Editura: Litera
Colecția: Folio
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 224
Anul apariției: 2023
Traducere: Iolanda Prodan
Satoshi Yagisawa (China, Japonia) locuiește în Tōkyō. Romanul său de debut, Viața mea în librăria Morisaki, apărută la Editura Litera, în traducerea Iolandei Prodan, 2023, a câștigat premiul literar Chiyoda și a fost ecranizat. În prezent, este în curs de publicare în 22 de țări.
Jimbōchō, Tōkyō. Cartierul librăriilor și al anticariatelor, un veritabil paradis pentru cititorii pasionaţi. Un colț de lume liniștit și atemporal, aflat la numai câțiva pași de metrou și de marile clădiri moderne ale capitalei. Şiruri întregi de vitrine pline de cărți, noi sau la mâna a doua. Nu toată lumea cunoaște cartierul, oamenii fiind atrași mai cu seamă de Ginza sau de miile de lumini din Shibuya. Deși locuiește de ani buni în Tōkyō, Tatako – o fată de douăzeci și cinci de ani, cu o viață destul de monotonă – nu a frecventat niciodată acea parte a orașului. Totuși, aici este situată librăria Morisaki, care se află în familia ei de trei generații. O prăvălioară cu cărți, într-o clădire veche din lemn, cu o cameră la etaj, folosită ca depozit. Este regatul lui Satoru, unchiul excentric al lui Tatako. Entuziast și cam zăpăcit, el își dedică viața cărților și librăriei Morisaki, mai cu seamă după ce soția lui l-a părăsit. Spre deosebire de unchiul ei, Tatako s-a lăsat pradă depresiei și nu a mai ieșit din casă de când iubitul ei i-a spus că vrea să se însoare cu o altă femeie. Satoru este cel care îi aruncă un colac de salvare, propunându-i să se mute la primul etaj al librăriei. Tatako, o tânără câtuși de puțin interesată de lectură, se trezește brusc trăind printre munți de cărți gata oricând să se prăbușească și printre clienți enervanți, care o iau tot timpul la întrebări și îi citează scriitori necunoscuți. Printre discuțiile din ce în ce mai pătimașe despre literatura japoneză modernă, întâlnirea întâmplătoare, într-o cafenea, cu un necunoscut timid și secretele poveștii de dragoste a lui Satoru, Tatako va descoperi treptat un mod de a comunica și de a relaționa care pleacă de la cărți și ajunge la inimă și un stil de viață mai intim și mai autentic, fără teama de a spune ce gândești și de a lăsa în urmă trecutul.
„(...) Orice-ar fi, te rog să nu uiți asta. Inima omului nu poate uita niciodată că a iubit cândva. Amintirea unei iubiri nu poate fi ștearsă din suflet. Dragostea aceea va rămâne pentru totdeauna întipărită acolo.”
Cum să-ncep, oare? Nu m-a dezamăgit această carte, înainte de toate, și asta pentru că nu am avut așteptări. Eu și autorii asiatici nu prea facem casă bună împreună, în special pentru că nu prea obișnuiesc să-i citesc. Am avut câteva experiențe deosebit de plăcute în trecut, și îmi amintesc că un roman scris de un autor asiatic chiar a fost în topul celor mai bune cărți citite în 2021. Cu toate acestea, de atunci, deși am mai încercat, nu am avut experiențe chiar atât de plăcute, ci doar obișnuite. Drept urmare, de la acest roman n-am avut așteptări, dar în același timp nici n-a fost chiar atât de dezamăgitor. A fost o lectură obișnuită, OK, o lectură relaxantă - cum, de altfel, ar trebui să avem după ce am citit mai multe cărți solicitante -, interesantă pe alocuri, dar puțin cam seacă și lipsită de substrat. Mi-au plăcut oarecum personajele și intriga legată de mătușa lui Tatako, faptul că aceasta pleacă pentru o perioadă lungă de vreme și, intempestiv, decide să se reîntoarcă. De fapt, fiind pasionat de ideea aceasta de mister, n-avea cum să nu-mi placă acest artificiu destul de interesant.
„- Da, unchiule, îți promit. Am învățat multe aici, în librăria dumitale. Te rog să nu îți faci griji pentru mine.- Dacă e așa, cum îmi spui, atunci oriunde te va purta viața, am încredere că totul va fi bine cu tine.- Mulțumesc, unchiule.”
Tatako este o tânără care nu prea are treabă cu literatura & cărțile, dar care, după mai multe rateuri în dragoste, găsește momentul oportun de a merge la unchiul ei, Saturo, care o invită la librăria sa, pentru a-și mai oferi timp de a se odihni în tihnă. Încetul cu încetul, Tatako descoperă o lume nouă, descoperă noi șanse și posibilități, și acțiunea cărții se-nvârte în jurul acestei idei - Tatako care la început nu are o treabă cu cărțile, dar care decide să-l ajute pe unchiul ei, Tatako care lucrează la librărie, cunoaște diferite tipuri de tipologii umane, intră în contact cu oameni mai mult sau mai puțin interesați, ba chiar, la orizont, se-arată și o potențială nouă dragoste. Și... Cam atât! În rest, nimic care să ridice interes, ci doar descrieri (și acestea fragmentate) ale vieții zilnice, ale spațiilor care fundamentează culoarea locală a cărții... Aceasta este prima parte a cărții. A doua, în esență, începe în momentul în care Tatako și Satoru se trezesc la ușă cu mătușa Momoko - iar misterul din spatele plecării acesteia este încă unul proaspăt, deși aceasta a fost pentru o perioadă foarte lungă plecată.
„Mi-am amintit de prima zi când am intrat în librărie. Strâmbasem din nas că mirosea a mucegai și unchiul începuse să râdă. Acum însă, în mod ciudat, mirosul stătut al cărților vechi mi se părea cel mai plăcut din lume.”
În esență, este un roman plăcut, relaxant, un roman care se citește rapid și nu te solicită. Nu știu care-i faza cu tot hype-ul din jurul său, dar știu că, pe mine unul, chiar nu m-a convins. A fost o lectură oarecare, care nu mi-a stârnit niciun fel de emoție și nici nu m-a mișcat. Poate aș fi vrut să-mi placă mai mult, să fiu sincer, deoarece chiar auzisem multe lucruri despre carte. În schimb, nu e genul meu de lectură, asta-i clar, pentru că eu prefer cărțile ceva mai solicitante, la care, după ce le-am citit, să mă gândesc mult timp, care să mă miște și să mă facă să meditez, să mă învețe lucruri... Viața mea în librăria Morisaki este o lectură de vară, o lectură pe care ar trebui s-o ai dacă ești în căutare de un roman liniștit, un roman care să nu facă apel la atenția și concentrarea ta. Cu alte cuvinte, este un roman care se adresează majorității cititorilor, motiv pentru care, de altfel, probabil și de asta este atât de apreciat. Faptul că mie nu mi-a plăcut (dar nici displăcut) nu înseamnă că nu-i un roman bun, ci că, pur și simplu, nu este un roman pentru mine.
„- Când m-a văzut acolo, s-a prăbușit la pământ și a început să plângă ca un copil. În clipa aceea, am simțit o iubire profundă pentru ea. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Și atunci am înțeles ceea ce nu voisem niciodată să accept, ceea ce evitasem atâția ani să recunosc.”
Aș fi vrut să fie un roman ceva mai profund, nu chiar atât de sec, atât de fad... Aș fi vrut să stârnească emoție în sufletul meu, să... Nu știu. Până la urmă, este un roman cu și despre cărți, pentru iubitorii de cărți, dar execuția nu a fost chiar ce-aș fi vrut să fie. Prin urmare, chiar cred că trei steluțe (din cinci, ceea ce înseamnă mai mult de jumătate) sunt îndeajuns. Cu toate acestea, experiența m-a făcut, încă o dată, să cred că autorii asiatici chiar nu sunt pentru mine. Repet, dacă mie nu mi-a plăcut nu înseamnă că această carte chiar nu este bună, poate chiar mult mai profundă și emoționantă decât am perceput-o eu. Știu persoane care au citit-o și cărora chiar le-a plăcut. Nu mă îndoiesc! Până la urmă, literatura este și va fi subiectivă, iar experiența fiecăruia cu o carte este definită de foarte multe variabile - printre altele, de propriile valori, propriile interese, pasiuni și așteptări. Nu? Poate tocmai de asta literatura este atât de frumoasă, de splendidă: pentru că putem găsi frumusețea chiar și în cele mai neașteptate lucruri!
