Ieri. Nu contează, de Ágota Kristóf - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 174

Anul apariției: 2024

Traducere: Ana-Veronica Mircea

Ágota Kristóf s-a născut la Csikvánd, în Ungaria, în 1935. La douăzeci și unu de ani a emigrat, împreună cu soțul și fiica ei de patru luni, în Elveția, lăsând în urmă umbra sovietică ce amenința Ungaria. A lucrat într-o fabrică, unde a învățat limba țării adoptive. Primul roman, Marele caiet (1986), a câștigat Grand Prix Littéraire Européen al asociației scriitorilor francofoni și a fost tradus în patruzeci de limbi. A mai scris piese de teatru și povestiri, dar și romanele Dovada (1988) și A treia minciună (1991; Prix du Livre Inter, 1992), care completează Trilogia gemenilor. Ágota Kristóf a murit în 2011.

༄ FRUMUSEȚEA, PUTEREA COPLEȘITOARE A LITERATURII ༄

Povestea unei mari iubiri imposibile, microromanul Ieri își extrage forța din stilul laconic, imaginarul oniric și reflecțiile sumbre ale lui Sandor Lester, un emigrant care lucrează într‑o fabrică, visează să devină scriitor și o așteaptă pe femeia ideală; povestirile din volumul Nu contează (2005) sunt impregnate de o atmosferă stranie și tulburătoare, care e probabil cea mai tainică parte a operei Ágotei Kristóf.

„(...) Mâine, ieri, ce înseamnă cuvintele astea? Există doar prezentul. O dată ninge. Altă dată plouă. Apoi e soare, e vântul. Toate astea sunt acum. Nu au fost, nu vor fi. Sunt. Întotdeauna. Toate în același timp. Pentru că lucrurile trăiesc în mine, nu în timp. Iar în mine totul e prezent.”

Volumul de față, Ieri. Nu contează, este precum o bucată de sticlă spartă răspândită pe podea: te atrage cu luciul ei rece, dar, dacă le atingi prea mult, riști să te tai și să sângerezi. Cartea este scrisă cu o precizie clinică, cu fraze scurte, ascuțite ca o lamă de cuțit, care reușesc să provoace mai multă durere decât o mie de pagini de lamentații. Nu e loc pentru sentimentalism, dar nici nu e nevoie. Ágota Kristóf scrie ca un chirurg al sufletului: taie adânc, înlătură tot ce e de prisos și lasă rana expusă, fără a o pansa ulterior. Am citit Nu contează ca pe un set de răni mici, fiecare lăsând o cicatrice diferită. Fiecare povestire e o lovitură rapidă, un croșeu scurt care te lasă amețit. În doar câteva propoziții, Kristóf reușește să creeze o lume completă, o viață redusă la esența ei cea mai crudă. Nu există introduceri ample, nu există descrieri inutile – doar un pumnal care țâșnește din pagină și te străpunge exact acolo unde doare cel mai tare. Tema centrală a acestor povestiri este pierderea: pierderea unui loc, a unei identități, a unei iubiri, a unei speranțe. Există personaje care trăiesc într-o lume în care orice speranță e sortită eșecului, în care orice zâmbet e urmat de o palmă peste față. Kristóf reușește să arate grotescul realității cu un umor negru care te lovește exact când te aștepți mai puțin.

„– Însă eu, spune pasărea rănită, cunosc câmpii mirifice. Dacă ai putea ajunge acolo, ți-ai ignora inima. Nu există flori, ierburile flutură ca niște steaguri, acele câmpii fericite n-au margini. Nu trebuie decât să spui: mi-ar plăcea tare mult să mă odihnesc, pământ al păcii.”

O povestire care mi-a rămas adânc întipărită în minte este Securea, unde o femeie își omoară soțul și pretinde că acesta a căzut accidental peste topor. E un soi de macabru comic, o versiune literară a cinismului rece din filmul Chicago – He Had It Coming. Ceea ce înseamnă că, în universul lui Kristóf, chiar și moartea poate fi tratată cu un soi de indiferență tăioasă, cu o absurdă lipsă de valența tragică obișnuită. Într-o altă povestire, Scriitorul, e surprinsă viața unui om care crede că literatura îl va salva. Este povestea fiecărui cititor care și-a pus vreodată speranțe în cuvinte, doar ca să descopere că realitatea nu se schimbă indiferent cât de bine ai scrie despre ea. Nu contează, expresia care dă și titlul, devine astfel un manifest. Nimic nu contează cu adevărat în această lume, iar asta e exact ce face ca aceste povestiri să fie atât de puternice. Să se simtă atât de acut, atât de profund în inima cititorului. Or, bineînțeles, sunt lucruri care contează, dar multe dintre ele ajung să pălească în fața altor lucruri care, ei bine, tind să conteze mai mult.

„Nostalgia, admirația fără margini trezită de străzile pe care le îndrăgea, un imens sentiment de vinovăție, o iubire ajunsă pe culmea pasiunii. O iubire încăpățânată, realistă, lipită de solul acelui oraș, o iubire senzuală, fizică, aproape obscenă, se revărsa în valuri în sală.”

Dacă Nu contează este precum mozaic al absurdității (și, ca orice mozaic, vrei să-l admiri), Ieri este un tunel fără ieșire. E povestea lui Sandor Lester, un om care trăiește captiv între amintiri și visuri despre un viitor care nu vine niciodată. Sandor crede în ideea că, la un moment dat, o femeie numită Line va veni și împreună vor putea începe o viață nouă. Dar totul e doar o iluzie, o promisiune care nu se va împlini niciodată. Kristóf scrie povestea lui Sandor ca pe un basm stricat, un basm în care prințul greșește mereu drumul spre castel și ajunge într-un mormânt deschis. Sandor nu e un erou tragic, e doar un om care nu poate fugi de trecutul său. A fugit dintr-o țară comunistă, dar nu a scăpat niciodată de propria poveste. A avut o mamă care era batjocorită de toată lumea, un tată care îl ignora, o copilărie care nu i-a oferit nimic în afara dorinței de a fugi. Kristóf scrie despre această fugă cu o cruzime sfâșietoare. Sandor crede că, dacă Line va veni, totul se va schimba. Dar noi, cititorii, știm că nu e așa. Știm că, chiar dacă Line ar veni, nimic nu s-ar schimba. Pământul de sub picioarele lui Sandor e nisip mișcător – orice speranță e absorbită imediat în golul existenței lui.

„(...) Singurul lucru care te poate speria, singurul lucru care te poate răni, e viața, și o cunoști deja.”

Când am terminat cartea, am simțit un gol ciudat, ca și cum un vis pe care nici nu știam că îl am s-a evaporat în fața mea. Kristóf nu îi dă lui Sandor nici măcar luxul unui deznodământ dramatic. Totul e doar o resemnare rece, un ecou al visului care nu a fost niciodată real. Ágota Kristóf nu scrie pentru a consola. Nu scrie pentru a oferi speranță. Scrie pentru a ne forța să ne uităm în ochii realității, fără filtru, fără minciuni. Nu contează este o serie de „șocuri electrice literare”, să le zic așa, pentru că fiecare povestire te zguduie cu forța unei revelații cinice. Ieri este  „sentința definitivă”, o condamnare la o viață care se destramă sub greutatea propriilor iluzii. Sunt cărți care nu te lasă să pleci nevătămat din lectura lor. Ágota Kristóf scrie astfel de cărți. Iar Ieri. Nu contează chiar este una dintre ele. De când am citit-o, am recomandat-o absolut oricui. Pentru că este o lectură memorabilă, chiar dacă de dimensiuni reduse. Încă o dovadă că, într-adevăr, esențele tari se țin în sticluțe mici! Lecturi faine să aveți!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ágota Kristóf, apărute și pe blog: 

| Trilogia gemenilor |

Adolf H. Două vieți, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 460

Anul apariției: 2023

Traducere: Doru Mareș

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu piesa de teatru Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Mici crime conjugale, Libertinul etc. În anul 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și volumul Viața mea cu Mozart (2005). Romanele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestsellere din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, în 2022, următoarele două, Poarta cerului și Soare întunecat, iar în 2024, Lumina fericirii. În 2023 publică Provocarea Ierusalimului, un jurnal de călătorie în Țara Sfântă, și Rivala, un roman dedicat Mariei Callas. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

⚖️ CE AR FI FOST DACĂ ⚖️

Într-un roman pasionant, exploziv, construit cu rigurozitate, Eric-Emmanuel Schmitt și-l alege drept protagonist pe „monstrul de evitat“ și construiește două biografii paralele: una fidelă realității, romanul lui Hitler, mort în 1945 în Berlinul distrus de bombardamente, cealaltă, plăsmuită în întregime, povestea lui Adolf H., un pictor care, după Marele Război, frecventează avangarda din Montparnasse, ca într-un final să se stingă liniștit în 1970 la Santa Monica. Romanul e urmat de jurnalul autorului din perioada scrierii acestuia. Schmitt își exprimă aici anxietatea, îndoielile, uneori chinul și oroarea pe care le-a încercat din momentul în care a decis să dea viața figurii celei mai sumbre din istoria recentă și până la terminarea romanului. O carte extrem de incitantă, scrisă la înaltă tensiune, considerată cel mai bun roman semnat de Eric-Emmanuel Schmitt.

„Pentru întâia oară, descoperea privilegiul periculos care-i marca viața: artistul știe să obțină miere din orice, inclusiv din durere. Recuperator universal, poate rămâne un om cumsecade sau poate deveni un monstru care suferă și-i face și pe alții să sufere pentru maxima bucurie a artei sale. Oare pe ce cale o va apuca?”

Există cărți care te prind de mână, te trag în labirinturi de gânduri și, odată ajuns la capăt, te lasă schimbat. Adolf H. Două vieți este exact un astfel de roman. Un roman precum un joc de oglinzi în care, cu fiecare pagină, vezi nu doar un Adolf Hitler posibil, ci și umbrele ascunse ale umanității. Am apreciat complexitatea acestui experiment literar, în care realitatea se bifurcă la o singură decizie: admiterea sau respingerea tânărului Adolf la Academia de Arte din Viena. Din această simplă alegere, istoria se rescrie, iar destinul lumii se desface ca o pânză de păianjen pe două fire paralele. Schmitt jonglează cu aceste două vieți ca un sculptor care modelează aceeași bucată de lut în două forme diferite: Hitler, omul real, cel pe care istoria l-a înregistrat ca dictator, și Adolf H., tânărul artist care, primit la academia de artă, descoperă o lume diferită, plină de nuanțe, iubire și vulnerabilitate. Contrastul dintre aceste două destine este aproape hipnotic. Pe de o parte, Hitler cel dominat de frustrări, de eșecuri, de furia clocotitoare care crește în el ca un vulcan gata să erupă. Pe de altă parte, Adolf H., un om care, deși trece prin momente de incertitudine, cunoaște frumusețea prieteniei, a artei, a iubirii.

„Lui Hitler îi plăcea războiul fiindcă îi revelase propriul sine. De când se întorsese din premise era fericit căci, de acum, avea o credință. Da. În prima noapte, în tranșee, avusese o revelație. Una adevărată. Prima din scurta sa biografie. Descoperise că războiul este însăși esența existenței.”

Am apreciat profunzimea cu care Schmitt a explorat psihologia ambelor personaje. Hitler este zugrăvit nu doar ca un monstru, ci ca un om care a hrănit încet, dar sigur, partea sa întunecată. Această abordare m-a pus pe gânduri: dacă Hitler n-ar fi fost un dictator, dacă nu ar fi fost un simbol al urii, ce ar fi fost? Omul pe care faptele și alegerile l-au demonizat a fost, la început, doar un copil. Cât din răutatea sa a fost înnăscută și cât din aceasta fost modelată de circumstanțe? Pe de altă parte, Adolf H. este exact ceea ce ar fi putut fi Hitler fără frustrarea și complexele care i-au alimentat ura. Stilul lui Schmitt este o combinație de precizie istorică și sensibilitate literară. Scenele alternează între cele două realități cu o naturalețe impresionantă, făcând cititorul să oscileze într-un joc de lumini și umbre. Momentele de introspecție sunt puternice, iar dialogurile, fie că sunt purtate de Hitler cu el însuși, fie de Adolf H. cu profesorii săi, sunt puncte cheie care definesc evoluția personajelor. Un aspect care mi-a plăcut enorm este faptul că romanul nu oferă răspunsuri categorice. Nu există un singur factor care să-l fi transformat pe Hitler în ceea ce a devenit, ci o rețea complicată de alegeri, influențe și conjuncturi. Ce determină un om să aleagă ura în locul iubirii? Puterea în locul creației? Ce face ca un om să devină un simbol al distrugerii și nu al frumuseții? Schmitt nu oferă răspunsuri neapărat clare, dar ridică întrebări inevitabile, iar această subtilitate face ca lectura să fie cu adevărat memorabilă.

„– Ce este omul? a continuat tatăl. Un om este alcătuit din alegeri și din circumstanțe. Nimeni nu are vreo putere asupra circumstanțelor, dar fiecare dintre noi are puterea de a alege.”

Un alt detaliu care mi s-a părut ingenios este includerea unor personaje istorice reale, precum Freud, care devine un punct de referință pentru explorarea psihologică a lui Adolf H. Schmitt reușește să creeze un tablou credibil, bine documentat, care adaugă un strat suplimentar de realism și autenticitate romanului. Finalul este, fără îndoială, unul dintre cele mai puternice aspecte ale cărții. Nu doar că trage o concluzie asupra vieților paralele ale celor doi Adolf, dar lasă cititorul cu un sentiment de neliniște. Istoria nu este predestinare, ci suma alegerilor făcute de indivizi. Am apreciat enorm acest roman, nu doar pentru construcția sa narativă, ci pentru reflecția profundă pe care o impune asupra naturii umane. Este o carte care nu poate fi citită fără a pune sub semnul întrebării propriile convingeri despre destin, liber arbitru și umanitate.

„Literatura nu este un scop în sine.

O carte trebuie să provoace discuții, altfel este inutilă.”

Adolf H. Două vieți nu este neapărat un roman istoric sau de ficțiune alternativă, ci un exercițiu de gândire critică, un labirint al posibilităților în care fiecare detaliu contează. Începusem să citesc cu ideea că voi descoperi un simplu experiment literar, dar am ajuns să mă întreb nu doar ce ar fi fost dacă Hitler ar fi devenit artist, ci ce ar fi fost dacă fiecare dintre noi ar fi făcut o alegere diferită într-un moment important din viețile noastre. În cele din urmă, într-un fel Eric-Emmanuel Schmitt a pus o oglindă în fața umanității cu această carte. Ne place sau nu ceea ce vedem, însă nu putem ignora imaginea reflectată în ea (sau, poate, nu ar trebui să-i ignorăm adevărul). În partea de final, Eric-Emmanuel Schmitt a ținut și „un jurnal” în care și-a notat modul în care a scris această carte, evoluția, ce anume îl consuma, de ce... Pentru el, a scrie această carte chiar a fost o adevărată provocare, atât fizică, cât și psihică. După părerea mea, chiar i-a reușit. Mi s-a părut un roman foarte bun, pe care îl recomand cu mare încredere. Recunosc, la început mi s-a părut că merge mai greu, nu reușea să mă prindă, însă când a făcut-o, n-am mai putut să-l las din mână!

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric-Emmanuel Schmitt, apărute și pe blog: 

| Elixirul dragostei | Jurnalul unei iubiri pierdute | Otrava iubirii | Milarepa  | Concert în memoria unui înger | Cei doi domni din Bruxelles | Pe când eram o operă de artă | Oscar și Tanti Roz |

Tânărul. Fotojurnal, de Annie Ernaux - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2023

Traducere: Mădălina Ghiu

Annie Ernaux (n. 1940) s­-a născut în Normandia, unde și-­a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. A fost, până în anul 2000, profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu­și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard în timpul vieții sale. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară Un tânăr și Scriitura ca o lamă de cuțit. Până acum, au fost traduse următoarele volume: Tânărul. Fotojurnal, Locul. Evenimentul, Anii și Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei. 

⏳TOT TRECUTUL ESTE NECESAR PENTRU A IUBI PREZENTUL (ANNIE ERNAUX)⏳

De-a lungul câtorva zeci de pagini, Annie Ernaux recreează, prin intermediul unei relații cu un student mai tânăr cu trei decenii decât ea, „fata scandaloasă“ pe care a întrupat-o în tinerețe. Este o nouă versiune a scriitoarei, care-i îngăduie mai curând să analizeze trecutul decât să trăiască prezentul: femeia matură care ține de mână un bărbat mult mai tânăr este la fel de izolată și de „interpretată“ de societate cum fusese tânăra care își pierduse virginitatea cu decenii în urmă. Prezentul și trecutul se rescriu reciproc, se potențează și-și acordă noi modalități de interpretare. Paginile de Fotojurnal ce însoțesc microromanul așază această imagine a prezentului în rama memoriei revizitate.

„La cei cinzeci și patru de ani ai mei, îmi dedica o pasiune de care nu avusesem parte niciodată de la vreun iubit de până atunci.”

Citind Tânărul. Fotojurnal m-am simţit de parcă aş fi intrat fără permisiune într-o cameră intimă, luminată slab, unde autoarea şi-a abandonat toate măştile sociale, lăsându-se privită fără pudoare, fără filtre, fără menajamente. Stilul său este ca un ciob de oglindă murdară în care realitatea se reflectă tăios, fără a fi romanţată, fără a fi înfrumuseţată de artificii literare. Este o scriere brută, analitico-senzorială, cu o valență sterilă, aproape chirurgicală în felul în care secţionează experienţa umană, prezentând-o ca pe un obiect de studiu, rece, fără melodramatism, dar pulsând totuși de viață. Tânărul este o radiografie a unei relaţii atipice, dar tocmai prin atipicul ei devine un prilej pentru Annie Ernaux de a examina normele sociale, ipocrizia din spatele percepţiilor despre dragoste, sex şi putere. O femeie trecută de 50 de ani se implică într-o relaţie cu un student cu 30 de ani mai tânăr. Deja din premisă, îte dai seama că nu vei avea parte de o poveste convenţională. Ernaux nu se ascunde: scrie despre plăcerea de a fi dorită, despre puterea pe care o are asupra acestui băiat, despre cum el devine un vehicul prin care ea retrăieşte trecutul. Se hrăneşte din această relaţie nu neapărat pentru băiatul în sine, ci pentru ceea ce el reprezintă: o „redobândire” a tinereții ei, o sursă de inspiraţie pentru scris, o validare a faptului că încă mai există drept femeie dorită.

„El era purtătorul memoriei primei mele lumi. Amesteca violent zahărul din ceașca lui de cafea ca să se dizolve mai repede, își mărunțea spaghetele, tăia un măr în bucăți mici, apoi le mânca din vârful cuțitului – atâtea gesturi uitate pe care le-am regăsit la el, într-un mod tulburător. Aveam din nou zece, cinsprezece ani și stăteam la masă cu familia, cu verii mei – A., la fel ca ei, avea aceeași piele albă și pomeții roșii ai normanzilor. El era întruparea trecutului.

Alături de el am trecut prin toate vârstele vieții, viața mea.”

Adevărata forţă a textului vine din modul în care autoarea demontează asimetriile de gen: un bărbat în vârstă cu o tânără este perceput ca seducător, un exemplu de masculinitate impunătoare, pe când o femeie cu un băiat mai tânăr este privită ca ridicolă, disperată, o ciudăţenie socială. Ernaux scrie despre aceste contradicţii cu un fel de nonşalanţă aproape provocatoare, parcă spunând: Da, aşa este, şi ce?. Ea ştie că relaţia nu are viitor, dar nici nu vrea un viitor pentru ea. Este o experienţă, o trăire, ceva ce merita scris pentru a deveni real. Pe de altă parte, Fotojurnal este o altă formă de explorare a sinelui. O colecţie de instantanee, de gânduri, de momente surprinse de-a lungul vieţii ei. Este aproape ca un puzzle fără margini clare, unde fiecare fotografie este o uşă către o altă versiune a ei. Ernaux pare să ne spună că identitatea noastră nu este fixă, ci fluctuantă, schimbătoare, dependentă de context, vârstă, relaţii. Citind aceste fragmente, ai impresia că autoarea se priveşte pe sine cu aceeaşi curiozitate detaşată cu care priveşte lumea din jur. Bineînțeles, n-are valența unei autobiografii... Încă trebuie să mai așteptăm până când va fi disponibilă și aceea.

„Insomnie absolută. Ca să adorm, am încercat să revăd băcănia părinților mei, locul obiectelor. Într-o zi am inventariat în scris totul. Cu cât îmbătrânesc, cu atât încerc să ajung la aceste lucruri vechi, la aceste locuri dispărute, deci la această «altă viață» care este în urmă și pe care toată lumea o crede înainte.” (Fotojurnal, iunie 1999)

Tânărul. Fotojurnal nu este o carte neapărat confortabilă. Este brutal de sinceră, deseori cinică, fără să caute empatie sau justificări. Ernaux nu vrea să fie plăcută, nu scrie ca să fie admirată, ci ca să documenteze, să surprindă realitatea exact aşa cum este. Tocmai de aceea înţeleg de ce mulţi cititori pot avea dificultăţi în a-i gusta stilul. Dacă preferi proza lirică, caldă, plină de metafore reconfortante, Ernaux nu este pentru tine, asta-i clar. Dar dacă vrei o scriitură care să te zgârie pe interior, să te forţeze să analzezi, să te provoace, o scriitură aproape „sterilă”, atunci vei găsi aici lectura pe care o cauți. Am citit tot ce a scris Ernaux și a fost tradus și la noi, și mă declar un fan convins al autoarei. De altfel, m-am bucurat nespus când, în 2022, a fost laureată la Premiul Nobel pentru Literatură. În general, toate scrierile dumneai mi se par un exerciţiu de introspecţie radicală, iar cartea de față este un amestec de jurnalism personal şi analiză socială, o invitaţie într-un teritoriu unde dorinţa, memoria şi identitatea se împletesc la fiecare colţ. E o carte care nu se lasă citită pasiv, ci cere să fie simțită, să fie auzită și văzută, chiar dacă uneori poate deveni ușor inconfortabil să faci acest lucru.

Alte recenzii ale cărților scrise de Annie Ernaux, apărute și pe blog: 

| Anii | Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei | Locul. Evenimentul |

Cățeaua-de-Noapte, de Rachel Yoder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2023

Traducere: Radu Șorop

Rachel Yoder este absolventă a Iowa Nonfiction Writing Program și deține un master în ficțiune de la Universitatea din Arizona. Ea este redactor fondator al proiectului draft: journal of process. A crescut într-o comunitate menonită de la poalele munților Apalași, din estul statului american Ohio și în present locuiește în Iowa City. Cățeaua-de-Noapte a fost desemnată cea mai bună carte a anului de către Esquire și Vulture și s-a numărat printre finalistele la Premiul PEN/Hemingway și Premiul VCU Cabell First Novelist, fiind tradusă în 13 limbi. Romanul stă la baza filmului cu același nume, în regia lui Marielle Heller și având-o pe Amy Adams în rolul principal.

🌿🌿🌿INSTINCTELE ANIMALICE CARE NE (ÎN)LOCUIESC 🌿🌿🌿

Într-o zi mama era mamă, dar într-o noapte a devenit dintr-odată altceva... O femeie ambițioasă își întrerupe cariera de artistă pentru a rămâne acasă cu fiul nou-născut, dar această experiență nu seamănă deloc cu ceea ce-și imaginase. Doi ani mai târziu, descoperă brusc un smoc de păr ciudat pe ceafă. În oglindă, caninii săi par dintr-odată mai ascuțiți decât și-i amintește. Soțul ei, care călătorește cinci zile pe săptămână în interes de serviciu, încearcă mereu să-i alunge temerile, din camerele de hotel aflate la sute de kilometri distanță. Pe măsură ce simptomele mamei se intensifică, iar tentația de a ceda noilor impulsuri animalice e din ce în ce mai mare, ea se străduiește să-și păstreze secretul alter egoului canin. Mergând la bibliotecă în căutarea unui leac, descoperă o carte misterioasă, care devine biblia ei. Un roman revoltător de original despre artă, putere și feminitate, îmbrăcat în hainele unui basm satiric, Cățeaua-de-Noapte te va face să vrei să urli de râs și recunoștință.

„Cățea avea pur și simplu o sonoritate aparte, una calomniatoare, de care nu puteai scăpa, o sonoritate pe care apelative ca jeg sau maimuțoi nu o egalau niciodată când erau adresate unui bărbat. Cățea era ceva sec și usturător și final. I-a venit în minte imaginea unui birocrat plictisit dintr-un orășel de provincie, într-un mic birou demodat, cu covor portocaliu și becuri fluorescente care pâlpâie, ștampilând documente oficiale, însă inutile, cu un zgomot metalic de capse, ca o țăcănitură. Cățea. Cățea. Cățea. Mulțumesc. Să aveți o zi plăcută.”

Când am început să citesc Cățeaua-de-Noapte, nu știam exact la ce să mă aștept. Premisa – o mamă casnică ce începe să creadă că se transformă într-un câine (say whaaat?) – mi s-a părut deopotrivă bizară și fascinantă, iar după ce am terminat cartea, am rămas cu un sentiment complex, dificil de transpus în cuvinte. Nu este o lectură obișnuită, ci un fel de experiment literar, o satiră întunecată despre maternitate, identitate și furie reprimată, prezentată într-un mod visceral, simbolic și uneori incomod. La început, m-a captivat stilul neobișnuit al autoarei. Frazele sunt lungi, curgând uneori ca niște fluxuri de conștiință, iar formatul cărții este atipic – fără capitole clasice, ci doar secțiuni care marchează diverse momente din transformarea protagonistei. Într-un fel, această structură reflectă foarte fidel starea interioară a personajului principal, o mamă care se simte prinsă într-un vârtej nesfârșit & sfâșietor de monotonie, sacrificiu și singurătate.

„(...) Mai devreme, se lovise la noadă în cădere sau, dacă nu era asta, eticheta din pantaloni o râcâia de ceva timp pe spate. Cu un disconfort difuz, dar sâcâitor, s-a pipăit la baza șirei spinării. Degetul i-a dat peste o umflătură, iar când s-a uitat la ea în oglindă, a văzut o excrescență pe piele, fierbinte la atingere.”

Protagonista – a cărei nume nu-l cunoaștem, dar ne dăm seama că dă titlul romanului – este o fostă artistă care, după ce a devenit mamă, a renunțat la carieră pentru a se dedica creșterii fiului ei. Soțul ei este mai mereu plecat cu serviciul, iar viața de zi cu zi se reduce la rutina obositoare a maternității: schimbat scutece, mers la supermarket, întâlniri forțate cu alte mame, nopți nedormite. Totul pare că o sufocă, până când corpul ei începe să se transforme: îi cresc colți, pielea i se acoperă cu păr, iar un instinct animalic începe să prindă contur în interiorul ei. Această transformare este atât metaforică, cât și brutal de fizică. Nu este vorba doar despre o femeie care își regăsește instinctele pierdute sau își acceptă latura sălbatică, ci despre o revoltă viscerală împotriva așteptărilor sociale impuse mamelor. Furie, frustrare, neputință – toate se acumulează până când explozia (sau poate mai bine transformarea, metamorfoza?) devine inevitabilă.

„E ceea ce vine din noi (...). Își croiește drum afară din noi, sfâșiind carnea, literalmente sfârtecându-ne în două, într-un val de durere imensă și sânge și rahat și pipi, care mătură totul în calea lui. Dacă nu vine pe lume în acest fel, atunci este tăiat din carnea noastră cu un cuțit (...). Este poate cea mai violentă experiență de care un om poate avea parte, în afară de moartea însăși. Iar acest performance își propune să sublinieze brutalitatea și forța și caracterul întunecat al maternității, fiindcă maternitatea modernă a fost amputată și salubrizată. Noi suntem, la bază, animale, iar a ne nega fie natura animală, fie demnitatea de om este o crimă împotriva existenței.”

Citind Cățeaua-de-Noapte, am avut momente în care m-am întrebat dacă povestea trebuie interpretată literal sau dacă totul este o metaforă a alienării materne. Pe de o parte, avem o narațiune care flirtează cu realismul magic, amintind de Kafka și Metamorfoza lui, dar și de alte povești în care granița dintre uman și animalic se estompează. Pe de altă parte, este o abordare psihologică privitoare la potențialele efecte ale maternității asupra minții unei femei – pierderea identității, sacrificiul de sine, izolarea. Este ca și cum Yoder ne-ar forța să privim maternitatea dintr-un unghi complet diferit, mai crud și mai instinctiv. O altă idee care mi s-a părut foarte interesantă este felul în care autoarea a decis să nu ofere nume personajelor. Soțul rămâne „soțul”, copilul este doar „băiețelul”, iar cățeaua de noapte (în engleză Nightbitch) devine singurul său nume real, ceea ce contribuie la impresia că protagonista nu mai este văzută ca o persoană, ci doar ca un rol – cel de mamă. Acest detaliu subliniază și mai mult sentimentul de dezumanizare pe care îl resimte și care o împinge spre transformare.

„(...) Ca o notă personală, am făcut de curând primii pași într-o epocă aparte și neașteptată plină de dificultăți a vieții mele – maternitatea, ca s-o spun pe cât de simplu și direct pot, deși cu siguranță maternitatea nu e deloc simplă sau directă – și mă trezesc în postura de a mă confrunta cu interogații ce par a se intersecta atât filosofic, cât și empiric cu munca dvs.”

În ceea ce privește tonul cărții, este un amestec ciudat între umor negru, horror corporal (nu știu dacă e OK traducerea în limba română, dar termenul englezesc este body horror) și comentariu social. Unele scene sunt atât de absurde încât devin aproape comice, iar altele sunt întunecate, pline de o violență care nu este neapărat grafică, dar care îți dă fiori. Există pasaje în care protagonistă își explorează noile instincte animale într-un mod care poate fi tulburător pentru unii cititori, mai ales când vine vorba despre relația ei cu animalele mici. Dacă sensibilitatea față de violența asupra animalelor este un punct important pentru cineva, atunci această carte ar putea fi greu de digerat. Înțeleg perfect de ce unii cititori nu au putut „gusta” această lectură. Este o carte care sfidează convențiile, care nu are un fir narativ clar și care forțează limitele logicii. Pentru unii, acest lucru poate fi frustrant, mai ales dacă sunt obișnuiți cu povești mai structurate și „mai tradiționale”. Dar, tocmai prin această bizarerie, pentru mine Cățeaua-de-Noapte devine un roman memorabil. Este genul de carte care te face să te întrebi dacă ai citit o poveste horror, o satiră feministă sau un roman filozofic despre maternitate. Probabil că răspunsul este: toate la un loc.

„Era blană și sânge și os. Era instinct și furie. Nu știa de nimic altceva în afară de greutatea trupului și de felul în care pământul îl trăgea spre el, umezeala aparte a aerului nocturn, liliecii care zburau acolo unde ochii ei de-abia îi puteau distinge, fiecare mișcare de labe și de capete din jurul ei. A căutat în noapte cu gura, vrând să-și afunde dinții în orice. A închis ochii și a devenit mișcare pură, întuneric pur, zvâcnet și dezlănțuire, precum primul vis al animalului.”

Finalul cărții este, la rândul său, unul deschis interpretării. Fără să dau spoilere, pot spune doar că mi-a lăsat un sentiment ciudat, ca și cum tot ceea ce citisem până atunci nu avusese un punct culminant clar, ci doar o acceptare a noului sine al protagonistei. Personal, mi-ar fi plăcut un deznodământ mai intens, poate ceva care să ducă povestea într-o direcție și mai radicală, dar pot înțelege alegerea autoarei. Poate că, în final, esența cărții nu este despre transformare, ci despre acceptare. Repetând ce am menționat, Cățeaua-de-Noapte nu este o carte pentru toată lumea. Este bizară, tulburătoare, uneori confuză, dar tocmai prin aceste trăsături își lasă amprenta asupra cititorului. Nu este genul de roman pe care îl citești relaxat pe plajă, ci unul care îți cere atenție, răbdare și o deschidere către simbolism și acceptarea acestui lucru. Dacă ești dispus să intri în această lume stranie, vei descoperi o poveste care te va face să te gândești la ce înseamnă să fii mamă, să fii femeie, să fii om sau să fii... ceva mai mult decât atât. Rachel Yoder a reușit să creeze o carte care, deși poate fi respinsă de unii, are un impact puternic asupra celor care sunt dispuși să o accepte pentru ceea ce este: o poveste nebună, dar profundă, despre eliberarea prin haos. Sau haosul care eliberează...

Nick și Charlie (Solitaire, #1.5), de Alice Oseman - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2023

Traducere: Mihaela Doagă

Alice Oseman s-a născut în 1994 în Kent, Anglia. A absolvit Durham University şi e creatoarea celebrei serii de romane grafice Heartstopper (ecranizată de Netflix), precum şi autoarea unor foarte îndrăgite romane pentru adolescenți. Cărțile sale au fost nominalizate la Inky Awards, Carnegie Medal şi Goodreads Choice Awards. În colecția Young Adult la Editura Pandora M au mai apărut romanele: Radio Silence, Loveless (recompensat cu YA Book Prize), În această iarnă şi Solitaire. Aflați mai multe despre Alice pe aliceoseman.com.

 💕🏳️‍🌈 O POVESTE DIN SERIA HEARTSTOPPER 💕🏳️‍🌈

Absența întețește dorul… nu-i așa? Toată lumea ştie că Nick şi Charlie sunt aproape inseparabili şi adoră să fie împreună. Dar Nick urmează să plece în curând la facultate, iar Charlie, cu un an mai mic, va rămâne singur. Toată lumea îi întreabă dacă vor continua relația, o întrebare absurdă… sau cel puţin aşa presupun Nick şi Charlie la început. Pe măsură ce momentul în care trebuie să-şi ia rămas-bun se apropie inexorabil, amândoi încep să se întrebe dacă iubirea lor e îndeajuns de puternică pentru a face faţă distanţei. Charlie e convins că-l ţine pe Nick pe loc, iar Nick nu-şi dă seama ce e în mintea lui Charlie. De-aici lucrurile o iau razna. E ştiut că prima iubire rareori ţine toată viaţa. Ce vor face Nick şi Charlie pentru dragostea lor?

„(...) Unele lucruri sunt mai plăcute dacă le ținem doar pentru noi.”

Cărțile sunt lentile spre sufletul unui autor, nu-i așa? Iar Nick și Charlie  este o astfel de lentilă prin care ne putem uita direct (dar fără să fim intruzivi) în inimile a doi adolescenți care se iubesc. De la prima pagină, am simțit că acest roman nu este doar o simplă continuare a poveștii lor (pentru că am citit și primele două volume din seria Heartstopper) ci o incursiune profund emoțională în fricile, speranțele și maturizarea lor. Oseman reușește, printr-un stil simplu dar incredibil de autentic, stilul ei, să redea cu fidelitate frământările iubirii adolescentine (bine, poate puțin cam prea idealizat). Nick urmează să plece la universitate, iar Charlie este cuprins de o frică paralizantă: ce se va întâmpla cu ei? Vor reuși să facă față distanței sau aceasta va fi fisura care le va distruge povestea de iubire? Mi-a plăcut enorm felul în care Oseman surprinde aceste emoții - nu doar prin cuvinte, ci și prin tăceri, prin gesturi mici, printr-o frazare ce reușește să exprime fără prea multe explicații exact ce simt personajele.

„Pornesc motorul, dar rămân douăzeci de minute în mașină, fără s-o iau din loc, poate pentru că mi-e teamă să plec cu mașina câtă vreme se mai aud tunete în depărtare sau poate pentru că sper c-o să-l văd pe Charlie ieșind în fugă din casă, deschizând portiera și spunându-mi că tot ce-a zis a fost doar o greșeală la beție. Dar nu apare. Așa că stau și aștept.”

Ce mi-a mai plăcut a fost profunzimea relației dintre Nick și Charlie. Sunt doi adolescenți care se iubesc, dar care se confruntă cu realitatea crudă (dar inevitabilă) a schimbării. Este ușor să spui „ne vom descurca”, dar atunci când viitorul este o necunoscută înspăimântătoare, toate promisiunile devin fragile. Am simțit fiecare dubiu al lui Charlie ca o lovitură în piept. Împreună, el și Nick erau de neclintit, dar separați... cine știe? Am văzut atât de multe relații destrămându-se din cauza distanței, iar cartea aceasta m-a dus exact în acele momente din viața mea când am văzut cum astfel de povești se sting ca niște stele pierdute în infinit. Unul dintre lucrurile care mi-au mai plăcut a fost modul în care reușește să redea anxietatea lui Charlie. Nu este doar frica de a-l pierde pe Nick, ci și teama de a nu fi suficient, de a nu putea concura cu noua lume în care iubitul lui va pătrunde. Aceasta este o nesiguranță profund umană, una pe care, la un moment dat, cu toții o simțim. Poate cea mai frumoasă parte a cărții este felul în care Nick îi dovedește lui Charlie că iubirea lor nu este o flacără trecătoare, ci un foc de tabără care va continua să ardă indiferent de distanță.

„Dar nu cred c-o să-mi revin. Niciodată. Nu cred c-o să-mi mai revin vreodată.”

Povestea este destul de realistă (în general, cărțile din genul  romance mereu mi se pare că au povești de dragoste prea idealizate). Nu există o idealizare exagerată a iubirii, totuși, în Nick și Charlie. Nu avem parte doar de momente dulci, ci și de certuri, de lacrimi, de momente în care pare că totul se destramă. Alice Oseman nu îndulcește adevărul, ci ni-l dă așa cum este: crud, emoționant, dar, mai presus de toate, autentic. Mi-a plăcut faptul că romanul alternează perspectivele, ceea ce ne oferă o privire de ansamblu asupra gândurilor ambilor protagoniști. Uneori, când citești doar dintr-o singură perspectivă, e ușor să-l judeci pe celălalt. La final, am rămas cu un zâmbet pe buze. Recomand această carte tuturor celor care au iubit Heartstopper. Este o continuare perfectă, o bucată de viață pusă pe hârtie, un memento al faptului că iubirea adevărată poate trece peste orice obstacole. Deși, în esență, este o carte pentru adolescenți, a fost o lectură pe care am savurat-o și care m-ar relaxat foarte mult.