Labirintul lui Pan: Labirintul faunului, de Guillermo del Toro & Cornelia Funke - Recenzie

Editura: Arthur

Colecția: Orange Fantasy

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Ciprian Șiulea

Cornelia Maria Funke s‑a născut în 1958, în Germania, și este o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. Întreaga sa carieră s‑a învârtit în jurul lumii acestora din urmă: a făcut mai întâi studii pedagogice la Universitatea din Hamburg, a lucrat apoi cu copii din medii defavorizate și ca ilustrator de carte, moment în care și‑a dat seama că ar prefera să scrie ea însăși povești. Prima carte a scris‑o la 35 de ani și până acum a strâns câteva zeci, traduse în peste 30 de limbi. Din 2005, locuiește cu familia în Los Angeles. Moarte de cerneală este cea de‑a treia parte a trilogiei Lumea de cerneală, cel mai de succes roman al autoarei, care‑a câștigat multe premii în țara ei natală și în străinătate, fiind publicat în milioane de exemplare. Prima parte a fost ecranizată cu succes în 2009. La Editura Arthur au mai apărut și: Regele hoților și Carne de piatră (Reckless #1). Guillermo del Toro este regizor de film premiat cu Oscar, scenarist și producător de filme. A scris romane care s-au aflat pe lista de bestselleruri a New York Times. Este cunoscut mai ales pentru filme fantasy, precum Labirintul lui Pan. Del Toro a publicat mai multe romane pentru adulți, inclusiv The Strain, adaptat într-o serie TV de FX. Este creatorul Trollhunters, cea mai vizionată serie TV pentru copii produsă de Netflix.

𖤍  „Rareori ia răul formă imediat. De multe ori, la început e doar o șoaptă. O privire. O trădare. Dar apoi crește și, încă invizibil și neobservat, prinde rădăcini.“ 𖤍

Spania, 1944. Ofelia e doar o copilă când mama ei, care este însărcinată, hotărăște să se mute într-o veche moară din munți unde tatăl ei vitreg, capitán Vidal, luptă cu rebelii care se opun regimului franchist. Aici, se refugiază în poveștile ei mult iubite și în pădurea veche, vrăjită care înconjoară casa. Doar ele mai îmblânzesc teroarea și durerea care îi amărăsc viața. Călăuzită de o Zână, într-o zi pătrunde într-un labirint care o conduce în Regatul Subteran. Ofelia nu știe cine este Faunul care o așteaptă acolo, dar el o cunoaște de multă vreme. Așa începe intrarea Ofeliei în propria ei poveste, în care magia pare să fie cel puțin la fel de întunecată și terifiantă ca realitatea lumii din Regatul de Sus, sfâșiată de un război atroce. Guillermo del Toro și Cornelia Funke și-au unit forțele pentru Labirintul faunului, un fantasy grandios cu ilustrații pe măsură, care ne atrage într-o lume întunecată, magică și sfâșiată de război, populată cu fauni vicleni, soldați ucigași, rebeli viteji și o prințesă de mult pierdută ce speră să-și regăsească familia.

„De data asta, Ferreira fu cel care trebui să-și tragă răsuflarea, să se adune pentru căsăpirea pe care urma să o execute. Uneori, întunecimea acestei lumi îi transforma până și pe vindecători în măcelari.”

Eu îl ador pe Guillermo del Toro, este un regizor, scenarist și producător formidabil, cu o viziune aparte. De altfel, am și citit câteva cărți scrise de el. Cu Cornelia Funke am mai avut, de asemenea, contact, citind Călărețul dragonilor (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, știam că din această colaborare are să iasă ceva de-a dreptul formidabil - nu m-am îndoit deloc. Când am început să lecturez cartea, de la primele capitole am fost introdus într-o lume unde granițele dintre realitate și fantezie erau atât, atât de subțiri, încât, ca într-un vis, nici nu puteam face diferența. Romanul este, de fapt, o adaptare a filmului lui del Toro (din care am văzut doar primele 30 de minute, fiindcă am vrut întâi să citesc cartea, fiindcă știam că există). Totuși, credeam că dinamica este inversă - filmul să fi fost făcut după carte. În schimb, indiferent de cum ar fi, tensiunea a fost păstrată, iar brutalitatea care mi s-a înfățișat în cele 30 de minute din film a fost surprinsă și aici - violență, durere, dar și frumusețea tulburătoare a unei lumi magice, unde speranța se împletește cu teroarea. Romanul acesta nu este doar un fantasy foarte bun, ci este o poveste profund umană - despre război, despre copilărie, despre natura umană. O poveste a două lumi - realitatea brutală și magia labirintului - care se întrepătrund și la mijlocul cărora se află o fetiță specială, pe nume Ofelia!

„Cele mai rele temeri sunt întotdeauna dedesubtul nostru, ascunse, cutremurând pământul pe care ni l-am dori ferm și sigur.”

Ofelia este o fetiță al cărei destin a fost scris încă dinainte de a se naște, și care se regăsește „prinsă” între două lumi - una dominată de realitățile dure ale Spaniei franchiste, unde războiul civil este în plină desfășurare și lasă cicatrici adânci, supurânde și cealaltă, un tărâm fantastic în care monștrii și creaturile magice coexistă într-un labirint bizar. Ofelia este un personaj inocent, un copil aparte, dar plin de curaj. Într-o lume în care violența devine o monedă de schimb, ea își găsește un aparent refugiu într-un univers paralel, condus de Pan, un faun enigmatic care o provoacă la o serie de „încercări” pentru ca Ofelia să-și îndeplinească destinul - acela de a fi parte a unui regat magic. Povestea este una stratificată - întocmai precum un labirint unde granițele dintre vis și realitate devin din ce în ce mai neclare. Totuși, se va dovedi că lumea magică a lui Pan este la fel de periculoasă și înfricoșătoare precum cea reală. Fiecare pas pe care Ofelia îl face oare să o apropie tot mai mult atât de salvare, cât și de distrugere. Încetul cu încetul, ne dăm seama că, poate, interesele lui Pan sunt cu totul altele. 

„- Lumea e crudă, Ofelia. Iar tu trebuie să înveți asta. Chiar dacă doare.”

Pe măsură ce înaintezi în poveste, devine clar că „adevărații monștri” nu sunt neapărat cei care trăiesc în labirint și cei pe care Ofelia îi întâlnește în călătoria sa. Căpitanul Vidal, tatăl vitreg al Ofeliei, este unul dintre cele mai înfricoșătoare personaje din Labirintul lui Pan. El întruchipează răul absolut al regimului fascist, lipsa totală a compasiunii, a umanității. Vidal este un om al ordinii anarhiste, este un călău, un om al violenței și al controlului, iar cruzimea sa este de neconceput. În comparație cu el, chiar și cele mai terifiante creaturi din lumea lui Pan par să aibă o umbră de umanitate. În ciuda componentei fantasy a romanului, acesta are și o valență istorică aparte - realitatea socială a timpurilor respective, implicit cruzimea acesteia, devine mult mai înfricoșătoare decât orice creatură bizară din acest labirint. Despre război, copilărie, dualitatea omului - despre asta este cartea, nu doar despre o fetiță specială care descoperă un tărâm magic. Este despre modul în care ororile din lumea reală pot modela și pot distruge copilăria, pot despărți oameni și dicta destine. Prin ochii Ofeliei, vedem cum brutalitatea războiului și fascismului distruge tot ce este inocent, pur și curat. Labirintul devine un simbol al modului în care oamenii încearcă să scape de o realitate dureroasă - evadând în fantezie, dar reprezintă și o imagine a călătoriei interioare a fiecărui individ, în fața suferinței.

„E adevărat că întotdeauna doar câțiva știu unde să privească și cum să asculte. Dar pentru cele mai bune povești, câțiva sunt de ajuns.”

Romanul este, în esență, unul al transformării, o poveste a curajului - nu doar curajul de a înfrunta monștrii, ci și de a-ți păstra umanitatea într-o lume din ce în ce mai imorală. Ofelia este un exemplu perfect al rezilienței, alături de Mercedes, una dintre servitoarele lui Vidal. Del Toro și Funke reușesc să îmbine foarte armonios lirismul cu o scriitură brutală, incisivă - ceea ce rezultă este o carte care te emoționează, dar te și șochează. Ilustrațiile sunt, de asemenea, foarte frumoase și potențează plăcerea lecturii. Descrierile lumii magice sunt pline de detalii care te fac să pătrunzi și mai ușor în acest univers, iar miturile și legendele nu lipsesc. În contrast, scenele care se întâmplă în realitate sunt tăioase, dure, uneori greu de digerat - atracția fanteziei și realitatea insuportabilă a războiului transformă lectura cărții Labirintul lui Pan într-o adevărată aventură. Atmosfera este pe alocuri întunecată, gotică - te simți ca și cum ai fi prins într-un coșmar fascinant, dar îngrozitor. Nu știi dacă vrei să scapi cât mai rapid de el sau vrei să-i descoși înțelesurile. Da, chiar mi-a plăcut extraordinar de mult cartea aceasta și, la un moment dat, nici nu știu cum a trecut timpul citind-o. Am fost pur și simplu captivat de întreaga poveste!

Alte recenzii ale cărților scrise de Guillermo del Toro & Cornelia Funke, apărute și pe blog: 

| Călărețul dragonilor | Suflete goale | 

Un animal sălbatic, de Joël Dicker - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Fiction Connection Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2024

Traducere: Alunița Voiculescu

Joël Dicker s-a născut în 1985 la Geneva, unde locuiește și acum. A scris șase romane, traduse în 40 de limbi și vândute în peste 20 de milioane de exemplare. La 24 de ani, a primit premiul Erwan Bergot pentru romanul său de debut, Les Derniers Jours de nos pères. Următoarea sa carte, Adevărul despre cazul Harry Quebert, a fost romanul francofon cel mai vândut în ediție franceză în deceniul trecut. A făcut parte din selecția pentru premiile Goncourt și Femina și a primit premiul pentru vocație literară Bleustein-Blanchet, Grand Prix de l'Académie Française, premiul Goncourt pentru liceeni, premiul Segalen și premiul Tulipe. Romanul a fost adaptat pentru serialul american omonim produs de MGM și regizat de Jean-Jacques Annaud, difuzat din 2018, cu Patrick Dempsey în rolul lui Harry Quebert. În 2018, Dicker a publicat Dispariția lui Stéphanie Mailer, cea mai vândută carte în Franța în 2018, apoi Enigma camerei 622 s-a clasat timp de mai multe săptămâni pe primul loc în topul bestseller din mai multe teritorii, fiind vândut în 5 milioane de exemplare în 60 de țări și tradus în 40 de limbi. În 2022, Dicker a revenit în forță cu thrillerul Cazul Alaska Sanders, apărut la propria editură, Rosie & Wolfe. La Editura Trei au mai apărut: Adevărul despre cazul Harry Quebert, Cartea clanului din Baltimore, Dispariția lui Stephanie Mailer, Enigma camerei 622 și Cazul Alaska Sanders.

˚ ༘ ೀ⋆｡˚ INSTINCTELE DE CARE NE LĂSĂM DOMINAȚI ˚ ༘ ೀ⋆｡˚

În iulie 2022, doi răufăcători sunt pe punctul să jefuiască un mare magazin de bijuterii din Geneva. Dar jaful este departe de-a fi un simplu fapt divers. Cu 20 de zile înainte, într-un cartier de lux de pe malul lacului Léman, Sophie Braun se pregătea să sărbătorească 40 de ani. Stătea împreună cu familia într-o vilă superbă lângă pădure și viața îi surâdea. Însă lumea idilică începe să se clatine. Soțul ei este încurcat în micile lui aranjamente. Vecinul lor, un polițist cu reputație impecabilă, e fascinat până la obsesie de ea și o spionează în momente intime. Iar un vagabond misterios îi oferă un cadou care o va bulversa. Va fi nevoie de multe călătorii în trecut, departe de Geneva, pentru a ajunge la originea acestei intrigi diabolice, din care nimeni nu scapă nevătămat. Nici măcar cititorul. Cu Un animal sălbatic, Dicker semnează un polar dublat de un thriller psihologic care îți taie răsuflarea și care amintește de ce, de la Adevărul despre cazul Harry Quebert, autorul a devenit un fenomen editorial în întreaga lume, cu peste 20 de milioane de cititori.

„Însă concursurile de împrejurări sunt mereu învăluite în aparențe.

Iar aparențele sunt deseori înșelătoare.”

Totul a început cu Adevărul despre cazul Harry Quebert, un roman care mi-a plăcut pur și simplu la nebunie. De-a lungul anilor, a continuat și cu celelalte cărți - ajunsesem în punctul în care îmi lua maximum două zile să dau gata o carte semnată de Joël Dicker. Acum, ei bine, nu știu ce mă fac - pentru că trebuie iar să aștept să lanseze o altă carte. Dar, na, am răbdare. Pentru că mereu am știut că această așteptare merită, chiar merită. O s-o spun de la început cât se poate de clar: când vine vorba de thrillere inteligente, complexe, de-a dreptul ingenioase, atunci Joël Dicker e autorul pe care trebuie să te bazezi. Citindu-i cărțile, am ajuns la concluzia că, într-adevăr, este un maestru al intrigilor solide, al personajelor efervescente, și niciodată nu-ți dă prilejul de a-ți da seama ce urmează să se întâmple - de fapt, cam dă cu tine de pereți, fiindcă, na, ăsta-i el: îi place să te joace la psihic, să te mintă, să-și bată puțin joc de tine (dar la modul cel mai jovial). Încă îmi amintesc cât de clown m-am simțit după ce am terminat Enigma camerei 622, cât de prins am fost în universul cărții Cazul Alaska Sanders. În fine, e clar -  Joël Dicker este autorul meu preferat, fără niciun dubiu, îndeaproape urmat de Liane Moriarty care are niște thrillere domestice de-a dreptul fabuloase. Dicker are un talent de a ține cititorul permanent în alertă și de a-l face să vrea să citească mai mult și mai mult și mai mult...

„- (...) nu poți fugi toată viața ta!”

Nici nu știu ce mi-a plăcut mai mult la această carte, fiindcă totul mi s-a părut la superlativ. Am avut personaje complexe, care niciodată nu sunt ceea ce par, cartea a fost construită de-a dreptul ingenios și inteligent, astfel încât nimic nu a rămas la suprafață, ci totul a avut un sens și un rost în ceea ce ulterior s-a întâmplat. Am avut o intrigă principală și numeroase „intrigi secundare”, dacă pot spune așa. Dialoguri credibile, tensiune de-o puteai tăia cu cuțitul, am avut parte de minciuni și secrete și de conflicte. Am avut momente de neliniște, de revelații neașteptate - da, în punctul acela m-am simțit de-a dreptul mințit de către Joël Dicker -, emoții, fascinație. Romanul acesta este mai mult decât o poveste polițistă sau un thriller - devine, de fapt, chiar o radiografie a naturii umane primitive, a instinctelor, a modului în care ne raportăm la pornirile noastre, chiar și cele mai nepotrivite. Ce ne face să le dăm curs sau să le inhibăm în noi...? În spatele tuturor întâmplărilor, Joël Dicker a mascat răspunsul unei întrebări destul de sensibile - ce te face să fii sălbatic, ce porniri avem în noi? Ce este în inima fiecăruia? Că, până la urmă, (aproape) toate personajele din carte ascund ceva... Iar acel ceva deseori mai bine ar fi rămas ascuns pe vecie.

„(...) trebuia să dispară pentru a-i reda libertatea.

Dacă o iubea cu adevărat, trebuia să renunțe la ea.”

Un animal sălbatic a fost precum un șoc de șah - și eu nu mă pricep la șah, să fie clar. Fiecare mutare (a se citi „întâmplare”) deschidea noi posibilități, noi pericole. O atmosferă în care tensiunea continua să crească pe măsură ce dădeam pagina, iar cititorul era mereu ținut în alertă pentru ce avea să urmeze. Orice detaliu, oricât de mic și aparent nesemnificativ, de fapt avea un impact major asupra traiectoriei poveștii. Personajele lui Dicker sunt complexe, misterioase, au conflicte interioare. Dar rareori își pun la îndoială propriile porniri, rareori se confruntă cu dileme morale. De ce? Pentru că fiecare își acceptă „adevărata natură”, acea natură sălbatică, primitivă. Joël Dicker sugerează subtil faptul că, sub umbrela civilizației și societății actuale, fiecare dintre noi este (sau ar putea fi) un animal sfâșiat între instinctele primare și constrângerile sociale. Este sălbăticia doar o chestiune de instincte primare sau este vorba despre acele momente în care lăsăm frica și furia, violența și angoasa, să ne acapareze? Este vorba despre acele momente în care ne punem dorințele pe primul plan, deși știm faptul că acestea vor avea consecințe potențial dezastruoase nu asupra noastră, ci asupra celorlalți? În mod ironic, uneori cele mai „civilizate” personaje par a fi, de fapt, cele aflate în proximitatea sălbăticiei - ascunzându-și adevăratele impulsuri sub un fin strat de aparențe.

„Bărbatul își imagina cum aveau să se petreacă lucrurile aici exact peste două săptămâni.

Planul i se părea perfect.”

„Animalul sălbatic” nu este neapărat un individ, un criminal sau un hoț. Este, poate, o parte din fiecare dintre noi, o forță interioară care poate ieși la suprafață în momente de criză, de luptă-sau-fugi, de frică sau de disperare. De aici vine și tensiunea subtilă a romanului: nu știi niciodată cu certitudine cine este cu adevărat „animalul sălbatic” din carte. Evident, afli la un moment dat. În acest context, Joël Dicker abordează și subiecte precum identitatea, dorința de putere și control, pornirile adânc înrădăcinate în oameni. Într-un fel, te face să te întrebi: nu suntem cu toții în luptă cu propriile noastre instincte, încercând să ne menținem echilibrul (și așa precar) într-o lume care ne împinge tot mai mult și mai mult și mai mult spre haos? Dicker are un stil de scriere captivant, în care suspansul specific genului thriller se îmbină cu pasaje de o frumusețe subtilă, uneori de o profunzime aparte. Autorul te lasă să-ți construiești propriile ipoteze, dar nu te lasă, în schimb, să ai dreptate. Chiar mi-a plăcut extraordinar de mult - și, deși ar suna impresionist, chiar așa a fost. Un thriller care dă cu tine de pereți și care rămâne cu tine mult timp după ce îl vei fi citit. Aștept cu cea mai mare nerăbdare să scoată și altă carte, deoarece sunt sigur că va fi cel puțin la fel de bună precum celelalte pe care le-am citit. V-o recomand cu cea mai mare plăcere și fără să stau măcar o clipă pe gânduri!

Alte recenzii ale cărților scrise de Joël Dicker, apărute și pe blog:

 | Adevărul despre cazul Harry Quebert | Enigma camerei 622 | Dispariția lui Stephanie Mailer | Cazul Alaska Sanders | Cartea clanului din Baltimore | 

Către nuntă, de John Berger - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: EndorFiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Văcărescu

Romancier, poet, eseist, dramaturg şi critic, John Berger a fost unul dintre cei mai influenți autori ai ultimilor cincizeci de ani. Născut în 1926, la Londra, și-a început cariera ca pictor, expunând într-o serie de galerii londoneze, ca apoi ca apoi să se reorienteze către critica de artă. Feluri de a vedea, eseul său de teorie a artei care a însoțit seria de televiziune omonimă de mare succes difuzată de BBC în 1972, a intrat în bibliografia universitară esențială, fiind considerată una dintre cele mai inovative cărți despre artă publicate vreodată. Lucrarea a apărut în traducere, la Vellant, în 2018. Când romanul său G. a câștigat premiul Booker în 1972, John Berger a donat jumătate din contravaloarea acestuia organizației Panterele Negre din Marea Britanie, într-un gest menit să denunțe practicile imorale ale finanțatorului premiului, gigantul alimentar Booker McConnell. În mod paradoxal, controversa iscată cu acest prilej a contribuit la sporirea prestigiului distincției. În ultima parte a vieții a publicat eseuri având ca subiect fotografia, arta, politica și memoria, dar și povestiri în The Threepenny Review și The New Yorker. Romanul său From A to X a fost inclus pe lista lungă a nominalizărilor la premiul Booker în 2008. S-a stins la vârsta de 90 de ani, în Franța, unde se stabilise din 1974.

∞ CELEBRAREA VIEȚII & IUBIRII CHIAR ȘI ÎN CELE MAI ÎNTUNECATE MOMENTE ∞

O mamă și un tată înstrăinați de mulți ani străbat, fiecare separat, Europa în drum spre nunta fiicei lor ce va avea loc într-un sătuc de pe costa Italiei. Efervescenta, frumoasa Ninon s-a îndrăgostit de un tânăr italian pe nume Gino, care-și câștigă traiul vânzând haine la tarabă în piață. Cu puțin înaintea nunții, viitorul ei socru contemplă, orbit de deznădejde, ideea de a ucide mireasa, considerând crima necesară și imaginându-și pledoaria dinaintea acuzării. Pe măsură ce nunta se apropie, povestea de dragoste a lui Ninon și a lui Gino se deapănă concomitent cu periplele îngemănate, presărate cu zeci de alte glasuri și povești, ale părinților sfâșiați de durere. Ninon are douăzeci și trei de ani – și este bolnavă de SIDA. A contractat virusul în urma unei aventuri pasagere, și potrivit medicilor, mai poate spera la cel mult trei ani de trai normal. În ziua nunții, Ninon se va descălța și va dansa cu Gino: vor dansa ca și când fericirea lor e eternă; ca și când moartea nu-i va atinge. Un roman excepțional despre durere sfâșietoare, despre speranță și, mai presus de toate, despre dragostea care triumfă asupra morții – poetic și duios ca un cântec de alinare.

„Darul de a mă oferi pe mine însămi mi-a fost luat. Dacă mă ofer pe mine, ofer moarte. De-a pururi, până în ziua în care o să mor. Când merg pe stradă și se uită ragazzi după mine, îmi aduc aminte că în tot timpul ăsta eu sunt moartea. Apropie-te suficient de mult de mine, o dată, de două ori sau de o sută de ori, și dacă te iubesc, ai să mori. Nu și dacă folosești prezervativ, așa se zice. Cu prezervativ, între tine și moartea ta e un strat de latex, e latex între tine și mine. Singurătatea latexului. Singurătatea latexului de-acum și pentru totdeauna. Nu mai pot exista atingeri.”

Nu este primul meu contact cu John Berger - de la el am mai citit și G. (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut, în mare măsură, dar nu la fel de mult ca romanul de față (care cu siguranță va ajunge în top 10 cele mai bune cărți citite în 2024). Într-un fel, am avut impresia că citesc o carte scrisă de cu totul alt autor - stilul lui Berger este atât de versatil încât, de la o carte la alta, pare că este cu totul altcineva. Când am pătruns în universul cărții Către nuntă, sincer să fiu nu m-am așteptat să mă consume atât de puternic... O călătorie foarte emoționantă, în care cuvintele au devenit vectori pentru reflecții tăcute și puternice asupra vieții, iubirii, pierderii, stigmatizării, marginalizării. Într-un fel, am simțit că am pătruns într-o lume intimă, poate prea intimă uneori, care mi se înfățișa în fața ochilor exact așa cum este: reală, dureroasă, plină de înțelesuri. Romanul începe cu anunțul unei nunți. Ninon, o tânără franțuzoaică, urmează să se căsătorească, însă bucuria nunții sale este umbrită de un eveniment tragic: este diagnosticată cu SIDA. În acest context, narațiunea se desfășoară sub forma unor „drumuri” convergente, care aduc împreună diverse personaje - tatăl ei, Jean, mama ei, Zdena, și iubitul ei, Gino, un tânăr italian.

„(...) A doua viață a lui Ninon, mi-a zis, va începe în ziua nunții noastre.”

Personajele lui Berger par să fie prinse într-o călătorie continuă a înțelegerii, a descoperirii - nu doar a lumii din jur, ci și a lor înșiși. Jean, tatăl lui Ninon, își exprimă dragostea prin tăcere și încearcă să facă față întâmplărilor călătorind. Drumul său fizic către nunta fiicei sale este însăși o încercare de a găsi un sens - dacă acesta există - în fața unei tragedii iminente, a destinului implacabil. În contrapunct, Zdena, mama lui Ninon, Zdena, este parcă prinsă într-un exil emoțional. Singurătatea pare să o consume încetul cu încetul cu încetul, dar este o singurătate voluntară, acceptată, un fel de „refugiu” împotriva durerii. Zdena își poartă povara trecutului și, prin intermediul ei, John Berger ne reamintește că suferințele personale nu sunt întotdeauna vizibile la suprafață, ci pot mocni în tăcere. Apoi, avem iubirea pură & necondiționată a lui Gino pentru Ninon și a lui Ninon pentru Gino. Încercarea sa de a înfrunta o realitate care ar putea părea insuportabilă pentru mulți îl transformă într-un personaj aproape mitic, un exemplu al modului în care iubirea transcende bariere. Împreună, aceste personaje se întâlnesc într-o lume interioară doar a lor, o lume în care iubirea, durerea și moartea sunt prinse într-un vals fragil.

„(...) Și uite-așa îmbătrânim înfiorător. În rest, nu-ți face griji, iubire, toate-s bune. În rest, va rosti trist Filippo, suntem lumină pură.”

Nunta este simbolică, mai mult decât o ceremonie în care două suflete se unesc. Berger transformă nunta lui Ninon și Gino într-o metaforă a vieții însăși - acceptarea iubirii și pierderii, speranței și deznădejdii. În mod ironic, nunta nu devine neapărat o sărbătorire a vieții, ci un prilej de a confrunta, în mod direct, moartea cu fragilitatea existenței noastre. În cartea lui John Berger, iubirea devine o forță care are puterea de a transforma și de a purifica, de a înfrunta chiar și cea mai întunecată realitate. Ninon, deși este conștientă de moartea implacabilă care o pândește, își îmbrățișează viitorul alături de Gino cu o demnitate și o putere care pur și simplu îți sfâșie inima. Gino - de asemenea. În loc ca boala să devină un simbol al disperării, ea parcă alimentează și mai mult iubirea dintre cei doi - nunta devine o modalitate de a celebra viața & puterea iubirii chiar și în cele mai grele și zdrobitoare momente. Cu acest aspect, Către nuntă m-a convins că, într-adevăr, este un roman deosebit de puternic, un roman care ar trebui să fie citit de mult mai multă lume!

„Într-o noapte va spune: O să mor.

Și eu la fel, îi va răspunde Gino.”

Romanul lui John Berger nu este sub nicio formă siropos, o poveste de dragoste tipică. Cu un stil deosebit de poetic, meditativ, Berger ne reamintește faptul că viața este fragilă, efemeră, deseori plină de durere și presărată cu pierderi și dezamăgiri și deznădejde - totuși, ea trebuie trăită, trebuie simțită, lăsată să curgă. O melancolie constantă învăluită într-o lumină caldă răzbate dintre paginile cărții. Berger abordează tema bolii și stigmatizării - Ninon, purtătoare de HIV, devine simbolul unei generații care a trebuit (poate încă trebuie, din păcate) să facă față unei suferințe fizice insuportabile, dar și unei marginalizări sociale. Boala este privită cu frică și prejudecăți, iar Berger explorează cu sensibilitate, dar ancorat în realitate, modul în care această suferință se poate extinde asupra iubirii și relațiilor interumane. Fiecare personaj contribuie într-un fel sau altul la poveste - fragmente de viață, gânduri, fragmente de emoții. Această structură „fragmentată” a cărții reflectă, de fapt, însăși dinamica vieții - nu există o linie dreaptă din momentul nașterii spre momentul morții - ci doar suma momentelor trăite, fiecare cu propria sa intensitate, cu propria sa valoare. Dap, mi-a plăcut extraordinar de mult această carte și cu siguranță aș recomanda-o absolut oricui, fără nicio reținere!

Alte recenzii ale cărților scrise de John Berger, apărute și pe blog:

 | G. |

Din foarfecă și din condei, de Juan Pablo Villalobos - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 112 

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana-Gabriela Dumitrescu

Juan Pablo Villalobos (n. 1973, Mexic) este prozator, traducător, eseist şi critic literar. A publicat proză scurtă și eseuri în diferite reviste, printre care Letras Libres, Gatopardo, Granta și O Estado de São Paulo, precum și pe blogurile English Pen și Companhia das Letras. A tradus din portugheză în spaniolă operele unor autori ca Rodrigo de Souza Leão, Sérgio Rodrigues, Patrícia Melo și Raduan Nassar. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi, iar romanul lui de debut, Fiesta în bârlog (Curtea Veche Publishing, 2013), a fost inclus pe lista scurtă a First Book Award, oferit de The Guardian. În textele sale, Villalobos abordează teme surprinzător de diverse, de la influența avangardei asupra operei lui César Aira, la flexibilitatea țevilor în instalațiile electrice. Locuiește în Barcelona, este căsătorit și are doi copii.

×× UMOR ×× IRONIE ×× SARCASM ×× DA' NU AZI ××

Un scriitor (întâmplător sau nu, având același nume cu autorul) duce o existență cât se poate de mulțumitoare: singurul conflict autentic din viața lui, după cum ne anunță chiar de la început, este încăpățânarea de a scrie, când, după toate aparențele, nu are de ce. În lipsă de alte frământări, observă în tihnă lumea din jur și începe să ne povestească pe un ton firesc lucruri banale care i se întâmplă, în cartier și prin împrejurimi: o vizită la o clinică de gastroenterologie, prezentarea unor cursuri de scriere creativă la o librărie sau un drum la frizer. Dar intră în scenă două recepționere cârcotașe, un paznic de supermarket cu veleități de scriitor și o frizeriță bretonă care poartă cu ea un secret neliniștitor, și totul iese pe nesimțite din cotidian. Pe măsură ce lucrurile devin mai bizare, realitatea și ficțiunea se amestecă până la confundare, mai ales când personaj principal ajunge să fie un buclucaș deget tăiat...

„- Haaaaaideți, toate bune și frumoase, dar până la urmă scriem de nevoie, pentru că avem ceva de spus. Important e să existe nevoia de a spune ceva, fără nevoia asta nu se poate scrie. Când un om simte nevoia să scrie, scrie, și gata, nu e nevoie de alte complicații.”

Nope, n-a fost pentru mine. O să fie o recenzie scurtă, pentru că nu am nimic interesant de spus despre această carte. Nu mi-a plăcut mai deloc, n-am găsit nimic interesant în ea, nu, nu m-a amuzat deloc, dar măcar s-a citit rapid și, sincer, asta a fost partea cea mai bună - că n-am prelungit chinul, fiindcă eu, odată ce am început o carte, n-o abandonez - chiar dacă nu-mi place. Vă dați seama, ar fi fost un chin să aibă peste 200 de pagini. Dar, în schimb, are scris mare, are 112 pagini (numărul la care aș fi apelat să mă salveze de atâta plictiseală), și am citit-o într-o singură repriză. Nu știu ce-a vrut Juan Pablo Villalobos să facă cu această carte, dar pentru mine n-a avut nicio esență. Mda, spre sfârșit, într-adevăr, a avut o oarecare chestie dintr-aia profundă, de substrat, să-i zicem - dar, în restul de peste 100 de pagini, absolut nimic interesant. E bine, de altfel, că oricum nu aveam așteptări, întrucât este primul (și probabil ultimul) meu contact cu Juan Pablo Villalobos. Sau poate e puțin „prematur” să spun că nu îl voi mai citi... Cine știe, poate prin vreo conjunctură improbabilă, voi citi și cealaltă carte apărută la editură.

„(...) Dorința de a scrie este un impuls cât se poate de irațional, precum iubirea. Totodată, întocmai ca la consumarea iubirii, când cineva scrie, rezultatul este aproape de fiecare dată dezamăgitor, intuiția se dovedește a fi imposibil de transpus în realitate; cel mult, căutarea devine găselniță, un stil care în cele din urmă se transformă în formulă, saturație, repetiție, literatură convențională, îngăduitoare față de ea însăși, ca o iubire mic-burgheză.”

N-aș putea spune despre ce este Din foarfecă și din condei. Nu neapărat reflecții despre lume, societate sau umanitate. Într-un fel, autorul „decupează” (exact ca dintr-o foarfecă) fragmente din realitatea cotidiană - una banală -, și încearcă într-un fel ca în spatele lor să ascundă reflecții sociale și existențiale, ironii subtil inserate. Nu știu, n-a fost rețeta de succes pentru mine, cu toată critica asta a normelor sociale și politice care a fost șubredă și ștearsă. Într-o măsură, am simțit că lumea în care personajul trăiește este una oarecum absurdă, absurdă întocmai prin simplitatea ei, în care cotidianul scapă de sub control, se transformă într-o gură care stă să înghită întreaga lume. Personajele - destul de seci, fără esență. Niște marionete lipsite de viață. Cu gesturi banale, însă în care Pablo Villalobos a încercat să ascundă niște lucruri mult mai profunde - singurătate, izolare, teama de îmbătrânire și altele -, n-au reușit să-mi ajungă la suflet. Într-un fel, prin personajul tău a încercat să demonstreze că suntem cu toții parte a unui joc (viața?) pe care nu-l înțelegem complet, dar la care participăm, deseori fără entuziasm și fără instrucțiuni de folosire. 

„(...) I-am spus că nu are rost, că o minciună ajunsă virală cântărește mai greu decât o mie de adevăruri, mai ales dacă sunt scrise într-un roman.”

Titlul s-a resimțit oarecum simbolic - metafore ale vieții. Fiecare întâmplare este decupată din realitate - înțelesurile întâmplărilor sunt date de către cititor, oarecum. „Foarfeca” devine o unealtă narativă, să zic așa, cu ajutorul căruia Villalobos extrage esențialul, îndepărtează balastul cotidian de adevărul profund. „Condeiul”? Actul creator, acea necesitatea de a da formă și sens cotidianului (chiar dacă deseori lipsit de orice esență și substrat), haosului care ne înconjoară. Nu mi-a plăcut stilul de scriere al autorului, mi s-a părut cam sec și, contrar așteptărilor, cu un umor destul de pretențios, subtil, poate prea subtil, și o oarecare ironie resimțită pe alocuri. Așa cum am mai zis, spre final parcă lucrurile încep să capete un oarecare sens - cred că și-a dat și dumnealui seama că cititorul habar n-ar avea despre ce este cartea și care a fost scopul acesteia, astfel încât ajunge ca el însuși să spună, de fapt, despre ce este cartea de față. Aflând răspunsul, rămâi cu un gust dulce-amărui - da, asta chiar i-a reușit. În rest, nu este o carte pe care aș recomanda-o vreodată cuiva! PS. Ah, da, acum că am adăugat și câteva fragmente din carte (mereu le adaug după ce termin recenzia), îmi dau seama că, iarăși, se abordează „condiția scriitorului” și tra-la-la-la. Iarăși!

Cannibals, de Dan Collins - Recenzie

Editura: Random House UK

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2001

Dan Collins was born in Ireland and educated in Ireland, Oslo and New York. He lives in County Cork, Ireland.

The characters of Cannibals go about their lives in a welter of lies and stony betrayals, wallowing in bad jokes and bad sex, and trading in novel ways the old commodities of pain and bliss. We enter the characters' lives through seemingly disconnected fragments, with no explanations and no back-story, to savor the ambience of their situations and leave again, often as abruptly as we have entered. Unique, epiphanic and highly erotic, Cannibals is a novel consisting of eighty-eight compelling bulletins that reveal the fractured essence of our age. The eighty-eight pieces include everything from ‘A Thing About Hotels,' to ‘In the Limo with S,' to ‘Novelty Knickers,' to ‘Zest.'

☣︎ DESPRE SIMBIOZA & PARAZITISMUL DINTRE OAMENI ☣︎

Foarte la întâmplare am pus mâna pe această carte. Am văzut-o pe Vinted și, deși nu știam absolut nimic despre ea, m-a atras foarte mult coperta. Am avut așa o intuiție că o să-mi placă și, ei bine, chiar așa a fost. Mi-a plăcut enorm și am dat-o gata într-o singură repriză de citit. Există cărți care reușesc să dezvăluie într-un mod aparte „straturi” ale naturii umane, straturi de care nu eram complet conștienți sau care nici nu credeam că există. Iar Cannibals este o astfel de carte - deși fictivă, reușește să oglindează, într-un mod foarte brutal și realist, temerile, frustrările, dorințele patologice și firești, uneori poate întunecate, uneori normale, ale omului. Cartea de față conține mai multe povestiri, aproximativ 90, mai scurte sau mai lungi, care au în comun tema „canibalismului” - dar nu neapărat într-un sens literal, ci mai mult un canibalism metaforic. Collins abordează multiplele „înțelesuri” ale canibalismului - social, emoțional și psihologic -, scoțând la lumină cum oamenii, în mod constant, se devorează unul pe celălalt pentru a-și satisface nevoia de supraviețuire, putere, iubire, sau pur și simplu pentru a-și satisface nevoile egoiste, plăcerile trupului. Este un canibalism simbolic, unde unul dintre parteneri se hrănește din slăbiciunile și vulnerabilitățile celuilalt. Și așa mai departe...

Fiecare poveste din această carte scoate în evidență această dinamică - fie că este vorba despre relații familiale toxice, unde părinții „își devorează” emoțional copiii, sau despre prietenii false, în care susținerea aparentă ascunde interese personale meschine, despre relații toxice sau relații de-o noapte, Collins reușește să scoată la iveală modul în care relațiile interumane - de orice natură - pot deveni foarte ușor distrugătoare, consumatoare. Personajele sale, deși uneori schițate foarte vag, adesea sunt aflate la intersecția dintre „victimă” și „agresor” - uneori, nici nu prea îți dai bine seama cine și ce ascunde. Tocmai acest lucru a aruncat asupra lecturii o lumină difuză, dar atât, atât de interesantă! În ciuda faptului că multe povestiri sunt foarte scurte, unele de abia câteva rânduri, fiecare personaj pare să fie, în sine, întreaga lume a poveștii respective. De la oameni obișnuiți care ajung să facă gesturi extreme din disperare pură, până la indivizi care par să fie captivi într-o lume în care nu se simt „acasă”, fiecare personaj este profund uman, încercat de conflicte și emoții. Totuși, Collins mizează mai mult pe latura aceasta „întunecată”, dar totuși parcă atât de umană, a personajelor...

De exemplu, într-una dintre povestiri întâlnim un bărbat care, presat de circumstanțele economice și sociale în care se găsește, își sacrifică treptat integritatea morală pentru a-și proteja familia. În altă povestire, o femeie se agață cu disperare de o relație abuzivă, hrănindu-se cu fărâmele de iubire pe care le primește, dar în același timp devenind prizoniera propriilor sale nevoi de afecțiune, de iubire. Canibalismul, așadar, capătă forme și înțelesuri diferite, o luptă psihologică subtilă unde „actul devorării” nu este neapărat unul fizic, ci unul spiritual, emoțional. Foarte interesant la Dan Collins și la romanul Cannibals este capacitatea autorului de a explora natura umană în formele ei cele mai complexe, de a se pune în pielea tuturor tipurilor de personaje - iubiți, iubite, copii, părinți, secretari de stat și altele. Majoritatea personajelor au impulsuri autodistructive, dar nu știu acest lucru. Canibalismul este simbolul central al cărții, dar Collins îl folosește pentru a sublinia și reitera modul în care relațiile dintre oameni pot deveni „mecanisme” prin care, în sfârșit, „ne mâncăm” unii pe alții. Fiecare poveste scoate la suprafață teme universale precum alienarea, disperarea, puterea și controlul. Într-un fel, într-o astfel de dinamică, Collins ne pune față în față cu propria noastră complicitate... 

Cartea lui Dan Collins îți cere, oarecum, să te confrunți cu adevăruri inconfortabile despre natura umană - poate chiar propria-ți natură (având în vedere că abordează foarte, foarte multe astfel de subiecte). Stilul este pe alocuri poetic, pe alocuri profund, iar în unele povești este sec, șubred, dar evocator. Lectura este fie ușoară, fie grea - aici depinde de poveste. Totuși, are o frumusețe aparte în stil, ceva diferit, care pentru mine unul funcționează - nu își judecă personajele, ci le permite să fie ceea ce sunt - creaturi uneori banale, uneori complexe, dar mereu prinse între instinctele lor cele mai întunecate și dorința de a-și satisface nevoile. Este o carte despre putere și fragilitate, despre cum ne raportăm față de ceilalți, despre cum se raportează ceilalți față de noi. Pe de altă parte, ai putea citi această carte și ca o lectură simplă, fără să îi cauți neapărat astfel de înțelesuri. Pentru că are povești faine, care te amuză și care te fac să-ți pui întrebări, povești care chiar îți oferă răspunsuri (care duc la și mai multe întrebări). Eu, unul, chiar am considerat-o o lectură fascinantă și mă bucur nespus că am descoperit, din pură întâmplare, o astfel de bijuterie. I-aș fi dat 5 steluțe, însă unele povești cred că ar fi meritat să fie mult mai bine fructificate și dezvoltate. În rest, nimic de reproșat!