miercuri, 11 august 2021

Jurnalul unei iubiri pierdute, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2021
Număr de pagini: 216
Traducere: Doru Mareș
„Mama mă lumina, eu o luminam, străluceam amândoi, invincibili, iar tenebrele se îndepărtau, împinse înapoi de flacăra noastră. După viață, ne-am fi obișnuit cu moartea împreună, nu-i așa?”
Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.
„Credeam că durerea ucide. Însă corpul rămâne stupid, mărginit, tenace, posesor al atâtor forțe - pulsiuni, apetituri, puteri recuperatoare -, încât nu se poate să nu își urmeze cu încăpățânare nevoile, chiar dacă sufletul ar vrea să-l oprească. Cât de mult mi-aș fi dorit să dispar și eu în clipa în care am aflat vestea! Nu aș fi sucombat din cauza durerii, aș fi pierit mai-nainte.”
Doliul durează doi ani, îi repetă prietenii lui Eric-Emmanuel Schmitt când el încearcă să depășească suferința provocată de moartea aceleia care i-a dat viață. Fiul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznădejde la conștientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-și omagia mama. Doi ani în care deapănă amintiri de-o viață, trăiește și înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie și clipe de cumpănă. Pendulând între evocarea trecutului fericit și consemnarea prezentului, cu realitățile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experiența morții într-o pledoarie pentru viață.
„În ziua de azi, ca în oricare zi, o mamă moare și așa e un pic mai puțină dragoste pe pământ. În ziua de azi, ca în oricare zi, un copil se naște și așa e mai multă dragoste pe pământ.”
Probabil am uitat frânturi de suflet în parcul în care am citit cartea, iar sub banca pe care am stat s-au adunat lacrimi timide care au curs - hai, Andrei, că bieții nu plâng la cărți (s-o crezi tu, Andrei, că băieții nu plâng la cărți). Probabil mi-am sunat mama, în drum spre casă, când încă simțeam un nod uscat în gât, și, șoptit și cu timiditatea-mi firească, i-am spus iarăși cât de mult o iubesc și-am întrebat-o cum se mai simte. Nu că probabil, ci sigur am făcut asta - deși, după ce am terminat cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, m-am simțit ca într-o transă: a fost o carte care m-a ridicat, doar ca să poată să îmi dea drumul, căzând în gol, de la o înălțime mult prea mare. Cu siguranță, o carte pe care mă bucur că am citit-o, și mă bucură și faptul că reîntâlnirea cu acest autor a fost una atât de memorabilă - în stilul lui caracteristic, aș putea spune, întrucât acum mulți, mulți ani, îl citeam pe Eric-Emmanuel Schmitt de ai fi zis că nu e adevărat; am mai mult de zece cărți acasă, scrise de el. Cu timpul, am încetat să-l mai citesc, iar motivele sunt absolut inexistente, dar sunt sigur că voi reîncepe această „călătorie șchmitteniană”, deoarece într-adevăr este un autor care scrie formidabil de bine, care mereu a reușit să ajungă la inimă mea și care, de departe, prin cărțile sale, a reușit să-mi smulgă lacrimi „constante” - încă îmi amintesc momentele în care citeam și-aveam ochii înlăcrimați: un talent fantastic de a ajunge la sufletul cititorului și de a-i scurma prin cele mai profunde ascunse și obscure adâncimi ale ființei.
„Durerea și plăcerea se amestecă. Durere, fiindcă mi-e dor de mama. Plăcere, fiindcă ea m-a făcut, în toate accepțiunile termenului. Iat-o prezentă, nu doar sub forma absenței ei, dar și în mine, prin mine. A fost pentru mine. Sunt pentru ea.”
Jurnalul unei iubiri pierdute este, evident, un jurnal pe care autorul începe să îl țină din momentul în care află că mama sa moare („Mama a murit de dimineață și e pentru prima oară când mă supără”, sunt primele fraze ale cărții) - de-aici, Schmitt „ne livrează” o călătorie prin această lume pierdută de coordonate, această lume care pare că s-a întunecat, și-a schimbat fizicile și chimiile și biologiile când mama sa a murit - această lume fără Mame, o lume care parcă, intempestiv, a devenit haotică, grea, sufocantă, îngrijorătoare, prea simplă și prea banală, prea fără sens și prea fără direcții. Of, Doamne, cât de greu îmi este să îmi pot găsi cuvintele, să-ncerc măcar câtuși de puțin să redau viabil ceea ce am simțit citind-o, ceea ce a fost în sufletul meu după ce am terminat-o, ceea ce, chiar și-acum, mi se pune în gât și stă acolo, gândindu-mă la ceea ce Schmitt a scris în această carte - după părerea mea - de o durere aproape patologică. O carte care pe care, dincolo de a fi citit-o cu ochii, am citit-o cu sufletul, care și-a făcut trup în trupul meu, care m-a răscolit și mi-a dat de gândit, care m-a pus față în față cu niște adevăruri inevitabile, pe care nu le pot controla și care mi-s peste putere. O carte care în aceeași măsură simt că m-a ajutat și că m-a învățat, ca o lecție pe care știu că, într-un acel cândva, o voi fi învățat; o experiență de viață livrată în maniera înțeleaptă a lui Schmitt, un autor de un talent remarcabil, care știe forța cuvântului, știe puterea textului și care reușește să livreze totul, uneori, mult prea palpabil cititorului. O carte dureroasă, plină de... plină de viață. O pledoarie pentru iubirea maternă, dar dominată totuși de niște gânduri uneori parcă prea dure, de o nervozitate subtilă, un strigăt de durere, un gând de neputință față de adevărul absenței. Unde și-a găsit puterea Schmitt de a scrie despre asta? Curajul? Forma livrească a acestor răspunsuri cu siguranță poate fi dată doar de către un artist desăvârșit așa ca cum este el.
„Să învăț să înaintez fără ea, să călătoresc fără ea, să scriu cărți pe care nu le va citi, să creez spectacole pe care nu le va vedea să primesc premii fără - ca-n vremea copilului lyonez - să alerg imediat la ea pentru a pândi mândria ce urma să-i inunde trăsăturile. Să accept că nu mai trăiesc de două ori în același timp, ca înainte, o dată pentru mine, o dată pentru ea, pentru a i-o povesti. Să mă obișnuiesc cu absența ei. Întotdeauna. Și pentru totdeauna.”
Știu bine că lecturarea acestei cărți a venit imediat după o carte care mi-a vorbit, într-o manieră la fel de dureroasă, despre pierderea unui copil - este vorba despre Hamnet, romanul lui Maggie O'Farrell - astfel, mi-am zis că dacă-s tot „în această stare”, haide „să nu-mi mai fac rău” mai târziu, și să citesc această carte imediat după (fazual spus, „să nu-mi mai fac rău”, deși trebuie să recunosc că o carte s-a potențat pe cealaltă, și-am trăit totul și mai intens decât poate ar fi trebuit). Ei bine, am citit Jurnalul unei iubiri pierdute cu pauze mari, deoarece am simțit nevoia să mă opresc, să las totul să se sedimenteze corespunzător, să-i ofer timp; dar când voiam să mă apuc iar, parcă simțeam o oarecare abținere, o frică pe care mi-o puteam justifica - cu fiecare paragraf citit, în fața ochilor mi se afișa un adevăr pe care nu-l puteam controla: așa ceva voi păți și eu la un moment dat, așa ceva mi se va întâmpla și mie, așa ceva se va întâmpla tuturor fiicelor și fiilor. Așa ceva este irefutabil, este o datorie, este o plată, este firesc, firesc, firesc, îmi ziceam, încercam să mă consolez, să-mi spun, să-mi dau curaj, haide, este în ordinea firească a naturii, îmi ziceam, n-ai cum să fii împotriva naturii, este nedrept și nejustificabil, greșit și deloc normal. Deloc. Dar asta nu însemna că nu simțeam o greutate apăsătoare, un nod în gât, o bucată din inima-mi care se pierdea în vântul cald care îmi lovea fața, îmi usca ochii. Of, Schmitt, ești un suflet cum rar mi-a fost dat să-ntâlnesc, ești un autor sublim, atât de sensibil și totuși atât de plin de curaj și puternic. Atât de talentat! Atât, atât de talentat! 
„După ce a plecat, mama mi-a oferit acest dar: mi-a restituit un tată, tatăl meu, dragostea tatălui meu, dragostea pentru tatăl meu. Iată că în sfârșit iau în considerare mai degrabă sentimental decât printr-un efort de voință pe acest tată, fiindcă îl privesc prin ochii mamei mele, fie ei și închiși.”
N-aș putea spune mai mult, drept care mă voi opri aici - nu sunt multe de spus, nu pot vorbi despre această carte la modul unei recenzii. Nu mă pot lega de nimic și totuși simt cum această carte m-a legat, mai puternic, de viață. Simt că m-a răscolit cum n-au reușit altele, cu un talent admirabil; o carte plină de durere, de viață, de emoție, de sensibilitate. Eric-Emmanuel Schmitt chiar este un autor de care mi-a fost dor, și mă bucur că reîntâlnirea cu el a fost una de-o așa anvergură literară - puternică, dar atât - cum m-a obișnuit - de emoționantă și plină de iubire. O dovadă de curaj, pentru că ce-i mai curajos în literatură decât să vorbești despre pierdere, resemnare, și-n același timp regăsire și speranță? Îți mulțumesc, Schmitt, pentru o așa carte. Pentru o așa dovadă de umanitate, pentru o așa dovadă de talent literar cum cum rar mi-a fost dat să văd. Abia aștept să citesc și cărțile pe care nu le am în colecție, pentru că mi-am promis că voi căuta să-mi întregesc seria de autor; sunt absolut sigur că aparițiile literare din ultimii ani păstrează aceeași voce livrescă cu care m-am obișnuit și care îmi place. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Humanitas Fiction pentru volumul acesta, Jurnalul unei iubiri pierdute. Îl puteți găsi AICI! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

4 comentarii:

  1. Foarte frumoasa si tentanta recenzia! Felicitari si multumesc pentru recomandare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Chiar este o carte deosebită, pe mine - unul - m-a atins tare de tot! Cu drag și mulțumesc!

      Ștergere
  2. Andrei, mă faci să plâng, sincer! Am notat titlul acesta, la fel și Hamnet, cu speranța că într-o zi voi fi destul de puternică pentru a le parcurge. Mulțumim pentru recenzie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O, Dana... Mulțumesc, chiar mulțumesc, e plăcerea mea și mă bucur că ți-a plăcut recenzia! Spor mult și take your time!

      Ștergere