Mici favoruri, de Erin A. Craig - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2022

Traducere: Loredana Voicilă

Lui Erin A. Craig i-a plăcut dintotdeauna să spună povești. După ce a absolvit Facultatea de Teatru a Universității din Michigan, a reușit să pună în scenă opere tragice cu cocoșați, fantome și clovni ucigași, iar apoi a hotărât că vrea să scrie romane la fel de înspăimântătoare. Este cititoare împătimită, fană înrăită a baschetului, colecționară de mașini de scris și, totodată, îi place să tricoteze. Erin locuiește în Memphis, alături de soțul și de fiica ei. La Editura Corint, tot în colecția CorinTeens, a mai apărut și romanul Casa de sare și amărăciuni (2020, traducere de către Maria Adam).

„În Amity Falls toate numele păreau să servească unui scop pragmatic. Numele aveau o greutate, erau legate de identitatea persoanei sau a locului care le purta, fiind întrețesute cu aceasta. Munții înalți și întunecați? Turla neagră. Locul plin de alge? Lacul verde. Numele era însăși esența locului. Oricine va fi fost acea persoană, nu era Price. Numele «Price» i se așeza pe trupul înalt și zvelt ca o haină prost croită, mototolită și lălâie.”

Nimic nu este mai periculos decât o dorință care se împlinește! Viața în izolatul orășel Amity Falls, înconjurat de o pădure de nepătruns, are o monotonie previzibilă. Curând, evenimente ciudate încep să tulbure așezarea și, pe măsură ce anotimpurile trec, devine limpede ca ceva îngrozitor se întâmplă acolo. Creaturi misterioase se oferă să îndeplinească cele mai tainice dorințe ale locuitorilor, în schimbul unor mici favoruri. Aparent banale, aceste solicitări ascund însă intenții sinistre.

„- Moartea tatălui meu nu a făcut decât să scoată la iveală întunericul și urâciunea din acest oraș. Toți cei de față au mâinile pătate de sângele lui, însă vina e cu mult mai veche decât întâmplarea cu tata și acel foc nenorocit. Vecini care se ceartă cu vecinii lor. Lupte, dispreț și atâtea meschinării! Zâmbim cu toții și ne urăm zile binecuvântate, dar sunt convinsă că nu există nicio familie din Mâna Domnului care să nu îi vrea răul alteia. Și știți cu toții că am dreptate.”

Nu eu trezindu-mă azi dimineață, la ora cinci, pentru a termina această carte înainte de a-mi începe orele la facultate. Nu eu începând această carte acum câteva zile și neputându-mă dezlipi de ea. Nu eu iubind, efectiv, orice cuvințel din ea, orice situație, orice personaj. Nu eu adorând excelenta traducere a Loredanei Voicilă (felicitări, Loredana, you rock!!!). Nu eu având una dintre cele mai mari surprize literare ale acestui an. Nup, nu eu! De fapt, ce tot zic - definitely me! Doamne, pur și simplu nu că nu m-am așteptat ca această carte să-mi placă atât de mult, dar chiar nu m-am așteptat să-mi întreacă așteptările ATÂT de tare. De ce? Pentru că, efectiv, Mici favoruri este un roman splendid, și chiar dacă am citit de la Erin A. Craig și Casa de sare și amărăciuni (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut la nebunie și căreia tot cinci steluțe i-am dat, pot spune că romanul de față, cel puțin după părerea mea, este mult, mult, mult mai bun. E mult mai bun decât o mulțime de alte cărți pe care le-am citit până acum. Am savurat fiecare scenă, fiecare situație, dar cred că cel mai mult mi-a plăcut, de fapt, dinamica vieții în Amity Falls - un sat izolat în care comunitatea joacă un rol esențial în însăși dinamica firească a lumii în care cu toții trăiesc. O carte despre cum, atunci când răul își face locaș într-un suflet bun, niciodată n-are să triumfe.

„(...) Când mi-am întredeschis buzele, îndrăznind să-mi trec limba peste buza lui de jos, a dat drumul unui suspin surprins. Brațele i s-au strâns în jurul taliei mele și m-a lipit de trupul lui. Era atât de cald și de nefamiliar, cu totul diferit de al meu! Eu eram delicată, el era puternic. Când mă aplecam, el se încorda. Eram ca două bucățele de lemn dintr-un puzzle de la magazinul McCleary. De unele singure, doar frânturi de haos colorat, dar odată ce erau prinse una de cealaltă, observai că fuseseră menite să fie împreună.”

Nu pot să vă spun cât de frumos scrie Erin A. Craig, cât de suav, ca o pânză de mătase peste care te întinzi pentru a-i simți mângâierea pe piele. Totul a fost atât de bine dozat, de la mister până la descrieri, și, Doamne, cred că a fost pentru prima dată când mi-am dorit și mai multe descrieri, fiindcă reușeau să creeze un cadru mirific, o lume atât de simplă, în esență, dar atât de frumoasă și atât de liniștitoare. Nu știu din ce s-a inspirat autoarea pentru a scrie această carte, dar am simțit totul, efectiv, ca un basm, ca un frumos basm despre oameni, despre viața la țară, despre albine și stupi și frați și surori și o pădure în care se întâmplă lucruri, despre dispariții și oameni care o iau razna, despre... Of, simt că spun numai prostii, însă chiar nu mă pot exprima rațional. Chiar este o carte superbă, care m-a prins de la prima pagină și pe care am citit-o cu nesaț, fără să mă pot opri. Habar n-aveam cum treceau paginile, mă puneam pe citit și, deodată, vedeam că deja au trecut 100 de pagini, și mă-ntrebam cum?! Am fost vrăjit de stilul de scriere al autoarei, însă și povestea m-a fascinat. OK, poate misterul nu e chiar cel mai puternic, atmosfera nu e chiar cea mai tensionată (după cum, tind să bănuiesc, se așteptau mulți), dar modul în care a creat acest univers al orășelului a fost, efectiv, fără cusur. 

„- Ba da. Blestem ziua în care m-am împrietenit cu tine. Familia Downing nu i-a adus decât necazuri și suferință familiei mele. Singurul meu regret este că focul tatei nu v-a stârpit pe toți.

Cuvintele ei m-au izbit din plin, ca un topor. Aș fi vrut să cred că nu vorbea serios, să pun totul pe seama durerii ei profunde, dar nu puteam. Unele lucruri nu ar fi trebuit spuse niciodată. Unele cuvinte erau prea crude pentru a fi iertate.”

Am adorat personajele, modul în care Erin A. Craig le-a oferit trăiri și sentimente, modul în care le-a dat viață și, efectiv, le-a făcut să pară atât de reale. Conversațiile dintre ele, dialogul (atât de natural, atât de frumos și delicat), dar și micile scăpări, micile întrebări și toate acele lucruri care aduceau un strop de tensiune în tot ce se întâmpla. În cele din urmă, vreau să vă spun că am dat acestei cărți cinci steluțe nu pentru copertă (chiar m-am gândit că, dacă nu mi-ar fi plăcut, tot aș fi plusat la rating doar pentru această copertă absolut superbă) - nu, pur și simplu i-am dat doar pentru poveste, pentru stilul în care Craig a livrat-o cititorului, și i-aș fi dat și mai multe, i-aș fi dat toate steluțele din lume, fiindcă le merită pe toate. Aș fi vrut, sincer, să nu se mai termine, deoarece îmi dădea o stare atât de bună, o stare de relaxare și căldură, o stare de bucurie și emoție. Ajunsesem în punctul în care chiar nu mă mai interesa în ce direcție o vor lua toate, fiindcă pentru mine conta doar să știu că personajele pe care le iubesc sunt bine, sunt în siguranță, și că totul are să se termine așa cum ar trebui - într-adevăr, s-a terminat exact așa cum a trebuit, dar simt nevoia de mai mult. Chiar simt nevoia de mai mult. Vreau să descopăr mai multe din povestea orășelului Amity Falls, vreau să descopăr încotro s-au îndreptat personajele mele dragi, alături de care am trăit această poveste minunată. 

„- Sunt lucruri pe care acest om le știe și pe care nu vi le-a spus. În Amity Falls lucrează forțe întunecate. Seceta, mana și mutațiile bizare. Toate... acestea! am spus, arătând cortul distrus. Suspiciunile și violențele. Totul a fost creat de creaturile din păduri (...).”

Chiar nu știu ce să mai zic, și probabil am să mă opresc aici. De altfel, știu că n-am spus multe, dar chiar nu am de gând să vorbesc despre acțiune sau altele de acest gen. Pot doar să vă spun că Mici favoruri este un roman absolut superb, un roman pe care l-aș recomanda oricui, fără să mă gândesc o clipă la faptul că nu i-ar plăcea. Da, am auzit păreri împărțite, însă îmi vine greu să cred că o carte scrisă, cel puțin din punct de vedere literar, estetic, atât de bine, n-are să-ți placă măcar puțin. Erin A. Craig chiar are un talent, și dacă m-a făcut să cred asta încă de la prima carte scrisă de ea pe care am citit-o, acum știu, da, și am certitudinea că chiar are un talent anume. Romanul de față stă drept dovadă a acestui lucru, pentru că nu doar că este complex, dar reușește să atingă sufletul cititorului într-o manieră foarte, foarte delicată. Și când un autor reușește să facă asta, fără a face excese de metafore, de registre stilistice, prin crearea unei povești atât de frumoase, atât de emoționante, atunci cu siguranță are un anumit dar. Și Erin A. Craig chiar are acest dar. Un roman superb pe care cu siguranță îl voi încadra în topul, de la sfârșit de an, al celor mai bune cărți citite în 2022. Sunt absolut sigur că puține alte cărți se vor ridica la nivelul acesteia - cel puțin din acest gen. În concluzie, vi-l recomand cu cea mai mare încredere și, dacă aveți oportunitatea, atunci dați-i o șansă; sunt sigur că nu veți regreta.

Sentința de la miezul nopții, de Harriet Tyce - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2022

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Harriet Tyce s-a născut și a crescut în Edinburgh. A studiat literatura engleză la Oxford University, apoi dreptul la City University, după care a fost avocat de drept penal timp de aproape zece ani. Mai târziu, a început să scrie și a absolvit un masterat de scriere creativă (ficțiune polițistă) la University of East Anglia. A debutat în 2019 cu romanul Portocala sângerie (Blood Orange), Minciuni mortale (The Lies You Told, 2020) și Sentința de la miezul nopții (It Ends At Midnight, 2022). Locuiește în nordul Londrei, împreună cu soțul și copiii.

„Totuși, nu sunt păpuși de cârpă. E un cadavru. Două cadavre. Amândouă străpunse de un gard - unul îndoit în față, cu țepușe înfipte în măruntaie, celălalt prins pe spate, cu brațele desfăcute în lături, cu o țepușă ieșindu-i din gât. 

Un șuvoi de sânge.”

E ajunul Anului Nou și scena e pregătită pentru o petrecere de mare ținută într-o vilă din cea mai elegantă zonă a orașului Edinburgh. Tess, diagnosticată cu cancer cerebral, are două obiective majore de îndeplinit. Primul dintre acestea este refacerea relației cu Marcus, prin reînnoirea jurămintelor de la căsătorie. Cel de-al doilea este ca, împreună cu Sylvie, prietena ei din adolescență, să clarifice un episod dramatic petrecut cu ani în urmă și astfel să se elibereze de sentimentul de vinovăție. După o cursă epuizantă presărată la fiecare pas cu crize și îndoieli, cu situații imposibile și coșmaruri, momentul de maximă tensiune se desfășoară sub focurile de artificii care marchează trecerea în noul an. Și cu cât se apropie miezul nopții, cu atât este mai clar că unul dintre cei prezenți nu își dorește doar clarificarea, ci mai mult – să se răzbune.

„Atunci mă izbesc înălțimea, instabilitatea mea cu o singură mână liberă, drumul lung până jos. Cadavrele, cu sângele scurs în pământ, cu țepușe ieșind din ele.

Mâna îmi tremură, tremură și aparatul de filmat. Mă așez repede.

E prea departe ca să cazi.”

Oh, da, în sfârșit un thriller care m-a ținut captiv cap-coadă - și nu pot spune neapărat că acest lucru se datorează întorsăturilor de situație (care, de altfel, nu neapărat că-s multe, dar reușesc să aibă loc parcă exact atunci când trebuie), ci în special faptului că, sincer, mi s-a părut a fi o carte foarte convingătoare, cu un substrat real, poate perceput de mine ca fiind mult mai personal datorită unor experiențe: prietenia toxică. Pentru că, în cele din urmă, despre asta e vorba - prietenia toxică dintre Sylvie, cea din perspectiva căreia este narată acțiunea, și Tess, diagnosticată cu cancer cerebral. Cu toate acestea, între ele două deși există o aparentă prietenie foarte profundă, se-ntâmplă lucruri destul de bizare, este o tensiune care nu iese la iveală decât în anumite condiții. Totuși, sfârșitul cărții este cel care te dă peste cap și care, de altfel, a făcut ca această carte să-mi placă atât de mult. Uneori, mi s-au părut plictisitoare anumite lucruri, dar Harriet Tyce a făcut artificiul de a introduce și o fel de intrigă secundară: cea în care Sylvie se angajează drept avocat într-un proces care implică niște adolescenți. Iar în scurt timp își dă seama că, de fapt, cazul respectiv este un fel de factor declanșator al unor amintiri pe care, ani întregi, s-a chinuit să le ascundă în întunericul minții sale.

„- Linda, zice, ca și cum ar azvârli o piatră în apa neclintită a unui heleșteu: undele ajung până departe înainte să se oprească. E vremea să fie reparată greșeala.

- Nu cred că e o idee bună (...).

- A trecut atât timp. Nouă n-o să ne facă nici un rău. Ar putea să schimbe totul pentru ea.”

Am citit cartea aceasta foarte, foarte rapid, iar acest lucru se datorează în principal faptului că m-a prins, chiar m-a prins încă de la prima pagină. Totul începe cu două victime ale unei petreceri - rapid, ne dăm seama circumstanțele petrecerii, dar nu ne dăm seama cine sunt, de fapt, aceste victime. Iar Harriet Tyce nici nu ne spune, până aproape de final, care-i faza. Recunosc, am încercat să-mi fac scenarii, să-ncerc să bănuiesc, și într-o oarecare măsură m-am prins la un moment dat nu neapărat de identitatea victimelor, pe cât de cum s-au întâmplat lucrurile. Era departe de a fi o sinucidere totul, asta-i clar, dar intervin și niște bănuieli (bizare) din partea cititorului. Niște lucruri care parcă nu-s la locul lor, acțiuni pe care le-au înfăptuit anumite personaje, mânate îndeajuns de anumite trăiri, dar care parcă nu se potrivesc, să spun așa. Sentința de la miezul nopții este o carte care te poartă în sufletul unor personaje care nu reușesc să se împace cu trecutul - iar când Tess este diagnosticată cu cancer cerebral, acest lucru este „motorul” care are s-o facă să vrea ca, în sfârșit, să dea piept cu anumite alegeri din trecut care au adus prejudicii unei anumite persoane.

„Această spaimă mă încremenește timp de câteva minute, dar probabil nu sunt decât secunde, iar când trece, mă fleșcăiesc, cu capul în mâini pe masă, sleită de puteri și goală. Îmi apăs fruntea de blatul laminat al mesei, rece, dur, și plâng.”

Dincolo de acțiunea interesantă, chiar complexă, și de dinamica slow burning a cărții, mi-au plăcut foarte mult personajele create de Harriet Tyce - Tess și Sylvie. Recunosc, relația toxică dintre ele pur și simplu m-a scos din sărite, în special pentru că Tess se victimiza extraordinar de mult și avea impresia că, date fiind circumstanțele bolii, i se cuvin anumite lucruri. Însă pe măsură ce înaintăm în acțiune și descoperim anumite lucruri, ne dăm seama că lucrurile nu stau chiar așa. Tess poate chiar are motive să fie așa cum este, iar Sylvie poate nu este ceea ce pare (o persoană care pledează pentru valori morale, în timp ce încearcă să facă pace cu un trecut care, bineînțeles, n-are cum să fie vreodată acceptat). Într-o permanentă fază de negare, Sylvie devine victima propriilor alegeri, și Tess la fel. Dintr-un astfel de scenariu, ne dăm seama că lucrurile n-au cum să iasă bine. Cineva trebuie să plătească, și cineva chiar caută răzbunare - o petrecere pentru reînnoirea jurămintelor de nuntă se transformă, în scurt timp, într-un adevărat masacru. Iar vinovații se-ascund în persoane care, în aparență, n-ar fi putut vreodată face așa ceva. Și Sylvie știe că dacă se va aventura în propriu-i trecut, cariera de avocat îi va fi compromisă și tot ce a încercat să clădească până acum va fi ruinat.

„Tess are dreptate. Am știut dintotdeauna adevărul. Numai că nu i-am putut face față.”

Sentința de la miezul nopții chiar e un thriller bun, aș spune că ușor diferit de majoritatea thrillerelor pe care le-am citit până acum. În cele din urmă, dacă sunteți fani ai acestui gen, poate ar trebui să-i dați o șansă. După cum bine știți, eu mă dau în vânt după cărțile thriller, și în ultima vreme rareori am reușit să mai fiu surprins (plăcut!) de cărțile citite. Însă romanul lui Harriet Tyce chiar a avut ceva special, nu știu, mi s-a părut convingător și mi-a plăcut că, în special, a pus accentul pe personaje și pe relația dintre ele - prietenia toxică, o realitate frecvent întâlnită în ziua de astăzi. Dincolo de toate acestea, stilul de scriere al autoarei este plăcut, deloc obositor sau solicitant - un alt aspect care a făcut ca lecturarea acestei cărți să fie foarte rapidă și, în esență, relaxantă. Într-adevăr, poate mi-ar fi plăcut ca totul să fie mult mai dinamic, mult mai tensionat, să aibă o atmosferă ceva mai tensionată (da, din acest punct de vedere, totul mi s-a părut cam plat, șters, fad), însă a stat bine la partea de personaje și intrigă, modul în care totul a fost construit pe baza acestor premise. Iar sfârșitul, în fine, nu mai am nimic de spus decât că ador, efectiv, cărțile ale căror sfârșit pur și simplu are un impact atât de glorios. Vi-l recomand cu mare încredere și, cu siguranță, voi citi și alte cărți scrise de această autoare. 

Escala (Clubul Miles Hugh, #1), de TL Swan - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 544

Anul apariției: 2022

Traducere: Maria Adam

Psiholog într-o altă viață, TL Swan este acum cu adevărat dependentă de fiorul scrisului și nu mai concepe să trăiască fără a se dedica literaturii. Țelul ei este să aducă în fața cititorilor povești de dragoste pline de pasiune și neprevăzut. Adoră ciocolata, să bea cafea și să mănânce prăjituri. Locuiește la Sydney, împreună cu soțul ei, cei trei copii ai lor și o mulțime de animale de companie teribil de răsfățate. O memorabilă noapte de pasiune se încăpățânează să nu rămână doar o amintire în această poveste de dragoste deopotrivă captivantă și scandaloasă imaginată de autoarea de bestsellere TL Swan.

„- Nimeni nu se poartă atât de urât cu mine cum faci tu, Emily! strigă el și se îndreaptă spre ușă. 

- Asta pentru că-i plătești! urlu în continuare. Bine că ai mulți bani, Jameson! O să ai nevoie de ei. Nimeni nu vrea să-ți înghită mizeriile pe gratis.”

Bun-bun-bun-bun-bun! De unde să începem? De unde să pornim în această aventură literară de-a dreptul oribil scrisă, dacă este să avem în vedere calitatea scriiturii, redundanța deloc evidentă a anumitor fraze și scene, dar care, sincer, mi-a fost atât de necesară pentru a-mi da seama că există și cărți pe care, efectiv, le citești doar pentru scenele alea?! Da, am să fiu foarte sincer, am citit această carte pentru că știam că are scene de smut, cum se numesc ele, și pentru că am împrumutat-o întâi unei prietene care, efectiv, este înnebunită după domnul Jameson, și care a citit și al doilea volum, dar a spus că „Tristan nu-i la fel de bun”. Având gradul de comparație cu Jameson, care, zice ea, „văleu-văleu”, nici Tristan nu-i de lepădat. În orice caz, așa, revenind, pot spune că această carte, căreia i-am dat 4 steluțe, chiar e faină, merită, adică e o lectură dintr-aia (Doamne, nici nu știu cum să-i zic, pentru că eu chiar nu obișnuiesc să citesc cărți de genul, e singurul titlu în bibliotecă pe care îl am - alături de al doilea volum), dar nu pot trece peste faptul că, din punct de vedere literar, este supraîncărcată cu clișee, dar probabil o astfel de carte nici n-ar putea fi abordată altfel: el, bogat, obsedat de control, workaholic, nebun după muncă, tralala, ea se-ndrăgostește nebunește de el, evident, el se-ndrăgostește de ea, apar mici conflicte, ba se mai întâmplă ceva, ba mai copulează, ba iar se mai întâmplă ceva și tot așa.

„(...) Poartă un costum bleumarin și o cămașă albă, imaculată, și e întruchiparea bărbatului superb. Păr brunet, maxilar pătrățos și ochii aceia albaștri, pătrunzători. E greu de crezut că în urmă cu doar șase ore era adânc în corpul meu la duș. Am făcut-o de două ori când am ajuns acasă după alergarea de dimineață. Bărbatul ăsta e un animal. Iar scula lui e de pe altă planetă.”

Nu-i o carte pentru mine, asta-i evident. Nu pentru că aș avea o problemă cu cărțile de genul, chiar nu am, dar nu mă stimulează deloc. Sub niciun aspect. Într-adevăr, scenele acelea erau chiar interesante, adică, în orice caz, se poate face resimțită o anumită „emoție” atunci când le citești, însă este una superficială, una care știi că-i departe de a fi reală (nu am putut să nu apreciez cât de glorificate sunt anumite aspecte ale bărbatului ideal, implicit și deseori cât de departe de realitate sunt - dar e ficțiune, normal, iar aici totul e posibil). Cât despre dinamica dintre cei doi, iarăși, totul mi s-a părut mult prea previzibil, clișeic, și chiar mă așteptam să se întâmple așa. În schimb, mi-a plăcut faptul că TL Swan introduce și o mică intrigă de mister acolo, adică ceva care parcă mai iese din context și nu se axează doar pe ăia doi, între care există mici tensiuni anexe, dar o FOARTE MARE tensiune sexuală. Și, de aici, nu știu dacă aș mai putea spune și altceva, decât faptul că totul a avut o direcție previzibilă, mult prea previzibilă, dar cred că este absolut firesc ca toate cărțile de acest gen să se folosească de clișee specifice -  acțiunea chiar n-a fost pe placul meu, dar nici nu cred că ar fi putut să ofere mai multe. Pentru o carte de acest gen, este firesc, normal, aș putea spune. 

„(...) Mă întorc pe spate și mă uit în tavan. Voiam să spun că cred că e cel mai bun ceas deșteptător din lume.

Iubirea era doar un gând secundar.”

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte, să spun așa, a fost faptul că a fost o lectură foarte ușoară, deloc solicitantă, pe care am parcurs-o în două reprize. Iarăși, dialogul dintre personaje chiar mi-a plăcut, iar prietenii lui Emily au fost absolut delicioși. Tensiunea sexuală dintre ea și Jameson atinge cote everestești (aluzie la Muntele Everest, dăh), acesta fiind un alt aspect pozitiv al romanului Escala. În orice caz, chiar mi s-a părut o lectură OK, plăcută, relaxantă mai ales, și de-asta nu mă voi opri la acest volum, ci sigur le voi citi și pe celelalte. Ca să fiu sincer, cartea asta este, mai mult decât orice, despre sex, cu multe scene de sex sub toate formele, limbaj „fără perdea”, dar fără a fi, însă, vulgară. Acum, na, nu știu, nu-s expert când vine vorba despre acest gen de cărți (mai mult pornografice, decât erotice?!), dar nici nu pot să apreciez faptul că, într-adevăr, cartea aceasta are muuuult, muuuult sex. Foarte mult sex. Dar are și dramă (ieftină, not gonna lie), dar și personaje faine, delicioase, dialoguri amuzante și multe alte situații - TL Swan a plusat mult, cel puțin pentru mine, datorită faptului că a adăugat și o tentă de mister (privitoare la ceva ce se întâmplă condusă de Jameson). În rest, o carte pe care n-aș putea-o recomanda direct cuiva, ci o carte la care, dacă aveți șansa să ajungeți, și știți că vă plac lecturile de genul, n-ar trebui să renunțați!

Pe umerii naturii, de Anne Sverdrup-Thygeson - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 328

Anul apariției: 2022

Traducere: Andreea Călin 

Anne Sverdrup-Thygeson este profesoară la Universitatea norvegiană de Științe ale Naturii de lângă Oslo și consultant științific al Institutului norvegian pentru Cercetarea Naturii. Are un doctorat în biologie conservaționistă și predă cursuri de management al naturii și ecologia pădurilor. Este autoare a cărții Terra. Insecta (Editura Publica, Co-Lecția de Știință, 2020, traducere de către Florin Tudose) și alergătoare de ultramaratoane.

„(...) Hai să ne folosim poziția de Homo sapiens, omul înțelept, stând acolo pe umerii naturii pentru a privi înainte către viitorul care ne așteaptă, în care vor trăi nepoții și strănepoții noștri; viitorul ale cărui fundamente le așezăm prin acțiunile pe care le facem azi.”

Copacii curăță aerul și apa. Musculițele sirfide și albinele ne polenizează culturile. Pescărașul albastru a inspirat construirea unui tren de mare viteză. În această carte, scriitoarea de succes Anne Sverdrup-Thygeson demonstrează cât de profund suntem legați de lumea naturală, scoțând în evidență conexiunea indestructibilă dintre „tapiseria” minuțios urzită a naturii și viețile noastre de zi cu zi. În inima naturii se află un sistem unic de susținere a vieții, un termen cu sens colectiv care descrie toate bunurile și serviciile de care beneficiem – hrană, apă proaspătă, medicamente, polenizare, controlul poluării, stoparea emisiilor de carbon, prevenirea eroziunilor, recreere, sănătate spirituală și multe altele. În Pe umerii naturii, Anne Sverdrup-Thygeson își propune să analizeze aceste minunate elemente de susținere, ducând cititorul într-o călătorie de explorare a trăsăturilor surprinzătoare ale lumii naturale.

„Greutatea totală a animalelor noastre domestice este acum de zece ori mai mare decât greutatea estimată a megafaunei care trăia în sălbăticie înainte de Epoca de Piatră. Doar păsările noastre domestice cântăresc aproape de trei ori mai mult decât greutatea tuturor păsărilor sălbatice la un loc. În afară de poverile ecologice, acest lucru ridică o serie de probleme etice și de bunăstare a animalelor. Reducerea consumului de carne în zonele cele mai consumatoare de carne din lume este o contribuție simplă, prietenoasă cu mediul, la o producție mai sustenabilă de hrană.”

Nu este primul meu contact cu Anne Sverdrup-Thygeson, deoarece, scrisă tot de ea, am mai citit și cartea Terra. Insecta (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o altă lectură deosebit de valoroasă. Sincer, poate această carte nu a adus prea multe lucruri noi pentru mine, mai degrabă poate niște curiozități chiar deosebit de fascinante, interesante, însă mi-a dovedit, încă odată, că atât timp cât faci cu adevărat lucrurile de care ești pasionat, și chiar reușești să transformi asta într-un loc de muncă necesar pentru a-ți asigura un venit, atunci cu adevărat vei fi un om fericit. Anne Sverdrup-Thygeson are o pasiune mare, foarte mare: natura. În principal, după cum și ea afirmă, iubește insectele, deoarece i se par creaturi de-a dreptul extraordinare. Da, chiar sunt. Nu știu, v-ați întrebat vreodată cum ar fi lumea noastră fără insecte? Cât de mult, de fapt, datorăm lor? Zilele trecute, chiar și eu mă întrebam, sincer, la ce sunt bune muștele, care-i țelul lor în viață? De parcă m-ar fi auzit, Anne Sverdrup-Thygeson chiar mi-a oferit răspunsul în această carte. În orice caz, mi-a oferit multe alte răspunsuri la întrebări pe care nici nu știam că le am, și mi-a arătat că, da, natura este un loc minunat, extraordinar de efervescent, complex, și că greșim atât de mult când luăm for granted tot ce oferă și ne pune la dispoziție. Naturii nu-i trebuie mult timp să-și revină, dar, din păcate, nu îi oferim nici măcar o scurtă pauză. Cu un comportament violent, în tandem cu necesitățile lumii în care trăim (nu știu, am ajuns la colosalul număr de 8 miliarde de locuitori?), exploatăm natura și, implicit, provocăm daune ireparabile, ducând în cele din urmă la distrugerea habitatului a numeroase specii - și nu doar de mamifere: plante, insecte, vietăți marine. Din păcate, este atât de greșit tot ce facem - și parcă totul este și mai greșit atunci când lucrurile se datorează, în fine, mâinii omului.

„Sindromul alterării nivelului de referință nu este vreun romantism sentimental care pretinde că totul era mai bine pe vremuri. Și nici vreo credință naivă că ar trebui să revenim la acea stare a naturii, trăind ca oamenii din Epoca de Piatră într-o lume naturală, sălbatică. Conștientizarea nivelurilor de referință schimbate presupune mai degrabă setarea unui punct de plecare corect pentru calculele noastre când facem inventarul și utilizarea unei rate de schimb corecte când încercăm să evaluăm unde se află limitele planetei.”

Nu trebuie să fii naturalist ca să iubești această carte, și nici nu trebuie să fii activist pentru mediu, și nici nu trebuie să ai vreo treabă cu biologia sau cu orice altă ramură anexă. Nu. Știu că această carte ar fi iubită de către orice cititor care își dă șansa de a o citi. Stilul de scriere a lui Anne Sverdrup-Thygeson este absolut genial, ador modul în care își livrează informația, micile glume pe care le inseră, tonul cald al vocii, talentul narativ. Sincer, unele informații, care chiar dacă sunt de domeniu și ar fi spuse într-un limbaj clar, concis, parcă au fost prezentate sub forma unei povești. Pentru Anne Sverdrup-Thygeson, natura este locul în care se simte acasă, locul în care ar putea descoperi în permanență noi surse de inspirație, noi întrebări, noi răspunsuri. În Pe umerii naturii, ea încearcă să explice (și, de fapt, chiar reușește să explice) modul în care natura funcționează, la unison, pentru a întreține viața. Cât de multe datorăm chiar și celor mai mici insecte care sălășluiesc în trunchiul unui copac putrezit, cât de multe datorăm furnicilor și albinelor, cât de importante sunt chiar și cele mai aparent nesemnificative protozoare care se găsesc într-un bazin de apă. Nu încearcă să tragă un semnal de alarmă, fiindcă nu mai este nimic care să nu fie evident în această direcție - lumea în care trăim cunoaște o dinamică de-a dreptul dezastruoasă -, dar încearcă să ne facă să ne dăm seama, încă o dată, că dacă nu facem ceva, dacă ceva nu se schimbă (și, de la sine, mă tem că nu se va schimba), cu siguranță încetul cu încetul ne vom fi adus în pragul colapsului. Deja am distrus casele a zeci de specii de animale - și noi suntem pe cale să ne creăm toate condițiile necesare pentru a nu mai putea supraviețui.

„Capturarea excesivă și comerțul ilegal sunt doar două dintre amenințările la adresa diversității planetei noastre. Ele se adaugă la sărăcirea naturii și distrugerea habitatelor, schimbările climatice, mișcările speciilor și diferitele tipuri de poluare. Nu există nicio îndoială că am putea învăța mult mai mult despre ingredientele active medicinale existente în natură, dar cu toate acestea continuăm să punem în pericol aceste specii esențiale din motive mai degrabă aliniate cu câștigul personal decât cu binele comun (...). Conform estimărilor, în zilele noastre, pierdem cel puțin un medicament important o dată la doi ani ca urmare a modului lipsit de respect în care ne comportăm cu farmacia naturală a planetei.”

Am un prieten care este plecat un an, la studii, în Norvegia. Când m-am apucat de această carte, l-am întrebat dacă a auzit vreodată, pe-acolo, de Anne Sverdrup-Thygeson. Mi-a spus că da, și chiar a cunoscut pe cineva care urmează un curs cu ea. M-am bucurat nespus când am auzit că, în țara ei, autoarea chiar se bucură de popularitate. De altfel, cartea aceasta este, pur și simplu, veselă - o minunată evocare și celebrare a frumuseții lumii în care trăim, o odă a iubirii pentru natură și pentru ceea ce ne-a pus, cu sute de milioane de evoluție în spate, la dispoziție. Cu o copilărie parcă desprinsă din basm, idilică, veri petrecute într-o cabană pe o mică insulă, cu un lac în apropierea pădurii, unde familia ei se bucura de aer liber, de un contact permanent cu natura, Anne Sverdrup-Thygeson a pus bazele unei viitoare profesii care o face să se simtă vie. Bunicul ei i-a insuflat pasiunea pentru cunoaștere, iar familia i-a permis să fie curioasă. Anne Sverdrup-Thygeson studiază diversitatea biologică, folosind o curiozitate avidă și un simț uimitor al lumii înconjurătoare - cartea de față, tind să cred, este o mărturie a ambelor direcții - atât amenințările datorate comportamentului față de natură, miza comportamentului pe care îl avem, cât și încercarea de a ne demonstra cât bună se dovedește a fi, de fapt, natura cu noi înșine. Dacă nu am mai lăsat totul „pe umerii naturii”, și am lua și noi ceva în cârcă, punându-i măcar câteva zile de pace la dispoziție, atunci cu siguranță lucrurile n-ar mai fi așa. Dar, din păcate, în dinamica lumii actuale, tind să cred că această pauză este departe de a fi posibilă.

„(...) Când toată lumea vrea o bucată de pădure, trebuie să ne mutăm privirea de la copaci și să privim întregul ecosistem, de la flocoșei la umanitate.”

Pe umerii naturii este o carte ușor predicatoare, în care Anne Sverdrup-Thygeson ține lecții despre lucruri pe care parcă le-am mai auzit cu toții, însă într-o altă notă, una în care bucuria se face resimțită, iar cunoștințele generoase ale autoarei te fac să pleci din lectură mult mai învățat, parcă mult mai înțelept, cu un simț mult mai accentuat al grijii față de ceea ce te înconjoară - o carte captivantă, distractivă, dar și plină de informații relevante. Chiar dacă este vorba de o cantitate destul de mare de astfel de informații, nu m-am simțit o clipă obosit, supraîncărcat - totul este sintetizat foarte bine, dar fără a face compromisuri în imaginea detaliată cu care va rămâne cititorul. Suntem norocoși că trăim pe o lume atât de frumoasă, dar este atât de păcat că, în momentul de față, lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă. De la natură am învățat atât de multe, natura ne-a oferit remedii, ne-a oferit tipare comportamentale, ne-a ajutat să înțelegem lumea în care trăim. De la natură am putea învăța, poate, cum să trăim veșnic, de la ea am extras substanțe active folosite în terapia cancerului și a altor boli, și chiar Premiul Nobel pentru Medicină din 2015, al cărei laureată a fost Tu Youyou, se datorează unei cercetării unei substanțe extrase dintr-o plantă: artemisina, compus chimic extras din Artemisia annua, folosit în tratamentul malariei (cauzate de parazitul Plasmodium falciparum). Și de la natură mai avem încă atât, atât de multe de învățat - dar oare vom mai apuca să observăm?

„(...) Absența naturii ne poate îmbolnăvi - și aici intervin mai multe mecanisme. Unul dintre aspecte este legat de faptul că natura, sub forma solului, plantelor și animalelor, ne ajută să ne construim sistemele imunitare. Această legătură, cunoscută sub denumirea de ipoteza sănătății prin biodiversitate, implică ceea ce pare să fie o legătură între pierderea diversității biologice și incidența din ce în ce mai mare de boli cronice infecțioase.”

Trebuie să recunosc că m-au și întristat anumite lucruri. Spre exemplu, și nu prea-mi aduc bine aminte specia, dar conceptul mi-e cunoscut, a existat cândva o broască cu incubație gastrică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că specia respectivă își creștea embrionii direct în stomac. Totuși, în acea perioadă, broasca își inhiba, printr-un mecanism necunoscut, secreția de acid gastric. Hiperaciditatea gastrică este cauza principală a numeroaselor boli gastrice, cum ar fi gastrita, refluxul gastroesofagian - dacă specia respectivă nu ar fi dispărut (se crede că, bineînțeles, dispariția ei ar fi fost cauzată de activități antropice), poate am fi reușit să descoperim un mod prin care incidența acestor boli și afecțiuni să fie mult mai scăzută. Sau, cel puțin, durerile asociate unor astfel de afecțiuni să fie mult minimalizate. În schimb, din păcate, multe alte specii au cunoscut aceeași soartă. Aducându-le în pragul extincției, ne-am privat pe noi înșine de posibilități extraordinare de a face pași semnificativi în anumite domenii, studiind mecanismele respective. În fine, nu mai am multe de spus, decât faptul că Pe umerii naturii, cartea scrisă de Anne Sverdrup-Thygeson, este o lectură esențială - pentru oricine, pasionat sau nu de acest domeniu. De fapt, nici nu este vorba despre un domeniu, mai degrabă fiind vorba de faptul că natura este parte integrantă din viața noastră - și ar trebui să trăim într-o simbioză permanentă cu ea, nu într-un parazitism patologic, așa cum o facem în zilele de astăzi, și cum am făcut-o în ultimele decade.

1000 de creieri, de Jeff Hawkins - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2022

Traducere: Dan Crăciun

Jeff Hawkins este cofondator al Numenta, o companie de cercetări în domeniul neurobiologiei, fondator al Redwood Neuroscience Institute și unul dintre fondatorii domeniului numit handheld computing – microcomputere de ținut în palmă. Este membru al National Academy and Engineering și autor al cărții On Intelligence. Locuiește în California. 1000 de creieri: o nouă teorie a inteligenței, este prima carte scrisă de Jeff Hawkins apărută la Editura Publica (Co-Lecția de Știință) în anul 2022, în excelenta traducere a lui Dan Crăciun. 

„Neocortexul ne-a dăruit capacitatea de a deveni o specie tehnologie. Suntem capabili să controlăm natura în modalități inimaginabile cu doar 100 de ani în urmă. Și totuși suntem o specie biologică. Fiecare dintre noi posedă un vechi creier care ne determină să ne comportăm în modalități dăunătoare supraviețuirii pe termen lung a speciei noastre. Suntem condamnați? Există o ieșire din această dilemă?”

În această carte, Jeff Hawkins, neurobiolog și informatician, ne dezvăluie o teorie a inteligenței care va revoluționa modul în care înțelegem creierul și viitorul inteligenței artificiale. În ciuda progreselor neurobiologiei, am avansat prea puțin în ceea ce privește răspunsul la cea mai importantă dintre întrebările sale: cum niște simple celule din creier creează inteligența. Jeff Hawkins și echipa lui au descoperit că, pentru a construi un model al lumii, sistemul cerebral folosește structuri asemănătoare cu niște hărți – nu doar un model, ci sute de mii de modele ale tuturor lucrurilor pe care le cunoaștem. Această descoperire îi permite autorului să răspundă la unele întrebări importante privind modul în care percepem lumea, motivul pentru care avem conștiință de sine și originea gândirii de înalt nivel. 1000 de creieri anunță o revoluție în înțelegerea inteligenței. Este o carte de mare amplitudine în sensul deplin al cuvântului.

„Mai avem un drum lung de străbătut până când vom înțelege tot ce face neocortexul. Dar ideea că fiecare coloană modelează obiecte folosind sisteme de referință este, din câte știm până acum, în concordanță cu nevoile limbii. Poate că în viitor vom găsi o nevoie de circuite speciale pentru limbă. Deocamdată, însă, nu este cauzul.”

Înainte de a recenza (haha, bună glumă!) această carte, țin să fac o mențiune în ceea ce privește excelenta traducere a acestei cărți: mulțumesc lui Dan Crăciun pentru cele enunțate în „Nota traducătorului”, deoarece m-au ajutat enorm de mult să înțeleg mult mai bine anumite aspecte, precum și să mă familiarizez cu limbajul, în esență jargonic, utilizat în articolele recomandate de către autor la sfârșitul cărții. De altfel, traducerea este excepțională. Acum, trecând la carte, pot să vă spun de la început că am observat două lucruri - într-adevăr, există cărți de popularizare a științei, care încearcă să explice publicului (în general neinițiat, beginner) aspecte specifice unui anumit domeniu. În această situație, neurobiologia (cu tendințe, la un moment dat, de neurotech, neurotehnologie și inteligență artificială, cunoscută drept IA). Apoi, mai există și cărți care, de fapt, susțin o anumită teorie, și care nu ar fi, întocmai, scrise într-un limbaj ușor accesibil. Aici aș reaminti cartea lui Richard Dawkins, Gena egoistă (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), tradusă fidel tot de către Dan Crăciun. Da, 1000 de creieri se încadrează în a doua categorie, însă spre deosebire de cartea lui Dawkins, este mult mai accesibilă la limbaj, mult mai „ușor de înțeles” (și, totuși, încă nu sunt sigur dacă am înțeles așa cum trebuie anumite aspecte, dar știu cu certitudine că această lectură chiar a avut un impact extraordinar asupra anumitor lucruri pe care credeam că le știu). Prin urmare, cartea lui Hawkins susține o anumită teorie care, tind să cred, chiar are fundamentarea necesară pentru a se dovedi viabilă și, mai mult decât atât, practică în viitor, revoluționând domeniul neurobiologiei, al modului în care înțelegem inteligența și, implicit, posibilitatea ca, în sfârșit, să putem avea acces la mașinării cu adevărat inteligente.

„Până acum am prezentat patru utilizări ale sistemelor de referință, unul în vechiul creier și trei în neocortex. Sistemele de referință din vechiul creier își fac hărți ale mediilor înconjurătoare. Sistemele de referință din coloanele de identificare ale neocortexului își fac hărți ale obiectelor fizice. Sistemele de referință din coloanele de localizare ale neocortexului își fac hărți ale spațiului din jurul corpului nostru. Și, în sfârșit, sistemele de referințele din coloanele nonsenzoriale ale neocortexului își fac hărți ale conceptelor. A fi expert în orice domeniu necesită să ai un bun sistem de referință, o hartă bună.”

Bun. Ce spune această teorie a celor 1000 de creieri? Pe scurt, faptul că fiecare dintre noi își creează un model de referință al lumii, asta utilizând un set de hărți. Hawkins propune, neapărat, nu un nou mod de funcționare al neocortexului, acea parte „nouă” a creierului nostru, ci (prefixul latinesc neo de obicei indică ceva nou), ci reușește să meargă mai departe de cele susținute până acum - după părerea sa, neocortexul preia informații senzoriale (deseori traduse prin mișcare) din mediu, le procesează, apoi le folosește pentru a crea concluzii și predicții: totul are de-a face cu hărțile și mișcarea. Pentru a înțelege mai bine ce vreau să spun (repet, nici eu nu am înțeles întocmai cum poate ar fi trebuit, dat fiind faptul că a fost ceva cu totul și cu totul nou), chiar vă recomand să citiți această carte. De altfel, la un moment dat chiar vorbeam cu cineva și m-a întrebat ce citesc, i-am răspuns, iar apoi m-a întrebat „și, cum este?”, la care eu n-am putut decât să-i spun că „nu m-am mai simțit atât de noob de la primul curs de anatomie din facultate”. Aș mai fi adăugat, de fapt, că la fel de pierdut m-am simțit și când am citit o altă carte scrisă de Michael S.A. Graziano, Conștiința dintr-o nouă perspectivă (recenzia AICI). Și, guess what, la un moment dat Hawkins chiar amintește de Graziano și de teoria propusă de el - și chiar am ajuns la concluzia că cele două teorii ar putea funcționa foarte, foarte bine împreună. În orice caz, am certitudinea că, în viitor, voi reveni asupra acestor două cărți (Gena egoistă mai poate să aștepte, dar cu siguranță și ea va avea aceeași soartă).

„Creierul nostru conține 150.000 de coloane corticale. Fiecare coloană este o mașină de învățare. Fiecare coloană învață un model predictiv al inputurilor sale observând cum se modifică ele în timp. Coloanele nu știu ce învață; nu știu ce reprezintă modelele lor. Întregul demers și modelele rezultante se construiesc în sisteme de referință. Sistemul de referință corect pentru înțelegerea modului de funcționare a creierului îl constituie sistemele de referință.”

Pe lângă conceptele de neurobiologie, modul în care creierul funcționează, în care își creează hărți, predicții, comportamente, modul în care traduce anumite situații și chiar o abordare viabilă privitoare la mecanismele conștiinței, cartea lui Hawkins mi s-a părut extraordinară și dintr-o altă perspectivă: a doua jumătate cărții, cea în care vorbește despre cum am putea „conserva” cunoștințele noastre, cum am putea lăsa în urmă dovezi, pentru o formă de inteligență superioară, pentru altcineva care, după ce vom fi dispărut, poate vor trece prin apropierea a ceea ce cândva a fost Pământul, dar nu vor ști că cineva chiar a trăit vreodată acolo. Cum să lăsăm dovezi în urmă? Iar propunerea sa, de fapt, modul în care s-a gândit la o posibilă soluție - până și Richard Dawkins s-a dovedit a fi impresionat. Iar asta, zic eu, chiar e ceva mare! Nu vă spun ce idei geniale are, ci vă las să descoperiți. Cum creierul vechi nu are decât un singur scop - acela de a mima un comportament omenesc care să ducă la reproducerea genelor, fără a gândi prea mult „pe termen lung”, Jeff Hawkins propune ca noi să ne străduim mai mult să conservăm cunoașterea, și nu genele. Însă atunci când vine vorba de a ne conserva specia, a face din prevenirea morții și a suferinței obiective principale, poate ar fi totuși mai eficient să ce concentrăm pe impulsul sui generis de a ne proteja specia, decât cunoștințele. Mai ales când trecem prin anumite perioade extrem de sensibile, cum au fost și sunt cele din ultima vreme. 

„Timp de decenii, majoritatea neurobiologilor au aderat la teoria ierarhiei proprietăților și au avut motive întemeiate. Chiar dacă are mult probleme, această teorie corespunde multor date. Teoria noastră sugerează un mod diferit de a gândi neocortexul. Teoria celor 1000 de creieri spune că o ierarhie a regiunilor neocorticale nu este strict necesară. Chiar și o singură regiune corticală poate să recunoască obiecte (...). Anatomia neocortexului sugerează că există ambele tipuri de conexiuni.”

Nu știu dacă ar fi tocmai înțelept să investim resurse extraordinar de mari pentru a conserva „amprenta faptului că am fost aici” dincolo de dispariția speciei noastre - în orice caz, Hawkins propune acest lucru tot dintr-un fel de solidaritate: poate „cei care vor veni după” vor ști că a mai fost cineva aici, având și certitudinea că acel „cineva” nu mai este. Poate vor reuși să traducă motivele pentru care specia noastră a dispărut, implicit ceea ce am făcut greșit - pentru ca ei să nu repete greșeala. Oricum, abordarea sa este inspirată și autentică. De asemenea, în carte există și capitole în care Hawkins abordează viitorul următoarei generații de inteligență artificială. El nu crede că inteligența artificială ar putea reprezenta vreodată un potențial risc pentru omonime (roboți cu conștiință proprie, care se vor ridica împotriva oamenilor și vor domina lumea, tralalala). Aduce și dovezi în această direcție, evident. Dar mai mult decât atât, Hawkins încearcă să explice cum ar putea inteligența artificială (AI) să ajungă, în sfârșit, la AGI, adică la inteligența artificială generală. În momentul de față, toate mașinăriile construite pe principii de AI, în esență „învățare profundă”, nu pot face decât un singur lucru - și fac acel lucru mult mai bine decât orice alt calculator și decât cel mai performant om. Însă atât! O revoluție, o „renaștere” în domeniu ar fi reprezentată de mașinării IA care ar fi capabile nu să asimileze cantități enorme de date (există deja mașinării care fac asta), ci care pot să prezică și să-și creeze anumite tipare, „să gândească precum un copil de 5 ani”. 

„Fibrele nervoase care intră în creier venind din ochi, urechi și piele arată la fel. Nu doar par identice, ci transmit informații folosind impulsuri nervoase identice. Dacă priviți inputurile din creier, nu puteți discerne ce reprezintă. Și totuși vederea se simte într-un fel și auzul se simte ca un lucru diferit și nici văzul, nici auzul nu se simt ca niște impulsuri nervoase. Când priviți o scenă pastorală, nu simțiți că vă intră în creier acel tat-tat-tat de împunsături electrice; vedeți dealuri, culori și umbre. «Qualia» este numele dat modului în care inputurile senzoriale sunt percepute, cum se simt. Aceste calități experiențiale sunt enigmatice.”

Prezentată logic, sistematic, cu argumente care susțin concluzii specifice, cartea 1000 de creieri chiar este o lectură esențială, care te ajută să-nțelegi mult mai bine modul în care, ca om, funcționezi. Chiar m-am gândit dacă există persoane deranjate de această „certitudine” a autorului, de faptul că, deseori, ar putea fi ușor considerat ca având o atitudine arogantă. Dar m-am gândit că încrederea sa nu este nejustificată - totul se bazează pe experimentele făcute, pe munca de cercetare (atât în domeniul informaticii, cât și al neurobiologiei), pe greșelile pe care le-a făcut și pe revelațiile avute. De altfel, teoria sa nu intră în conflict cu alte cercetări și alte teorii actuale. Mie, unul, teoria celor 1000 de creieri mi s-a părut fascinantă, precum și speculațiile din jurul acesteia. Pentru o înțelegere și mai amănunțită a anumitor specificații din carte, chiar vă recomand să consultați bibliografia de la sfârșit - bun, poate nu a reușit cartea să mă facă să înțeleg toate lucrurile, dar am reușit în cele din urmă să urmăresc firul, să trag niște concluzii viabile și să nu plec din lectură așa cum am intrat: neștiind nimic. Nu. Plus că, așa cum am zis, am avut și bibliografia de la sfârșit pe care am consultat-o (în special articolele de interes, anexate anumitor capitole care mi-au dat bătăi de cap). M-am gândit, de altfel, dacă această carte ar fi dificil de citit de către cei „nespecialiști”, dacă va fi plictisitoare - da, desigur, s-ar putea, dar vorbesc aici doar despre partea de început. Partea a doua, care e ceva mai speculativă, s-ar putea să fie mult mai antrenantă, iar partea a treia se va dovedi interesantă pentru toată lumea. Credeți-mă! În esență, cartea 1000 de creieri, cel puțin pentru mine, a fost „o lectură care a adus idei”. Iar asta contează cel mai mult!