duminică, 28 mai 2023

Noroc chior, de Rosa Montero - Recenzie

Editura: RAO
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2022
Traducere: Mioara Angheluță

Rosa Montero este o scriitoare și jurnalistă spaniolă. S-a născut pe 3 ianuarie 1951 în Madrid, Spania. Este o autoare talentată, recunoscută pentru proza ei îndrăzneață și inspirată. Rosa Montero este autoare a numeroase romane, printre care se numără: În inima infernului, Ziua inocenților, Stăpân iubit sau Povestea regelui străveziu. Romanele ei au fost adaptate pentru diferite forme de artă, inclusiv pentru piese de teatru, scurtmetraje, un lungmetraj, o operă și instalații de artă, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Munca Rosei Montero a avut un impact enorm asupra lumii vorbitoare de spaniolă. S-au scris zece cărți despre ea, iar studiile despre munca ei au apărut în mai mult de șaizeci de volume. Activitatea ei a fost examinată în aproximativ treizeci de teze de doctorat și în peste 120 de articole care au fost publicate în reviste academice.
„Monștrii se ascund în măruntaiele lugubre ale vieții domestice.”
Noroc chior este o poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.
„- Uite cum stă treaba, la vârsta mea mi-am dat seama că oamenii nu se împart în bogați și săraci, negri și albi, de dreapta sau de stânga, bărbați și femei, bătrâni și tineri, musulmani și creștini, spune el în cele din urmă. Nu. Adevărul adevărat e că oamenii se împart în buni și răi. În ființe care pot să se pună în locul celorlalți și să sufere și să se bucure împreună cu ei, și niște ticăloși care nu-și văd decât de propriul interes și n-ar fi în stare să miște un pai pentru alții.”
Nu este primul meu contact cu autoarea spaniolă Rosa Montero - încă de când am citit Nebuni din iubire (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am știut că am de-a face cu o autoare extrem de inteligentă, care are un acut simț al realității și în fața căreia, de altfel, alte cărți care abordează tematici asemănătoare (omul, în toată simplitatea sa, drama și situațiile sociale) ar părea anemice. Înainte de a scrie despre romanul de față - care nu doar că mi-a plăcut, dar mi-a întrecut enorm așteptările -, vreau să apreciez faptul că Mioara Angheluță a făcut o treabă excelentă: o traducere impecabilă. Am reușit să pătrund în toată profunzimea orășelului - aparent plictisitor - Pozonegro, să simt pulsul străzilor și al magazinelor, al micilor petreceri și situații sociale la care au luat parte personajele noastre dragi. Și totul începe cu Pablo, un renumit arhitect spaniol, care coboară în stația greșită și se refugiază aici, în Pozonegro, un loc în care însuși timpul pare că a încremenit, dar care este atât de animat de oamenii care se perindă pe-aici. Avem de-a face, așadar, cu un roman polifonic, și vreau să vă spun că am savurat absolut fiecare capitol și m-am lăsat vrăjit de „fiecare voce” care mi s-a adresat.
„Frica e ca o piatră pe care o cari cu tine în stomac. Zile de-a rândul îți înghiți necontenit învălmășeala de temeri, tot la fel cum pisicile își înghit părul, până când în abdomen se formează un ghemotoc strâns care îți dă senzația de vomă și care te face să umbli puțin adus de spate, de parcă te-ai aștepta să primești o lovitură. Frica e un parazit, un invadator. Un vampir care îți soarbe gândurile, pentru că nu poți să ți-o îndepărtezi din minte.”
E tare bizar faptul că, pe alocuri, Noroc chior poate fi considerat un roman plin de mister - ce l-a făcut pe acest arhitect renumit, Pablo, să se retragă chiar aici, în Pozonegro, unde pare că nu ar exista nimic „special de făcut”, nimic care să te anime și să te facă să te simți viu? Totuși, pe măsură ce ajungi să înaintezi în lectură, Pablo ni se destăinuie în toate tainele, temerile și motivațiile sale. Îi suntem prieteni pe măsură ce se perindă pe străzile din Pozonegro, pe măsură ce problemele și grijile par să îl macine tot mai mult. Apoi, apare în scenă Raluca - cea care dă atât de multă efervescență acestui roman -, o figură puternică și semnificativă, o româncă care a fost părăsită la naștere și și-a petrecut copilăria în mai multe centre de plasament, până când a făcut 18 ani și a ajuns în stradă, văzându-se nevoită să ia mâini propria-i viață. Din perspectiva acestor personaje - cărora li se mai alătură niște figuri foarte colorate și emblematice -, ne sunt relevate, în stilul jurnalistic caracteristic al Rosei Montero (un stil jurnalistic, dar totuși atât de emoționant, profund), ne sunt relevate niște aspecte destul de sensibile: violența domestică, agresiunea, violența îndreptată împotriva animalelor... 
„Raluca e o planetă. Raluca e Pământul care plutește în univers, albastru și verde și alb de la frișca lăsată de nori, o minge însorită și sclipitoare, tot la fel de frumoasă precum cea mai frumoasă bijuterie în întunecimea solitară a cosmosului, iar Pablo este un meteorit care cade nestăvilit spre ea, prins de implacabila lege a gravitației.”
Ca și în celălalt roman al autoarei pe care l-am citit, bătrânețea, trecerea neînduplecată a timpului, reprezintă o altă temă abordată - acel ciclu al vieții care pare să meargă mână în mână cu nesiguranța, cu fricile și complexele care devin tot mai acute pe măsură ce înaintăm în vârstă, când greutatea anilor pare să ne apese tot mai mult. Romanul de față te surprinde mult prin realitate, prin faptul că te-ai putea gândi că această poveste pare a fi atât de veridică - deși, după cum Rosa Montero afirmă, totul este fictiv, mai puțin partea cu violența domestică, din păcate. Un roman uman, un roman nuanțat, surprinzător, în care Rosa Montero ne dezvăluie binele și răul, aspecte naturale ale vieții, care se concretizează în cele din urmă în dorința noastră de a fi, de a iubi, de a plânge, de a striga, de a o lua de la capăt, de a greși din nou și din nou și din nou. Chiar dacă această carte a început să fie scrisă în timpul pandemiei, când am fost nevoiți să ne izolăm, pare a fi o carte care se adresează întregii lumi, o carte „ca un strigăt”, care ne reamintește de adevărata valoare pe care o păstrăm în suflet, de adevăratele puteri pe care le avem. Și despre cum, uneori, iubirea se poate înfățișa în forme pe care le recunoaștem din ce în ce mai puțin... Evident, să nu uităm cum „norocul chior” este cel care, uneori, pare să ne fi salvat de-a lungul acestei vieți. Nu-i așa? Un simplu și neașteptat noroc chior...
„Când mortul se duce, ia cu sine și lumea lui. Rostul lumii lui (...). Morții nu pleacă niciodată cu mâna goală: iau o bucată de univers.”
Mi-a plăcut extraordinar de mult romanul Rosei Montero - de fapt, nici nu mă așteptam la altceva. Extrem de bine scris, foarte frumos conturat, dezvoltat, cu personaje care mi-au intrat la inimă și de care m-am atașat instant. Evident, Raluca și Pablo au fost preferații mei, dar trebuie să recunosc că lectura n-ar fi fost aceeași și fără alte personaje care i-au dat romanului o anumită efervescență. Rosa Montero chiar scrie foarte, foarte bine, și până acum nu m-a dezamăgit deloc. Tocmai m-am apucat de un alt roman scris de ea, și aproape că este gata, deoarece n-am mai putut să-l las deoparte. Așa mi s-a întâmplat și cu romanul de față - Noroc chior - pe care l-am citit pe nerăsuflate: atât din dorința de a afla ce îl împinge pe Pablo să vină aici, când ar fi putut avea în față o carieră extraordinară, cât și să văd ce o să mai facă Raluca, draga de ea, care pare să aibă atât de multă forță și determinare, atât speranță încât să zâmbească vieții chiar și în ciuda a toate prin care a trecut. Un personaj frumos, care mi-a fost tare drag și de care m-am atașat încă de la începutul acestei cărți. Rosa Montero chiar este o autoare pe care ar trebui să o aveți în vedere dacă sunteți în căutarea unei lecturi frumoase, relaxante, care să vă miște și să vă țină captiv. Abia aștept să văd ce vor mai traduce, în viitor, prietenii de la editură! 

Alte recenzii ale cărților scrise de Rosa Montero, apărute și pe blog: 

joi, 25 mai 2023

Bărbatul rătăcit, de Jane Harper - Recenzie

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 432
Anul apariției: 2023
Traducere: Alunița Voiculescu

Jane Harper s-a născut în Manchester și s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. Cărțile ei sunt publicate în 40 de țări, iar Arșița, romanul ei de debut, a fost adaptat pentru marele ecran, avându-l în distribuție pe Eric Bana. A primit numeroase premii importante, printre care: cartea anului la Australian Book Industry Awards și la Australian Indie Awards, CWA Gold Dagger Award pentru cel mai bun roman polițist și British Book Awards, secțiunea Crime and Thriller. Jane a lucrat ca ziarist în presa scrisă timp de treisprezece ani, în Australia și în Marea Britanie, iar acum locuiește în Melbourne împreună cu soțul și cei doi copii. De aceeași autoare, la Editura Trei, în colecția Fiction Connectionau apărut Arșița, Forța naturii (2020, traducere de către Cornelia Marinescu) și romanul Supraviețuitorii (2022, traducere de către Alunița Voiculescu).
„A rămas mult timp acolo, după care s-a ridicat și a privit în jur în toate direcțiile. Dar Nathan nu a întors și el capul. Știa ce era acolo. Nimic. Kilometri întregi de nimic.”
O poveste cu suspans, intensă și dură, care se desfășoară într-un peisaj copleșitor. Nathan și Bub Bright se întâlnesc după luni întregi, în arșița dogoritoare din Queensland, pentru a încerca să elucideze moartea fratelui lor Cameron. Toți locuiesc într-o zonă izolată, iar casele lor se află la distanță de trei ore de mers cu mașina. Oare ce îl determinase pe Cameron, cel care administra proprietatea familiei, să plece pe un drum fără întoarcere? Curând, încep să apară bănuielile, iar Nathan e nevoit să scotocească printre secrete pe care familia le-ar vrea uitate. Dacă fratele lui a fost ucis, suspecții sunt puțini în această pustietate.
„- Spunea că cel mai tare strigau cei rătăciți. Mamele lor îi auzeau pentru tot restul vieții lor, plângând și strigând în vânt. Crezi că ar putea fi adevărat?
- Că sunt fantome aici?
- Că vântul le aduce mamelor plânsetele copiilor pierduți.
- O, nu, a spus el și i-a luat din nou mâna mamei sale.
Chiar nu credea asta. Dacă ar fi fost adevărat, vânturile din pustiu ar fi urlat atât de tare, încât pulberea lor nu s-ar fi așezat niciodată la loc.”
De-a lungul timpului, am tot citit cărți scrise de Jane Harper. De fapt, am citit toate cărțile scrise de ea care au fost traduse și la noi - Arșița (nu știu unde este recenzia, că pe blog, aparent, nu este, dar am citit-o și îmi amintesc că nu a reușit să mă convingă), Forța naturii (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Supraviețuitorii (poate cartea care mi-a plăcut cel mai mult; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, după ce am citit și cel de-al patrulea roman, pot afirma asta: eu și Jane Harper avem o relație de love-hate, ceea ce înseamnă că iubesc cărțile ei, și în același timp le urăsc (contextual spus). De ce? Pentru că, ei bine, eu văd la Jane Harper ceva foarte fain: personajele. Ador, efectiv, personajele pe care le creionează și cărora le dă viață. În schimb - și aici este vorba strict de predilecțiile proprii - nu îmi place faptul că mai în toate cărțile ei totul merge foarte, foarte, foarte greu. Și nu este vorba de asta, că ce vrea Harper să facă chiar funcționează, dar acest slow burning ajunge pe alocuri să mă scoată din sărite, pentru că sunt atât de curios de care-i faza încât nu-am-răbdare-să-aștept. Și știu că la alte persoane chiar funcționează acest „gen de mister”, dar la mine nu cred că este chiar rețeta de succes. Sau e, dar depinde foarte mult de starea pe care o am când citesc cartea.
„- Ascultă, prietene, o să-ți zic eu ce cred, l-a întrerupt Harry. Uneori, în mod accidental sau nu, lucrurile se aranjează cum e mai bine. Iar când ajungi unde ți-ai dorit, oare mai are sens să răscolești drumul care te-a dus până acolo, înțelegi ce zic?”
În Bărbatul rătăcit am avut parte de o doză foarte faină de mister; și ce mai apreciez, iarăși, la Jane Harper, este faptul că întotdeauna natura pare să devină un „suprapersonaj”: păduri, deșerturi, ploi, vânt, zăpadă, soare, mare, apă... Nu știu, acest context chiar mă vrăjește deseori și, citind această carte, pe cuvânt că parcă-mi aminteam că trebuie să beau apă cât mai des pentru a-mi menține echilibrul hidric. Mi-a plăcut cadrul desfășurării acțiunii, și parcă simțeam „arșița dogoritoare din Queensland” arzându-mi pielea. Misterul, evident, a fost la el acasă, și nu vorbim despre un thriller tipic cu situații tensionate și altele de acest gen. La Jane Harper, este vorba mai mereu despre un mister aparte, ceva care ține strict de personaje, de pornirile lor, de interesele lor, minciunile și secretele pe care au sau le-au avut. Îmi place asta, da, pentru că ajung să-mi dau seama că citesc un thriller-dramă, ceva în care știu că, la un moment dat, voi afla cum stau de fapt lucrurile, dar care este departe de orice aș fi putut crede (și, tocmai din acest motiv, nu obișnuiesc să cobesc sau să presupun ce-ar putea să se întâmple mai departe). Nu - doar mă așez frumușel, îmi iau cartea și aștept să văd ce are Harper să-mi mai ofere. 
„(...) Încă unul care intra la doi metri sub pământ.”
În altă ordine de idei, intriga acestei cărți, cel puțin pentru mine, a „scormonit”, să zic așa, niște lucruri destul de personale. Pot spune că din acest motiv mi-a fost destul de greu să citesc romanul, dar nu am să intru în detalii. Mi-a luat ceva până am terminat cartea, și nu pentru că nu m-ar fi prins - pentru că, după cum am zis probabil, chiar m-a prins -, ci pentru că nu am avut forța necesară pentru a înainta în lectură și a mai citi detalii despre... În fine. Dar, dincolo de astea, a fost o lectură antrenantă. La Jane Harper, așa cum am menționat deja, personajele joacă un rol central, iar această carte stă drept dovadă (ca și celelalte, în mare parte). Îmi place mult cum reușește autoarea să elaboreze „planul de bătaie” pentru ca în cele din urmă să mă pună față în față cu anumite aspecte, cu anumite secrete, minciuni, traume și drame, conflicte exterioare și interioare. Aici, pe măsură ce înaintezi în lectură, se dezvăluie tot mai multe lucruri, așa cum se decojesc straturile unei cepe: aflăm că la mijloc există interese, un fel de „subintrigi” care, întrețesute, ar putea duce la un conflict de mari proporții. Și tare îmi place atunci când un autor mizează și pe personaje, nu doar pe situații șocante și altele de acest gen.
„Piatra de mormânt arunca o umbră micuță. Era singura umbră din raza vizuală, neagră și alunecoasă, ce creștea și se micșora mergând în cerc precum un ceas solar. Bărbatul se târâse o vreme, apoi se mai trăsese cu greu către umbra firavă, cu trupul contorsionat în forme disperate, lovind și zgâriind pământul în timp ce frica și setea puneau stăpânire pe el.”
Bărbatul rătăcit chiar a fost o carte care mi-a plăcut, care m-a ținut acolo și mi-a oferit o doză faină de mister. Am fost tare curios în legătură cu ce s-a întâmplat, de fapt, cu Cameron, și pe măsură ce anumite aspecte începeau să iasă la iveală, am ajuns să nu mai am încredere în mine. Îmi place când autorul se joacă așa cu mintea cititorului, când îl face să creadă ceva doar pentru ca apoi să-i dea peste cap toată încrederea într-un personaj. Mi-a plăcut cadrul de desfășurare al acțiunii, toate chestiile acelea legate de miturile locale, poveștile cu fantome, acea stare teamă & angoasă pe care pe alocuri am putut-o resimți. Poate aș fi vrut ca lucrurile să fie, totuși, un pic mai dinamice, dar știu că sunt mulți cititori cărora le plac romanele care te fierb la foc mic, care-ți dau așa „cu lingurița” și te lasă să aștepți, dar care în același timp n-ajung să te plictisească cu descrieri și dialoguri inutile, irelevante pentru ideea cărții. Jane Harper știe cum să-și dozeze misterul și cum să-l livreze în porții atent fracționate, inserând la un anumit număr de pagini acel ceva care, în esență, potențează misterul. O lectură care merită o șansă și pe care, eu unul, chiar o recomand cu mare drag.

Alte recenzii ale cărților scrise de Jane Harper, apărute și pe blog:

Misteriosul caz Christie, de Nina de Gramont - Recenzie


Editura: Litera
Colecția: Buzz Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2022
Traducere: Valentina Georgescu 

Nina de Gramont locuiește în zona de coastă a statului Carolina de Nord, alături de soțul ei, scriitorul David Gessner. Predă la Universitatea din Wilmington, Carolina de Nord, și este aproape întotdeauna însoțită de cei doi câini ai ei. Este autoarea cărților de succes Meet Me at the River, Every Little Thing in the World, Gossip of the Starlings, The Last September și The Distance from Me to You. Misteriosul caz Christie (The Christie Affair) este cel mai recent roman al ei, apărut și în traducere la Editura Litera, colecția Buzz Books, anul trecut, în traducerea Valentinei Georgescu.
„Însă pentru Agatha Christie: mii de oameni - polițiști și localnici. Câini de vânătoare. Chiar și avioane. Luând la puricat fiecare centimetru pătrat din fiecare pădure. Împrăștiați în toate direcțiile, chiar și după lăsarea întunericului, cu torțe în mâini (...). De parcă forța pură a durerii ei ar fi făcut-o, în mod inexplicabil, cea mai importantă persoană de pe pământ.”
Lumea Agathei Christie este una a petrecerilor somptuoase, a vizitelor de weekend la reședințele de vacanță ale prietenilor și a faimei literare în creștere. Lumea lui Nan O’Dea este cu totul diferită. Încercările ei de a lăsa în urmă o copilărie dificilă o poartă, în timpul Primului Război Mondial, de la Londra în Irlanda, unde viața ei va fi marcată de o dramă ascunsă. După ce reușește să se întoarcă în Anglia, o ia în vizor pe Agatha. Pentru că Agatha are ceva ce ea își dorește nespus. Și nu este vorba doar despre soțul ei. În ciuda diferențelor dintre ele, cele două femei vor deveni cele mai neașteptate aliate. Și în timpul celor unsprezece zile misterioase în care Agatha este dată dispărută, va ieși la iveală un secret întunecat, a cărui cheie o deține doar Nan. Misteriosul caz Christie, uimitorul roman al Ninei de Gramont, reimaginează dispariția inexplicabilă, timp de unsprezece zile, a Agathei Christie, petrecută în anul 1926, un subiect care a fascinat multă vreme întreaga lume și despre care se vorbește încă și astăzi.
„- Eu sunt chiar aici. Dar ea nu mai e. Nu are rost să cauți ceva ce nu vei găsi niciodată, nici să te agăți de ceva ce e deja pierdut.”
A trecut ceva timp de când am citit această carte, motiv pentru care în momentul de față sunt sută la sută predispus să fac o recenzie care nu are în vedere cât de impresionat am fost de finalul acestei cărți ci, de fapt, cât de impresionat a fost de toată lectura în sine. Romanul lui Nina de Gramont m-a surprins deosebit de plăcut, în primul rând pentru că nu știam mare lucru despre, așadar nu știam de unde să-l iau, unde să-l duc și despre ce e. De obicei, nici nu obișnuiesc să citesc ce scrie pe spatele unei cărți, adică sinopsisul, și am fost tare surprins să aflu că, contrar așteptărilor mele de a avea de-a face cu un roman romance, de iubire, am avut de-a face cu un roman plin de mister, foarte tensionat pe alocuri, dar care în același timp reușește să păstreze ideea aceasta de iubire & dragoste. Inspirându-se dintr-un anume eveniment din viața lui Agatha Christie, și anume dispariția dumneaei timp de câteva zile, Gramont reușește să contureze o poveste plină de mister și suspans, de-a lungul căreia te tot întrebi care este de fapt treaba și ce s-a întâmplat, mai exact, în acea perioadă.
„Anumite elemente ale lumii dispăruseră. Ea scria așa cum o făcea mereu, fără să se gândească la cititori, la agenți sau la editori. Agatha scria pentru plăcerea ei, la fel cum inventase povești în mintea ei încă din copilărie, dând de-a dura cerul în jurul pinului chilian de la Ashfield și plăsmuind personaje. Scrisul unei cărți era o altă lume în care trăia. Iar ea avea mare nevoie de o lume diferită.”
O carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, nemaiputând s-o las din mână - am vrut neapărat să aflu totul în aceeași zi în care am citit prima pagină, deoarece foarte rapid am fost captivat de poveste și prins de acțiune. Mister, muuult mister, și personaje care nu sunt ceea ce par, care ascund ceva și la care cu greu ai acces. Gramont reușește să îmbine armonios componenta aceasta de mister cu componenta emoțională, profundă a cărții, care reiterează un subiect destul de sensibil - de altfel, aș putea să spun că acest roman are și o valență istorică aparte, dat fiind fundalul istoric în care s-au desfășurat anumite situații. Povestea este prezentată din perspectiva personajului numit Nan O'Dea, care ar fi fost de fapt amanta soțului Agathei Christie, Archie. Aici, Gramont se folosește de un artificiu interesant, deoarece, din prisma lui Nan O'Dea, ni se prezintă anumite lucruri care s-ar fi putut întâmpla cu Agatha cât timp a fost plecată. Ne sunt prezentate și aspecte din propria-i viață, care se dovedesc a fi necesare pentru direcția în care o vor lua toate lucrurile. Evident, Nan O'Dea nu-i un personaj oarecare, ci joacă un rol foarte important în toată intriga acestei cărți. Nu doar că o invidiază pe Agatha pentru ce este și pentru toată popularitatea, ci interesul este, de fapt, unul mult mai complex.
„(...) Dintre calitățile de invidiat ale Agathei, poate că cea mai semnificativă era abilitatea sa de a prospera în această lume a bărbaților. Respectând regulile, dar reușind de asemenea să se ridice deasupra lor.”
N-aș putea spune foarte multe despre carte, fiindcă n-ar fi relevant nici pentru voi, nici pentru mine. Pot spune doar că este un roman care te antrenează, care te prinde și te face să vrei să afli cât mai rapid ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă lucrurile. Este și dinamic, dar și emoționant și profund (pentru mine, este chiar combinația câștigătoare), este misterios și ciudățel, îți ridică întrebări și chiar îți dă de gândit. Apoi, când descoperi direcția în care au luat-o toate lucrurile, nu poți decât să te declari mulțumit de faptul că da, chiar ai citit o carte bună, bine pusă la punct și elaborată. Misteriosul caz Christie este o carte care mi-a ținut companie o zi întreagă și pe care l-aș recomanda cu cea mai mare căldură oricui, în special celor care sunt pasionați de cărți cu mister, cărți care îți dau de gândit și te țin antrenat - și, totuși, nu vorbim despre un thriller tipic, pentru că n-aș cataloga acest roman drept thriller. Dar are ceva așa aparte, un mister foarte bine dozat, pe baza căruia s-au construit intrigi interesante, dezvoltate perfect, ulterior, de către Nina de Gramont. Chiar a fost o carte care m-a surprins și mi-a plăcut neașteptat de mult.
„(...) Trupul știe, chiar și atunci când mintea nu.”
Chiar vă recomand cu mare încredere această carte, mai ales dacă rezonați cu lecturile mele. Mi-a plăcut, recunosc, absolut tot, și nimic nu mi s-a părut prea mult sau prea puțin. Am avut parte de personaje bine construite, alcătuite din lumini și umbre, am avut parte de o creionare frumoasă a vremurilor respective, a culorii locale, a cadrului desfășurării acțiunii. Evident, misterul a fost la el acasă, iar componenta romance a romanului chiar a reușit să mă convingă, să mă emoționeze și nu mi s-a părut deloc superficială. De fapt, a fost chiar puțin tristă, dar n-am să zic mai multe. Trăgând o linie, pot spune că romanul Ninei de Gramont a fost exact ce trebuie și chiar m-am bucurat că am avut ocazia să îl citesc - și, mai mult decât atât, m-am bucurat că mi-a plăcut și a reușit chiar să îmi depășească așteptările. Așadar, dacă sunteți fani ai cărților cu mister, dar care au și o parte de romance, care îmbină armonios & elegant mai multe valențe literare, cu siguranță ar trebui să dați o șansă acestei cărți. Nu doar că o să vă placă, dar o să vă vrăjească de la bun început!

Institutul, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira
Colecția: Armada 
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 608
Anul apariției: 2020
Traducere: Ruxandra Toma

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.
„- Însă te sfătuiesc să încerci să fii băiat bun, indiferent cât de nasol o să ți se pară, indiferent ce o să-ți vâre pe gât sau în fund. Habar n-am care-i chestia cu bazinul ăla, că pe mine nu m-au băgat acolo, doar am auzit despre el. Dar știu că, atâta vreme cât fac experimente pe tine, o să te țină în Jumătatea Anterioară. Nu știu ce se petrece în Jumătatea Posterioară și nici nu vreau să știu. Tot ce am auzit e că Jumătatea Posterioară seamănă cu Motelul Gândacilor - copiii intră acolo, dar nu mai ies niciodată. Sau, dacă ies, nu mai trec pe aici.”
La miezul nopții, într-o casă de pe o stradă liniștită din suburbiile orașului Minneapolis, părinții lui Luke Ellis sunt omorâți și el e aruncat într-o mașină. Totul, în mai puțin de două minute. Luke se trezește la Institut, într-o cameră foarte asemănătoare cu cea din casa lui, însă fără ferestre. Dincolo de uși sunt alte uși. Dincolo de uși sunt alți copii cu talente speciale, care au ajuns acolo la fel ca el. În această instituție sinistră, directorul urmărește să amplifice puterile supranaturale ale copiilor, ca ei să devină arme guvernamentale. Pe măsură ce tot mai mulți dispar, Luke își dă seama că trebuie să evadeze. Dar nimeni nu a scăpat vreodată din Institut.
„- Ți se vor face mai multe injecții. Ți se vor face mai multe analize. Îți vor fi monitorizate starea fizică și cea psihică. În cele din urmă vei trece în Jumătatea Posterioară, cum o numim noi, unde ți se vor da de îndeplinit anumite sarcini. Șederea ta în Jumătatea Posterioară ar putea să dureze șase luni, deși media perioadei de stagiu este de doar șase săptămâni. La sfârșit, ți se vor șterge toate amintirile și vei fi trimis acasă, la părinții tăi.”
Dap, nu mai am ce spune - King, după părerea mea, este un maestru. Și atât. Acum, scriind doar aceste rânduri, aș putea încheia „recenzia”. Pentru că e absolut simplu - nu mai am ce spune. Stephen King nu doar că merită citit, dar merită adorat. Merită iubit. Lăudat. Maestrul e maestru și va rămâne maestru. Nu știu ce s-a întâmplat în trecut, acum câțiva ani, când îmi dădeam ochii peste cap de fiecare când auzeam pe cineva că-l laudă și că spune că-i super fain și merită toată faima și admirația. Nu știu. Pe bune. Dar știu doar că-mi pare bine că mi-am oferit șansa de a-i da lui King o a doua șansă, o a doua șansă care s-a dovedit a fi, de această dată, revelatorie: am ajuns la concluzia că Stephen King chiar știe ce face și puțini alți autori reușesc să-i ajungă cel puțin la umăr. Și nu mă refer neapărat la genul horror, care cică ar fi „genul care l-a consacrat”, ci la faptul că, de fapt, romanele lui Stephen King scapă de încadrarea drastică într-o tagmă literară: thriller, horror. Nu! Cărțile lui King sunt complexe, sunt bizare, sunt ciudate, sunt SF, sunt... habar n-am! Sunt exact ce trebuie, pentru că reușesc să te poarte într-o aventură literară de neuitat, pe care o iubești și care ai vrea să nu se mai termine.
„- Nu voi ați dorit să ajungeți aici. Înțelegem asta, dar nu ne cerem scuze. Sunteți aici nu doar ca să vă slujiți țara, ci și întreaga lume, dar nu veți primi nicio medalie după ce misiunea voastră se va fi încheiat. Nu se vor organiza defilări în onoarea voastră. Nu veți ști cât de recunoscători vă suntem, pentru că, înainte de plecare, vi se vor suprima toate amintirile legate de Institut (...).”
Când m-am apucat de Institutul, un prieten mi-a spus că a iubit această carte. Că s-a regăsit extraordinar de mult în anumite aspecte. Bineînțeles, nu m-am întrebat în ce s-ar fi putut regăsi, având în vedere că vorbim despre o carte cu tentă SF, cu copii cu abilități speciale și altele, pentru că am știut, de la bun început, că această carte va fi mai mult decât o poveste fictivă genială: este o carte despre valori profund umane, despre oameni, despre situații în care, deși par a fi circumstanțiale, specifice, ne-am putea oricând regăsi cu toții. Stephen King, Doamne, are un talent așa special de a crea personaje absolut de neuitat, care îți intră sub piele și te fac să trăiești alături de ele. Ăsta-i King, ce să mai! Știu, știu că această „recenzie” (folosesc ghilimele pentru că sunt sigur că nu este vorba de o recenzie aici), pare foarte ușor să fie doar impresionistă și atât, dar mă declar impresionat de tot ce am citit în această carte, care, să fiu sincer, s-ar putea să fie una dintre cele mai bune cărți scrise de Stephen King pe care le-am citit până acum. Și asta-i ciudat, de fapt, pentru că nu pot face întocmai o comparație, dat fiind faptul că din fiecare carte scrisă de King am plecat cu o învățătură anume, dincolo de o poveste care mi-a satisfăcut și întrecut toate așteptările!
VĂ AȘTEAPTĂ IADUL. AM SĂ VĂ ÎNTÂMPIN LA PORȚILE LUI.
Vreau să ajung să citesc toate cărțile scrise de Stephen King, deoarece chiar este unul dintre autorii mei preferați. Cărțile sale au mereu o intrigă originală, aparte. Personajele sale vor au fost și vor fi întotdeauna memorabile, alcătuite din lumini și umbre, puternice și complexe, speciale și... care îți ajung la inimă. Situațiile pe care le creionează vor fi întotdeauna aparte, tensionate, puternice, dramatice, emoționale, profunde. Pe scurt, Stephen King chiar deține rețeta succesului, știe cum să-și vândă cărțile și, în același timp, să nu pice într-un tipar comercial - el nu joacă la risc, ci joacă la sigur. Nu joacă la cacealma, ci cu cărțile atent alese, atent etalate. Stephen King, cu Institutul, chiar a reușit să-mi câștige toată admirația și toată simpatia. Am iubit această carte de la început până la sfârșit, și, sincer să fiu, aș fi vrut să nu se mai termine: decorul, povestea, personajele, întâmplările - totul, dar absolut totul mi s-a părut atât de bine dozat, atât de bine gândit și elaborat! Mă bucur tare mult că am ajuns la această concluzie, după ani buni în care nici măcar nu suportam să aud vorbindu-se despre Stephen King. Acum, dându-i din nou șansa, bucurându-mă de lectură în profunzimea ei, mi-am dat seama cât de mult, de fapt, m-am înșelat.
Corect, își spuse Kalisha. O făceau pentru ei, despre viețile lor era vorba. Nu trebuiau să fie niște manechine tembele de pe genunchiul unui ventriloc. Cât de simplu era - și tocmai asta era revelația: ce faci pentru tine însuți îți dă putere.”
După cum știți, nu obișnuiesc să vorbesc despre ce a fost o anumită carte citită. Nu are niciun sens, nu-i așa? Puteți afla asta citind sinopsisul de pe copertă, și n-ar mai fi necesar să scriu eu aici ce se întâmplă și așa mai departe. Prin urmare, printr-o recenzie vreau doar să vă vorbesc, pe cât este posibil, despre care a fost experiența mea cu cartea respectivă. Și, în cazul de față - precum în celelalte cazuri în care am citit o carte scrisă de Stephen King - pot spune că a fost o experiență memorabilă. Un roman nu bun, ci extraordinar de bun. Un roman complex, un roller coaster plin de emoții, de situații neașteptate, de întâmplări bizare, cu personaje de care m-am atașat rapid și la care am ținut, alături de care am trăit fiecare scenă, fiecare întâmplare, fiecare mister. Institutul nu a fost doar o carte bună, genial de bună, ci o experiență literară în sine. A fost un roman presărat cu absolut tot ce este necesar pentru mine astfel încât, în cele din urmă, să consider lectura respectivă ca fiind una pe care nu o voi uita. Aș fi vrut să nu se mai termine și să mă pot bucura în permanență de atmosferă, de scriitură, de profunzimea de care, în momente neașteptate, dar atât de bine plasate, Stephen King dă dovadă. Un mare maestru care, din fericire, este atât de prolific încât cred că voi mai avea nevoie de ceva timp pentru a ajunge „la zi” cu cărțile sale. Dar mă bucur că, între timp, chiar mai am ce citi!

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog:

miercuri, 24 mai 2023

Moartea în Camargue (Roger Blanc, #2), de Cay Rademacher - Recenzie (Crime Club)

Colecția: Black Spot 
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 364
Anul apariției: 2023
Traducere: Ionuț Irimiea

Cay Rademacher (născut în 1965) este un autor originar din nordul Germaniei, stabilit în sudul Franței. Pasionat de istorie, a studiat la Köln și Washington D.C. istoria anglo-americană, istoria antică și filosofia, dar preferă să spună despre el însuși că este jurnalist. Din 1999 este editor al revistei Geo, apoi a participat ulterior la crearea unei renumite reviste de istorie, ,,Geo Epoche”. Cay Rademacher a devenit cunoscut după ce a publicat, începând cu 2015, seria de romane Inspectorul Frank Stave. Mistralul ucigaș este primul volum din seria Roger Blanc, și a apărut la Editura Lebăda Neagră în 2022, în traducerea lui Ionuț Irimiea. Moartea în Camargue este al doilea volum al seriei, apărut tot în traducerea lui Ionuț Irimiea, în luna martie a anului acesta.
„- Neacordare de prim ajutor, comentă Tonon cu voce joasă. Tipic pentru oamenii de aici: mă doare-n fund. Dacă un om stă într-o baltă de sânge pe stradă, mai bine îți întorci privirea și o ștergi de-acolo, decât să raportezi.”
Moartea în Camargue reprezintă continuarea captivantă a atmosferei dense și plină de suspans create în Mistralul ucigaș. Viața de zi cu zi în din Camargue, Provence, puțin cunoscută și chiar mai puțin vizitată, un furt al unui tablou și o trecere în revistă a vieții lui Vincent Van Gogh în sudul Franței reprezintă fundalul acțiunii celui de-al doilea roman al lui Cay Rademacher. Moartea unui jurnalist și eforturile forțelor de ordine locale în persoana căpitanului Roger Blanc, proaspăt transferat de la Paris pentru a rezolva cazul, susțin intriga acestui roman polițist.
„- Felicitări, tocmai ți-ai făcut un nou non-prieten la Paris, spuse Fabienne după ce au plecat de pe proprietate.
- Dacă într-un oraș de opt milioane de locuitori se găsesc doar trei care nu mă suportă, atunci am o cotă bună. 
- Vialaron-Allègre. Leroux. Cine este numărul trei?
- Soția mea.”
La sfârșitul lecturării primului volum din serie, Mistralul ucigaș (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), m-am pronunțat ca fiind foarte interesat de următorul volum. Și chiar am vrut să îl citesc cât mai rapid, deoarece se puneau deja premisele unui erou care, mie unul, îmi place enorm. Așadar, mare mi-a fost bucuria când am văzut că prietenii de la editură l-au lansat. Aș vrea să ne luăm un moment pentru a aprecia cât de frumoasă este coperta și, de asemenea, cât de armonioasă este cu prima din serie (la fel de - sau poate chiar mai - frumoasă). În orice caz, nu despre asta e vorba, cât despre faptul că, da, chiar îmi place enorm cum scrie Rademacher, și chiar dacă stilul său de scriere mi se pare puțin steril (lipsit de anumite „efervescențe stilistice” care în mod normal mi-ar plăcea), cred că este perfect pentru faptul că, în esență, vorbim despre o carte polițistă unde astfel de abordări literare ușor ar putea părea forțate. În schimb, la Rademacher găsesc acel stil polițienesc care certifică nu doar o documentare aparte, ci și o anumită dinamică într-un crescendo specific: se așază scena, se conturează intriga și, încet dar sigur, ajungem în cele din urmă la deznodământ. Și, mamă-mamă, ce deznodământ!
„- Hoții de obiecte de artă sunt fie niște personaje strâmbe pentru care un tablou este cam ceea ce este un băiețel pentru un pedofil, fie niște connards care realizează abia după ce fură că practic opera pe care au furat-o nu poate fi vândută. Din acest motiv, smulg tablourile din rame, iar unii chiar le împăturesc. Pânzele sunt deteriorate, culorile parcă răzuite.”
Moartea în Camargue are ca punct de plecare o moarte bizară, destul de suspectă. De-aici, încetul cu încetul, ni se înfățișează faptul că lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cât ar putea să pară. Roger Blanc, evident, este singurul care ia în considerare posibilitatea ca moartea biciclistului să nu fie chiar atât de obișnuită - în esență, obișnuită oricum nu e, din moment ce a fost spintecat de coarnele unui taur -, dar crede că circumstanțele au fost unele mult prea bizare. Chiar dacă povestea decurge într-un ritm lent, are Rademacher un stil de a o alinia cu însăși atmosfera cărții - canicula, vremea, sufocarea... În cele din urmă, totul se îmbină cu mai multe „intrigi secundare”, pentru a scoate la iveală un complet ieșit din comun. Vechi situații nerezolvate, minciuni, secrete - ies la iveală și-i oferă cititorului o porție zdravănă de întorsături de situație și o oarecare tensiune. Da, al doilea volum chiar mi-a plăcut mult, și abia aștept să le citesc și pe următoarele. Am găsit în Roger Blanc același erou interesant, complex, alcătuit din lumini și umbre - care a greșit în trecut, dar care își recunoaște vina. Care poate fi și slab, dar care are și atât de multe puncte forte: iar unul dintre ele este intituiția. Care, evident, se trage dintr-o inteligență aparte!
„- Guillaume era la vremea aceea doar un copil? se interesă Fabienne.
- Da, n-avea nici măcar zece ani, dacă îmi amintesc bine. Nu e de mirare că nu-i prea normal la cap. Și nu e de mirare că mama lui este de-atunci alergică la cromozomi X tineri și arătoși.”
Un roman relaxant, aș putea spune, bine dozat și frumos conturat. Mi-a plăcut la nebunie decorul acțiunii, faptul că a fost plasată la țară, departe de haosul urban și, în același timp, atât de plin de haos. Zone umede, zone mlăștinoase, o interesantă „armă a crimei” - mi s-au părut puncte forte ale cărții, pe lângă personajele interesante și, evident, intriga specială. De asemenea, am găsit interesantă și direcția în care au luat-o lucrurile, și nu mi s-au părut deplasate anumite aspecte (cum frecvent am problema atunci când citesc un thriller sau un roman polițist - „motivul din spatele crimei” trebuie neapărat să mă convingă, nu să mă facă să-mi dau ochii peste cap și să cred că autorul doar a vrut să încheie romanul într-o manieră șocantă și deloc credibilă, așa cum des se întâmplă). Rademacher a mizat, în schimb, pe însăși psihologia umană, reiterând încă o dată cât de multe pot ascunde oamenii și cât de duplicitari au potențialul de a fi. Un roman care chiar mi-a plăcut și pe care mă bucur că l-am citit, deoarece mi-a ținut o companie plăcută, m-a relaxat și, evident, nu m-a dezamăgit. Cay Rademacher știe ce face și, după părerea mea, chiar o face bine!
„- Răul nu se odihnește niciodată, zise Sylvie Micheletti, întorcându-se în direcția opusă.”
Poate n-aș fi de acord cu anumite „valori” pentru care Roger pledează, pentru anumite credințe, idei, pe care le-a transmis. Cu toate acestea, îmi place mult umorul său, iar dialogurile dintre personaje mi s-au părut credibile. Poate aș fi vrut, în schimb, ca dinamica să fie una mult mai rapidă și antrenantă, să am parte de ceva mai multă tensiune, să simt că lucrurile la un moment dat o iau razna. Dar, de fapt, și această rețetă se dovedește a fi una de succes: totul bine echilibrat, bine elaborat și pus la punct, așa cum, chiar în realitate, ar fi dinamica lucrurilor. Încetul cu încetul, în Moartea în Camargue autorul ne poartă într-o poveste care foarte ușor ar putea deveni scenariul unui film interesant. Încă o dată, mă bucur tare mult că am citit al doilea volum al seriei fără să fi fost necesar să aștept prea mult, deoarece chiar eram curios de cum va evolua Roger Blanc. Pentru mine, acest personaj chiar manifestă un interes special, nu știu, și-mi place tare mult! Dincolo de acțiunea interesantă și punctul de plecare sănătos, m-am bucurat să fiu din nou în cocârdășia sa și să văd ce mai pune la cale și cum, și de această dată, va reuși să rezolve misterul din spatele acestei bizare morți!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Cay Remacher, Moartea în Camargue, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Cay Rademacher, apărute și pe blog: