Spioană în casa dragostei (Cities of the Interior, #4), de Anaïs Nin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2022

Traducere: Alina Purcaru 

Anaïs Nin (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella (1945), „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross – 1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria Jurnalul dragostei: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016, 2021), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955 (2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

„- Cred că da. Cred că suntem judecători mai severi cu propriile acte decât judecătorii înșiși. Ne judecăm gândurile, intențiile, blestemele ascunse, ura pe care o nutrim în secret, nu numai acțiunile.”

O gemă ascunsă a modernismului, cu tușe experimentale și explorări în teritoriile erotismului, ale artei și psihanalizei, Spioană în casa dragostei este o piesă esențială în ansamblul operei literare a lui Anaïs Nin. Hrănindu-se din paginile jurnalelor sale saturate de problematizări despre natura iubirii, despre libertate și sexualitate, acest roman aduce în primplan convulsiile interioare ale unei femei care se luptă cu propriile dorințe contradictorii, dar și cu limitele impuse de societate. Deși își iubește soțul, Sabina, eroina romanului, se simte atrasă de alți bărbați, cu care își consumă fanteziile, adoptând o succesiune de roluri și schimbând tot atâtea măști. Cu opriri în Parisul nocturn dintre războaie, în barurile întunecoase dintr-un New York electrizat de dorință sau pe plajele încinse din Long Island, Spioană în casa dragostei explorează nevoia de libertate și împlinire interioară, într-un raport mereu tensionat cu așteptările celorlalți. Parte a „romanului continuu“ Cities of the Interior, este o meditație poetică și erotică asupra formelor pe care le ia pasiunea și asupra descoperirii de sine.

„Soție? Amantă? Ce bine se simțea să contemple aceste obiecte fără cea mai vagă undă de regret, de invidie sau de gelozie. Ăsta era înțelesul libertății. Liberă de atașament, de dependență și de deschidere pentru durere. A tras adânc aer în piept și a simțit că a descoperit această sursă a plăcerii pentru totdeauna. De ce fusese atât de dificil? Atât de dificil, încât adesea simulase această plăcere?”

Am simțit această carte drept un fel de „băutură aperitiv”, având țelul de a ne pregăti pentru ceea ce, de fapt, ne oferă incredibila Anaïs Nin în seria Jurnalul dragostei. De altfel, cu cât mă gândesc mai mult la această carte, cu atât îmi dau seama că mi-a plăcut enorm. De fapt, ce îmi place cel mai mult la Anaïs Nin este modul unic în care scrie - lirismul, modul în care relatează evenimentele, modul în care și-a creionat personajul, Sabina, un alter ego a lui Anaïs Nin, o proiecție a ideilor sale, a fricilor, temerilor, emoțiilor și dorințelor lipsite de inhibiții, dar care, oarecum, reușesc să păstreze firescul unor situații. Nu știu, Anaïs Nin pur și simplu scrie incredibil, ea însăși pierzându-se în „visul acestei cărți”. Deși Sabina ne este prezentată treptat, cu mai multe fețe, în diferite etape ale unei călătorii spre cunoaștere și validare, această „femeie multilaterală”, cu multe substraturi, formează un întreg care, tind să cred, o întruchipează exact pe autoare: o femeie care nu poate fi ea însăși decât atunci când este liberă să-și arate toate laturile, dorințele, rănile care, de obicei, sunt vizibile doar pentru bărbații pe care îi întâlnește. De fiecare dată, ea nu arată decât o singură latură a ei, o anumită latură a ei. De fapt, mă întreb dacă vreun bărbat ar vrea, de fapt, să cunoască mai mult, sau dacă ar fi capabil să descopere mai mult. Oare Sabina alege, în mod firesc și voluntar, să facă asta? Sau pur și simplu reușește să se plieze atât de bine pe așteptările celuilalt?

„Momentul în care atingea o culme plină de umor, deasupra unei strâmtori în care colcăiau pericolele, deasupra mlaștinilor sufocante ale vinovăției, erau cele în care toată lumea o lăsa singură, refuzându-i iertarea; părea că îi așteptau ceasul pedepsei, după o viață de spioană în casa multor iubiri, pentru că evitase să fie demascată, pentru că învinsese santinele care păzeau granițe stricte, pentru că trecuse fără pașapoarte și permise de la o iubire la alta.

Viața fiecărei spioane s-a sfârșit cu o moarte umilitoare.”

Cu toate acestea, este conștientă că majoritatea bărbaților văd doar o anumită parte din ea, acea parte, ceea ce o face să se simtă vinovată, ca și cum le-ar ascunde adevărul, ca și cum ar ascunde alte părți din ea mult, mult mai importante. Astfel, Sabina este, în permanență, chinuită de conștiința ei, se teme, dar, în același timp, nu poate renunța la ceea ce o face fericită. Însă, în cele din urmă, își dă seama că în această lume a bărbaților, pot fi legate și prietenii. Și că lucrurile se pot schimba și, într-adevăr, relațiile dintre persoanele de sex opus pot fi și altele, nu doar cele dedicate plăcerii fizice. O carte care mi-a plăcut de la început și până la sfârșit, pe care n-am putut-o lăsa din mână. Prin scriitura ei, Anaïs Nin pur și simplu m-a cucerit, deoarece niciodată nu mi-a fost dat să văd un stil mai cizelat, mai gândit, mai bine cadențat decât al ei. Nu știu, poate sunt puțin impresionist și spun prostii, dar dacă e să mă gândesc la asta, primul nume care îmi vine în minte este Anaïs Nin. Iubesc totul la proza ei, de la dinamică până la cuvintele folosite (și-aici, trebuie să recunosc, totul se datorează traducătorilor care reușesc atât de bine și fidel să redea ideile lui Anaïs Nin), de la cum vede lumea, forma pe care i-o dă, până la valorile pentru care pledează și, în general, credințele de viață pe care le are. Prin urmare, chiar pot spune că Anaïs Nin este unică.

„- Unii mor în tăcere, i-a spus. Moartea li se citește în ochi. Unii mor în urlete și trebuie să te întorci cu fața, să nu te uiți în ochii lor. Știi, când îmi făceam pregătirea în armată, primul lucru pe care mi l-au spus a fost: «Să nu te uiți niciodată în ochii unui om care moare».”

Ca și în al doilea volum din seria Jurnalul dragostei, Incest. Din jurnalul dragostei, necenzurat (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am reîntâlnit perspectiva magnifică asupra minții unei femei care este reamintită și în ziua de astăzi, un caracter atât de greu de accesat, atât de inteligent și plin de o efervescență ieșită din comun. După cum am spus, romanul de față este un aperitiv, de fapt, a ceea ce are să urmeze, „o călătorie mică” în lumea lui Anaïs Nin. Sabina, un suflet pierdut, chiar dacă dispune de protecție și confort în viața pe care o petrece cu Alan, cu care este căsătorită de zece ani, tot se simte sufocată. Conjunctura este de așa natură încât „să îi permită” să evadeze, din când în când, pentru a-și recăpăta puterea, echilibrul interior, pentru a-și satisface gândurile erotice și nevoile sexuale. Alan, da, i-a oferit stabilitate, fiind mereu alături de ea, și chiar și-atunci când Sabina este plecată în presupusele ei „escapade de actriță” (când, de fapt, rămâne în New York), Alan este mereu același atunci când ea se reîntoarce - iubitor, încrezător. Cu toate acestea, deficitar când vine vorba de a o satisface pe Sabina în ceea ce privește viața amoroasă, erotică, sexuală. Sabina, deși ciudată, este o persoană complexă, care trece prin cele mai bizare stări - îngrijorată, agitată, mereu în mișcare, mereu aflată „în minciună”. De asemenea, ea pune preț foarte mare pe vestimentație, subliniindu-se, de fapt, proiectarea emoțiilor și sentimentelor în toate formele posibile. 

„(...) Mobilitatea în dragoste a devenit o condiție a existenței tale. Nu e nimic rușinos să cauți măsuri de siguranță. Teama ta era foarte mare.”

Chiar nu știu ce-aș mai putea spune despre Spioană în casa dragostei. Deși o carte care se citește rapid, fiind, în esență, o nuvelă, pot spune că este destul de complexă și „grea”. Anaïs Nin stăpânește foarte bine psihologia umană (de fapt, aș putea spune că își cunoaște foarte bine natura interioară), iar acest adevăr se observă în scrierile sale. Senzualitatea cu care scrie, visul, efervescența emoțiilor, a trăirilor, a sentimentelor, totul este de-o forță literară ieșită din comun. Încă o dată, mă declar un fan convins al lui Anaïs Nin, și vreau neapărat să citesc și celelalte părți din jurnal. Pentru mine, Anaïs Nin scrie literatură de calitate, serioasă, literatură care-mi satisface, pur și simplu, toate așteptările pe care le-aș putea avea de la o carte pentru a o considera drept „foarte bună”. Deși, într-adevăr, am citit destul de greu prima carte, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut. Dimpotrivă, înseamnă că a fost cu adevărat o carte care chiar mi-a solicitat simțurile, percepția și modul în care ar trebui să înțeleg anumite lucruri. Prin urmare, o carte serioasă, inteligentă și extraordinar, dar extraordinar de bine scrisă.

Viscolul copiilor, de Melanie Benjamin - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2022 

Traducere: Irina Bojin

Născută pe 24 noiembrie 1962 la Indianapolis, Melanie Benjamin a studiat la Indiana University Indianapolis. În 1988 s-a căsătorit cu Dennis Hauser, au împreună doi copii și locuiesc la Chicago. Cu numele Melanie Hauser a publicat povestiri în In Posse Review și The Adirondack Review, una câștigând în 2001 un concurs de proză scurtă al Radioului Public din Chicago, și două romane. Cu pseudonimul Melanie Benjamin a semnat mai multe romane istorice. Al treilea roman al său, Alice I Have Been, apărut în 2010, a fost bestseller național. În 2011, a publicat romanul The Autobiography of Mrs. Tom Thumb, iar în 2013, Soția aviatorului (The Aviator's Wife; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional aflat în curs de ecranizare. Lebedele de pe Fifth Avenue (The Swans of Fifth Avenue; Humanitas Fiction, 2018) a apărut în 2016, fiind, asemenea romanului anterior, bestseller New York Times și USA Today. Romanul publicat în 2018, Femei de Oscar (The Girls in the Picture; Humanitas Fiction, 2020), aduce în prim-plan prietenia dintre două femei celebre, care au marcat istoria filmului hollywoodian. În anul 2019 lui Melanie Benjamin îi apare romanul bazat pe întâmplări adevărate Doamna de la Ritz (The Mistress of the Ritz; Humanitas Fiction, 2020), care dezvăluie o fascinantă poveste de dragoste și eroism din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tot de la evenimente istorice pornește și ideea romanulului din 2021 Viscolul copiilor (Children of the Blizzard; Humanitas Fiction, 2022), inclus de The Washington Post pe lista celor mai bune zece cărți ale lunii ianuarie 2021.

„Însă de cum simți boabele de gheață izbindu-l în față, Gavin își aduse aminte din nou de fată. În câte feluri ar putea descrie cum mor, înghețate în prerie, fete frumoase, pline de speranță, care tânjeau după ceva?

Ridică privirea spre cer, sperând - și nevenindu-i să creadă că speră - să zărească un petic de cer printre nori sau o rază de soare coborând spre apus.

Stratul de nori era însă de nepătruns.”

Melanie Benjamin, autoarea bestsellerurilor internaționale Lebedele de pe Fifth Avenue, Soția aviatorului, Femei de Oscar și Doamna de la Ritz, apărute la Humanitas Fiction, publică în 2021 un roman impresionant despre curaj în prerii, inspirat de un fapt real. Viscolul copiilor s-a aflat printre cele mai bune zece cărți ale lunii ianuarie 2021 în The Washington Post și a fost lăudat de Oprah Magazine. 12 ianuarie 1888. Vremea neobișnuit de caldă îi păcălește pe imigranții stabiliți în Marile Câmpii din centrul Statelor Unite, intrați astfel fără voie în istorie ca eroi ai unei tragedii americane. O zi ce părea să anunțe primăvara se transformă într-un coșmar. Două surori, învățătoare, niște copile ele însele, sunt nevoite să ia hotărâri de care depinde viața elevilor pe care îi au în grijă. Deciziile lor sunt opuse, schimbând dramatic soarta celor din jur. Pornind de la evenimente reale petrecute în Nebraska și Teritoriul Dakota, Melanie Benjamin creează un roman de neuitat, o galerie de figuri remarcabile pe care le plasează într-un context istoric surprinzător. Viscolul copiilor este o carte despre slăbiciunea și totodată despre forța omului în fața naturii, cu atât mai tulburătoare în această vreme a devastatoarelor schimbări climatice și a fenomenelor meteo extreme.

„Viscolul luase naștere când un șuvoi uriaș de aer rece venind cu viteză dinspre zona arctică întâlnise un curent la fel de mare de aer cald și umed venind dinspre golf și înghițise totul în calea lui. Coliziunea generase o energie cum nu-și mai amintea nimeni să fi văzut până atunci și despre care aveau să vorbească, minunându-se, până la sfârșitul zilelor. Având atâta energie, furtuna bântuia ținut după ținut, ajungând până în Texas, în drumul ei spre est.”

O altă carte care, sincer să fiu, mi-a reamintim de ce iubesc ficțiunea istorică și, în general, de ce iubesc să citesc: pentru că pur și simplu, uneori, există anumite cărți care te fac să te simți împăcat. Care îți arată cât de frumoasă este, de fapt, viața pe care o trăiești, și totuși cât de fragilă. Dar cât de multă putere se ascunde în sufletul unui om, cât de mult curaj au unii oameni. Împletind fapte inspirate din realitatea istorică, într-o formă estetică viabilă, cu ficțiunea, Melanie Benjamin a reușit să creeze un roman de anvergură impresionantă, care ne vorbește despre viață, despre viața de zi cu zi a coloniștilor imigranți ademeniți într-un ținut „care promite multe”, în căutarea unui nou început, Nebraska, „Grădina Edenului”. Hrăniți cu minciuni, dezinformați, cu speranțe deșarte, oamenii aceștia au venit și s-au stabilit, cu promisiunea de a primi o suprafață de pământ dacă se stabileau timp de cel puțin cinci ani. Între timp, au îmbogățit afacerile locuitorilor, au lucrat până la epuizare, s-au confruntat cu seceta, apariția lăcustelor care le mâncau recoltele, cu iernile reci, pustii și pline de zăpadă. Și cu viscolul din 1888, care a pornit cu o dimineață deosebit de caldă. Câteva ore mai târziu, tragedia avea să facă zeci de victime, coloniștii trimițându-și copiii la școală în haine mult mai subțiri și mergând în oraș pentru a-și face provizii, cât vremea încă „este bună”. 

„În timp ce înainta, locul îi era luat de un aer cu înaltă presiune atât de rece, că îngheța în câteva minute carnea neacoperită de haine.”

Fără ca vreunul dintre ei să știe ce urmează se întâmple, un viscol de o ferocitate colosală urmează să lovească ținuturile. Surorile Gerda, de optsprezece ani și Raina Olsen, de doar șaisprezece ani sunt, ambele, profesoare. Amândouă sunt nevoite să ia decizii de viață și de moarte pentru a-i salva pe elevii cărora le predau. Deciziile, bineînțeles, au să le însoțească pentru tot restul vieții - una dintre ele este declarată eroină, iar cealaltă este judecată pentru „alegerile greșite pe care le-a făcut”. Deși personajele sunt fictive, Melanie Benjamin se bazează pe un eveniment adevărat care a avut loc. Cu toate acestea, chiar sunt de părere că a făcut o treabă extraordinară în crearea unor personaje atât de reale, atât de palpabile, reușind, cu fidelitate, să le integreze în lumea romanului. Am simțit o adevărată tristețe citind Viscolul copiilor, am fost încercat de sentimente dintre cele mai intense și, deși la început mi s-a părut că povestea înaintează foarte greu, ajunsesem în punctul în care nu mai puteam lăsa cartea din mână. Splendidă, dureroasă, profundă și extrem de reală. O lectură esențială a acestui an, pe care cu siguranță am s-o așez în topul celor mai bune cărți ale anului 2022. Tristețea resimțită pentru mamele, tații, copiii care și-au pierdut viața în acea zi - atât de mulți copii - a fost nu doar palpabilă, dar a reușit să îmi smulgă lacrimi. Citeam și, la un moment dat, când am ajuns la un anumit paragraf, mi-am simțit ochii umezi și-atunci mi-am zis că, într-adevăr, citesc o carte extrem, extrem de bună. 

„Încă o pată nemișcată, încă una și încă una... șoimul pe văzu pe toate din văzduh. O căciulă galbenă pe un cap cărunt, cu pleoapele acoperite de gheață. O mână care abia se zărea din nămeți: o mănă de copil mică, albă, de albețea morții, mai palidă decât zăpada. O roată de căruță, o rochie albastră ca cerul fluturând printre spițe și, în rochie, un trup de femeie.”

Întrucât trăim în timpuri în care avem certitudinea condițiilor meteorologice la minut, este greu să-ți imaginezi cum decurgeau lucrurile în jurul anului în care s-au întâmplat aceste evenimente. Era treaba corpului de transmisiuni al armatei de a face măsurători meteo și de a telegrafia constatările pe care le-au concluzionat. Cu toate acestea, în acea zi n-a fost anunțat nimic de acest gen. Nu există un număr exact al celor care și-au pierdut viața în timpul viscolului, însă foarte, foarte multe victime au fost copiii care au mers în acea zi la școală. Prima jumătate a romanului este despre viscol, despre cum a decurs acesta, victimele făcute, cum s-a manifestat, iar a doua jumătate este, într-o mare parte, despre Gerda și Raina, și despre cum li se va schimba viața în urma acestui teribil și dureros eveniment. Un alt personaj cheie al romanului este Gavin Woodson, de profesie jurnalist, care a fost alungat din New York tocmai în Omaha. El este, de fapt, unul dintre cei care au scris anunțurile pentru a trage oamenii în zonă. Și lui, de altfel, acest viscol îi va schimba viața într-un mod dramatic - îi descoperă pe eroi, pe cei care, greu, au supraviețuit viscolului și pe o fetiță pe nume Anette - cea care ajunge să îi schimbe viziunea asupra eticii muncii sale (sau, de fapt, lipsei de etică) și a modului în care îi va ajuta pe cei afectați de această intemperie. 

„Mai erau unii care scăpaseră cu viață și ajunseseră înapoi acasă, unde își găsiseră nevestele și copiii înghețați lângă soba rece, goală; în unele case, vântul spărsese ferestrele, dar nu în toate; frigul era așa de năprasnic, încât pătrunsese prin ferestre și pereți. Alții își găsiseră soțiile la câțiva pași de casă, aproape îngropate în zăpadă. Se zăpăciseră, se rătăciseră între casă și grajd, dacă nu apucaseră să lege o sfoară de care să se țină, și multe nu mai reușiseră să se întoarcă, din pricină că furtuna se dezlănțuise prea repede (...). 

Dar toată lumea vorbea despre copii.”

Un roman captivant, profund, cu substrat care chiar sunt de părere că merită mult mai multă atenție din partea cititorilor. Bine scris, extrem de bine gândit și documentat, cu personaje reale, convingătoare, cu evoluție uimitoare de-a lungul paginilor. Personaje care întruchipează speranța, curajul, iubirea, dar și valori mai puțin de lăudat, cum ar fi egoismul și exploatarea forței de muncă. Bazându-se pe numeroase relatări orale, articole de ziar și publicații, Viscolul copiilor este o carte care reiterează condițiile acelei întâmplări, în care locuitorii din prerie sau din oraș au fost pierduți în zăpada învolburată, sub această nemiloasă „cortină de zăpadă”. Nu știu ce aș mai putea spune, decât că sunt profund impresionat de cât de bine scrie Melanie Benjamin, cum a reușit să dezvolte personajele (de care, efectiv, nu ai cum să nu te atașezi, nu ai cum să nu trăiești alături de ele), povestea magistrală, scriitura impecabilă, profundă, subtilă, modul în care a reușit să creeze această atmosferă a unui viscol sufocant, care îți taie și fură, de îndată, respirația. Chiar mi-a plăcut enorm - realitatea cărții m-a lovit din plin. Emoționant de bine scris, cu dimensiuni explorate în totalitate, personaje complexe și o poveste memorabilă, cu siguranță, după cum am zis, Viscolul copiilor rămâne un roman pe care îl voi recomanda oricărui cititor! 

Și dacă timpul n-ar exista?, de Carlo Rovelli - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2022

Traducere: Liviu Ornea

Carlo Rovelli este un fizician teoretician cu importante contribuţii în fizica spaţiului şi timpului. A lucrat în Italia şi Statele Unite, iar în prezent conduce grupul de cercetări privind gravitaţia cuantică de la Centrul de Fizică Teoretică din Marsilia. Cărţile sale Şapte scurte lecţii de fizică (2014; Humanitas, 2016), Realitatea nu e ceea ce pare. Structura fundamentală a lucrurilor (2014; Humanitas, 2019), Ordinea timpului (2014; Humanitas, 2019) și Helgoland. Cum să înțelegem teoria cuantică (2020; Humanitas, 2021) s-au bucurat de un mare succes internaţional, fiind traduse în peste patruzeci de limbi.

„Mi-a ieșit în cale cercetarea științifică - am descoperit acolo un spațiu nesfârșit de libertate, o aventură pe cât de extraordinară, pe atât de veche. Până atunci, studiam ca să trec examenele și, mai ales, ca să amân serviciul militar obligatoriu; curând însă, materiile studiate au început să mă intereseze, apoi să mă pasioneze.”

Marea dificultate cu care se confruntă azi fizica fundamentală ține de incompatibilitatea dintre cele două mari teorii din secolul XX: relativitatea generală (care descrie legătura dintre spațiu-timp și gravitație) și mecanica cuantică (născută din sondarea microcosmolui). În căutarea unei teorii cuantice a gravitației, au fost lansate câteva propuneri revoluționare, iar Carlo Rovelli este figura centrală a unui domeniu de cercetare promițător: gravitația cuantică cu bucle. Și dacă timpul n-ar exista? împletește prezentarea intuitivă a rezultatelor din acest domeniu cu episoade revelatoare din cariera de fizician a lui Rovelli, care l-a purtat din Europa în America și înapoi în Europa. Aflăm că spațiul și timpul nu apar în ecuațiile fundamentale ale teoriei, ci sunt doar manifestări macroscopice – idee bizară la prima vedere, dar susținută de o perspectivă logic coerentă. Aflăm, în fond, că lumea nu e așa cum ni se pare, există straturi mult mai adânci ale realității, iar pentru a le înțelege trebuie să ne abandonăm prejudecățile. Cartea lui Rovelli este o lecție despre știință, despre filozofia și etica științei, însă și pledoaria pasionată pentru rațiune a unui umanist.

„Or cred că forța gândirii științifice transpare tocmai în descoperirea limitelor reprezentărilor științifice ale lumii. Forța aceasta nu vine din «experiență», nici din «matematică», nici din vreo «metodă». Ea vine din capacitatea de a se autochestiona mereu, specifică gândirii științifice. De a se îndoi de propriile afirmații. De a-și pune la încercare fără teamă propriile convingeri, chiar și pe cele mai sigure. Inima științei e schimbarea.”

Probabil știți că în ultimii doi ani am început să citesc mai multă nonficțiune de cât oricând, axându-mă, în principal, pe cărți de știință. Așadar, n-aveam cum să mă lipsesc de această lectură îndrăzneață și, aș spune, inspirațională. Chiar dacă aș fi vrut, ca persoană care activează în domeniul științei, să aflu mai multe despre teoria lui Carlo Rovelli, gravitația cuantică cu bucle (în engleză, Quantum Loop Gravity), trebuie să recunosc că mi-a făcut o extraordinară plăcere să descopăr caracterul unui om dedicat științei, unei persoane îndrăznețe, inteligente, Și dacă timpul n-ar exista? fiind, în esență, un fel de jurnal al autorului, în care povestește cum a ajuns să iubească acest domeniu, cum a ajuns să studieze cu persoane de renume din domeniul său și, implicit, să dezvolte și să găsească premisele unei teorii care ar putea, într-o măsură, să explice dinamica lumii în care trăim. În același timp, am apreciat foarte mult gama variată de considerente pe care le ia în considerare atunci când vorbește despre „cum funcționează lucrurile” în această efervescentă lume a științei. Pot spune că mereu mi-am dorit să studiez mult mai profund domeniul fizicii, căpătând mult mai multe informații privitoare la cele două „mari teorii” care guvernează și descriu ceea ce știm despre lumea fizică, la scară fundamentală: relativitatea generală (la scară macroscopică) și mecanica cuantică, așa-numitul model al celor trei forțe pe care le cunoaștem (electromagnetică, nucleară tare și nucleară slabă), la scară microscopică.

„Baza însăși a științei e gândirea critică: suntem conștienți de faptul că viziunile noastre despre lume sunt întotdeauna parțiale, subiective, imprecise, provinciale și simpliste. Trebuie să încercăm întruna să înțelegem mai mult, mai bine. Să ne deschidem orizontul. Să găsim o perspectivă mai cuprinzătoare. Ceea ce nu e nici comod, nici natural pentru că, într-un anume fel, suntem prizonierii gândurilor noastre. Prin definiție, e imposibil să ieșim din cadrele gândirii noastre (...). Asta-i știința: un efort continuu de reconstrucție și restructurare a propriei gândiri chiar în timp ce gândim.”

Bineînțeles, ambele teorii funcționează în domeniul loc de aplicare - dar există „un loc” în care ambele teorii, în același timp, sunt viabile? Am putea spune că da, și-anume la nivelul găurilor negre, în care, simultan, există o „cantitate enormă de masă” care este comprimată până când ajunge să ocupe, teoretic, un volum zero (conform relativității generale). Evident, lucrurile nu pot în momentul de față cuantificate în mod specific, deoarece este în afara posibilităților noastre să ajungem la nivelul unei găuri negre. Nu? Totuși, pentru a unifica aceste două „direcții” majore ale fizicii, pentru a găsi o teorie care funcționeze atât pentru lumea macroscopică, cât și pentru cea microscopică, oamenii de știință au lansat două abordări principale: teoria supercorzilor (în engleză, Superstring Theory) și gravitația cuantică cu bucle (în engleză, Loop Quantum Gravity). Acesta din urmă, după cum vă puteți da seama, este domeniul autorului acestei cărți, Carlo Rovelli, care ne oferă detalii fascinante despre munca sa în domeniu și rezultatele pe care le are.

„Întreaga societate poate continua să învețe, numai să nu-i fie teamă să-și abandoneze nenumăratele prejudecăți. Căutarea aceasta e o aventură nesfârșită. Probabil cea mai mare aventură din istoria umanității.”

Ideea fundamentală a teoriei, din câte am putut-o înțelege, este că spațiul și timpul nu sunt, neapărat, entități absolute (să zic așa) în care se întâmplă lucruri, ci chiar sunt lucruri. Drept urmare, spațiul și timpul pot interacționa între ele, „granulele de spațiu și timp” interacționează, de fapt, între ele. În mod asemănător cu observarea unui atom, căruia este imposibil să-i definești, nu știu, conceptul de temperatură (care înseamnă viteza medie de mișcare a tuturor atomilor sau moleculelor, o anumită stare de agitație), ar trebui să vedem timpul drept ceva care apare atunci când punem împreună mai multe grăuncioare de nisip. Interacțiunea lor, „pelicula” formată ar fi, de fapt, timpul. Într-adevăr, chiar am fost fascinat de această ipoteză, și trebuie să recunosc că aș fi vrut să aflu mai multe „detalii de culise”, însă m-am bucurat, în primă instanță, de faptul că pentru mine a fost chiar o teorie inovatoare, de care nu mai auzisem până acum și de care chiar am început să mă interesez - din păcate, mă simt depășit de anumite idei, detalii, motiv pentru care nu ajung să înțeleg în totalitate articolele studiate. Cu toate acestea, mă încântă (și mă minunează) în continuare cât de efervescentă și magică este această lume în care trăim și cât de puține, de fapt, știm despre ea.

„Cred că e mai important să facem bine distincția între ce știm și ce conjecturăm. Ceea ce știm azi despre lumea fizică ține de câteva teorii fundamentale verificate și funcționând perfect în domeniul lor. Distincția, puțin vagă uneori, între teoriile verificate și cele speculative evoluează continuu, rămânând totuși esențială. O teorie nu e verificată decât după confirmarea experimentală repetată a predicțiilor ei specifice.”

În Și dacă timpul n-ar exista?, Carlo Rovelli integrează teoria sa în istoria carierei sale de cercetător, vorbindu-ne despre descoperirile care au fost făcute, în timp ce ne povestește dinamica evolutivă a carierei sale minunate. Curajul, devotamentul, studiul intens, totul este inspirațional și, sincer, mă face să mă gândesc că n-aș putea ajunge, vreodată, la acest nivel. Multe variabile sunt de luat în considerare atunci când afirmă acest lucru, însă nu am să vorbesc despre ele. În ultimele capitole ale cărții, Carlo Rovelli amestecă filozofia științei cu politica, ceea ce mi s-a părut a fi un fel de semnal de alarmă. Chiar mi-au plăcut foarte mult aceste capitole, deoarece au reușit să-mi transmită o idee cu care, de fapt, eram deja de acord. De asemenea, tratează și modul în care, deseori, funcționează comunitatea științifică, un fel de „cursă” - cine descoperă primul, cine ajunge primul, cine are să câștige premiul cel mai important și alte chestii de acest gen. Deși o carte scurtă, acest volum, în esență, mi s-a părut deosebit de bun și chiar l-am apreciat de la prima până la ultima pagină.

„Fiecare pas în înțelegerea științifică a lumii e și o transgresare a ceea ce credeam anterior. Gândirea științifică are deci întotdeauna ceva subversiv, revoluționar. De fiecare dată redesenăm lumea, schimbăm însăși gramatica gândurilor noastre, cadrele reprezentării pe care o avem despre realitate.”

Carlo Rovelli dezvăluie, într-o voce autobiografică, o sinteză conceptuală, speculativă, dar pentru a cărei studiu și-a dedicat întreaga carieră, despre gravitația cuantică cu bucle care este, după cum am spus și mai sus, un fel de „pod” între relativitatea generală și mecanica cuantică. Cea mai mică scară a Universului nostru este compusă din mici „grăunțe de spațiu” organizate în rețele de spin și (chiar nu știu cum să spun), „nori de probabilitate”. Astfel, un Univers fără spațiu și fără timp. Aceste proprietăți intrinseci ale Universului sunt percepute la o scară de interacțiune și percepție - pe scurt, teoria lui Rovelli este, de fapt, speculativă, fără a fi fost verificată experimental, aflându-se între două teorii consacrate, care au fost verificate empiric. De altfel, în carte putem aprecia o motivație tenace de a face descoperiri, de a căuta răspunsuri, în mijlocul intereselor, temerilor și relațiilor de putere care, evident, înconjoară o carieră științifică. În Și dacă timpul n-ar exista?, Carlo Rovelli concepe știința ca pe un fel de ideal democratic în care toți putem propune, argumenta și chiar pune la îndoială adevărurile aparent stabilite, chiar dacă practicile științifice pot fi impregnate de conflictele noastre morale. O carte pe care o recomand cu mare, mare încredere tuturor pasionaților de știință!

Instinct criminal, de Thomas Enger - Recenzie

Editura: Tritonic

Colecția: Thriller & Mistery

Rating: 4 din 5 steluțe 

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2021

Traducere: Edith Negulici 

Thomas Enger s-a născut în 1973 la Oslo, unde trăiește și acum cu toată familia. A fost profesor de sport pentru un an și, după studii în domeniu, a lucrat ca jurnalist la prima publicație online din Norvegia - Nettavisen. Este un pasionat compozitor. A debutat în 2010 cu primul roman din seria Henning Juul, romane care s-au tradus în 30 de limbi. Seria are cinci volume, primul dintre ele fiind tradus și în România. Acum scrie o nouă serie împreună cu un alt celebru autor norvegian, Jørn Lier Horst. A câștigat „uPrisen” de două ori - în 2014 și a doua oară în anul 2019, pentru romanul Instinct criminal, apărut în anul 2021 la Editura Tritonic, în traducerea lui Edith Negulici. „Pentru cititorii cărora le plac aceste traduceri scandinave, Instinct criminal reprezintă un deliciu... dialogul este inteligent și captivant, iar personajele par să prindă viață în această poveste complexă și plină de suspans”, afirmă Jessica Mann, Literay Review.

„(...) O lacrimă își găsi drumul pe obraz. Yngve își ridică privirea spre tavan și-i trimise lui Dumnezeu un alt gând. Unul furios.”

Ce poate transforma un băiat într-un criminal? „Thomas Enger este unul dintre cei mai buni scriitori ai genului Nordic Noir, iar Instinct criminal, cea mai bună carte a sa de până acum. Excepțională!” (Ragnar Jónasson). „Instinct criminal îți dă fiori pe șira spinării și ți-este imposibil să-l mai lași din mână. Thomas Enger a creat o capodoperă de intrigă, acțiune trepidantă și suspans, predestinată să devină un roman polițist reprezentativ al genului Nordic Noir.”  (Yrsa Sigurðardóttir)

„Observă cât de mult încerca să se stăpânească, să gândească limpede ca un profesionist, un stil în care, într-o situație normală, se descurca ușor. Totuși, era imposibil să te pregătești pentru o scenă a crimei atât de brutală, mai ales când victimele erau copii. Fotografiile din cărți, oricât ar fi fost de realiste, nu se apropiaseră niciodată de realitate. Unele situații te puneau să experimentezi drumul cel mai greu.”

Este prima carte de autorul norvegian Thomas Enger pe care o citesc - dacă se vor mai traduce și altele la noi, și chiar sper acest lucru, cu siguranță nu va fi și ultima. Instinct criminal, după părerea mea, are tot ce îi trebuie pentru a fi un thriller judiciar de primă clasă, fascinant, plin de forță și curajos, extrem de bine scris și documentat, cu o fidelitate extraordinară în ceea ce privește modul în care funcționează, de fapt, o anchetă și toată treaba cu probele, martorii. Mi-a captat atenția chiar de la prima pagină, și de-atunci n-am mai putut să-l las din mână. De fapt, cu toate cărțile de la Editura Tritonic pe care le-am citit până acum am făcut același lucru: efectiv, nu am putut să le las din mână. Iar premisele acestui roman, modul în care s-a desfășurat totul, dinamica absolut genială, misterul, secretele, personajele, acțiunea, efectiv totul mi-a plăcut și m-a convins. Nu știu de ce aveam impresia de la bun început că o să-mi placă, asta chiar înainte de a mă apuca de ea, dar mă bucur enorm că așteptările mele nu doar că au fost îndeplinite, dar au fost cu mult, pot spune, întrecute. Chiar mi-a plăcut mult de tot romanul lui Enger și abia aștept să citesc și altele scrise de către el.

„(...) M-am gândit o clipă la toate lucrurile pe care le spusesem prietenilor mei mai devreme în cursul zilei - oricine este capabil să fie criminal. Oare chiar era adevărat? Oare mama mea, de exemplu, ar putea ucide? Oskar ar putea? Eu aș putea?

Chiar nu știam. Și, probabil, asta mă speria cel mai mult.”

Even, un tânăr de doar 17 ani, suspect principal într-o crimă brutală care s-a petrecut la liceul său, este cel din perspectiva căruia este narată cartea. Atunci când fosta sa prietenă și un alt elev sunt uciși după un concert, viața sa ia o întorsătură neașteptată. După cum chiar mă așteptam, avem la dispoziție cele două planuri temporale - prezentul (înfățișarea lui Even la tribunal pentru a fi judecat) și trecutul, când Even încearcă să se apere și să afle cine i-a ucis prietenii. Partea care mi-a plăcut foarte mult a fost că, deși am renunțat să fac acest lucru, am tot încercat să speculez de ce, de unde, când, și uneori chiar am avut impresia că mă aflu pe o pistă viabilă, doar ca maestrul Enger să-mi dea detalii ulterioare care, bineînțeles, întorceau totul cu susul în jos. Mda. Mulțumesc, Enger, pentru toate frustrările (la modul bun spus, dacă există așa ceva) create. Inspectorul Yngve Mork, devenit recent văduv, aflat aproape de pragul pensionării, este cel care își ia misiunea de a-l descoperi pe vinovat (sau pe vinovați). Deși are de înfruntat propria-i suferință, pe parcursul anchetei Yngve se dovedește a fi nu doar un bărbat inteligent, ci și un om dedicat trup și suflet carierei. Când un astfel de maestru intră în scenă, ne așteptăm ca fiecare mic detaliu să aibă, de fapt, o semnificație uluitoare în decursul anchetei.

„Există lucruri în viață care răstoarnă totul brusc. O virgulă așezată greșit, un plus sau un minus care schimbă întreaga ecuație.”

Un roman noir spectaculos, eu cel puțin așa l-am perceput, în special dacă îți plac thrillerele juridice, cele cu anchetă criminalistică și alte chestii de acest gen. Tensiunea foarte bine dozată, scriitura, să zic așa, „rațională”, toate detaliile, indiciile, nu știu, mi-au plăcut la nebunie. Tensiunea din micul și liniștitul sat norvegian Fredheim, șocat până în măduva oaselor când cei doi adolescenți sunt morți, dezechilibrul creat, angoasa, misterul din jurul școlii, faptul că nimeni nu mai poate avea încredere în nimeni. Mie, unul, îmi place când acțiunea se desfășoară într-un cadru restrâns, iar când vorbim și despre drama din sala de judecată, ancheta inteligentă, personaje convingătoare, dialogul delicios, replici serioase care alternează cu glumele și verosimilitatea situațiilor și a caracterelor - atunci, pe bune, chiar avem rețeta unui thriller de succes. Iar Instinct criminal a fost un thriller deosebit de bun, chiar dacă alții nu-mi împărtășesc aceeași părere - ăsta-i unul dintre lucrurile care-mi plac, anume faptul că suntem cititori diferiți, efervescenți, și fiecare percepem lecturile într-un mod propriu, nu?

„Probabil oamenii cumsecade ai Norvegiei vor crede că și eu am în mine, înnăscute, abilitatea și instinctul criminal, dacă sunt destul de călcat pe bătături. Vor crede că instinctul criminal e cumva o trăsătură de familie, de care nu poți scăpa, oricât ai încerca. Nu știu ce să zic. Acum, nici măcar nu-mi pasă.”

Mi-a fost greu să las această carte din mână (motiv pentru care, de altfel, nici n-am lăsat-o până când aproape nu am terminat-o): m-a purtat printr-o serie de stări, m-a ținut captiv, am vrut să descopăr cât mai rapid ce și cum, în ce direcție o vor lua lucrurile. Citind romanul, simțeam că aș decoji o ceapă: mai dau un strat, încă un strat, încă un strat, încă un strat, până ajung la miezul acela. Și așa a fost: bucățică cu bucățică, am reușit să aflu, de fapt, care-i toată treaba. Și, of, bineînțeles că iar am gafat-o și nu m-aș fi putut gândi nici măcar o secundă la toate chestiile și „toate motivele”. Dincolo de distribuția de personaje fascinante, complexe și efervescente (mama luptătoare, detectivul, unchiul Imo, Even), avem parte și de acțiune complexă, de dinamică, de o analiză foarte atentă a psihologiei umane și a motivelor care se pot afla, uneori, în spatele unor crime abominabile. Cap-coadă, această carte mi-a oferit tot ce-mi trebuie pentru ca la sfârșit să pot trage linie, în urma unei analize, și să-mi spun că, într-adevăr, chiar e un thriller nu bun, ci foarte bun, pe care cu încredere l-aș recomanda oricui. 

Mör (Emily Roy și Alexis Castells, #2), de Johana Gustawsson - Recenzie

Editura: Tritonic

Colecția: Thriller & Mistery

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 356

Anul apariției: 2021

Traducere: Edith Negulici

Johana Gustawsson locuiește la Londra împreună cu familia sa. Bunicul ei, Simon Lagunas, deportat de naziști la Buchenwald, a contribuit la eliberarea acestui lagăr de concentrare. Lăudat de cititori și apreciat de către critici, Block 46 (apărut la Editura Tritonic în traducerea Claudiei Dionise, 2019), reprezintă o incursiune în inima măcelului nebunesc și reînvie trista amintire a Holocaustului. Block 46 a fost distins cu Premiul Nouvelle Plume d'Argent 2016. Block 46 a apărut la Editura Tritonic în 2019 și a fost lansat în prezența autoarei. Mör, apărut la Editura Tritonic, 2021, în traducerea lui Edith Negulici, cea de-a doua anchetă întreprinsă (și cel de-al doilea roman din serie) de Emily Rox și Alexis Castells, se inspiră din tenebrele altui flagel petrecut în secolul al XIX-lea, la Londra, pe străduțele bântuite de către criminalul în serie cunoscut sub numele de „Jack Spintecătorul”. 

„Un singur lucru rămânea fără discuție: femeile din Whitechapel trăiau cu Moartea pe alei.”

După cum am spus și în recenzia cărții Block 46 (primul volum din serie, a cărui recenzie, dacă o puteți găsi AICI, dacă vă interesează), m-am apucat de această carte imediat ce am terminat-o pe cea despre care am vorbit. Și, bineînțeles, nu doar că l-am citit la fel de repede, dar, neașteptat, mi-a plăcut și mai mult (ceea ce chiar e ceva, dat fiind faptul că primul volum din serie mi-a plăcut extraordinar de mult). Sincer, eu cred că un punct forte al autoarei este faptul că reușește să exploreze niște subiecte destul de sensibile, ajungând, în cele din urmă, să înfricoșeze și chiar să-i provoace cititorului niște sentimente de angoasă. Mör chiar nu are rețineri din acest punct de vedere - oscilând între planul trecutului, care urmărește Whitechape-ul londonez al anilor 1888, unde Jack Spintecătorul terorizează comunitatea, și Londra și Suedia anului 2015, unde un criminal în serie, un fel de copycat, lasă în urmă aceleași semnături ca ale lui Jack Spintecătorul. În Suedia, o tânără este găsită moartă pe malul unui lac, iar corpul ei este violent mutilat (n-am să dau detalii), iar crimele par să aibă aceleași caracteristici cu cele comise în urmă cu 10 ani, pentru care Richard Hemfield a fost găsit vinovat. Însă acum, închis, se dovedește că ori este nevinovat, ori cineva folosește aceleași metode precum Richard.

„- A, dacă ar fi fost doamne măcelărite în mijloc de Kensington, crede-mă, vinovatul ar fi deja după gratii, spuse ea, ridicându-se cu greu în picioare. Dar acum, femeile din popor sunt persecutate. Deci, dacă tu crezi că poliția se ocupă de cazurile curvelor ucise într-un cartier care o face de rușine pe regină, te înșeli.”

Bineînțeles, în scenă apar dragii noștri Emily Roy și Alexis Castells, însă ancheta se va dovedi extrem de dificilă, anevoioasă și mult mai complexă decât celelalte cu care s-au mai confruntat. Atât în ceea ce privește violența crimelor, descrierile explicite, această lectură este de-a dreptul șocantă. Bineînțeles, am găsit ideea de a folosi descrierile explicite doar pentru a demonstra ura criminalului față de femei, considerate ca fiind ușoare, cu moravuri patologice - de fapt, criminalul nici nu simte să aibă nevoie de vreo justificare a acțiunilor sale. Intriga este construită extrem de inteligent, așa cum am regăsit-o și în celălalt roman al autoarei, iar personajele, bineînțeles, sunt bine conturate, complexe, rotunde, alcătuite din lumini și umbre. Spre deosebire de Block 46, aici mi s-a părut că îi cunosc mult mai bine pe Emily și Alexis, deoarece narațiunea a avut și rostul de a ne releva fricile, slăbiciunile, punctele forte și dramele acestora. Chiar mi-a plăcut faptul că, într-un fel, am reușit să mă apropii mult mai bine de cei doi, deoarece chiar văd ca această serie să fie una de maxim succes. 

„- Mama, mama, mama...

- Da, iubitele mele...

 Mama, mama, ma-ma!

- Ssssttt... Mama este ocupată, dragele mele. Mama e la măcelar.”

Evident, am rămas tot pe ideea de roman întunecat, tulburător, controversat și bizar, care, într-o măsură reușește și să livreze cititorului niște detalii profunde, emoționante. Da, știu, poate sună bizar să spun asta, însă, prin personajele sale Johana Gustawsson reușește să transforme totul în ceva „mult mai mult”, nicidecum doar un thriller bun, grozav. Ca întotdeauna, m-am obișnuit oarecum să am parte de o groază de întorsături de situație (iubesc asta), iar sfârșitul, mna, să dea peste cap tot ce bănuiam (chiar este memorabil sfârșitul acestei cărți). Gustawsson chiar este o autoare incredibil de talentată, ducând ficțiunea polițistă la un cu totul alt nivel. Are acel ceva care place cititorului, care te mișcă, te ține captiv, te antrenează. Ceva care te face să vrei să citești și să citești și să citești, și care parcă n-ai vrea să se mai termine. Ador, pur și simplu, modul în care scrie Gustawsson, și chiar aș vrea să fie traduse și să apară și celelalte volume din serie (dacă nu mă îndoiesc, mai este unul). 

„Julianne e însetată. Plămânii, gâtul, urechile îi ard. De fiecare dată când un junghi dureros îi deformează chipul, buzele i se crapă; își trece limba peste ele; limba e acoperită de sânge. E atât de însetată, încât a băut apă albastră din vasul de toaletă, a vărsat-o aproape imediat, apoi a băut-o iar. Doar pentru a-și calma arsurile îngrozitoare care îi coboară până în stomac și îi provoacă reflex biliar.”

Premisa aceasta cu două planuri temporale o văd foarte des la autorii de cărți thriller. În schimb, sunt puțini cei care reușesc „să justifice” ideea îndeajuns de bine pentru a mă convinge. Pe lângă faptul că fiecare plan temporal are „punctul său de plecare”, intriga sa, amândouă sunt la fel de intense, la fel de pline de acțiune, dinamice, și nici nu m-am străduit, sincer, să-mi dau seama cum s-ar îmbina de fapt între ele. De ce? Pentru că n-ar fi avut niciun sens, Gustawsson este o autoare mult prea deșteaptă pentru a-mi oferi mie posibilitatea de a bănui, vezi domle, care-i faza. Doar m-am bucurat de lectură, de cât de bine este scrisă, de cât de bine a dozat autoarea aspectele unui thriller impecabil. Detaliile minuțioase, acelea care fac diferența, cred că mi-au scăpat pe parcurs, fiindcă n-aș fi bănuit vreodată care-i, de fapt, toată faza. Întotdeauna voi admira autorii care reușesc să ducă justificarea la un nivel de geniu, la un nivel care, nici măcar o secundă, nu-mi ridică dubii de credibilitate. 

„(...) Cu câteva săptămâni în urmă, îngenunchea lângă micul petec de pământ aflat lângă zidul de cărămidă din fundul grădinii sale. Acel cimitir unde-și îngropa cazurile rezolvate, victimele care își găsiseră pacea. Cincizeci și două de cutiuțe negre care o așteptau pe următoarea.

Acușica.”

Aș putea spune foarte multe despre cât de bună este această carte, cât de mult te antrenează lecturarea ei, însă cred că mă voi opri aici. E o lectură îndrăzneață, curajoasă, plină de forță, și nu cred că este necesar să citești întâi primul volum pentru a înțelege cum decurg lucrurile. Dacă este să ne referim strict la acțiune, Mör poate fi citită drept carte de sine stătătoare. Dacă vreți să-i înțelegeți mai bine pe cei doi, Emily Roy și Alexis Castells, atunci, da, vă recomand să citiți și Block 46. În cele din urmă, vă recomand să citiți oricare dintre cele două titluri, în special dacă sunteți în căutarea unor lecturi ingenioase, autentice, nebunești și pline de întorsături de situație, în care elementele de acțiune, dramă, thriller, mistery și chiar ficțiune istorică se-mbină într-un echilibru desăvârșit. Abia aștept să văd ce va mai publica această autoare și chiar sper că vor fi traduse și la noi titlurile. Mă declar fan convins al Johanei Gustawsson și al cărților ei. Chiar merită mai multă atenție din partea cititorilor! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!