezent în acțiune (deși, pe parcursul celor peste șase sute de pagini, s-ar putea să te simți pierdut la un moment dat). Dat fiind faptul că acest volum este diferit și se petrece în cu totul alt context, cred că ar putea fi citit, fără nicio problemă, ca fiind individual, nu parte dintr-o serie. Totuși, mi-ar fi plăcut să fi citit și celelalte volume, doar pentru a mă simți OK cu mine, fiindcă nu știu dacă mă încântă întocmai să nu citesc volumele dintr-o serie nu în ordinea în care au fost scrise. Dar, totuși, se pare că, chiar și-așa, tot cinci steluțe i-am dat, fiindcă Penny chiar a reușit să îndeplinească toate criteriile pentru a fi (cel puțin pentru mine) un autor de succes: complexitatea scriiturii, în care eterna luptă dintre bine și rău pare să călăuzească, cu desăvârșire, povestea într-o direcție care nu are să releve decât faptul că din această luptă sui generis, binele va câștiga întotdeauna. 

„Pentru prima dată, cu toate că îl văzuse de atâtea ori de-a lungul ultimelor decenii, Armand și-a dat seama că mozaicul seamănă cu o scenă din Furtuna. Piesa lui Shakespeare începea cu o furtună înfricoșătoare și cu un vas aflat în pericol (...). Știa cât de mult curaj îți trebuie ca să fii blând.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Louise Penny, Toți diavolii sunt aici, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l.