Când viața bate filmul, de Annabel Monaghan - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Laura Runcanu 

Annabel Monaghan este autoarea a două romane pentru adolescenți, precum și a volumului Does This Volvo Make My Butt Look Big?, o selecție de schițe umoristice publicate în Huffington Post, The Week și The Eye Record. Când viața bate filmul (Editura Litera, colecția Blue Moon, 2023, traducere de către Laura Runcanu; Nora Goes Off Script) este debutul său în literatura pentru adulți. Annabel Monaghan locuiește în Rye, New York, împreună cu familia.

˙✧˖°🍿  UN TITLU NU-PREA-ORIGINAL PENTRU O CARTE LA FEL DE NU-PREA-ORIGINALĂ ˙✧˖°🍿 

Nora Hamilton cunoaște formula iubirii mai bine decât oricine. Asta este meseria ei, ca autoare de scenarii pentru un canal de filme romantice. Dar când soțul ei pleacă de acasă, părăsindu-i pe ea și pe cei doi copii, Nora transformă eșecul căsniciei sale în bani, scriind cel mai bun scenariu al ei, Casa de ceai. Nimeni nu este mai surprins decât ea atunci când scenariul este cumpărat pentru marele ecran, iar casa ei veche de o sută de ani este aleasă ca loc de filmare. Și cum cel mai sexy bărbat din lume, Leo Vance, este distribuit în rolul indolentului său soț, viața Norei nu va mai fi niciodată aceeași. În dimineața de după încheierea filmărilor și plecarea echipei, Nora îl găsește pe Leo pe veranda ei cu o sticlă de tequila pe jumătate golită și cu o propunere: să-i dea o mie de dolari pe zi ca să locuiască o săptămână în casa de ceai. Nu numai că cei șapte mii de dolari ar ajuta-o enorm pe Nora, dar el pare să aibă cu adevărat nevoie de acest refugiu. Plină de căldură, de spirit și înțelepciune, Când viața bate filmul este cel mai convingător gen de poveste de dragoste, genul real, în care iubirea este complicată de muncă, de copii și de bagajul emoțional care s-a adunat. Pentru Nora și Leo, acest fel de dragoste este mai cuprinzător decât se poate exprima pe marele ecran.

„(...) M-am surprins zâmbind în timp ce priveam pe fereastră din casa de ceai și întrebându-mă dacă nu cumva viitorul tocmai s-a deschis în fața mea.”

Voi fi scurt, foarte scurt, fiindcă nu prea pot spune nimic (de bine, în esență) despre acest volum. Unu la mână, se recomandă a fi debutul autoarei în „literatura pentru adulți” - dacă așa-i cazul, atunci încă sunt copil, dar, culmea, nici cărțile pentru adolescenți (în special romance) nu-s pentru mine. Doi la mână - mi s-a părut atât de irelevant totul & atât de plictisitor & fără sens, încât nici nu știu cum de am reușit să termin cartea (de fapt, am terminat-o pentru că am pitici-pe-creier care nu mă lasă să pun deoparte o carte începută, chiar dacă nu-mi place). Trei la mână - cică „(...) gen de poveste, genul real”, dar mie mi s-a părut că e departe de realitate & cum se-ntâmplă, de fapt, „lucrurile reale”. În fine. Nu mi-a plăcut mai nimic la cartea aceasta, dar i-am dat totuși 3 steluțe ca urmare a faptului că a fost o lectură ușoară, o lectură care nu m-a solicitat deloc, că venise imediat după o carte extrem de complexă & extinsă. I-am dat 3, deși, dacă stau să mă gândesc, merita 2, dar o lăsăm așa, în fine. Dincolo de toate, cred că și titlul m-a adus la liman fiindcă, pe bune, oare nu putea s-aleagă altceva? Așa-de-previzibil-și-așa-de-meh!

„(...) Sunetul vocii lui șoptindu-mi numele. Pielea lui netedă, acum umedă de sudoare. Senzația corpului meu deschizându-se către ceva atât de puternic încât nu știu dacă mă voi putea reîntoarce de acolo.”

M-am uitat pe Goodreads, când i-am dat rating-ul, și am văzut că are o medie imensă a rating-urilor, respectiv un număr foarte mare de rating-uri. Nu știu ce considerente au alți cititori atunci când dau steluțe unei cărți, dar, my God, cartea aceasta chiar nu are - din punctul meu de vedere - nimic special și nimic, implicit, care să justifice rating-ul ăsta atât de mare. Nu mă înțelegeți greșit, fiecare este liber să citească ce vrea, dar cred că putem supune cărțile unei radiografii - din punct de vedere uman - și să avem în vedere niște criterii universal valabile când vine vorba de a face diferența între „o carte bună”, „o carte mediocră” și „o carte slabă”. Simt nevoia de a menționa că „mediocru” este acel ceva aflat între extremele „bun” și „slab”, implicit care nu iese în evidență prin nimic. Această carte nu doar că nu iese în evidență prin nimic, dar pur și simplu mi s-a părut slabă. Fadă. Fără emoție și fără sens. Pur și simplu, am avut impresia că Monaghan a umplut paginile și atât, bazându-se probabil pe popularitatea pe care o avea deja și care ar fi dictat faptul că, la rândul ei, cartea aceasta va fi apreciată. Nu cred că mi-a scăpat nimic mie, și dacă mi-a scăpat, atunci se justifică rating-ul imens pe care cartea îl are.

„(...) Întreaga morală a poveștii a fost că uneori oamenii pleacă, fără să ia nimic cu ei.”

După cum am spus, voi fi scurt, așa că mă voi opri aici. Pentru mine, Când viața bate filmul n-a avut absolut nimic special, a fost o carte pe care am citit-o pur și simplu ca s-o citesc, iar după ce am terminat-o am lăsat-o deoparte și... Cam atât! Nu cred că o voi recomanda cuiva, fie că-i fan sau nu romance, fiindcă am mai citit și eu cărți romance, iar unele chiar mi-au plăcut - să zicem! Așadar, probabil o voi lăsa deoparte și o voi uita, sau cel mai probabil am s-o dau cuiva care chiar o vrea, care a auzit de ea și ține neapărat s-o citească. În rest, chiar a fost o carte care nu mi-a oferit nimic. Nu m-a dezamăgit, oricum, asta pentru că nu am avut așteptări și, chiar dacă le-aș fi avut, ar fi fost foarte mici. Și chiar dacă ar fi fost foarte mici, aparent chiar nu ar fi reușit să le întreacă. Acum, când scriu asta, îmi dau seama că am să-mi modific rating-ul dându-i 2 steluțe, și nu 3 (tocmai am modificat pe Goodreads). Vă doresc lecturi cât mai frumoase și cu spor, cu dorința de a nu avea parte de cărți la fel de banale și de meh - cum am avut eu, din păcate, în ultima perioadă. Deși încerc să tot diversific ceea ce citesc, îmi dau seama că unele cărți pur și simplu nu-s pentru mine. Mai simt nevoia să menționez că această „recenzie” este strict subiectivă, bazată pe gusturile & predilecțiile mele literare. Spor!

Fragment din „Toți din acest tren sunt suspecți” (Ernest Cunningham, #2), de Johann Stevenson

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Titlu original: Everyone on this Train is a Suspect

Limba originală: engleză

Traducere: Mihaela Apetrei 

ISBN: 978-606-40-2230-1

Număr de pagini: 416

Autorul bestsellerului Toți cei din familia mea au ucis pe cineva 

Când Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste m-a invitat la festivalul organizat într-un tren ce străbate Australia, speram să găsesc inspirație pentru a doua mea carte. Ficțiune, de data asta: trebuia să mă desprind de oamenii din viața reală care se ucideau între ei. Evident, n-a fost așa. Invitații erau ca un catalog al familiei regale a scriitorilor de romane polițiste: 

• Debutantul (eu!) • Scriitorul de ficțiune criminalistică • Scriitorul de blockbustere • Scriitorul de ficțiune literară • Scriitorul de thrillere psihologice 

Când unul dintre noi este ucis, ceilalți devin detectivi. Împreună, ar trebui să știm cum să rezolvăm o crimă. Desigur, ar trebui să știm și cum să comitem o crimă. Cum poți găsi ucigașul când toți suspecții știu cum să scape basma curată?

🪶FRAGMENT🪶

CAPITOLUL 9 

               Acum, scriind toate astea, am înțeles de ce mă simțeam atât de atacat, personal, de ceilalți scriitori. Cu toții avem uneori sindromul impostorului, nu e ceva nou printre romancieri. Nimeni nu este imun la încercarea de a încerca să-și demonstreze ceva lui însuși. Dar aici, la fes­tival, eram cinci oameni care încercau să-și demonstreze valoarea în mod creativ. Și, cu toate că păream motivat de aceeași vanitate, eu mă străduiam să dovedesc altceva: că oricare ar fi fost destinul care hotărâse ca în familia mea să moară cineva, în timp ce eu continuam să trăiesc, nu greșise câtuși de puțin.     

Terapeutul meu a pus și un nume acestui lucru: vina supraviețuitorului. Nu prea o vezi în romanele polițiste din Epoca de Aur. Protagoniștii termină o carte și apoi rămân în amorțire până când totul o ia de la capăt, cu prima pagină a următorului roman. Nu există un impact cumulativ al volumului de morți și de violență pe care le văd ei; nicio crimă nu li se întipărește în minte, nu le afectează psihicul, nu-i mănâncă de vii. Oricât de tare mi-aș dori să fiu ca acei celebri detectivi imaginari, în realitate eu sunt bântuit într-un fel în care ei nu sunt, adormiți între momentele când creatorii lor pun mâna pe stilou. Miss Marple nu are coșmaruri, asta încerc să spun.

Faptul că, într-un final, reușisem să-i spun toate astea lui Juliette m-a făcut să mă simt un pic mai bine. Legăna­rea ușoară a trenului m-a ajutat și ea, iar tăcerea noastră era confortabilă. Cei mai mulți părăsiseră deja vagonul, dar Wyatt și Wolfgang se aflau încă acolo. Wyatt avea în fața lui ceva ce părea un carnet de cecuri în care bătea ritmic cu stiloul. Nu auzeam ce vorbesc, însă, judecând după felul cum cealaltă mână a lui Wyatt strângea fața de masă și după faptul că stiloul nu se mișca să mai facă niște zerouri, Wolfgang n-avea să fie cumpărat.

În cele din urmă, Juliette a căscat.

— Cred că o să mă retrag. Vreau să mă trezesc de­vreme, să prind răsăritul — Aaron zice că-i o chestie unică în viață.

A arătat din cap spre vagon.

— Mergem?

— Aș vrea, m-am strâmbat eu. Speram să dau peste Simone la bar. O să mă mișc repede.

— Rahat!

Juliette a început să se bată cu palmele peste buzu­nare, cu toate că lucrul pe care-l căuta cu greu ar fi putut încăpea acolo.

— Eșarfa! Am uitat-o la micul-dejun, am uitat com­plet să i-o dau înapoi. Oh, fir-ar să fie! O să verific mâine dacă au birou de obiecte pierdute, sau poate că a luat-o cineva. Te superi dacă nu pomenești de asta când o vezi? Spune-i că am încă nevoie de ea. Nu că am pierdut-o.

Am spus deja că neglijența lui Juliette va fi un punct important în desfășurarea acțiunii. Și iată: eșarfa albastră trece dintr-o mână în alta. Acest macabru dă-mai-departe duce la un cadavru.

— Deci și ție ți-e frică de ea, am jubilat eu.

Mi-a aruncat o privire care spunea: Dacă n-ai de gând să mă ajuți… așa că am dat înapoi.

— Măcar nu poate ajunge prea departe. N-o să-i po­menesc nimic. Și încerc să mă mișc repede.

— Să nu întârzii, a spus ea și m-a sărutat. Și, dacă are vreo importanță pentru tine, să știi că mă bucur că ești aici. Exact aici. Cu mine.

Spuma din espresso martini a navigat de pe buza su­perioară a lui Simone pe obrazul meu, când mi-a vorbit.

— Nu-i un capăt de țară, Ernie. Las-o încolo.

— Pentru mine este.

— Și ce vrei să fac eu? Dacă aveai o problemă cu asta, n-ar fi trebuit să accepți scuzele lui Wyatt.

— N-am știut pentru ce sunt!

— Atunci de ce le-ai acceptat?

Am pufnit.

— Am fost politicos.

— Iar acum ar fi politicos să lași baltă toată treaba, înainte să te faci de râs.

Am expirat greu pe nas și am numărat trei inspirații și trei expirații. Simone era ca piatra cubică: rareori reușeam să calc ferm în apropierea ei. Dar fusese o zi grea și espressourile martini nu sunt cunoscute pentru proprietățile lor de dezamorsare a tensiunii. Dacă le-ar servi pe la summiturile politice, ar exista un război mon­dial la fiecare trei luni.

M-am îndreptat de spate și mi-am dres vocea.

— În regulă. Sunt clientul tău. Te-am angajat. Și îți cer să acționezi în numele meu într-o chestiune despre care cred că are un impact negativ asupra carierei mele. OK?

Simone a stat o secundă pentru a cântări seriozitatea din expresia mea, apoi a pufnit.

— Dacă aș fi știut că ai coloană vertebrală, Ernest, prietenia noastră ar fi putut înflori mai de mult.

Mi-a pus palma pe piept și m-a bătut ușurel, cu îngăduință.

— În niciun caz n-am de gând să vorbesc cu Wyatt despre asta, dar sunt mândră de tine.

— Dar deja ai vorbit cu el despre asta — v-a auzit un invitat certându-vă. Deci ceea ce-mi zici de fapt nu este că n-ai face-o, ci că este prea dificil și renunți?

— OK, bine. Am ridicat problema, așa cum a auzit și amicul tău. Dar ai și tu încredere în mine cu treaba asta, Ern: niciun autor nu vrea să audă toate conversațiile pe care le are echipa despre el. Îți zic doar ce trebuie să știi.

M-am dezumflat.

— Îți pasă și ție câtuși de puțin de cariera mea?

— Adică ce vrei să zici?

— Păi, azi-dimineață păreai grozav de prietenoasă cu McTavish și Wyatt. După ce a apărut comentariul.

Simone și-a terminat băutura și și-a rotit privirea prin bar. Având în vedere startul avut în zori și întunericul de afară, ar fi fost ușor de crezut că se făcuse mai târziu decât era, de fapt. Harriet și Jasper beau un pahar într-un sepa­reu aflat în partea opusă a vagonului. Brooke, președinta Mongrelilor, citea în colțul cel mai îndepărtat. Singura parte a corpului lui McTavish a cărei poziție se schim­base în ultima oră, în mod repetat, era cotul. Cele trei femei în vârstă, dintre care două împărțiseră desertul cu Juliette și cu mine, se purtau de parcă ar fi fost petrecerea burlăcițelor, dând peste cap pahar după pahar. Fiecare ținea pe masă câte un exemplar al aceleiași cărți, ca pen­tru un club de carte, cu toate că titlul de pe copertă nu aparținea niciunuia dintre scriitorii invitați la festival: Cele unsprezece orgasme ale lui Deborah Winstock, de Erica Mathison.

Știam cartea aceea. Fusese un fenomen viral. Prea mult sex ca să fie pentru consum de masă, nu îndeajuns pentru a fi de-a dreptul pornografică, dar îndeajuns de discutată prin saloane și la ora ceaiului ca să se fi vândut binișor, în câteva milioane de exemplare. Dacă scriitorii consacrați mă urau pe mine, categoric o disprețuiau de-a dreptul pe Erica Mathison. Cartea făcuse furori pe TikTok, care era deopotrivă o aplicație social media, dar și sunetul auzit pro­babil de cei ca Royce când noii scriitori găsesc cititori noi în medii noi. Cea de-a treia femeie, pe care n-o cunoscusem încă, cu părul răsucit într-un soi de stup argintiu, își arăta exemplarul cu autograf (Lui V!), zdrăngănindu-și brățările aurii, sclipitoare. Cartea avea pe cotor sigla Gemini Publi­shing și pe prima copertă un abțibild de la librăria Darwin — știam sigla pentru că mă dusesem acolo ca să-mi aranjez cărțile mai în față pe raft, numai că nu găsisem niciuna.

McTavish mi-a atras atenția, căci a lovit tare cu bas­tonul în podea. S-a ridicat de pe banchetă și s-a proptit zdravăn în baston, ca să stea în picioare.

— Așa! Acu’ la culcare cu ăsta.

S-a împuns în piept cu degetul mare și a strigat peste bar spre Cynthia. Un invitat a prins ocazia să țâșnească și să-i taie calea cu pixul pregătit și cu un exemplar din Vine noaptea deschis la prima pagină. Am crezut că și Brooke o să-i urmeze exemplul, însă Jasper a fost următorul care s-a adăugat micii cozi formate. El nu venise cu o carte și, când i-a venit rândul, a întins mâna prea devreme și apoi a trebuit să facă vreo câțiva pași cu ea așa, întinsă, ca o cârmă de vapor, până când a aterizat prostește în fața centurii lui McTavish.

— Jasper, a spus el.

McTavish a bombănit un salut, însă mâna lui Jasper a rămas nestrânsă.

Jasper a tușit ușor.

— Jasper Murdoch.

— Da. În regulă. Stai așa, a spus McTavish.

A pescuit un pix din buzunarul hainei și apoi a luat de pe bar un suport de carton pentru paharul cu bere, a mâzgălit ceva pe el și i l-a întins lui Jasper:

— Poftim.

Jasper a rămas o clipă nemișcat, răsucind suportul în mână, apoi s-a întors la masa lui și i l-a întins nevesti-sii, după care a sorbit din paharul cu băutură. Arăta ca unul care tocmai traversase curtea școlii ca să-i ceară o întâl­nire fetei de care se îndrăgostise, și părea acum complet stors de puteri și de rezervele de energie, totodată.

— „Lui Jasper Murdoch“, a citit Harriet de pe suportul de carton, apoi l-a îndesat în geantă. Uau! Asta se păstrează.

McTavish s-a împleticit pe coridorul care ducea spre restaurant și spre cabina lui, aflată mai spre locomotivă, iar apăsarea grea a bastonului se transmitea la fiecare pas prin podeaua subțire.

— OK, a reluat Simone după ce McTavish a dispărut din vedere și bufnetul ritmic al bastonului său s-a estom­pat aproape de tot.

Tonul lui Simone fusese ferm, șuierător, dar mai de­grabă în genul O să-ți zic ceva ce trebuie să auzi, și nu ca admonestare.

— Ca să știi și tu, suntem într-un parteneriat. Nu tre­buie să-mi spui ce am de făcut. Se presupune că avem încredere unul în altul.

— Eu doar…

Simone a ridicat un deget.

— N-am terminat. Știu că ești supărat. Înțeleg. Dar nu vreau să te iei cu McTavish, OK? Am auzit că situația e un pic tensionată între Wyatt și Henry. Au făcut afaceri di­rect multă vreme — Wyatt a pus gheara pe el înainte să-l adulmece vreun agent și nici acum nu are vreunul. Așa că fricțiunile dintre un anumit autor și un anumit editor s-ar putea să aducă niște oportunități pentru cineva ca mine, care să lucreze cu cineva precum prietenul nostru scoțian. Fără supărare, dar n-am venit într-o excursie ca asta ca să asist la discuțiile voastre. Dacă reușesc să-l aduc pe Henry la bord, o să-mi cresc vizibilitatea afacerii. Și o să crească și vizibilitatea ta, în virtutea faptului că ești o parte din businessul meu, așa cum sunt toți autorii mei. Și uite-așa, când o mână spală pe alta, cineva ca tine ar putea să capete un citat.

— Încerci să semnezi contract de reprezentare cu McTavish? am gândit eu cu voce tare. Și bineînțeles că Wyatt va urî chestia asta, probabil pentru că a primit seria cu Morbund contra unei sume de rahat plătite lui McTavish. Or, tu poți să-l ameninți că te duci cu el în altă parte, presupun.

Mi-a făcut semn să tac, cercetându-i pe cei din bar ca să vadă dacă nu cumva ne-a auzit cineva.

— Poți să fii și tu mai discret? Iisuse.

— Deci nu vrei să faci o scenă în legătură cu recenzia lui McTavish pentru că, ia să vedem, o să-ți distrugă ție șansele să semnezi cu el, dacă se întoarce împotriva ta? Și ar trebui să cred că-mi faci mie vreo favoare?

— Nu. O fac pentru mine. Normal c-o fac pentru mine. Ai auzit vreodată de capitalism?

M-a privit ca pe un idiot.

— Dar spun că ai putea să beneficiezi și tu din asta. Pe termen lung.

— Iisuse, toată lumea fură pe toată lumea în ziua de azi?

— Nu, de la mine nu. Să nu-ți faci idei!

M-a fulgerat un gând.

— Cine îl publică pe Wolfgang?

— Ah.

A trecut prin minte suportul rotativ de cărți de vizită din mintea ei.

— Brett Davis. De la HarperCollins. De ce?

— Wyatt încearcă să-l cumpere.

— Serios?

A pufnit.

— Nu m-am gândit că ar fi stilul lui. Hm. Încearcă să adauge un pic de clasă la lista lui, presupun. Să echili­breze rahatul ăla.

A făcut semn din cap spre clubul de carte din spatele nostru, ale cărui participante discutau cu o veselie nestă­pânită despre cartea Ericăi Mathison. Am ridicat tonul, ca să le acopăr.

— Și încă ceva: ai spus că McTavish nu dă citate.

Am ridicat o mână, în semn de apărare.

— Nu-i vorba despre mine, jur. Doar că mi se pare interesant.

— Nu dă, a confirmat Simone. Am fost și eu la fel de surprinsă ca tine. Fie Lisa sau editorul ei îl are la mână cu ceva nasol de tot, fie a făcut-o doar pentru expresia de pe fața lui Royce.

— A meritat, am comentat eu cu cruzime.

Benjamin Stevenson este un comediant australian de stand-up și autor premiat. Primul său roman, Greenlight, a fost nominalizat la Premiul Ned Kelly pentru cel mai bun debut, categoria Roman polițist, și a fost publicat în SUA și Marea Britanie. Al doilea roman, Either Side of Midnight, a fost nominalizat la Premiul International Thriller Writers pentru Cel mai original volum paperback. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, publicat la Editura Trei, cel de-al treilea roman al său, a devenit bestseller, iar drepturile de traducere au fost vândute în 27 de țări și urmează să fie adaptat pentru televiziune într-o miniserie HBO. De la Melbourne International Comedy Festival și până la Edinburgh Fringe Festival, spectacolele lui live sunt sold-out și a apărut în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel.

Să fii bărbat, de Nicole Krauss - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Dumitrescu

Nicole Krauss s-a născut în Brooklyn, în 1974. În 1992 este primită la Stanford University, unde obţine o diplomă de excelenţă în literatura engleză şi scrie poezie sub îndrumarea poetului Iosif Brodski. În 1993 debutează ca poetă, iar în 2002 se numără printre finaliştii la Yale Younger Poet’s Prize; tot atunci poemele ei ajung în paginile publicaţiilor The Paris Review, Ploughshares şi Doubletake. În 1996 urmează un masterat în istoria artei la Oxford University, desăvârşindu-şi studiile la Courtauld Institute din Londra. Primul său roman, Un bărbat intră în cameră (Man Walks into a Room; Humanitas Fiction, 2011), apare în 2002 şi este finalist la Los Angeles Times Book of the Year. În 2005 publică bestsellerul internaţional Istoria iubirii (The History of Love; Humanitas Fiction 2007, 2012, 2017) pentru care primeşte William Saroyan Prize for International Literature şi Prix du Meilleur Livre Étranger. Romanul este desemnat „Cartea anului“ de Amazon.com şi se numără printre cărţile finaliste la Orange Prize, Prix Femina Étranger şi Prix Médicis Étranger, aflându-se şi pe lista lungă a International IMPAC Dublin Literary Award 2007. În 2017 este ecranizat în regia lui Radu Mihăileanu. În 2007 prestigioasa revistă Granta o include pe Nicole Krauss printre cei mai buni tineri romancieri americani, iar în 2010 The New Yorker o alege pe lista celor mai buni 20 de scriitori sub 40 de ani. Cel de-al treilea roman al lui Nicole Krauss, Marea casă (Great House, 2010; Humanitas Fiction, 2012), se bucură de mare succes de critică și de public, fiind finalist la National Book Award și Orange Prize. În 2017 publică romanul Pădurea întunecată (Forest Dark; Humanitas Fiction, 2018). În 2020 îi apare primul volum de povestiri Să fii bărbat (To Be a Man; Humanitas Fiction, 2022), câștigator al Wingate Literary Prize 2022. În 2021, Nicole Krauss primește Sami Rohr Inspiration Award. Proza ei a apărut în The New Yorker, Harper’s, Esquire, Best American Short Stories, iar cărțile sale sunt traduse în peste 35 de limbi. 

„Mersese mai departe decât oricare alta dintre cunoștințele mele cu un joc care nu era un simplu joc, ci unul al puterii și al fricii, al refuzului de a te lăsa în voia vulnerabilităților cu care te-ai născut.”

Volum câștigător al Wingate Literary Prize 2022. În 2020, inclus printre cele mai bune cărți ale anului în publicațiile Times, O, The Oprah Magazine, Time Magazine, Financial Times, Esquire, Bustle, Lit Hub, Electric Literature, Library Journal și „Editors’ Choice“ în New York Times Book Review. În curs de traducere în 20 de țări. Să fii bărbat – asupra titlului volumului planează aceeași ambiguitate ce învăluie personajele imaginate de Nicole Krauss, ființe dinamice, cu traiectorii sinuoase sau imprevizibile, care se construiesc sau se reinventează, adaptându-se din mers unei lumi ficționale lipsite de stabilitate și de certitudini. Prozele scurte ale lui Nicole Krauss sunt construcții complexe, reunind mai multe fire tematice care converg în ideea libertății de a alege să fii tu însuți, „fără precedent“, fără a te supune unui model, unei tradiții sau unei presiuni exterioare ce te-ar diminua sau limita. A le reduce însă la un nucleu tematic ar însemna să le simplifici, să le ignori ambivalențele și subtilitățile. În urma fiecărei povestiri rămâne un rest de adevăr nespus, o enigmă neelucidată, o incertitudine cu privire la personaje și la resorturile lor comportamentale.

„Soraya, cu umbra ei de mustață, cu ochii ei migdalați cu tuș și cu râsul ei, râsul acela profund, pornit din stomac, când ne-a spus ce îl excita pe bancher. Ar fi putut să o frângă cu o singură mână, numai că ea fie era deja frântă, fie refuza să se frângă.”

Primul meu contact cu autoarea Nicole Krauss - acest minunat și desăvârșit volum de povestiri scurte, multe dintre ele cu potențialul de a deveni cărți de sine stătătoare. Da, știam că o să-mi placă, aveam un anumit feeling chiar de când am văzut coperta - nu știu de ce, dar uneori intuiția mea chiar nu dă greș. De altfel, nici nu știam că este un volum de proză scurtă, deci nu un roman, nici măcar după ce am terminat de citit prima povestire - mi s-a părut mie într-o oarecare măsură că totul se întâmplă mult prea rapid (și mă gândeam, oare ce mai urmează?), pentru ca mai apoi să văd că următoarea povestire nu prea are treabă cu prima (cel puțin în ceea ce privește personajele, deoarece vom vedea faptul că Krauss, în acest volum, își centrează povestirile în jurul unor subiecte specifice). Făcând o concluzie încă de la începutul recenziei, pot spune că volumul de față a fost unul care mi-a plăcut de la început până la sfârșit, chiar dacă am avut tendința de a avea în minte întotdeauna proza scurtă a celor două autoare pe care le iubesc când vine vorba de acest gen - Alice Munro & Clarice Lispector. Poate unele povestiri ar fi putut fi mult mai mult extinse, dar dacă este să ne referim strict la mesajul pe care Krauss și-a dorit să-l livreze, atunci dimensiunea lor a fost mai mult decât suficientă!

„Dar, chiar în clipa când mă gândesc la asta, în adâncul sufletului știu că lucrurile pot să o mai țină așa mult și bine. Că mă voi obișnui să pășesc, în drum spre bucătărie, peste trupul străinului, pentru că așa ne ducem noi viața, trecând cu indiferență peste asemenea lucruri până când nu mai sunt o povară, și e posibil să uităm cu totul de ele.”

În volumul de față, există 10 povestiri - cu și despre femei, cu și despre bărbați. Despre bărbatul fiu și despre bărbatul iubit, despre bărbatul soț și despre bărbatul tată. Și despre modul în care femeia se raportează la acesta. În cele din urmă, povești provocatoare, melancolice, triste & emoționante despre femei și bărbați, în momente cruciale de de-a lungul vieții. Reprimări emoționale, dureri și bucurii, pe care parcă Nicole Krauss le tratează cu o anumită răceală contemplativă, detașat, ca și cum poveștile în sine sunt mai degrabă universale, decât personale. Povești despre femei tinere, aflate în pragul maturității (vezi Elveția și Zilele de pe urmă), despre mame, fiice - unele mai bune decât altele; evident, nu am putut să mă conectez cu toate povestirile din volumul de față, dar din toate am putut înțelege ceva, mai toate au reușit să-mi satisfacă „nevoile literare” când vine vorba de profunzime, emoție, forță și descrieri care să-mi fie pe plac. Krauss chiar are o inteligență anume când vine vorba de psihologia umană, de sufletul fictiv al omului - în fiecare povestire, parcă personajele sunt vulnerabile aflându-se la momente de răscruce în viețile lor. Sexualitatea, spre exemplu, pare a fi chiar un standard & etalon al identității, ba chiar destinului, o modalitate atât de fortificare, cât și de dezrădăcinare, jucând un rol major în fiecare povestire din volumul lui Krauss.

„Dacă e să o numesc cumva, era o iubire de vietate a naturii, o vietate care trăiește într-o lume incomprehensibilă până când, într-o bună zi, întâlnește pe cineva asemenea ei și își dă seama că dintotdeauna și-a ales greșit obiectul asupra căruia să-și exercite capacitatea de a înțelege.”

Femeile din Să fii bărbat sunt puternice și frumoase, sensibile și parcă „expuse”. Multe dintre ele dau dovadă de un fel de austeritate când vine vorba de sentimente, fiind reci, indignate, zgârcite. Deși fiecare poveste este spusă cu o eleganță & un rafinament pe care nu le poți contesta, poate chiar marcă a vocii literare a lui Nicole Krauss, relațiile, conexiunile, evenimentele, momentele de viață se expun chiar din interiorul sufletului personajelor - devenind memorabile. Se portretizează adolescenți și adulți aflați în circumstanțe bizare, deseori, înfricoșătoare (partenerul care își pune masca de gaze pe față și, deodată, devine necunoscut pentru partenera de lângă el). Momente de frumusețe evidentă amestecate cu momente de regret, cu momente de triumf și pierdere. Povestea care dă și numele volumului de față este ultima, și probabil este și cea mai puternică - o poveste despre o mamă și fiul care devine bărbat, despre curgerea neînduplecată & blestemată a timpului. O poveste care îți rămâne în minte și care, totuși, consider că ușor ar putea fi transformată într-un roman extins, ci într-o poveste de-a dreptul excepțională. Nu am citit alte cărți semnate de Nicole Krauss, dar cu siguranță o voi face în viitorul apropiat. Are acel ceva în scriitură care mie îmi place și îmi satisface așteptările, astfel încât, după ce termin cartea, să o pot considera cu adevărat bună!

„Există chipuri pe care suferința le poate transforma într-atât, încât le face de nerecunoscut.”

Nicole Krauss este o povestitoare formidabilă, scriind cu perspicacitate și inteligență din perspectiva unei voci masculine - sincer, nu cred că mi-aș fi putut da seama că autoarea este femeie dacă aș fi citit anumite fragmente ce reiterează psihologia și gândurile unui bărbat. O povestire care mi-a plăcut în mod excepțional a fost Dorm, dar inima-mi veghează, de o tristețe și o profunzime uluitoare, în care se aduce un omagiu într-adevăr emoționant fiicei afectate de durerea cauzată de înstrăinarea tatălui. Pentru mine, povestirile scurte sunt mult mai greu de scris decât romanele în sine - în primul rând, trebuie să ai capacitatea de a ști cum „să aduni” laolaltă personaje și situații și spații și evenimente, astfel încât, într-un spațiu restrâns, să livrezi cititorului emoții și mesajul în sine, să-l faci să se conecteze cu ceea ce scrii, să-l provoci, să-i oferi, să-l miști. În ultimă instanță, pentru mine metoda stilistică, registrul stilistic contează ceva mai mult decât personaje și poate chiar limbajul acestora - pe scurt, trebuie să simt că este „bine scris”, cel puțin din prisma variabilelor pe care eu le iau în considerare atunci când apreciez un roman sau un volum de povestiri, sau de poezii, ca fiind bun. Concluzionând, volumul lui Nicole Krauss chiar mi s-a părut bun și mi-a întrecut așteptările, motiv pentru care îl recomand în special celor care sunt familiarizați cu proza scurtă - iar dacă nu sunteți, atunci, de ce nu, acesta ar putea fi chiar volumul care să vă introducă în acest gen literar!

Fascinație, de Ann Patchett - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2013

Traducere: Carmen Toader

Ann Patchett s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. Primul său roman, The Patron Saint of Liars, apare în 1992 și este ecranizat în 1998. Romanul Taft, apărut în 1994, este distins în același an cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar The Magician’s Assistant, din 1997, ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007 publică romanul Run, în 2011 Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016 Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări. Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume, apărută în revista Time. În 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters. 

„Mă rog ca un fanatic palavragiu acum, că sunt în Brazilia, iar în seara asta mă rog ca curierul căruia o să-i încredințez scrisoarea să ți-o trimită pentru ca tu să simți toată povara iubirii mele. Sărută-i pe băieți din partea mea. Sărută-ți încheietura mâinii.”

Captivantă odisee exotică, magistrală proză de atmosferă care surprinde magia, dar şi ororile junglei amazoniene, Fascinaţie este un roman provocator despre moralitate şi miracol, adevăr şi iubire, ştiinţă şi sacrificiu. Dincolo de apele năvalnice şi anacondele gigantice din Rio Negro, un savant enigmatic descoperă formula unui medicament care poate schimba viaţa femeilor pentru totdeauna. Experimentele doctorului Annick Swenson sunt însă învăluite de mister, căci ea refuză să ţină legătura cu finanţatorii proiectului. Trimisă pe urmele faimoasei cercetătoare, tânăra Marina Singh va întâmpina, în inima întunericului, provocări peste puterea ei de imaginaţie.

„ - Întrebarea e dacă alegi să intervii în lumea din jurul tău sau să o lași să funcționeze la fel ca înainte să fi venit tu acolo. Asta înseamnă respect pentru băștinași. Dacă îi observi puțin, oricum îți dai seama că niciodată n-o să-i convingi să-ți adopte modul de viață. Sunt o rasă foarte greu de influențat. Orice progres pe care încerci să-l transmiți va fi anulat de îndată ce întorci capul.”

Nu este primul meu contact cu scriitoarea Ann Patchett - am mai citit și Comuniune (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Casa Olandeză (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Cel din urmă roman nu doar că a fost unul dintre cele mai bune citite în 2021, dar încă este unul dintre cele mai bune romane citite vreodată. Evident, nici Fascinație nu s-a lăsat mai prejos, deoarece, după părerea mea, am fost absolut „fascinat” (ce banal sunt, nu?) de tot ce am citit. Și abia am aștepta să pun mâna pe carte, deoarece Ann Patchett m-a vrăjit prin stilul ei inconfundabil. Un roman absolut perfect; de când am descoperit-o pe Ann Patchett, am recomandat-o tuturor prietenilor mei cu care știu că rezonez când vine vorba de cărți. Și, în unanimitate, cu toții mi-au zis că, într-adevăr, Ann Patchett „este altceva”. Cartea aceasta este o bijuterie - că vorbim despre cum este construită, că vorbim despre limbaj, despre stilul autoare, despre personaje: totul mi-a stârnit admirație și m-a făcut să-mi zic, încă o dată, că într-adevăr există scriitori binecuvântați cu puterea cuvintelor, cu harul de a simți și de a transmite - prin cuvinte - sentimente și emoții reale. Povești care sondează sufletul omului și care ne înfățișează exact așa cum suntem: oameni simpli, doldora de visuri și speranță, plin de iubire și de dorința de a cunoaște, de a cerceta.

„Suntem aici, s-a gândit Marina, și n-am mai fost niciodată aici. Era un verde atât de strălucitor, mult mai proaspăt decât tot ce văzuse până ajungi în junglă. Păsări cu gheare lungi se plimbau alene pe pajiștea gingașă, pășind atât de sigure pe ele, încât ai fi putut crede că acele plante plutitoare minuscule ar fi fost în stare să ducă și greutatea unui farmacolog. Problema era ce adâncime avea apa: treizeci de centimetri sau șase metri.”

N-aș putea face o distincție clară între romanele scrise de Patchett pe care le-am citit. Evident, știu faptul că romanul Casa Olandeză (care a fost și primul meu contact cu autoarea), a reușit să îmi vorbească mult mai intim decât celelalte, dar Comuniune și Fascinație mi-au plăcut, de asemenea, deosebit de mult. Totuși, la acest roman am simțit ceva diferit, un alt fel de abordare. Să fi fost oare din cauza cadrului în care s-a desfășurat acțiunea - jungla? Să fi fost oare datorită faptului că, aparent, mi s-a părut mult mai dinamic decât celelalte? Oricum ar fi, mi s-a părut năucitor de bun, iar eroina romanului, Marina Singh, mi-a plăcut extraordinar de mult. Curajoasă, inteligentă, devotată și puternică, Marina Singh se aventurează pe urmele necunoscutului, încercând să dezlege „misterul” care se învârte în jurul unei morți suspecte și în jurul unor studii de cercetare lăsate în aer. Ambele sarcini se dovedesc a fi deosebit de complexe, dificile, cu multe ascunzișuri, dar Marina dă dovadă de tot ce este necesar pentru a găsi sorți de izbândă. În fine, nu asta este relevant pentru roman, după părerea mea: ci, în esență, modul în care Patchett reușește să „contureze” povestea, frumusețea în care o învăluie. Patchett este o scriitoare elegantă, rafinată, iar cuvintele pe care le folosește pulsează de emoție și de viață, de profunzime și poezie... Nu știu, pentru mine Patchett are acel ceva pe care îl trăiești și pe care nu îl poți teoretiza. Acel ceva care place oricărei persoane care iubește frumosul.

„(...) Asta a fost cea mai importantă lecție a domnului doctor Rapp despre Amazon în domeniul științei: să nu te concentrezi niciodată pe ce cauți atât de mult, încât să pierzi din vedere ceea ce găsești de fapt.”

Ann Patchett te invită într-o lume literară aparte, te ia în cocârdășie în această călătorie în jungla amazoniană. Te întâlnești cu canibali, cu triburi, cu anaconde uriașe, ciuperci psihedelice - în această junglă care niciodată nu doarme, care niciodată nu este sigură. Boli, oameni săraci, tradiții și obiceiuri - modul în care autoarea a reușit să contureze cadrul, să reitereze culoarea locală, mi-au plăcut enorm și a reușit să mă introducă și mai mult în pulsul poveștii. Să mă apropii și mai multe de personaje, să trăiesc și mai intens anumite lucruri. O scriitură plină de lumină, care te vindecă prin tonul domol, cadențat și prietenos, prin liniștea pe care o resimți atunci când citești. Fascinație chiar e un roman elegant, un roman care își merită toată aprecierea și toate laudele. Vreau neapărat să citesc și celelalte romane scrise de Ann Patchett, și chiar sper să fie traduse și la noi cât de curând. Acest roman plin de aventuri, cu personaje curajoase, puternice, devotate, se înscrie în registrul unei povești excelente, care te pune față în față cu anumite lucruri, care îți dă de gândit. Eu, unul, mereu am considerat că romanele de acest gen sunt „lecturi de stare”, dar chiar m-am simțit foarte antrenat în poveste, încercând să aflu „misterul” din jurul situațiilor care, de fapt, reprezintă motivul plecării Marinei Singh în jungla amazoniană.

„- Ar fi minunat să avem o pătură curată.

- Dacă ați avea o pătură curată, după aceea v-ați dori o pătură sterilă, iar o pătură sterilă v-ar face să credeți că nu puteți face nimic fără o masă de operație și lumină, iar de la masă și lumină mai e un pas foarte mic până la un aparat de măsură a pulsului fetal. Știu asta. Vedeți cât de dilatată e.”

În cele din urmă, n-aș mai putea spune și altceva. Dacă rezonați în mod obișnuit cu lecturile mele, atunci cu siguranță o să vă placă și această carte. Narată într-un stil fluid, pe alocuri plin de suspans, de tensiune, povestea te vrăjește și te prinde în mrejele ei, pentru ca apoi, la sfârșit, să ți se dezvăluie un adevărat cumul de forțe - vreau să vă spun că ultimele 40-50 de pagini le-am citit cu sufletul la gură, deoarece au reprezentat, părerea mea, apogeul lecturii. Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere, pentru că merită tot timpul și toată atenția voastră. Pentru mine, Ann Patchett a devenit un simbol al cărților elegante, al cărților rafinate - nu știu de ce îmi vine să le descriu așa, dar știu faptul că de fiecare dată când am citit o carte scrisă de dumneaei, am fost îmbrățișat de o anumită stare pe care rar am resimțit-o atunci când am citit ceva. Și este o stare care îmi place, care mă relaxează și mă vindecă, care îmi oferă posibilitatea de a sta în tihnă și de a mă bucura de literatură de calitate. Abia aștept, după cum am spus, să fie traduse și alte cărți ale autoarei - sunt absolut sigur că nu voi fi dezamăgit ci, de fapt, că voi fi la fel de bucuros că am citit o carte deosebit de bună!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ann Patchett, apărute și pe blog:

 | Comuniune | Casa Olandeză |

Cartea umbrelor (Trilogia memoriei, #3), de E. O. Chirovici - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Traducere: Maria Adam

Eugen Ovidiu Chirovici a publicat primul roman în 1991 și a desfășurat o bogată activitate literară și publicistică în România înainte de a se stabili în Europa de Vest în 2012. Opera lui de ficțiune a fost tradusă în patruzeci de limbi și se bucură de o largă recunoaștere internațională. O adaptare cinematografică a thrillerului Cartea oglinzilor, intitulată Sleeping Dogs (Fantomele trecutului) a fost lansată în 2024, avându-l pe Russell Crowe în rolul principal.

⛓ NIMIC NU TE POATE SCĂPA DE LANȚURILE GRELE ALE TRECUTULUI ⛓

Cartea umbrelor este ultima carte, care încheie Trilogia memoriei scrisă de Eugen Ovidiu Chirovici (din care mai fac parte Cartea oglinzilor și Cartea secretelor). Așa cum ne-a obișnuit, și de această dată autorul ne poartă prin minunata și neînțeleasa lume a amintirilor. Personajele sunt prinse într-un joc al realității în care amintirile pot redimensiona prezentul, iar ficțiunea poate schimba percepția întâmplărilor. Iar când la mijloc se află o crimă, adevărul poate fi o dimensiune interpretabilă. După întâlnirea cu un cuplu misterios la o petrecere în Manhattan, Jim Goldman pleacă în Mexic pentru a recupera un manuscris. Fragmentul nesemnat pe care îl descoperă acolo spune povestea unui scriitor consacrat, Autorul, a cărui soție a fost victima unei crime odioase. Incapabil să continue proiectul la care tocmai lucra, intitulat Cartea umbrelor, Autorul angajează un scriitor surogat care să îl ajute în acest sens. În curând, însă, acesta din urmă ajunge la concluzia că Autorul și-a ucis soția și că noul lui roman este o confesiune inconștientă. Prin urmare, el începe să scrie pe ascuns o altă versiune a Cărții umbrelor, menită a-l demasca pe Autor. Fragmentul descoperit în Mexic se sfârșește în acest punct. Jim decide să completeze manuscrisul cu propria lui versiune, însă în curând realizează că povestea din manuscris pare să aibă un corespondent real și că frontiera dintre ficțiune și realitate este mai neclară decât pare la prima vedere.

„(...) Arta autentică este întotdeauna învăluită-n mister și accesibilă doar celor aleși.”

Un fascinant & plin de suspans roman - de la început până la sfârșit, nu am putut să-l las din mână. Iar asta nu-i puțin lucru, întrucât sunt mare iubitor de thrillere și mă dau în vânt după acest gen literar. Or, tocmai acest lucru deseori mă face, în același timp, să fiu foarte reticent & exigent cu lecturile (de această natură) pe care le am. Înainte să ajung la Cartea umbrelor, am avut niște experiențe neplăcute cu diferite cărți care se recomandau ca fiind geniale & nemaipomenite, dar s-au dovedit a fi doar-alte-cărți-care-abia-pot-fi-numite-thrillere. Drept urmare, și n-am să mint, am intrat în această lectură puțin rezervat, deoarece, de altfel, domnul E. O. Chirovici este foarte lăudat și apreciat - și tocmai acest lucru m-a făcut să fiu puțin rezervat. Dar, după primele pagini, am uitat de toate prejudecățile (nefondate, de altfel), fiindcă mi-am dat seama că așteptările au să-mi fie nu doar atinse, ci întrecute. În scurt timp, am dat gata cartea (n-am mai putut, pur și simplu, s-o las din mână), și mi-am dat seama că, într-adevăr, autorul chiar își merită toate laudele & aprecierile & merită toată atenția iubitorului de thriller. Mai ales a iubitorului de thriller care este în căutarea unei lecturi autentice, în care suspansul este atât de dens de-l poți tăia cu cioburile unei oglinzi... O oglindă a trecutului care s-a spart și a împrăștiat în jurul ei cele mai bizare & neașteptate comploturi.

„(...) În drum spre casă, am avut sentimentul straniu că vedeam pentru prima oară orașul, iar manuscrisul neterminat, pe care îl recuperasem doar ca să-l pierd definitiv, îmi schimbase viața pentru totdeauna.”

Romanul ne spune povestea lui Jim Golden, care printr-o conjunctură neașteptată ajunge să pună mâna pe un manuscris cel puțin la fel de bizar ca realitatea pe care deja o trăia. Își dă seama că acest manuscris este mult mai real decât s-ar fi așteptat, întrucât are corespondenți în realitate - atât de natură umană, cât și circumstanțială. De-aici, până la a se ajunge la o nebuloasă în care nu mai poți face diferența între realitate-ficțiune nu este decât un simplu pas, pe care E. O. Chirovici îl dictează cu o măiestrie fascinantă: fără a oferi prea multe detalii, fără a deveni redundant & plictisitor (ceea ce ar știrbi deosebit de mult valența unei cărți thriller), dar oferindu-i cititorului tot ce îi este necesar pentru a-l ține acolo, în fascinanta lume a romanului. Manuscrisul pe care Jim îl găsește ajunge să devină un fel de „suprapersonaj”, fiind cel care parcă dictează, în totalitate, viața acestuia. Angajându-se în a-l termina, Jim va ajunge să fie absorbit complet de „creație” - m-am gândit, pe alocuri, că ar fi un fel de catharsis, dar mi-am dat seama că, de fapt, de acest act creator pare să depindă întreaga viață a lui Jim. Bântuit de misterele din jur - ce s-a întâmplat cu Eve, de ce încep să dispară anumite persoane, cum de manuscrisul a ajuns tocmai în Mexic, de ce lumea pare să-i ascundă atât de multe lucruri - Jim se pierde (sau se dăruiește) în totalitate actului creator. Neștiind că, de fapt, la finele său Jim nu va mai fi același.

„Primele fraze ale unei povești nu reprezintă începutul acesteia, după cum nici ultima propoziție nu este sfârșitul ei, pentru că începutul și sfârșitul unei istorii nu există cu adevărat. Ele sunt doar momente subiective alese de cineva dintr-un șir neîntrerupt de posibilități, alegere care îți îngăduite să tragi cu coada ochiului spre ceva care a început, de fapt, cu mult timp în urmă, se desfășoară pentru o perioadă nedeterminată și se va sfârși cândva în viitor, sau nu se va sfârși deloc, ci doar se va repeta la nesfârșit.”

În general, nu-mi place să vorbesc prea mult despre acțiune & ce se întâmplă în carte, fiindcă nu are niciun sens. Însă, vă pot spune că se-ntâmplă foarte multe, însă NU prea multe pentru a-l obosi pe cititor. Mă voi repeta, spunând că E. O. Chirovici știe cum să-și fructifice intriga și talentul în așa măsură încât să nu exagereze, dar nici să fie auster, redundant. Am ales să-i dau 4 steluțe din simplul fapt că, bineînțeles, am niște „etaloane” atunci când vine vorba de cărți thriller, dar știu că (aproape) fiecare carte are acel ceva al ei. Ah, era să uit, parcă aș fi vrut ca personajele să fie puțin mai bine conturate, dar asta-i ceva care nu este vital (cel puțin într-un thriller) - este doar un lucru asupra căruia aș fi vrut ca autorul să insiste ceva mai mult. În rest, totul mi s-a părut foarte bine dozat, executat impecabil și dus în direcția potrivită, fără să fi simțit măcar o clipă că mă plictisește și obosește. Mi-a plăcut foarte mult și modul în care E. O. Chirovici, în Cartea umbrelor, a reușit să redea cu fidelitate ce înseamnă, în sine, actul creației pentru un scriitor - la rândul meu, cochetând cu scrisul, m-am identificat cu foarte multe aspecte de această natură. Chiar mi-a plăcut modul în care a făcut-o!

„(...) Eram eu cel care o visa pe Eve, era Eve cea care mă visa pe mine sau eram amândoi plăsmuiri ale visului unui necunoscut?”

În sfârșit, nu mă voi mai lungi, deoarece cred că am făcut-o destul și uneori am impresia că „spun multe” fără, de fapt, a spune ceva concret. Îmi dau seama tot mai mult că despre unele cărți nu prea poți să vorbești în adevăratul sens al cuvântului, spunând ceva relevant: despre unele cărți este îndeajuns să spui că le recomanzi, iar asta spune cam tot ce vrei să spui. După părerea mea, romanul care încheie Trilogia memoriei merită toată atenția, pentru că i se cuvine o atenție deosebită mai ales din partea cititorului iubitor de thriller - așa cum sunt eu. Și, implicit, dacă recomand această carte, eu chiar cred că înseamnă multe, fiindcă am o bogată & vastă & efervescentă experiență literară când vine vorba de cărțile din acest gen literar. Mă bucur tare mult că am reușit să pun mâna pe ea; și, mai mult decât mă bucură faptul că am citit-o, mă bucură faptul că nu m-a dezamăgit și mi-a plăcut atât de mult, că mi-a oferit exact ceea ce-mi trebuia după multe-alte-lecturi-eșuate (bineînțeles, tot thriller). Așadar, v-o recomand cu cea mai mare încredere (și nu mă refer doar la Cartea umbrelor, ci și la celelalte 2 volume din serie), fie că sunteți sau nu pasionați ai genului thriller!