Rivali în croazieră, de Angie Hockman - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2022

Traducere: Alexandru Macovescu 

Angie Hockman este câștigătoare a premiului RWA Golden Heart 2019. A lucrat în domeniul juridic, educațional și ecoturism, dar în prezent scrie romane de dra­goste, bucurându-se de fiecare activitate în aer liber în care reușește să își implice familia sau visând la următoarea călă­torie palpitantă. Pentru mai multe informații, vizitează AngieHockman.com sau urmărește-o pe Instagram și Twitter @Angie_Hockman.

„Din fericire, sunt exact opusul unei vedere rock (...). Însă am visuri. Visez la o carieră strălucitoare și de succes. Însă una care să nu necesite să cânt în public.”

O poveste de dragoste modernă și captivantă care celebrează puterea celei de-a doua șanse și magia noilor începuturi. Perfectă pentru fanii romanelor Paradis de împrumut și Te urăsc, te iubesc. Jonglând în permanență cu obositoarele cursuri de la masterat și solicitanta sa slujbă la o agenție de turism, Henley Evans abia are timp pentru ea, darămite pentru familie, prieteni sau întâlniri. Însă când ajunge pe lista scurtă pentru promovarea la care visează, pare că toate sacrificiile pe care le-a făcut au meritat. Dar există o problemă! Graeme Crawford-Collins, colegul care se ocupă de rețelele de socializare, candidează pentru același post. Deși nu s-au întâlnit niciodată în persoană, bătăliile lor prin e-mailuri și mesaje telefonice sunt la ordinea zilei. Când șeful le încredințează sarcina de a elabora câte o propunere pentru a crește numărul de rezervări în Galápagos, miza e uriașă: autorul celui mai bun proiect va câștiga promovarea. Există însă un șiretlic: cei doi rivali trebuie să plece într-o croazieră în insulele Galápagos… împreună. Când în sfârșit se întâlnesc pe navă, Henley este șocată să descopere că adevăratul Graeme nu este deloc așa cum și l-a imaginat ea. Pe măsură ce explorează insulele în tandem, tânăra descoperă curând că limita dintre ură și iubire e mai subțire decât o carte poștală. Țintind în continuare să avanseze în carieră, în timp ce e tot mai atrasă de rivalul ei, Henley începe să-și pună la îndoială alegerile pe care le-a făcut în viață. Pentru că ce rost are să lucrezi tot timpul dacă nu trăiești niciodată?

„- Asta e viața ta, nu? Devii ocupat, cariera intră în primul plan. Și celelalte chestii devin tangențiale.

- Doar dacă nu-ți faci timp pentru celelalte lucruri.

- E mai ușor de zis decât de făcut!

- Într-adevăr! Dar viața e așa cum ți-o faci. E un număr de echilibristică. Dacă doar muncești, o să te trezești într-o bună zi - în 10, 20, 50 de ani - complet epuizată. Apoi o să mori.”

Ei bine, tre' să-ncep prin a spune că, evident, that is out of my comfort zone. Bun, știam de la început că n-are să mă dea pe spate, că va fi o lectură ușoară, rapidă (ceea ce s-a și dovedit a fi) și că, în esență, despre asta-i vorba, dar, pe bune, nu știu dacă mă așteptam să am parte și de altceva, dar, na, chiar la asta mă așteptam. În schimb, n-am avut parte decât de o poveste chiar drăguță, amuzantă, despre un el și o ea care se ciondănesc, tralalala, nu se suportă, tralalala, dar între care pare să existe o chimie oarecum bizară. Bun, dar chiar nu s-a întâmplat nimic de genul ăla?! Cred că asta așteptam, de fapt, când m-am apucat de carte. În sine, ideea e că eu nu prea am citit, în ultimii ani, cărți care să aibă și scene dintr-alea, și nici nu știu de ce nu le spune pe nume, cum trebuie: scene-de-sex. Și nu știu de unde am înțeles că în această carte voi găsi, dar, uite, chiar n-a fost cazul. În afară de niște încercări (de ce a trebuit cineva să bată la ușă în acel moment total nepotrivit?!), nimic palpabil. Și am mai pățit asta chiar cu o altă carte pe care am citit-o exact înainte de a mă apuca de aceasta!

„Felul în care Graeme se uită în altă parte și modul în care i se încordează umerii îmi face stomacul ca un origami.

Pentru că, pe undeva, deși nu sunt sigură care era testul, mă apasă sentimentul că l-am picat.”

Dincolo de faptul că m-a frustrat acest lucru (pentru că aveam așteptările specifice!), a fost o lectură chiar drăguță. Sincer. Chiar am râs la unele întâmplări, deși tipa asta, Henley, m-a cam enervat cu reacțiile copilărești și total imature, care nu erau în niciun caz justificate de „motivele” pe care le prezenta, mi-a plăcut mult mai mult de el, actually, mi s-a părut mult mai OK și cu siguranță a ținut conversațiile, reacțiile și feedback-urile într-un registru mult mai rațional, motiv pentru care mi s-a părut mult mai bine dezvoltat și mai convingător decât Henley (e prima dată când aud numele ăsta). În orice caz, eu am încercat mult să mă bucur de faptul că lecturarea cărții Rivali în croazieră a venit după un titlu mult mai greoi, și chiar de atmosfera vacanței, plajele superbe, înotul, peisajele, culoarea locală descrisă de autoare. Aproape mă simțeam acolo, dar de fapt eram într-o cameră de apartament încercând să nu mă topesc de căldură (opriți aerul condiționat, salvați planeta!). Fără s-o mai lungesc, este un roman chiar OK, deși, evident, nu genul meu, dar care dacă ar fi avut și scenele alea, cu siguranță m s-ar fi părut mult mai bun.

„- Viața nu-ți dă multe șanse. Vrei sfatul meu? Profită, schimbă și fă ce vrei! îmi spune Renata, zâmbindu-mi încurajator, apoi părăsește încăperea.”

Nu-mi mai rămâne decât să-l recomand celor care adoră cărțile care se simt ca o vacanță, ușoare, cu personaje efervescente (deși cam prostuțe), cu o idee interesantă, un fel de enemies to lovers (așa se cheamă când ei doi nu se suportă și între timp ajung să lege ceva între ei?), dar care, of, nu ajung să facă nimic de-a lungul unei fabuloase croaziere. În orice caz, există și niște situații chiar drăguțe, aș putea spune, și replici amuzante între cei doi, deci cam tot tacâmul de care are nevoie o carte de acest gen pentru a fi bună (pentru cei care știu s-o aprecieze la adevărata valoare, fiindcă eu chiar nu știu). Probabil am așteptări mult prea mari de la anumite cărți sau, în fine, activez într-o zonă de confort literar. Deși, trebuie să recunoaștem, la un moment dat chiar trebuie să mai citim și altfel de cărți, să ieșim din această zonă (deși, după părerea mea, se cheamă „zonă de confort” tocmai dintr-un anumit motiv). Iar Rivali în croazieră chiar m-a scos puțin din rutina cărților grele, solicitante, care-mi dau de gândit! Citiți ce vreți și ce vă place! Eu, unul, mă consider un cititor versatil și abordez cărți cam din toate genurile, chiar dacă, evident, întotdeauna pledez pentru cele care îmi plac! Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Insula lui Arturo, de Elsa Morante - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 472

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriela Lungu 

Scriitoarea italiană Elsa Morante (1912-1985) a debutat la o vârstă fragedă, publicând povestiri în reviste pentru copii, antologate mai târziu în volumul Il gioco segreto (1941), urmat la scurt timp de o carte pentru același public, La bellissime avventure di Caterì dalla trecciolina (1942). Primul ei roman, Menzogna e sortilegio, a apărut în 1948 și i-a adus Premiul Viareggio. A devenit unul dintre cei mai de succes scriitori italieni odată cu publicarea romanelor L´isola di Arturo (1957, recompensat cu Premiul Strega) și La Storia (1974), acesta din urmă fiind controversat la momentul apariției, respins de o parte a criticii literare, dar aclamat de public și considerat una dintre cele mai bune o sută de cărți ale lumii. Ultimul ei roman, Aracoeli (1982), i-a adus Premiul Médicis Étranger. A fost căsătorită cu romancierul Alberto Moravia, un oponent al regimului fascist al lui Mussolini, cei doi alcătuind cel mai de succes cuplu literar al Italiei acelor vremuri. A mai publicat câteva volume de povestiri și două volume de poeme. A murit în 1985 la Roma, în urma unui atac de cord.

„Copilăria mea e ca o țară fericită, în care el e monarhul absolut! Era mereu în trecere, mereu gata de plecare, dar în scurtele intervale de timp pe care le petrecea la Procida eu îl urmam ca un câine. Eram probabil o pereche caraghioasă pentru cei cu care ne întâlneam.”

Arturo și Wilhelm, fiul cu nume de stea și tatăl rătăcitor, trăiesc pe insula Procida, aflată în Marea Mediterană. Tatăl dispare de acasă cu lunile, în timp ce Arturo rămâne în grija servitorilor, petrecându-și timpul singur, hoinărind pe insulă și citind cărți de aventură și război. Arturo își venerează tatăl, în ciuda cruzimii și a răcelii cu care acesta din urmă îl tratează adesea. Dar când băiatul împlinește 14 ani, tatăl se întoarce împreună cu o mamă vitregă, Nunziata, o tânără de o rară frumusețe, crescută în sărăcie și lipsuri. Apoi, urmându-și instinctele, tatăl dispare iar, lăsându-i pe cei doi în voia destinului: Arturo să-și împlinească dorința de libertate și aventură, Nunziata, să-și crească copilul abia născut.

„Orice se poate ierta aproapelui tău (cel puțin în pragul morții), dar urâțenia, nu! Și, dacă mă gândesc, orice urâțenie mi s-ar părea frumoasă dacă o compar cu urâțenia femeilor! La naiba, cât sunt de urâte! Unde altundeva mai poate exista o urâțenie atât de amară? Atât de specială? Încât, chiar dacă n-o privești și n-o vezi, doar la gândul că există te trec fiori.”

Insula lui Arturo, cartea care m-a băgat în reading slump, cum s-ar spune? De ce? Nici eu nu știu. Probabil din cauza faptului că romanul nu are o oarecare coeziune, să zic așa, fiindcă „substanța narativă” este, poate deseori, contradictorie - o senzație generală că narațiunea, în loc să urmărească o cronologie firească, se pierde în inconsecvență. De asemenea, pe măsură ce povestea înaintează, personajul principal, Arturo, parcă devine puțin sâcâitor, are schimbări inexplicabile (dar de înțeles) de dispoziție și temperament. Pentru mine, unul, nu a fost tocmai „un simpatic”, cum poate aș fi vrut. În schimb, de la un anumit punct, și, de fapt, de la acel punct, pentru mine romanul a devenit o scriitură magistrală: Elsa Morante ar putea, cu ușurință, să fie „un clasic”, pentru că, în sine, romanul se citește și se simte ca unul din registrul clasic: un roman „introvertit”, al copilului pierdut în marea vieții, pierdut în propria-i insulă, care își dorește, aproape patologic, să fie înțeles, iubit. În lipsa acestor sentimente, el trăiește în diferite povești, sfâșiat între fantezii și negări, deoarece singura sa figură călăuzitoare, tatăl său, este mai întotdeauna plecat de acasă, pe vapor. Totuși, acest „pilon de salvare”, un bărbat cu un comportament bizar, reprezintă în același timp o întruchipare a misoginismului care, parcă pe cale ereditară, i s-a transmis și lui Arturo: din bunic în tată în fiu, femeile sunt văzute drept „nimicuri”. 

„- Dacă, a spus, mă gândesc bine la frații ăia ai mei, mi se pare că nici măcar n-aș ști să-i recunosc, mi-i amintesc ca și cum ar fi fost toți la fel, după același tipar!... Dar e clar că acolo, în Paradis, ne recunoaștem fără ca măcar să ne spunem numele, legăturile de rudenie sunt scrise pe frunte! Și tu o să-ți găsești acolo mama și o să putem sta cu toții împreună, să formăm o familie (...).

Am răspuns cu duritate:

- Pentru morți nu există niciun fel de familie. În moarte nu se mai recunoaște nimeni.”

Deși lecturarea romanului Insula lui Arturo ar putea, cu ușurință, fi greoaie, având numeroase descrieri bogate, cu o anumită imperfecțiune, să zic așa, în ceea ce privește structura narativă, este, în schimb, un roman profund poetic, un roman complex, efervescent, extraordinar de frumos și bine scris. Chiar dacă pentru mine începutul a fost mai greu, restul „a curs de la sine”, deoarece povestea a ajuns să mă prindă și m-a convins în totalitate: Elsa Morante chiar are un talent formidabil în a crea personaje, în a picta locuri, în a descrie atmosfera și cadrul acțiunii, iar toate acestea reușesc să convingă cititorul și să-l introducă în fabuloasa poveste a lui Arturo și a mamei sale vitrege nu cu mult mai mare decât el. Laureată cu Premiul Strega, în 1957, cel mai prestigios premiu literar din Italia, povestea, în sine, ar putea fi numită drept: o poveste a maturizării. Arturo Gerace, un băiat de paisprezece ani, trăiește în Procida, Golful Napoli, acțiunea petrecându-se cu puțin înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Crescut fără mamă și cu un tată adesea absent - Wilhelm Gerace -, băiatul reușește încă să-și găsească fericirea în zilele petrecute prin sălbăticia insulei, în timp ce-și imaginează cum, atunci când va crește, la rândul lui se va îmbarca în fabuloase și glorioase aventuri pe mare. 

„În curând va începe în sfârșit pentru mine vârsta dorită, în care n-o să mai fiu un puști, ci un bărbat, și ea, marea, asemenea unui prieten care până acum se jucase mereu cu mine și care crescuse odată cu mine, m-ar lua cu el să cunosc oceanele și toate celelalte pământuri și toată viața!”

Însă percepția față de tatăl său, să spun așa, pe care Arturo pur și simplu îl divinizează, se schimbă în momentul în care acesta o aduce pe insulă, dintr-o aventură, pe noua sa logodnică, Nunziata, în vârstă de 16 ani - o adolescentă care abia a reușit să-nțeleagă ce este viața, neșcolită, săracă, dar prin care autoarea pledează pentru valori pur umane, sui generis: credința, iubirea, devotamentul. Însă din acest moment, coordonatele vieții lui Arturo sunt date peste cap - nu doar că ajunge să-și confrunte traumele subconștiente care l-au măcinat de-a lungul anilor (lipsa mamei, absența tatălui, singurătatea patologică), ci are și șansa de a experimenta, pentru prima dată, atât bucuriile cât și durerile pe care o iubire secretă le presupune. Din acest punct, povestea pe care Elsa Morante o spune devine de o încărcătură psihologică formidabilă, iar Arturo reprezintă personajul în care se investește mare parte din această idee. În timp ce evocă jocurile copilăriei, nevinovatele dorințe ale adolescenței, atmosfera ținuturilor misterioase, izolate, Elsa Morante conturează dinamica evolutivă a relației dintre Arturo și Nunziata - băiatul nu se poate obișnui cu mama vitregă, o urăște, o percepe ca pe o creatură străină, inferioară, iar misoginismul tatălui este amprentat în acest băiat care a crescut fără mamă: Nunziata trebuie să fie supusă bărbatului. Pe lângă asta, când în viața familiei apare un nou copil, Arturo începe să manifeste o gelozie exacerbată. Ura bărbatului care ura femeilor, pe cale ereditară, s-a transmis și către Arturo: fiind înconjurat întotdeauna de „oameni mari”, convingerile sale au ajuns să fie modelate, aproape în totalitate, de acest mediu arogant, misogin, orgolios. 

„Am scris propriile-mi suferințe, dar ar fi trebuit să scriu mai bine: suferința mea, pentru că, în realitate, răul care-mi provoca suferință de ceva vreme era unui, și i se putea da un singur nume: GELOZIE!”

Fără să-și fi cunoscut vreodată mama, asimilând, de-a lungul timpului, doar lucruri negative despre femeile pe care bărbații le-au avut în trecut, este justificabil modul în care Arturo reacționează atunci când Nunziata vine pe insulă. Nu știe cum să perceapă lucrurile, cum să le simtă, cum să reacționeze. Nunziata, în schimb, este percepută ca o amenințare: are să scoată din rădăcini relația puternică (crezută, de fapt, a fi puternică) dintre Arturo și tatăl său, Wilhelm, crezând că tatăl are să investească totul în noua sa logodnică. În schimb, lucrurile nu vor fi așa sub nicio formă. Două lumi opuse încep să se ciocnească, iar sentimentele de amărăciune îngropată și dragoste promisă, dar niciodată dăruită, ies, din nou, la suprafață. Sincer, eu am iubit personajul Nunziatei: chiar dacă needucată și mereu supusă, ea este profund religioasă, spirituală, cu o busolă morală de-a dreptul incredibilă, devotament față de valorile familiei. Când ajungi în casa bărbaților, pare că toată dinamica lumii se schimbă - lumina interioară a Nunziatei începe să lumineze camerele întunecate, obscure, ale conacului, iar valorile spirituale încep să se facă simțite în acest loc unde așa ceva nu exista. De-a lungul lecturii, am putut percepe o multitudine de conflicte interioare - atât în inima lui Arturo, cât și în cea a Nunziatei. De fapt, nici nu prea mi-a păsat de acțiune - deși chiar există -, pentru că personajele mi-au plăcut incredibil de mult.

„(...) Dar sărutările astea, așa cum mi le imaginam, mi se păreau toate insipide și fără valoare. Astfel încât, dintr-un soi de superstiție, dorind să sper că voi avea parte de altele mai frumoase, le refuzam, chiar și în minte, pe toate. Mi se părea că nu se poate cunoaște niciodată adevărata fericire a sărutărilor, dacă lipsiseră primele, cele mai dulci, mai divine: ale mamei.”

Despre Insula lui Arturo simt că aș putea spune foarte multe, dar mă voi opri aici. Chiar este o carte pe care v-o recomand cu mare drag, o lectură sublimă, profundă, lirică, în care autoarea a investit foarte multă înțelepciune, spiritualitate și emoție. Deși nu m-a prins de la bun început, ba chiar m-a și împiedicat din a putea citi altceva, la momentul potrivit, când i-am oferit toată atenția de care, de fapt, o astfel de lectură are nevoie, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Și am perceput cartea ca fiind, cu ușurință, din registrul clasic, oferindu-mi personaje complexe, alcătuite din lumini și umbre, rotunde, ființe palpabile alături de care am trăit, simțit și plâns. O poveste pe care nu am s-o uit niciodată, sunt sigur, și de când am terminat cartea, tot de-atunci am început s-o recomand absolut oricui. Nu am văzut filmul încă, dar abia aștept să-i dau o șansă. Printre principalele teme ale romanului se numără incestul, misoginia, narcisismul, homosexualitatea, deși tratate cu intensități diferite. În cele din urmă, romanul scris de Elsa Morante mi s-a părut magnific, profund dureros, de-o frumusețe vulnerabilă, dacă pot spune așa. Cu tot dragul, chiar îl recomand oricui vrea să citească o carte memorabilă!

Fetele care ard, de C.J. Tudor - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2022

Traducere: Alexandru Macovescu 

C.J. Tudor s-a născut în Salisbury și locuiește în Sussex, Marea Britanie, împreună cu partenerul și cu fiica sa. Dragostea ei pentru literatură, în special pentru cea întunecată și macabră, a început din tinerețe. În vreme ce colegii ei o citeau pe Judy Blume, ea îi devora pe Stephen King și pe James Herbert. De-a lungul anilor, a avut joburi extrem de variate. Printre altele a plimbat câini, a fost reporter, scenarist de radio, prezentator de televiziune, copywriter și, acum, autor de succes. Primul ei roman, Omul de cretă (Editura Nemira, 2019; The Chalk Man, 2018), este bestseller internațional, fiind tradus în aproape patruzeci de limbi. La Editura Nemira, în colecția Armada, mai apărut și romanul Dispariția lui Annie Thorne (2020).

„Biserica nu e doar pentru cei care cred în Dumnezeu, ci pentru cei care nu mai au nimic în care să creadă. Cei singuri, rătăciți și fără un acoperiș deasupra capului. Un refugiu. Așa am găsit-o eu. Când nu aveam unde să merg, unde să mă mai duc. Cineva mi-a întins o mână. Nu am uitat niciodată acea bunătate. Acum încerc să fac și eu fapte bune.”

Un orășel cu un trecut întunecat... Și un prezent primejdios. Cu cinci sute de ani în urmă, opt martiri au fost arși pe rug. Cu treizeci de ani în urmă, două adolescente au dispărut. Cu două luni în urmă, un vicar a murit în mod misterios. Bine ați venit în Chapel Croft! Reverendul Jack Brooks și fiica lui adolescentă, Flo, ajung aici sperând într-un nou început. Numai că membrii micuței comunități sunt superstițioși, nu au deloc încredere în străini și ascund cu încăpățânare secrete vechi. Încă din prima zi, pastorul își dă seama că trebuie să afle răspunsuri la niște întrebări de-a dreptul înfricoșătoare: de ce nu i-a spus nimeni că fostul prelat s-a sinucis? De ce are fiica sa viziuni cu fete care ard? Cine îi trimite mesaje de amenințare? Fantomele trecutului au de rezolvat răfuieli vechi și nu-și pot găsi odihna. Iar Jack le stă în cale...

„- (...) Potrivit legendei, fantoma lui Abigail și a lui Maggie bântuie prin capelă, făcându-și apariția pentru cei aflați la ananghie. Dacă vezi fetele care ard, o să pățești ceva groaznic. De aia au făcut sătenii păpușile. Credeau că pot să țină la depărtare spiritele răzbunătoare ale fetelor.”

Nu e primul roman scris de C.J. Tudor pe care îl citesc. De la aceeași autoare am mai citit, chiar recent, și Omul de cretă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut extraordinar de mult. În schimb, trebuie să recunosc, my God, Fetele care ard este, pur și simplu, ALTCEVA! Un thriller absolut incredibil, exact ce trebuie pentru a-mi reda speranța că, în sfârșit, mai există și cărți thriller care să-mi placă. După cum probabil știți, în ultima perioadă chiar n-am mai găsit niciun thriller care să mă dea pe spate - citeam aceleași cărți, parcă trase la indigo, despre aceleași lucruri, aceleași twist-uri absolut plictisitoare. În fine, chestii de genul ăsta. În schimb, C.J. Tudor chiar știe care-i faza, nene, fiindcă reușește să abordeze anumite lucruri, anumite situații, idei originale, într-un mod cu totul și cu totul autentic. Pentru mine, Fetele care ard chiar este, probabil, cel mai bun thriller citit anul acesta, până în momentul de față (în orice caz, sunt sigur că va fi în top 5 thrillere citite în 2022). De ce? Pentru că a fost o carte absolut grozavă, neașteptată, care a dat cu mine de pereți de-a lungul a 384 de pagini. Iar sfârșitul, my friend, nu a făcut decât să-mi dea de înțeles că doamna C.J. Tudor n-are toate țiglele pe casă (la modul bun, evident): o doză delicioasă de nebunie.

„Cu toții avem ascunzătorile noastre. Și nu doar pe cele reale. Unghere în sufletul nostru unde punem lucruri pe care nu vrem să le vadă ceilalți. Părțile mai puțin plăcute. Eu îi spun cutia sfântului Petru. Cea pe care ne rugăm să nu o găsească atunci când o să încercăm să ne furișăm pe poarta raiului.”

Nici nu știu de unde să-ncep, de fapt, să vorbesc despre acest roman. Bineînțeles, n-am să vă zic ce se-ntâmpla, tralalalala, că n-are niciun sens, dar am să vă spun doar atât: personajele sunt geniale. Doamna Jack Brooks nu este, nici de departe, un vicar clasic, tradițional: este o femeie vicioasă, cu un istoric traumatizant, care a trecut prin perioadă tulburătoare de-a lungul vieții. Totuși, relația ei tandră (dar în același timp nebună) cu fiica ei, Flo, pare s-o țină (puțin) deasupra liniei de plutire. În lipsa ei, cu siguranță s-ar scufunda într-un abis al păcatelor. Legătura dintre ele două le ajută să țină piept tuturor schimbărilor prin care trec: nevoită să se mute în Chapel Croft, un orășel cu o istorie bizară și foarte, foarte multe mistere. Ah, da, să nu mai zicem că pe-acolo toată lumea se cunoaște cu toată lumea (cum se întâmplă de obicei în comunitățile mici). Mai mult decât atât, Jack Brooks este nevoită, de fapt, să țină locul reverendului Fletcher, despre care, la puțin timp după ce ajunge în parohie, află că s-a sinucis, spânzurându-se. Dacă la început lucrurile par... De fapt, era să zic ceva total neadevărat: încă de la început lucrurile par puțin cam crazy. La scurt timp după ce ajung, parcă se dezlănțuie iadul: Jack găsește o cutie bizară în care s-ar afla un kit de exorcizare, scripturi vechi, Flo începe să aibă vedeniile unor fete arzânde, una fără cap și brațe. Conform folclorului local, acesta este un semn rău prevestitor. 

„Zâmbesc și mă duc până la baie. Fac un duș, mă spăl pe dinți și mă pregătesc de culcare. Mă simt epuizată, dar și la limită, de parcă aș fi pe muchie de cuțit. Ceva rău e pe cale să se întâmple. Sentimentul mă copleșește ca un vertij.

Ceva rău stă să vină.”

Foarte rapid, lucrurile devin și mai tensionate: adolescenți bătăuși, cruzi, localnici care știu mai multe decât lasă să se vadă, neliniște, groază, angoasă, frică. Doamne, ce carte! Nici nu pot să vă spun cât de captivat am fost de tot ce am citit, încât n-am mai putut să o las din mână. Voiam să descopăr și mai repede ceea ce s-a întâmplat, iar faptul că, în general, fiecare capitol se termina într-un mod de-a dreptul exploziv, mă făcea să vreau și să tot vreau să-l citesc pe următorul. Așa-mi plac autorii care au talentul acesta - de ai livra cititorului o proză genială, plină de tensiune, care să nu-l plictisească, astfel încât nimic să nu ți se pară „de umplutură”. Pe măsură ce noi accidente, abuzuri, exorcizări, șantajuri, chestii din trecut, cuțite care dispar, schelete ciudate, aflate în locuri neașteptate, crime - fie ele vechi sau noi -, deci, pe măsură ce lucrurile încep să iasă la iveală, narațiunea pur și simplu explodează din cauza tensiunii și a suspansului. Pe lângă tot ce se petrece în Chapel Croft, C.J. Tudor mai adaugă un element care pur și simplu potențează la maximum tensiunea: este vorba despre un deținut care tocmai a fost eliberat și care vrea neapărat să o găsească pe Jack. Amușinându-i urmele, încetul cu încetul acesta se îndreaptă către locul de rezidență al acesteia și al fiicei ei. 

„Cea mai mare înșelătorie a diavolului a fost să pretindă că nu există.”

În Fetele care ard găsești tot ce-ai vrea din partea unui thriller bun: dinamism, o narațiune profundă, întunecată, tensionată. Totul este un roller coaster de situații dintre cele mai nebunești, cu apariții bizare, paranormale, care, în cele din urmă, se concretizează într-un sfârșit de-a dreptul nebunesc. Autoarea reușește să dea o formă extrem de verosimilă sentimentului de teamă, teroare, într-un roman compulsiv și intens. Modul în care personajele ei se dezvoltă, modul în care acționează, gândesc, cugetă (am adorat faptul că nu a uitat să insereze și pasaje profunde, care reiterează și mai bine caracterul personajelor), grija față de acești oameni de hârtie pe care i-a creat: totul a făcut ca acest thriller să fie de-a dreptul demențial. Cu siguranță este un roman care va fi pe placul celor care adoră genul thriller și care vor să descopere o poveste plină de răsturnări de situație, întâmplări neașteptate și, repetându-mă, un deznodământ de-a dreptul ieșit din comun. Nu am găsit nimic care să nu-mi placă la acest roman, sincer: totul a fost perfect dozat, echilibrat, combinat. Iar când povestea capătă și nuanțe profunde, când are „un substrat”, atunci cu siguranță devine un etalon al lecturilor mele. Merită fiecare minut din viața unui cititor!

Suferință și extaz, de Meg Mason - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici Litera

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2022

Traducere: Nadina Vișan 

Meg Mason și-a început cariera în Londra, la Financial Times și The Times. Articolele ei au apărut în The Sunday Times, The Sydney Morning Herald și The Sunday Telegraph. A scris proză umoristică pentru revistele The New Yorker și Sunday Style, articole pentru GQ și Inside Out, și a colaborat la revistele Vogue, Elle și Marie Claire. Primul său roman, You Be Mother, a apărut în 2017, fiind urmat, în 2020, de Suferință și extaz (Sorrow and Bliss; apărută la Editura Litera în 2022, în traducerea Nadinei Vișan). Trăiește în Sydney, împreună cu soțul și cele două fiice. 

„(...) Nu avea de unde să știe că mare parte din viață și toată căsnicia mi le petrecusem încercând să devin opusul a ceea ce sunt.”

Martha Friel împlinește patruzeci de ani. Cândva, lucra la Vogue și plănuia să scrie un roman. Acum, scrie pe internet. A locuit o vreme la Paris. Acum, locuiește în Oxford, într-o comunitate restrânsă. Este singura persoană care nu are un doctorat, un copil sau pe amândouă. Stă într-o casă pe care o urăște, dar din care nu se îndură să plece. Și totuși, trebuie să plece acum, când soțul ei, Patrick, genul care gătește, o iubește necondiționat și nu și-a dorit niciodată altceva decât să o facă pe ea fericită, a plecat. Pentru că ceva este în neregulă cu Martha, și asta, de multă vreme. La șaptesprezece ani, o mică bombă s-a declanșat în creierul ei și de atunci, n-a mai fost niciodată aceeași. Și cu toți doctorii și nesfârșitele terapii, cu toate medicamentele pe care le-a luat, tot nu știe care e problema, de ce petrece zile întregi incapabilă să se ridice din pat și de ce îi rănește pe ceilalți cu remarcile ei crude. Martha se refugiază în casa copilăriei, o locuință londoneză boemă (și decrepită), alături de mama ei, o sculptoriță minoră (și o băutoare de calibru) și de tatăl său, un poet celebru (deși nepublicat), încercând să supraviețuiască fără sora ei cea devotată, care, cândva, făcea suportabil tot haosul din casă. Dar poate că, luând viața de la capăt, Martha va reuși să scrie un final fericit și să descopere că, de fapt, povestea ei nu se termină aici.

„Într-o zi, la mulți ani după momentul acesta, mama avea să-mi spună că lumea exterioară nu vede nici o căsătorie ca pe un lucru cu sens din simplul motiv, avea să-mi zică ea, că o căsătorie este o lume în sine.”

Înainte de toate voi începe această carte spunându-vă că mi-a dat bătăi de cap. Nu pentru că ar fi plictisitoare sau ceva de acest gen, ori grea, ori enervantă, ci pentru că, sincer, chiar dacă aveam impresia că citesc lucruri banale, avea acel ceva care mă făcea să cred că totul-este-mult-prea-personal în această carte. Chiar dacă nu este o autobiografie, nu pot să nu observ cel puțin câteva asemănări între Meg Mason și personajul Marthei. În orice caz, pe lângă faptul că este o carte densă, este și o carte care mi-a lăsat această impresie- tocmai de asta, de fapt, lectura a mers mai greu, dar nu m-a presat nimeni și, de asemenea, am reușit să mă bucur mult mai mult de povestea, în esență, deosebit de profundă. Ce-i drept, Suferință și extaz, dintr-un punct, devine un roman tulburător, hipnotic, incisiv, care parcă te bântuie, și nu vorbesc despre faptul că are imagini șocante, explicite, ci prin faptul că este deosebit de convingător, verosimil, încât ajungi să crezi că ceea ce i se întâmpla Marthei s-ar putea întâmpla, de fapt, oricui: mamei tale, surorii tale, rudelor tale, prietenelor tale. Un roman care, foarte ușor, ar putea fi povestea de viață a fiecăruia dintre noi. 

„Există, într-o căsnicie, lucruri de neiertat, lucruri atât de grele încât nu îți poți cere scuze pentru ele. În loc de asta, te uiți la televizor pe canapea, mănânci cina pe care ți-a preparat-o în timp ce ai făcut duș după vizita la spital și spui: «Patrick?». 

«Da.» 

«Îmi place sosul ăsta.»”

În sine, este o carte despre (re)descoperire, despre „revizuirea propriei ființe”. Ajunsă într-un punct critici, într-un fel de dead end, Martha se retrage, evident, în casa copilăriei sale, în timp ce încearcă să navigheze într-o barcă lipsită de catarg aflată în mijlocul unei furtuni de proporții: luptând cu o boală mintală (a cărei nume, de fapt, nu este niciodată menționat în carte, ci înlocuit cu semnul „-”). O poveste puternică, un tur de forță literar, o poveste spirituală care îți dă de gândit și care, de asemenea, te doare. Nu știu, chiar nu știu ce să spun, fiindcă am impresia că autoarea chiar nu pune accent pe acțiune, ci pe development, pe personaje, pe complexitatea acestora, pe detaliile care fac diferența, mici gesturi care ar putea stârni uragane, care ar putea restabili coordonatele unei lumi. Romanul scris de Meg Mason chiar este sensibil, dar în același timp reușește să fie și puternic, plin de savoare, convingător. După părerea mea, personajele reprezintă punctul forte: rotunde, complexe, alcătuite din lumini și umbre, vii, palpabile, care au emoții firești, reacții naturale, fiind convingătoare, încât, după cum am mai zis, ai putea crede că ți-s prieteni apropiați, dragi. Și, sincer, m-am atașat tare mult de Martha Friel, protagonista cărții (din perspectiva ei, de fapt, este narat totul). 

„Îmi place să cred că am făcut tot ce-am putut, dar știu că n-am putut să o înlocuiesc pe mama.”

Chiar dacă autoarea nu folosește metafore, nu dă o formă lirică anumitor descrieri, emoțiile pe care le transmite sunt la fel de intense. De fapt, chiar sunt mai credibile, fiindcă sunt livrate cititorului în forma lor cea mai pură: emoții „la cald”, cum s-ar spune, fără perdea, emoții de toate felurile. Trecând prin anumite situații, Martha este încercată de cele mai ciudate și bizare gânduri, trece prin conflicte și stări extrem de efervescente. Chiar dacă am observat că multă lume consideră romanul ca fiind amuzant, nu știu dacă nu am avut eu starea necesară să-l percep așa, dar chiar nu mi s-a părut, în esență, nimic amuzant. Ba, dimpotrivă, pe-ntreg parcursul lecturii parcă am fost încercat de un bizar sentiment de tristețe, de angoasă. Poate am empatizat mult prea mult cu Martha? În fine, nu știu, dar Suferință și extaz chiar este o carte care reușește să-ți atingă chiar și cele mai neașteptate corzi ale ființei. O lectură neașteptată a anului 2022, pe care sunt sigur că nu o voi uita vreodată. Chiar mă bucur că am citit-o și, sincer să fiu, îmi pare rău că, de la primele pagini, mi-am făcut o părere negativă: am crezut că n-o să-mi placă. Odată ce-am pătruns în miezul lecturii, mi-am dat seama că, într-adevăr, Meg Mason știe cum stă treaba cu scrisul!

Ce ne spune fizica despre lume, de Jim Al-Khalili - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 184

Anul apariției: 2022

Traducere: Vlad Zografi

Jim Al-Khalili (n. 1962) este profesor de fizică teoretică la Universitatea din Surrey, Marea Britanie. Pe lângă cariera de cercetare în fizică nucleară, s-a dedicat popularizării științei prin articole, cărți, emisiuni radio și TV, devenind una dintre cele mai cunoscute persoane publice din Marea Britanie care prezintă publicului larg cercetările actuale din fizică și cosmologie. Pentru activitatea de popularizare a științei a fost distins cu Medalia Hawking pentru Comunicare Științifică, Premiul Faraday și Medalia Kelvin. Între cărțile sale amintim: Nucleus: A Trip into the Heart of Matter, Quantum: A Guide for the Perplexed, Paradox: The Nine Greatest Enigmas in Science și The World According to Physics. A editat, de asemenea, volumul Extratereștrii. Ce spune știința despre viața în univers (Humanitas, 2020). La Editura Humanitas, tot în traducerea lui Vlad Zografi, a apărut și cartea Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp (2021). 

„Aș spune că fizica ne oferă instrumentele pentru a înțelege întregul univers. Studiul fizicii e o căutare a explicațiilor, dar pentru a urma această căutare, trebuie să punem întrebările potrivite, lucru la care filozofii se pricep foarte bine (...). Gândindu-ne la ceea ce deocamdată nu știm, ne putem gândi la calea cea mai bună de a afla.”

Nu-i o sarcină simplă să oferi publicului larg, fără a te folosi de ecuații, o perspectivă de ansamblu asupra fizicii moderne. Cu talentul său de comunicator al științei, Jim Al-Khalili reușește să sintetizeze în mod intuitiv rezultatele la care am ajuns în trei domenii fundamentale din fizică – relativitatea, teoria cuantică și termodinamica –, pentru a ajunge la întrebările rămase deocamdată fără răspuns privind, de pildă, natura materiei și energiei întunecate, inflația cosmică sau semnificația mecanicii cuantice. Dincolo însă de tratarea acestor subiecte (adesea și din unghi filozofic), cartea lui Jim Al-Khalili este o lecție despre felul în care se dezvoltă știința, despre modestie, onestitate și discernământ. Este, așa cum spune autorul de la bun început, o odă închinată fizicii.

„Numeroasele întrebări pe care ni le-am pus în cursul istoriei sunt cele care ne-au oferit o imagine tot mai precisă asupra lumii.”

„Condiția umană e fără măsură de generoasă. Am inventat arta, poezia și muzica; am creat sisteme religioase și politice; am edificat societăți, culturi și imperii atât de bogate și complexe, încât nici o formulă matematică nu le va putea vreodată conține. Dar dacă vrem să știm de unde venim, unde s-au format atomii din corpul nostru – acele întrebări «de ce?» și «cum?» ale lumii și universului în care trăim –, atunci fizica este calea către adevărata înțelegere a realității. Iar cu această înțelegere ne putem rândui lumea și destinul.“ — Jim Al-Khalili

„Nu este oare rostul fizicii să descrie lumea? Fără interpretarea ecuațiilor și simbolurilor ei, mecanica cuantică e doar un cadru matematic care ne permite să calculăm și să prezicem rezultatele experimentelor. N-ar trebui să fie de-ajuns. Fizica ar trebui să explice ce ne spun rezultatele noastre despre cum e lumea în realitate.”

Nu este prima carte scrisă de acest autor, Jim Al-Khalili, pe care o citesc. Tot de la el am mai citit și Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp, deci știam în ce mă bag. Și când spun că „știam în ce mă bag”, mă refer la faptul că mă așteptam să am parte de o fascinantă călătorie în lumea fizicii, cu tot ce înseamnă ea: teorii, descoperiri, experimente, modele, mecanisme și foarte, foarte multă imaginație, muncă, devotament și pasiune. Ador, pur și simplu, cum reușește autorul să-și țină captiv cititorul, deși, în esență, mulți ar putea considera foarte plictisitor domeniul fizicii. Ce-i drept, da, și eu am căzut în capcana de a crede că fizica este plictisitoare, probabil din cauza faptului că, pe timpul școlii și al liceului, într-adevăr, n-am avut nicio înclinație spre acest domeniu. Totuși, odată cu trecerea timpului, de când am început să citesc cărți de nonficțiune, mi-am dat seama de un lucru: a fi generalist, într-o lume minimalistă, este soluția ideală pentru a putea înțelege mult mai bine cum funcționează lumea. Că, până la urmă, despre asta este și vorba, nu? Încercarea continuă, insistentă chiar, de a înțelege lumea. Oare cât de departe am ajuns în descoperirea și înțelegerea ei, și cât drum mai avem de parcurs până când vom putea spune, într-adevăr, că știm ceva cert despre ceea ce ne înconjoară?

„Pentru a rezuma, nu putem spune că avem o veritabilă teorie a tot ce există, și nici că știm cum să aducem laolaltă mecanica cuantică și relativitatea generală. Avem în schimb teorii-candidat care par compromițătoare, dar multe întrebări rămân fără răspuns.”

Ce-i drept, de-a lungul timpului oamenii de știință au făcut descoperiri magnifice în domeniul fizicii. Iar cartea aceasta prezintă, deși foarte pe scurt, dar în mod esențial, ce ne învață fizica atunci când vine vorba de lumea în care trăim: pornind de la spațiu și timp, trecându-ne prin energie și materie, legile lumii cuantice, termodinamica, săgeata timpului și unificare, Jim Al-Khalili, într-un limbaj foarte accesibil, pe înțelesul tuturor, reușește să ne livreze măcar o mică parte din fascinantele taine ale fizicii și modul în care, de fapt, aceasta guvernează lumea în care trăim. Bineînțeles, n-am să pot face o recenzie tipică acestei cărți fiindcă, în esență, este o carte de nonficțiune. Dar vă pot spune pentru a găsi această lectură interesantă și chiar relevantă, nu trebuie să fiți pasionați de domeniu, inițiați în el, să cunoașteți deja anumite teorii și principii sau alte chestii de acest gen. De fapt, Jim Al-Khalili vorbește pe înțelesul tuturor, chiar dacă, așa cum se-ntâmplă întotdeauna, mereu ajungi să-ți prinzi urechile când vine vorba de un anumit lucru (încă mă bate, să zic așa, domeniul fizicii și mecanicii cuantice). Totuși, asta nu înseamnă că nu ador, pur și simplu, fiecare nou lucru pe care îl aud, fiecare experiment care-mi este înfățișat, cap-coadă, și a cărui rezultate duc la concluzii uimitoare. Aș putea spune, de fapt, că ador știința, tocmai din acest motiv activez și într-un domeniu specific.

„Vom ajunge oare vreodată la înțelegerea deplină a realității, sau vom decoji la nesfârșit straturi succesive pentru a găsi dedesubtul lor adevăruri tot mai profunde? A doua variantă s-a adeverit până acum. Mai întâi, am descoperit că totul e alcătuit din atomi, apoi că atomii înșiși sunt alcătuiți din electroni și nuclee. Mai târziu, am sondat nucleul pentru a descoperi că e alcătuit din protoni și neutroni, compuși, la rândul lor, din cuarci, care sunt manifestări ale câmpurilor cuantice - sau, poate, sunt minuscule corzi vibrând în dimensiuni suplimentare. Oare vom ajunge vreodată la capăt?”

Mereu am avut o înclinație deosebită spre științele exacte, chiar dacă, în esență, literatura se încadrează într-un registru umanist. Cred că, în cele din urmă, un om de știință înzestrat este unul care are capacitatea de a-și imagina lucruri, de a extrapola situații, de a-și pune întrebări dintre cele mai neașteptate, de a vedea pattern-uri acolo unde par să nu existe. Sau, dimpotrivă, de a gândi ”out of the box”, în încercarea de a găsi cele mai viabile teorii. Într-un capitol, de fapt, autorul abordează și ideea de „a gândi ca un fizician”, precum și utilitatea și viitorul fizicii. Într-adevăr, de-a lungul timpului s-au făcut numeroase descoperiri care au schimbat și revoluționat dinamica lumii în care trăim, modul în care înțelegem ceea ce ne înconjoară. În schimb, poate toate sunt abia la început, fiindcă între lucrurile pe care le știm și cele pe care nu le știm există un Univers al posibilităților. Poate ultimii o sută de ani nu au făcut altceva decât să pună baza altor descoperiri și mai revoluționare. Până la urmă, roadele din vârful pomului își datorează dulceața rădăcinilor din pământ, nu?

„Istoria științei e plină de învățăminte trase din greșeli, noi ipoteze și teorii înlocuindu-le pe cele vechi pe măsură ce înțelegem mai bine natura sau dispunem de noi dovezi empirice.”

Ce ne spune fizica despre lume este o carte pe care o recomand oricui și care îmi îmbogățește extraordinar de mult colecția de cărți prețioase din categoria nonficțiune. După cum am spus, este scrisă într-un limbaj accesibil, general, astfel încât poate fi înțeleasă de către oricine. Eu, într-adevăr, cunosc deja anumite lucruri, motiv pentru care am regăsit această carte ca fiind, în principal, chiar pentru persoane care nu au avut contact (atât de des) cu lucruri legate de fizică. În schimb, asta nu înseamnă că n-a fost un prilej deosebit de bun de a afla, evident, lucruri noi, sau de a-mi reactualiza anumite cunoștințe. Nu voi mai spune altceva în afară de faptul că, de când am început să citesc nonficțiune (în esență, cărți de știință și de popularizare a științei), simt că, din punct de vedere cultural, m-am îmbogățit deosebit de mult: știu mult mai multe, verific deseori noutățile din lumea științei, citesc articole de specialitate și, în esență, îmi place să știu tot mai multe. Îmi clădesc viziunea de generalist și, încetul cu încetul, simt că pot avea discuții mult mai complexe, mult mai serioase, mult mai educative. Din acest punct de vedere, unor cărți de acest gen le datorez mare parte din ceea ce însemn și știu!