Din foarfecă și din condei, de Juan Pablo Villalobos - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 112 

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana-Gabriela Dumitrescu

Juan Pablo Villalobos (n. 1973, Mexic) este prozator, traducător, eseist şi critic literar. A publicat proză scurtă și eseuri în diferite reviste, printre care Letras Libres, Gatopardo, Granta și O Estado de São Paulo, precum și pe blogurile English Pen și Companhia das Letras. A tradus din portugheză în spaniolă operele unor autori ca Rodrigo de Souza Leão, Sérgio Rodrigues, Patrícia Melo și Raduan Nassar. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi, iar romanul lui de debut, Fiesta în bârlog (Curtea Veche Publishing, 2013), a fost inclus pe lista scurtă a First Book Award, oferit de The Guardian. În textele sale, Villalobos abordează teme surprinzător de diverse, de la influența avangardei asupra operei lui César Aira, la flexibilitatea țevilor în instalațiile electrice. Locuiește în Barcelona, este căsătorit și are doi copii.

×× UMOR ×× IRONIE ×× SARCASM ×× DA' NU AZI ××

Un scriitor (întâmplător sau nu, având același nume cu autorul) duce o existență cât se poate de mulțumitoare: singurul conflict autentic din viața lui, după cum ne anunță chiar de la început, este încăpățânarea de a scrie, când, după toate aparențele, nu are de ce. În lipsă de alte frământări, observă în tihnă lumea din jur și începe să ne povestească pe un ton firesc lucruri banale care i se întâmplă, în cartier și prin împrejurimi: o vizită la o clinică de gastroenterologie, prezentarea unor cursuri de scriere creativă la o librărie sau un drum la frizer. Dar intră în scenă două recepționere cârcotașe, un paznic de supermarket cu veleități de scriitor și o frizeriță bretonă care poartă cu ea un secret neliniștitor, și totul iese pe nesimțite din cotidian. Pe măsură ce lucrurile devin mai bizare, realitatea și ficțiunea se amestecă până la confundare, mai ales când personaj principal ajunge să fie un buclucaș deget tăiat...

„- Haaaaaideți, toate bune și frumoase, dar până la urmă scriem de nevoie, pentru că avem ceva de spus. Important e să existe nevoia de a spune ceva, fără nevoia asta nu se poate scrie. Când un om simte nevoia să scrie, scrie, și gata, nu e nevoie de alte complicații.”

Nope, n-a fost pentru mine. O să fie o recenzie scurtă, pentru că nu am nimic interesant de spus despre această carte. Nu mi-a plăcut mai deloc, n-am găsit nimic interesant în ea, nu, nu m-a amuzat deloc, dar măcar s-a citit rapid și, sincer, asta a fost partea cea mai bună - că n-am prelungit chinul, fiindcă eu, odată ce am început o carte, n-o abandonez - chiar dacă nu-mi place. Vă dați seama, ar fi fost un chin să aibă peste 200 de pagini. Dar, în schimb, are scris mare, are 112 pagini (numărul la care aș fi apelat să mă salveze de atâta plictiseală), și am citit-o într-o singură repriză. Nu știu ce-a vrut Juan Pablo Villalobos să facă cu această carte, dar pentru mine n-a avut nicio esență. Mda, spre sfârșit, într-adevăr, a avut o oarecare chestie dintr-aia profundă, de substrat, să-i zicem - dar, în restul de peste 100 de pagini, absolut nimic interesant. E bine, de altfel, că oricum nu aveam așteptări, întrucât este primul (și probabil ultimul) meu contact cu Juan Pablo Villalobos. Sau poate e puțin „prematur” să spun că nu îl voi mai citi... Cine știe, poate prin vreo conjunctură improbabilă, voi citi și cealaltă carte apărută la editură.

„(...) Dorința de a scrie este un impuls cât se poate de irațional, precum iubirea. Totodată, întocmai ca la consumarea iubirii, când cineva scrie, rezultatul este aproape de fiecare dată dezamăgitor, intuiția se dovedește a fi imposibil de transpus în realitate; cel mult, căutarea devine găselniță, un stil care în cele din urmă se transformă în formulă, saturație, repetiție, literatură convențională, îngăduitoare față de ea însăși, ca o iubire mic-burgheză.”

N-aș putea spune despre ce este Din foarfecă și din condei. Nu neapărat reflecții despre lume, societate sau umanitate. Într-un fel, autorul „decupează” (exact ca dintr-o foarfecă) fragmente din realitatea cotidiană - una banală -, și încearcă într-un fel ca în spatele lor să ascundă reflecții sociale și existențiale, ironii subtil inserate. Nu știu, n-a fost rețeta de succes pentru mine, cu toată critica asta a normelor sociale și politice care a fost șubredă și ștearsă. Într-o măsură, am simțit că lumea în care personajul trăiește este una oarecum absurdă, absurdă întocmai prin simplitatea ei, în care cotidianul scapă de sub control, se transformă într-o gură care stă să înghită întreaga lume. Personajele - destul de seci, fără esență. Niște marionete lipsite de viață. Cu gesturi banale, însă în care Pablo Villalobos a încercat să ascundă niște lucruri mult mai profunde - singurătate, izolare, teama de îmbătrânire și altele -, n-au reușit să-mi ajungă la suflet. Într-un fel, prin personajul tău a încercat să demonstreze că suntem cu toții parte a unui joc (viața?) pe care nu-l înțelegem complet, dar la care participăm, deseori fără entuziasm și fără instrucțiuni de folosire. 

„(...) I-am spus că nu are rost, că o minciună ajunsă virală cântărește mai greu decât o mie de adevăruri, mai ales dacă sunt scrise într-un roman.”

Titlul s-a resimțit oarecum simbolic - metafore ale vieții. Fiecare întâmplare este decupată din realitate - înțelesurile întâmplărilor sunt date de către cititor, oarecum. „Foarfeca” devine o unealtă narativă, să zic așa, cu ajutorul căruia Villalobos extrage esențialul, îndepărtează balastul cotidian de adevărul profund. „Condeiul”? Actul creator, acea necesitatea de a da formă și sens cotidianului (chiar dacă deseori lipsit de orice esență și substrat), haosului care ne înconjoară. Nu mi-a plăcut stilul de scriere al autorului, mi s-a părut cam sec și, contrar așteptărilor, cu un umor destul de pretențios, subtil, poate prea subtil, și o oarecare ironie resimțită pe alocuri. Așa cum am mai zis, spre final parcă lucrurile încep să capete un oarecare sens - cred că și-a dat și dumnealui seama că cititorul habar n-ar avea despre ce este cartea și care a fost scopul acesteia, astfel încât ajunge ca el însuși să spună, de fapt, despre ce este cartea de față. Aflând răspunsul, rămâi cu un gust dulce-amărui - da, asta chiar i-a reușit. În rest, nu este o carte pe care aș recomanda-o vreodată cuiva! PS. Ah, da, acum că am adăugat și câteva fragmente din carte (mereu le adaug după ce termin recenzia), îmi dau seama că, iarăși, se abordează „condiția scriitorului” și tra-la-la-la. Iarăși!