joi, 8 februarie 2024

Grupul supraviețuitoarelor, de Grady Hendrix - Recenzie

Editura: Nemira
Colecția: Armada
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 380
Anul apariției: 2023
Traducere: Ruxandra Toma

Grady Hendrix a fost inclus în topurile New York Times cu romanele How To Sell a Haunted House, Grupul supraviețuitoarelor (The Final Girl Support Group, Armada, 2023, traducere de către Ruxandra Toma), The Southern Book Club’s Guide to Slaying Vampires, My Best Friend’s Exorcism, We Sold Our Souls și Horrorstör. Cartea sa despre istoria creșterii popularității romanelor horror în format paperback în anii ’70 și ’80, intitulată Paperbacks from Hell, a câștigat premiul Stoker pentru Realizare Excepțională în Nonficțiune. Hendrix este și autorul scenariilor filmelor Mohawk (2017) și Satanic Panic (2019). Puteți afla mai multe informații inutile despre el la adresa www.gradyhendrix.com.

🩸Câștigător Goodreads Choise Awards 2021 pentru Cel mai bun roman horror.🩸

În filmele de groază, supraviețuitoarea este cea care rămâne în picioare atunci când apare genericul de final. Cea care s-a luptat, l-a învins pe ucigaș și apoi și-a răzbunat prietenii. Cea care iese plină de sânge, dar învingătoare. Însă după ce sunetele sirenelor mașinilor de poliție se estompează și publicul merge mai departe, ce se întâmplă cu ea? Lynnette Tarkington este o astfel de supraviețuitoare. În urmă cu douăzeci și doi de ani, ea a scăpat dintr-un masacru, iar acel moment i-a definit fiecare zi ce a urmat. Timp de peste un deceniu, ea s-a întâlnit cu alte cinci femei asemeni ei și cu terapeuta lor, într-un grup de sprijin pentru cele care au supraviețuit inimaginabilului, refăcându-și viața bucățică cu bucățică. Până la o ședință de la care una dintre ele lipsește, iar cele mai mari temeri ale lui Lynnette devin realitate: cineva știe despre grup și este hotărât să le dezintegreze viețile din nou. Bucățică cu bucățică. Dar puterea supraviețuitoarelor stă în faptul că acum se au una pe cealaltă și, indiferent cât de mici le sunt șansele, cât de întunecată este noaptea, cât de ascuțit este cuțitul, ele vor lupta până la capăt.
„- V-am spus tuturor asta zic eu. Cum adică, nu mai avem nevoie de ședințele de grup?! Cum adică, s-a terminat?! Cineva va dori întotdeauna să ne omoare! Nu se termină niciodată!”
Dacă aș fi știut ce urmează să-mi ofere această carte, cu siguranță m-aș fi pregătit mai bine. Dar n-am știut, din păcate, și am plătit prețul: tensiune maximă, tahicardie, palpitații. My God, totul s-a desfășurat în fața ochilor mei cu viteza luminii, și n-am mai putut lăsa această carte din mână. Nu mă așteptam, și trebuie să recunosc, să-mi placă atât de mult. La o adică, mă așteptam să-mi placă, dar parcă prea mult mi-a plăcut și prea tare m-a prins. Nici nu știu cum au trecut cele 380 de pagini, dar perfect știu cum m-au făcut să mă simt: neputincios, mi-au stârnit frică, mi-au stârnit tot felul de trăiri bizare, și la un moment dat nici nu mai știam încotro se vor îndrepta toate, ce urmează să se mai întâmple. Personaje ciudate, o acțiune și mai ciudată, traume și conflicte interioare (și exterioare), personaje cu probleme și dezaxate... Well, asta-i rețeta de succes, nu? Și, bineînțeles, componenta horror care reiese nu neapărat din imagini înfricoșătoare, din figuri deformate și scheletice, ci din întocmai întunericul profund, profund și abisal al sufletului omenesc: ce sunt oamenii capabili să facă și ce preț sunt capabili să plătească pentru a-și atinge idealurile.
„(...) trebuie să ai foarte multă grijă atunci când privești în abis, pentru că, altminteri, abisul se va uita și el la tine.”
Din start, ne dăm seama că avem de-a face cu niște circumstanțe destul de bizare: supraviețuitoarele care, oricum, niciodată nu vor fi trecând în totalitate peste traumele trecutului. PTSD-ul este ceva adevărat, o entitate clinică aparte, care se manifestă în forme din ce în ce mai necunoscute. Iar cineva care are de-a face cu PTSD-ul, și nu îl ține eficient sub control, poate evolua foarte ușor spre alte forme de afectare psihologică. Din acest punct de vedere, Lynnette mi s-a părut cu adevărat că nu are toate țiglele pe casă și că a fost profund (și iremediabil) afectată de tot ce s-a întâmplat. Dar, dincolo de toate acestea, Lynnette a avut și foarte multă dreptate, în legătură cu foarte multe privințe. Ea este protagonista cărții și, de fapt, tot ea este cea care transformă totul într-o adevărată nebunie - are certitudinea că cineva este pe urmele supraviețuitoarelor și vrea să-și ducă la bun sfârșit ceea ce cândva a fost început: să le ucidă odată pentru totdeauna și să pună capăt acestei „povești inspiraționale” cu femeile care au reușit să scape din ghearele criminalilor... Și, din această perspectivă, totul se transformă într-un adevărat film de acțiune care îți accelerează pulsul și frecvența respiratorie...
„Toți monștrii sunt, de fapt, unul și același: monstrul-mascul. Lupul Bzou (sau vârcolacul), vampirul, trolul, căpcăunul. Bannik, demonul din Rusia care călătorește noaptea și jupoaie copiii obraznici; Barbă-Albastră, care își ucide soția foarte tânără (...). Nașterea și moartea. Femeile dau naștere copiilor, deci bărbații trebuie să se mulțumească cu moartea. Și au devenit experți în această privință.”
Pe de altă parte, mi-a plăcut foarte mult și cum a fost construită cartea, adică inserțiile grafice din ea, ideea aceasta cu evoluția filmelor horror, articolele de ziar. Nu știu, i-au dat un aer mult mai autentic, mult mai special, ca și cum chiar fi trăit în perioada respectivă și erai martorul unei pline ascensiuni (sau, dimpotrivă, decăderi) a unui anumit titlu. După povestea supraviețuitoarelor s-au făcut filme, s-au tras documentare, s-au făcut interviuri și s-a scris multe, multe articole. Însă, oare, a știut vreodată cineva, cu adevărat, ce s-a întâmplat acolo? Oare nu doar supraviețuitoarele sunt cele care, într-adevăr, sunt în măsură să își dea cu părerea? Iar fiecare, la rândul ei, are de-a face cu un anumit criminal - care fie este viu, fie este (mai mult sau mai puțin) mort. Nu știu, cred că această carte m-a surprins cel mai mult din perspectiva faptului că totul a fost atât de ciudat, încât la un moment dat devenea inadecvat din punct de vedere logic - dar deosebit de delicios -, dar totuși atât, atât de fain conturat și dezvoltat în dinamica romanului, încât chiar nu mi-a mai păsat ce și cum.
„Oare se va termina vreodată tot coșmarul ăsta? Oare va fi întotdeauna cineva care să-i transforme în monștri pe băiețeii mici? Oare vor mai exista Supraviețuitoare? Oare monștrii nu vor mai conteni niciodată să ne urmărească și să ne ucidă? Cum am putea să împiedicăm șarpele să-și mănânce coada?”
Tensiune (✔), suspans (✔), personaje ciudate (✔), atmosferă (✔), și mai multă tensiune (✔) - da, le avem pe toate, adică toate ingredientele alea a must pentru un thriller bun, pentru un thriller alert, care te ține acolo și se joacă cu așteptările tale. Probabil știți că-s mare fan thriller, și cam toate persoanele pe știu că au citit această carte sunt, de fapt, mare amatoare de thrillere - și niciuneia dintre ele nu i-a displăcut această carte. Grupul supraviețuitoarelor a fost un thriller foarte, foarte bun, unul de care aveam nevoie și care vine la fix după foarte multe dezamăgiri de cărți care se recomandau a fi thrillere, dar au sfârșit prin niște basics și non nova sed nove. Grady Hendrix a aduce ceva nou, ceva nebunesc, ciudat, care pe mine m-a convins și care mi-a plăcut cap-coadă. Chiar n-aș putea găsi vreo ceva care să nu îmi fi plăcut la această carte, și-mi asum când spun că, probabil, chiar n-are nimic care să nu placă. Evident, dacă sunteți în căutare de ceva cu adevărat horror, în conformitatea definiției cuvântului, mai bine încercați la Stephen King sau John Saul. La Hendrix, de fapt, horror-ul are o altă valență...

Întâlniri în vacanță, de Emily Henry - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Blue Moon
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2022
Traducere: Gabriela Ghircoiaș

Emily Henry este autoare de bestselleruri New York Times, printre care amintim Două cărți și o vacanță și Întâlniri în vacanță, Colțul de rai și Iubire ca la carte - toate apărute și la Editura Litera. Scrie povești despre dragoste și familie, pentru adolescenți și adulți deopotrivă. A studiat scrierea creativă la Hope College și New York Center for Art & Media Studies, iar acum își petrece majoritatea timpului în Cincinnati, Ohio, și în partea din statul Kentucky de la sud de metropolă. O găsiți pe Instagram cu numele @EmilyHenryWrites.
„«Suntem», îmi spun. «Suntem acasă».”
Sunt cei mai buni prieteni. Merg împreună în zece excursii de vară. Au o ultimă șansă de a se îndrăgosti. Poppy și Alex. Alex și Poppy. Nu au nimic în comun. Ea este un copil rebel. Are o poftă de călătorie nesățioasă; el preferă să stea acasă să citească. Dar încă din facultate sunt cei mai buni prieteni. În cea mai mare parte a anului, ei locuiesc departe unul de celălalt – ea este în New York City, iar el în micul lor oraș natal – dar în fiecare vară, timp de un deceniu, au avut împreună o săptămână glorioasă de vacanță. Până când au stricat totul. De doi ani nu au mai vorbit. Poppy are tot ce ar trebui să-și dorească, dar este blocată într-o rutină care o obosește. Când cineva întreabă când a fost cu adevărat fericită ultima dată, ea știe, fără îndoială, că a fost în acea călătorie nefastă, finală, cu Alex. Și așa, decide să-și convingă cel mai bun prieten să mai meargă într-o vacanță împreună. Acolo își pune sufletul pe masă. Și iubirea pentru el. Are o săptămână să rezolve totul. Dacă ea poate ocoli singurul mare adevăr care a stat întotdeauna în liniște în mijlocul relației lor aparent perfecte, ce ar putea merge prost?
„Plâng, pentru că sunt ușurată. Pentru că nu o să mă mai simt niciodată atât de singură ca în nopțile acelea lungi din copilărie. Atât timp cât îl am pe el, nu voi mai fi niciodată singură.”
După ce mi-am început recenzia în mod tipic - date tehnice privitoare la editură, număr de pagini, traducător, anul apariției -, mi-am zis să verific rating-ul, să-l pot adăuga, întrucât am citit această carte undeva pe la mijlocul anului trecut. De asemenea, înainte de a mă apuca de recenzie - scoatem cărțile de la naftalină, că-i cazul - am citit și descrierea despre parte, pentru a încerca să-mi amintesc, cât de cât, despre ce a fost vorba în carte. Da, probabil ați ghicit: nu-mi mai amintesc pur și simplu nimic, este un vid total în capul meu. După ce am citit descrierea, mi-am zis că mai mult de trei steluțe sigur nu i-am dat, cunoscându-mi și predilecțiile literare. Greșit! I-am dat patru, aparent, și mă-ntreb - pe bune, chiar mă-ntreb - pe ce anume am justificat eu acest rating mărișor. Oare să-mi fi plăcut atunci? Oare să-mi placă din nou, dacă o voi reciti (n-o să se întâmple vreodată asta!), oare a venit după o carte mult mai grea, mult mai solicitantă? Cine știe?! Tot ce știu, ei bine, este că probabil voi încerca să lungesc recenzia aceasta într-o cu totul altă direcție, alta decât cartea de față, fiindcă nu-mi amintesc nimic privitor la această lectură.
„Ne privim și atât. Nu există un aspect temeinic de care să mă agăț, nici un reper distinct al începutului sau sfârșitului acestui moment, nimic care să-l separe de alte milioane de momente ca el.”
Cred că mi-a plăcut poate datorită faptului că s-a citit rapid?! Treceam printr-o perioadă mai neplăcută și simțeam nevoia de ceva light, ceva care să nu mă solicite? Din câte văd, am făcut și trei semne în carte (sub forma paginilor îndoite), probabil unde am găsit citate sau fragmente care mi-au plăcut. Ulterior, după ce termin de scris aici, le voi fi inserat între paragrafele „recenziei”. Habar n-am. Are o premisă aparent interesantă, deci, ce-ar putea merge prost? Cred că nu m-a dezamăgit execuția (de fapt, „a dezamăgi” e mult spus, că asta implică faptul că aș fi avut „așteptări”, și n-am avut), pentru că dacă m-ar fi dezamăgit, sigur mai tăiam din rating. Deci, cred că totul a mers chiar OK, de fapt mai mult decât OK, la această lectură. Nu i-am dat cinci steluțe pentru că, în esență, am tendința de a nu da cinci steluțe pur și simplu pentru că nu mi-s fan al cărților romance & de dragoste. Dar poate merita, cine știe? Văd că e nebunie pe Goodreads cu cărțile scrise de Emily Henry. Nu-s fan al acestui gen, dar, recunosc, uneori merg și astfel de lecturi... Și merg chiar bine!
„Însă mă frige podul palmelor, dovada de netăgăduit că la un moment dat l-am vrut.”
Recitesc descrierea de pe coperta din spate și văd că acest volum, Întâlniri în vacanță, a avut și o componentă misterioasă. Ceva acolo s-a întâmplat între cei doi - Poppy și Alex -, și probabil au sfârșit, în cele din urmă, fiind împreună, că așa se pică la poveștile frumoase de dragoste, nu? Și avem și ceva dramă, și ceva emoții, și ceva dezvăluiri și tralalalala, tot tacâmul ăla arhicunoscut. Dar, aparent, încă mi-a plăcut, nu-i așa? Că i-am dat patru steluțe, și obișnuiesc să dau minimum trei, de obicei, asta din pur respect față de munca unui om, că la rândul meu știu ce-nseamnă scrisul și că nu e întocmai atât de ușor s-o faci. Scad sub trei în momentul în care îmi dau seama că a fost pur și simplu vorba despre obligațiuni contractuale de a mai scoate un volum înainte de nu știu ce termen, când e clar că, de fapt, probabil nici autorul n-a vrut să scoată cartea respectivă, dar în fața prevederilor unui contract nu poți decât să pălești. Deci, revenind, Poppy și Alex, Alex și Poppy, au făcut în cele din urmă un duo care m-a convins. Curios lucru, aș putea spune...
„Nu știam că viața obișnuită poate fi așa, ca o vacanță din care nu vrei să mai pleci.”
Probabil voi încheia aici, fiindcă doar am vrut să trec în revistă faptul că am citit și această carte, și faptul că, aparent, n-a fost chiar atât de rea pe cât sunt sigur că mă așteptam (și sunt sigur că am pătruns în această lectură cu gândul că mai mult de trei steluțe nu va vedea de la mine). După cum am spus, uneori merge să citești și astfel de cărți, mai ales dacă vin după lecturi mai solicitante, mai greu de digerat, care fac apel la anumite stări, la anumite trăiri. Nu că astfel de cărți nu ți-ar putea stârni emoții, trăiri, stări, dar cred că trebuie să ai o oarecare vârstă și o oarecare lipsă de experiență pentru a te putea lăsa convins de poveștile care, de cele mai multe ori, sfidează realitatea din jur. Probabil este o carte pe care o voi da cuiva, nici nu știu, fiindcă nu obișnuiesc să păstrez cărți de dragoste în bibliotecă, asta pentru că nu are cine să le citească, așadar ar sfârși acolo, printre altele, fără să mai fie atinse vreodată, și pentru că nu prea mai am spațiu pentru altele care, zic eu, mi-s mult mai dragi și pe care există o șansă, oricât de infimă, să le mai citesc - sau măcar răsfoiesc - în viitor!

Despre memoriile femeii și alți dragoni, de Raluca Nagy - Recenzie

Editura: Nemira
Colecțian'autor
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 136
Anul apariției: 2023

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropologă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei, eseuri și povestiri în majoritatea revistelor culturale din România. A contribuit cu proze scurte la volumele colective Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016), Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă (coord. Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Editura Paralela 45, 2019), Izolare (coord. Alexandra Rusu, Editura Nemira, 2020), Perturbări în desfășurare. O antologie a prezentului (coord. V. Leac, Editura frACTalia, 2021) și Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei (coord. Cristina Ispas, Editura Paralela 45, 2023). În 2022, a fost câștigătoarea Burselor și rezidențelor Cărturești, ediția a doua, pentru secțiunea Eseu. Din ianuarie 2023, face parte din echipa Laconic, o platformă de flash fiction. Un cal într-o mare de lebede (Editura Nemira, 2018), primul său roman, a obţinut premiile pentru debut „Sofia Nădejde“ şi „Observator cultural“ și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța. Cea de-a doua carte, Teo de la 16 la 18 (Editura Nemira, 2021), a fost nominalizată la Premiile „Sofia Nădejde“ (2021), la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași“ (2022), la Premiile „Observator cultural“ (2022) și Premiul Leibniz pentru Proză (2022). De asemenea, a fost finalista din partea României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură 2022.
„Mă preocupa, Dragon, pentru că, în timpul liniar, cea mai mare frică este că trece viața pe lângă tine. Pe când în cel ciclic, este esențial să fii prezent.”
Cum să-ți retrăiești copilăria după 30 de ani. Spre sfârșitul lui 2019, scriitoarea și antropologa Raluca Nagy ajunge în Vietnam, iar criza sanitară mondială și alegerile proprii o rețin acolo aproape doi ani. Aceasta este, aparent, premisa ori pretextul memoir-ului de față. Numai că, încet, încet, autoarea se imersează în acest spațiu complet necunoscut, într-o cultură și-un context noi, în timp și-n memorie, iar ceea ce descoperă despre sine și despre lume e inedit, dar relevant pentru fiecare dintre noi.
„În Vietnam, aproape din ziua în care am aterizat, am avut senzația opusă, uneori inexplicabilă și pentru mine, dar trebuie să zic că o aveam, de suficient, că nu-mi lipsește nimic. Ceea ce era(m), era(m) foarte bine fix așa cum era(m).”
Pentru mine, Despre memoriile femeii și alți dragoni, cu (bănuiesc) subtitlul Cum să-ți retrăiești copilăria după 30 de ani, n-a fost prea cum m-așteptam să fie. Pe scurt, dat fiind faptul că mai auzisem de Raluca Nagy și de numeroasele premii la care i-au fost propuse cărțile, mă așteptam să am parte de o lectură mult mai puternică, mult mai izbitoare, care să-mi provoace stări & emoții. Dar, în cazul de față, poate dată fiind și sorgintea cărții (non-ficțiune, în esență), n-am avut parte de niciun fel de emoție, și am mai citit cărți de non-ficțiune, chiar cu tentă biografică (cum și aceast are), care m-au emoționat și mi-au dat de gândit. În schimb, cu această carte, pur și simplu am simțit totul ca fiind mult prea sec, cu o valență parcă mult prea pedagogică, și deși am simțit implicația personală & emoțională, toate m-au lăsat rece. Ajunsesem în punctul în care pur și simplu voiam să termin cartea și s-o las deoparte, acesta fiind și motivul pentru care nu am mai prelungit lectura și am dat-o gata dintr-un singur foc. Într-o oarecare măsură, poate sunt ușor mai incisiv și din cauza faptului că, pe bune, chiar mă așteptam să am parte de o lectură mult mai intensă, care să mă miște - dar n-a reușit s-o facă nici măcar câtuși de puțin.
„Alcoolul, cu care am o relație, probabil, de când sunt adult, și profesională de când sunt antropolog, este ceva ce cred că am gestionat onorabil.”
În acest volum, nu-mi amintesc decât faptul că Raluca Nagy documentează perioada pe care a petrecut-o în Vietnam, iar în astfel de circumstanțe reiterează aspecte privitoare la lingvistică-societate-cultură-tradiții-oameni, total irelevante pentru mine, întrucât chiar nu mă interesează această cultură și, nu sunt deloc egoist sau nepăsător, am altele care mă interesează mult mai mult. Poate, dintr-o altă perspectivă, această carte devine mult mai interesantă (dar nu și din perspectiva mea), așadar nu o pot considera „o lectură universal lipsită de substrat”, ci doar lipsită de substrat pentru mine. Nu? Că literatura este subiectivă, și slavă Domnului că așa-i, iar dacă mie nu mi-a plăcut, asta nu înseamnă că nu poate să placă la alte persoane. Evident, iau în considerare și acea mențiune „Cum să-ți retrăiești copilăria după 30 de ani”, iar eu am abia 27 - zic abia, dar imediat schimb prefixul - și, poate, și asta a jucat un rol esențial în „inaccesibilitatea cărții”. În cele din urmă, nici nu-mi dau seama, și sunt foarte sincer, ce a vrut autoarea să spună, de fapt - a vrut, oare, chiar să spună ceva? Poate am citit-o superficial, putem lua și asta în considerare, fiindcă chiar simt că nu-mi amintesc mare lucru din această carte...
„Cam asta fac, de fapt, și eu, Draogn. Visez Vietnamul copilăriilor mele.”
Au fost doar câteva citate care mi-au plăcut, pe care probabil le-am și marcat în această carte, îndoindu-i paginile, și pe care probabil le voi fi inserat între paragrafele acestei „recenzii”, după ce o voi fi terminat. În rest, nu am putut să nu apreciez totuși și referințele literare ale autoarei, în care am regăsit titluri ale unor cărți citite, ale unor cărți de care mai auzisem. Într-o altă măsură, nu prea mi-a plăcut faptul că au existat fragmente în limba engleză - și nu-i o problemă pentru mine, deoarece le am cât de cât cu această limbă -, dar ar putea fi o problemă pentru cei care nu știu, totuși, limba. Într-o oarecare măsură, mi-a dat de gândit că ar fi vorba despre „o-carte-exclusivistă”, pe care doar cei care știu limba engleză ar trebui să o citească, ca și cum... Habar n-am! În plus, mi s-a părut că acele fragmente chiar aveau o relevanță aparte (spre deosebire de multe alte fragmente din carte) în a susține ce scrisese Raluca Nagy înainte de a le insera, nu? Una peste alta, cred că este o carte pe care o voi lăsa departe, că-mi place destul de mult coperta, și care a reușit să-mi stârnească (și mai mult) curiozitatea în legătură cu alte cărți ale autoarei!

miercuri, 7 februarie 2024

Contracronometru, de Anthony McCarten - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Buzz Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2023
Traducere: Dana-Ligia Ilin 

Anthony McCarten a fost nominalizat de patru ori la Premiile Academiei Americane de Film și a obținut de două ori Premiul BAFTA ca scenarist și producător. Trei dintre filmele sale - Teoria întregului (The Theory of Everything), Ziua decisivă (Darkest Hour) și Bohemian Rhapsody - au obținut Premiul Academiei Americane de Film pentru actorii din rolurile principale. A mai scris scenariul pentru serialul Cei doi papi (The Two Popes) și este scenarist și producător al filmului I Wanna Dance with Somebody, despre Whitney Houston. McCarten este, de asemenea, romancier, autor de nonficțiune și dramaturg. Cartea sa de nonficțiune Darkest Hour s-a aflat pe locul întâi în lista de bestsellere Sunday Times. Romanul său Death of a Superhero a câștigat în 2008 Austrian Youth Literature Prize și în același an a fost finalist la German Youth Literature Prize. În ceea ce privește dramaturgia, A Beautiful Noise, un musical biografic despre Neil Diamond, a avut premiera pe Broadway în 2022. Cea mai recentă piesă a sa, The Collaboration, despre prietenia fructuoasă dintre Andy Warhol și Jean Michel Basquiat, a avut premiera pe Broadway în 2023. În 2015, McCarten a devenit membru al New Zealand Society of Authors. Este născut în Noua Zeelandă și locuiește la Londra. 
„Ești gata să fii perfectă, Kaitlyn Day? se întreabă. 
Pentru că asta trebuie să fii acum (...).
Du-te sus, își zice. Verifică totul. Când vine ordinul «Start Zero» trebuie să fie gata să dispară cât ai clipi. Să se șteargă de pe fața pământului. Să dispară.”
Zece americani au fost selectați cu atenție pentru a testa în versiunea beta un sistem revoluționar de spionaj. Programul Fusion Initiative, realizat printr-un parteneriat între compania de tehnologie informatică WorldShare și guvernul Statelor Unite, poate urmări pe oricine de pe pământ. Timp de o lună, cei zece candidați la marele premiu de trei milioane de dolari vor face tot posibilul să scape necapturați. Dar pentru o concurentă, o bibliotecară modestă din Boston pe nume Kaitlyn Day, miza este mult mai mare decât banii, iar motivele ei pentru a intra în test sunt mai personale decât și-ar imagina oricine. Când numărătoarea inversă va ajunge la zero, va fi decis câștigătorul. Va fi acesta aparatul monstruos de supraveghere format din agențiile guvernamentale împreună cu titanul IT sau simplul cetățean american mânat în luptă de nevoia sa de dreptate și adevăr? Anthony McCarten, scenarist de patru ori nominalizat la Oscar, a scris un thriller năucitor și fascinant, un roman plin de acțiune și de răsturnări de situație, deosebit de relevant pentru vremurile noastre.

🕒DOUĂ ORE SĂ FUGI. O SINGURĂ ȘANSĂ SĂ SCAPI. 🕒

În ciuda celor trei steluțe date - care, oricum, chiar nu-s puține - romanul lui Anthony McCarten, Contracronometru, a fost chiar OK, mai mult decât OK, de fapt. Pentru mine, singura problemă a fost faptul că, într-o oarecare măsură, chiar cred că mă așteptam la altceva. Uite, spre exemplu: când au prins-o pe prima persoană din proiect, mă așteptam... Știți voi la ce! Nu e un spoiler faptul că acest lucru nu se-ntâmplă; ceea ce, din start, pentru mine a luat o întorsătură diferită, într-o direcție în care n-aș fi vrut s-o ia. Nu-s sadic, nu? Dar parcă aș fi vrut mai multă tensiune, și nu doar o carte foarte bine scrisă, foarte bine consolidată, inteligentă. Aș fi vrut și doza aceea de nebunie, de teroare, de suspans, fiindcă chiar ar fi avut potențialul acesta. Într-o altă măsură, eu am văzut această carte mai mult ca un fel de film, un film chill care, poate, te-ar prinde mai mult decât cititul în sine. S-a făcut simțită valența aceasta de regizor & scenarist, și, de ce nu, poate chiar ar ieși un film bun din această carte. Dar, la rangul de carte, cred că are câteva sincope care nu-l pun într-o lumină prea bună. Totuși, asta nu înseamnă că nu-i o carte bună, dar pentru mine mai izbitoare a fost ideea că, ei bine, n-are să se întâmple ceea ce mă așteptam să se-ntâmple.
„(...) plicticosul Bill devenind doar primul dintre câțiva șoferi tăcuți, un pic înciudați, care după aceea o vor duce fără probleme pe vicleana Kaitlyn vreo 260 de kilometri în următoarea zi și jumătate.”
Pe de altă parte, cartea are o dinamică genială, este foarte bine pusă la punct din acest punct de vedere. Totul este alerg, și chiar dacă avem parte și de privirile „din culise”, respectiv ale celor care au pus la cale acest bizar proiect, asta nu șubrezește din dinamica specifică, care descrie evoluția celor 10 participanți. Mi-a plăcut mult să aflu care a fost motivul pentru care acest proiect a pus la punct, ce anume se urmărește, de ce, și cum anume au fost lucrurile elaborate. Destul de interesant, aș spune, într-o societate în care oricum ne dăm toate informațiile rețelelor de socializare, în care suntem atât de expuși, atât de transparenți. Ei, și-aici intervine în scenă eroina-improbabilă-dar-delicioasă-a-cărții, și anume bibliotecara Kaitlyn Day, care reușește să le pună bețe în roate celor de la Fusion Initiative. Ia-o de unde nu-i, fiindcă, de-a lungul timpului, doamna Kaitlyn Day a fost ceva mai izolată, ceva mai ruptă de tot ce înseamnă a te expune în online, a lăsa urme care, vorba aia: ce faci în online, pe vecie rămâne. Și, tam-nesam, nu prea reușesc să dea de ea, deși, dacă s-ar fi pariat, cotele pentru ea sigur n-ar fi fost prea mici. Așadar, cred că cel mai mult mi-a plăcut să aflu ce anume va face Kaitlyn Day cu acest proiect, dacă va reuși să se ascundă sau nu până la sfârșitul lunii asociate proiectului.
„Se ridicase muncind din greu, și dacă acum stă deasupra celorlalți, o face în spiritul serviciului, nu al vanității sau răzbunării târzii pentru terenul de joacă. N-are socoteli de încheiat cu trecutul, doar cu viitorul. Îi stau în cale doar cinci oameni, cu nume banale ca:
James,
Brad,
Jen,
Don,
Kaitlyn.”
Pe rând, ni se oferă perspective - mai mult sau mai puțin extinse - asupra celor 10 participanți la proiect, ce anume fac, cum încearcă să se ascundă, care-s motivele pentru care fac acest lucru. Interesul, în schimb, cade doar pe câțiva, iar „motorul” din spatele participării lor începe să capete forme tot mai ciudate. Cu alte cuvinte, uneori nu-i vorba doar despre bani (nu-i așa?), iar ceea ce în aparență pare un astfel de motiv, ulterior se dovedește a fi fost altul. De asemenea, îl mai avem și pe Cy Baxter, „miliardarul din Sillicon Valley”, care „petrece mai mult timp în oraș din motive necunoscute”, și mâna sa dreaptă, Erika Coogan, care, la rândul lor, au niște motive (altele decât cele „oficiale”) pentru care s-au înhămat la acest complex și sensibil proiect. Care este prețul pe care îl vor fi plătit pentru a duce la bun sfârșit ceea ce, în esență, ar revoluționa sisteme de apărare și, în fine, capacitatea de a face față atacurilor cibernetice (și nu numai)? Pe parcurs, recunosc, m-a pierdut puțin, dar am pus pe plan secund acest lucru - eu, unul, voiam mai mult să știu ce se va alege de Kaitlyn Day, fiindcă m-am atașat de ea încă de la primele pagini. Răsturnările de situație, dezvăluirile, tensiunea, dinamica - toate m-au ținut acolo, însă, într-o măsură, execuția nu prea mi s-a părut cea mai bună. 
„Și cu asta, gândurile îi revin în prezent: cum să-și petreacă ziua? Și pe următoarea? Și pe următoarea? Ce va face? Ce va face cu mintea sa, cu gândurile învolburate?
Răspunsul, singurul rezonabil: nimic. Absolut nimic, dacă se poate. Să mănânce, să bea, să doarmă, să se spele, să facă pipi, poate să sape o mică latrină. Astăzi, ceea ce îi cere planul și ceea ce este hotărâtă să facă este o grămadă de nimic.”
Contracronometru a fost un roman chiar bun, dacă este să privim totul din perspectiva acțiunii, a punctului de plecare și tensiunii in crescendo, însă așa tare mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi avut o altă direcție, încât n-am putut trece peste dezamăgirea inițială. Oare n-ar fi fost totul mult, mult mai intens dacă în joc ar fi fost, de fapt, viața participanților? Ce condiții ar fi reușit să-i împingă, în cele din urmă, pentru a participa la un astfel de proiect, chiar cu riscul propriiilor vieți? Hmmm, oare asta nu sună deja ca scenariul serialului ăla coreean care a spart topurile? Well, nu m-am gândit! În orice caz, eu chiar cred că este un thriller din care ar ieși un film (mai) bun, pentru că are tot potențialul necesar. Cu mici schimbări, sigur ar fi și mai bună ideea. Eu l-am citit rapid, a fost o lectură chiar OK, care nu m-a solicitat și pe care am ales-o în paralel cu o carte mult, mult mai grea. Așadar, chiar cred că v-ar prinde, ceea ce contează cel mai mult, și v-ar ține captivi până la sfârșit. Ah, și să nu uit, dezvăluirile ultimilor pagini - așa cum suntem, de altfel, obișnuiți - sunt cele care dau cărții un gust ușor amărui. Nu vă zic mai multe, vă las să descoperiți! Lecturi cât mai faine și cu spor!

Confesiuni, de Kanae Minato - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Folio
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2023
Traducere: Oana-Celia Gheorghiu

Kanae Minato e o fostă profesoară de lucru manual și actuală casnică. A scris Confesiuni, romanul ei de debut, în timp ce-și îndeplinea diferitele sarcini domestice. Cartea s-a vândut în peste trei milioane de exemplare în Japonia, unde a obținut și câteva premii literare, printre care se numără Premiul Teatrul Radiofonic, Premiul Romanul Polițist pentru Scriitori Debutanți și Premiul Național al Librarilor. De asemenea, a fost adaptată într-un film nominalizat la Oscar, în regia lui Tetsuya Nakashima. Kanae Minato trăiește în Japonia.
„(...) Cine e cu adevărat vinovat aici? Chiar e vina profesorilor neglijenți?
Oare moartea lui Manami chiar a survenit din vina mea? Ce ar fi trebuit să fac ca s-o previn?”
🩸 ELEVII EI I-AU UCIS FIICA. ACUM, MAMA SE RĂZBUNĂ. 🩸

După ce rupe logodna în urma unei revelații tragice, Yūko Moriguchi nu mai trăiește decât pentru unica ei fiică, Manami, în vârstă de patru ani. Acum, în urma unui accident petrecut la școala gimnazială la care predă, Yūko renunță la profesorat și își înaintează demisia. Dar mai întâi de toate, ea are o ultimă lecție de predat. Povestea pe care le-o spune elevilor e una menită să anuleze tot ceea ce au știut ei vreodată despre doi dintre colegii lor, potențând scenariul unei răzbunări diabolice. Construit cu ajutorul mai multor voci narative și abundând în răsturnări de situație cu totul imprevizibile, romanul Confesiuni sondează limitele pedepsei, disperării și iubirii tragice, culminând într-o confruntare pe viață și pe moarte între profesor și elev, care pune în pericol întreaga școală. Percepția cititorilor asupra unei săli de clasă nu va mai fi niciodată aceeași.
„Iar în momentul ăsta te cam ocupi deja cu vânătoarea de vrăjitoare - exact ca în Evul Mediu. Cred că noi, oamenii obișnuiți, s-ar putea să fi uitat un adevăr esențial - nu prea avem, de fapt, dreptul să judecăm pe nimeni altcineva.”
Probabil știți cât de mult ador eu cărțile thriller, și că sunt fan înfocat al acestui gen & oricând aș renunța la orice alt gen de lectură pentru a citi un thriller. Ei, bine, un thriller bun, vreau să zic. A se citi: un thriller așa cum a fost Confesiuni. Atât mi-a trebuit pentru a-l citi - o întârziere de o oră și jumătate a avionului și un zbor dus spre Londra, pentru a-l citi. De ce? Păi, cum de ce? Fiindcă dacă ai neșansa de a citi prima pagină - și știi că ai treburi ulterioare - atunci mai bine renunți la ele, fiindcă pur și simplu nu mai poți lăsa din mână această carte. Să fie, oare, vocea narativă? Să fie, oare, incredibilele plot twist-uri care nu-ți dau pace? Aș spune că este un cumul al tuturor acestor variabile care, în cele din urme, se concretizează într-o carte pe care cu siguranță n-am s-o uit vreodată. Eram în căutare de un thriller bun, simțeam nevoia să citesc o carte diferită, o carte care să mă dea pe spate, după atât de multe rateuri pe care le-am avut de-a lungul timpului. Iar romanul lui Kanae Minato n-a fost doar bun, ci a fost extrem de bun. Cap-coadă, n-am mai putut să-l las din mână până când nu am aflat cum, de fapt, stă treaba, și încotro se-ndreaptă toate lucrurile.
„Totuși, dacă s-ar limita la asta, bănuiesc că aș putea s-o accept ca pe o formă extremă de TPOC și să încerc să aflu ce se poate face într-o astfel de privință. Dar problema lui Naoki e mai rea de-atât. În același timp, curăță totul în jurul lui și face exact pe dos cu propria persoană. 
E din ce în ce mai murdar. Refuză să facă orice ca să-și curețe corpul.”
Yūko Moriguchi este profesoară. Yūko Moriguchi este... Pardon, a fost mamă! Yūko Moriguchi este împinsă de la spate de dorința de răzbunare, și totuși nu i-aș spune răzbunare, pe cât i-aș spune disperare, pe cât i-aș spune dorința de a-i face pe cei vinovați de moartea fiicei ei să-și ispășească păcatele. Să dea „o lecție”. Faptul că această lecție i-a forme din ce în ce în ce mai necunoscute, mai bizare, ei, asta-i partea a doua. Dar, ce te faci atunci când te regăsești față în față cu cei care ți-au ucis fiica? Cu cei care se fac responsabili de moartea acesteia, într-o formă sau alta? Când fiica ta mai era singurul pilon de salvare într-o lume hazardată, catargul unui vas aflat pe mare în timpul furtunii? Ne zice Kanae Minato ce faci - îți cauți pacea, fiindcă de asta ai nevoie, chiar dacă pacea ta presupune infernul altuia. Yūko Moriguchi, pentru mine, a fost un personaj de-a dreptul incredibil, un personaj tragic, un personaj care întruchipează poată însăși esența sui generis a ceea ce am face - dacă am fi nevoiți - pentru cei dragi, chiar dacă aceștia nu se mai întorc. Nu este vorba despre karma, nu este vorba despre „primești ceea ce oferi”, ci este vorba doar despre mai mult decât atât: despre a preveni ca un astfel de lucru să se întâmple din nou. Fiindcă, date fiind circumstanțele și ceea ce Yūko Moriguchi știe, potențialul scenariu chiar se poate înfăptui fără nicio problemă... Din nou!
Oamenii slabi își găsesc oameni mai slabi decât ei care să le fie victime. Iar cei victimizați simt adesea că n-au decât două opțiuni: să facă față durerii sau să-și curme suferința prin moarte. Dar ei se înșală. Lumea în care trăiești e mult mai mare de-atât. Dacă locul în care te afli îți provoacă prea multă durere, eu zic că ar trebui să fii liber să cauți alt loc mai puțin vătămător, ca refugiu. Nu e rușinos să cauți un loc în care să te simți în siguranță. Vreau să crezi că undeva, în lumea asta largă, există un loc pentru tine, un adăpost.
În această carte, răzbunarea nu doar că a fost implacabilă, dar a fost pur și simplu impecabilă! Un thriller deosebit de inteligent, extrem de bine executat, cu angrenaje bine puse la punct și un punct de plecare bine, bine de tot dezvoltat și fructificat. Nici n-am simțit cum trec paginile - nici nu voiam, de fapt, să treacă paginile -, deoarece povestea s-a desfășurat în fața ochilor mei precum un film de acțiune. M-a bulversat tare, tare, mai ales la sfârșitul capitolelor, când Kanae Minato arunca „bomba” - și, ohoh, ce explozie răsunătoare! Dincolo de a fi un thriller bun, cu o componentă ficțională, are și o valență foarte realistă, din păcate - da, astfel de lucruri se întâmplă, s-au întâmplat, se vor întâmpla. O carte foarte emoționantă, pe alocuri, iar perspectivele diferite ale personajelor, vocea polivalentă, n-au făcut decât să-mi ofere o perspectivă și mai extinsă asupra lucrurilor. Aflăm „motive”, aflăm comportamente, aflăm povești - dar, în cele din urmă, nimic nu justifică întâmplarea. Cu o perspectivă profund tulburătoare, cu o scriitură impecabilă, Kane Minato scoate în lumină formele tot mai necunoscute ale demonilor (noștri) interiori... Ale demonilor care își găsesc asociere în lumea reală!
„Exact atunci a început să sune telefonul din mâna mea. Număr ascuns.
Îmi tremura degetul în clipa în care am apăsat pe Răspunde.”
Confesiuni este thrillerul pe care trebuie să-l citiți - mai știu persoane care l-au citit, și niciuna n-a fost dezamăgită. A se avea în vedere și că persoanele respective sunt, la fel ca și mine, pasionate de acest gen. Practic, este un thriller pe care-l devorezi, pe care nu-l poți lăsa din mână, un thriller alert & tensionat & misterios & brutal. Cu întorsături de situație (preferatele noastre, nu?), cu o atmosferă sumbră, cu dezvăluiri tot mai șocante. Personaje dezaxate, personaje cu tulburări psihice, care îți stârnesc stări și trăiri dintre cele mai bizare - de la milă, până la dezgust, de la compasiune, până la frică, o bizară senzație de neliniște. Kanae Minato chiar a reușit să scrie un roman de debut deosebit de bun, care foarte ușor ar întrece, în calitate, cărți ale autorilor consacrați. Un roman șocant pe care, chiar dacă l-am citit acum aproximativ două luni, nu-l pot uita. Și în momentul acesta, când scriu așa-zisa recenzie, îmi aduc aminte de anumite pasaje, de modul în care m-a făcut să mă simt și de trăirile pe care a reușit să mi le creeze. Dap, ăsta numesc eu un thriller bun și asta numesc eu o carte memorabilă. Vi-l recomand cu cea mai mare încredere, deoarece am certitudinea că o să vă placă!