Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2024
Traducere: Mădălina Roșioru
Serge Joncour, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori francezi ai generaţiei sale, s-a născut la Paris, în 1961. Şi-a dorit încă din copilărie să devină scriitor, făcându-şi debutul literar în 1998, cu romanul Vu, distins un an mai târziu cu Prix Jean-Freustié. I-au urmat, printre altele, U.V. (2003), care a obţinut Prix France Télévisions şi a fost ecranizat, L’idole (2004), adaptat de asemenea pentru marele ecran în 2012, Que la paix soit avec vous (2006), L’Amour sans le faire (2012), L’Écrivain national (2014), pentru care i s-a decernat Prix des Deux Magots, Repose-toi sur moi (2016; Contează pe mine, Polirom, 2017), distins cu Prix Interallié, Nature humaine (2020; Natură umană, Polirom, 2023), care a obţinut chiar în anul apariţiei Prix Femina, şi mai multe volume de povestiri. Cărţile sale au fost traduse deja în peste douăzeci de limbi.
🍃🌍💚 CÂND NATURA DEVINE UN PERSONAJ ÎN SINE 🍃🌍💚
Romanul continuă povestea celor trei surori – Vanessa, Caroline şi Agathe – şi a fratelui lor, Alexandre, din Natură umană. Naraţiunea se desfăşoară pe parcursul a trei luni când Franţa, la fel ca restul lumii, a fost dată peste cap: din ianuarie până în martie 2020. Ţara se află în plină criză socială, mişcarea Vestele galbene este încă activă şi cetăţenii protestează împotriva reformei pensiilor. Cei patru fraţi s-au despărţit cu ani în urmă şi nu s-au mai văzut de-atunci. Până în martie 2020, când sunt obligaţi să se reunească la ferma unde au copilărit, în sud-estul Franţei. Asistăm la o retragere, o întoarcere la natură în timpul lockdownului, care a şters toate diferenţele dintre noi în faţa unei pandemii de neînţeles. Un roman social, portretul unei perioade atât de absurde, încât n-ar putea fi decât fictivă, şi totuşi a fost aşa de reală.
„În timp ce pretutindeni viața se oprea, aici toate alergau spre lumină. Pe versantul sudic, mugurii arțarilor erau deja dolofani, iar cei ai stejarilor își ițeau vârful frunzulițelor. Degeaba tot spuneau la radio că avioanele sunt țintuite la sol, iar frontiere închise, la Bertranges natura revenea la viață. Sub soarele strălucitor, greierii își făceau auzit cri-cri-ul, pițigoii și aușeii își puneau măiestria la încercare cu melodii inedite, iar coțofenele țipau mai tare decât celelalte. De-a lungul dealurilor, gardurile vii și arbuștii se desfăceau ca să strâneascăpoftele polenizatorilor, pajiștile se întremau și-și întețeau verdele, zilele frumoase luau iarăși pământul în stăpânire.”
Când am început cartea Căldură umană, nu știam exact la ce să mă aștept. Pe de o parte, eram curios – ideea unei familii izolate la țară în timpul pandemiei de COVID-19 avea potențialul de a-mi oferi o privire amănunțită asupra felului în care oamenii s-au raportat la acea perioadă. Pe de altă parte, mă întrebam dacă romanul va reuși să fie mai mult decât o simplă cronică a unor luni care ne sunt deja familiare. Povestea ne introduce în viața familiei Fabrier, fermieri din regiunea Lot, care trăiesc aproape rupți de lume. Alexandre, protagonistul, a rămas să aibă grijă de pământul părinților săi îmbătrâniți, în timp ce surorile lui au plecat spre viața urbană, lăsând în urmă rădăcinile familiale. Însă pandemia le forțează să revină acasă, căutând refugiul în locul pe care, altădată, l-au părăsit fără ezitare. În acest cadru tensionat, cu opinii politice și stiluri de viață care se ciocnesc, romanul explorează atât contrastul dintre oraș și sat, cât și fragilitatea relațiilor umane, deja fragile, dar mai ales în fața unei crize globale.
„Agathe era în relații reci cu fratele lor și dacă nu-și mai vorbeau de toate acele chestiuni legate de pământ, de creșterea animalelor și de eoliene, asta doar din pricina că nu-și mai vorbeau deloc. Între ei rămânea o definitivă lipsă de înțelegere. Nu mai aparțineau aceleiași lumi.”
Serge Joncour scrie într-un stil fluid, fără artificii inutile, dar cu o finețe care face ca fiecare scenă să pară autentică. Dialogurile sunt naturale, iar descrierile – mai ales cele ale naturii – sunt frumos conturate, reușind să transmită senzația aceea de izolare profundă, de refugiu forțat în fața unui pericol invizibil. Însă tocmai aici apare și problema: pentru un roman care promite să exploreze o situație atât de complexă, ritmul este uneori prea lent, iar tensiunile familiale nu sunt exploatate la potențial maxim. Unul dintre aspectele cele mai interesante ale cărții este felul în care autorul surprinde schimbările sociale din timpul pandemiei. De la aprovizionarea haotică din orașe până la modul în care natura părea să „respire” în lipsa omului, totul este prezentat cu un realism aparte. Romanul reușește să ilustreze cum lumea urbană s-a simțit sufocată, iar cea rurală – paradoxal – a devenit o promisiune de libertate. E o idee frumoasă, dar parcă nu este dusă suficient de departe.
„În timp ce pretutindeni viața se oprea, aici toate alergau spre lumină (...). De-a lungul dealurilor, gardurile vii și arbuștii se desfăceau ca să stârnească poftele polenizatorilor, pajiștile se întremau și-și întețeau verdele, zilele frumoase luau iarăși pământul în stăpânire.”
Un alt punct forte al cărții este prezența animalelor – cei trei căței ai familiei parcă reușesc umple „paharul” altfel amărui al familiei cu un strop de căldură și umanitate, și, deși ar putea părea nesemnificativi, pentru mine chiar au reușit să facă o diferență. Chiar dacă la început nu am înțeles exact rostul lor în poveste, pe parcurs mi-am dat seama că sunt simboluri ale unei legături nealterate, un liant emoțional între personaje într-o perioadă plină de rupturi. Dar ce mi-a lipsit cu adevărat a fost o intrigă mai bine conturată. Tensiunile dintre frați, conflictele mocnite între oraș și sat, între tradiție și modernitate – toate sunt abordate, dar nu sunt duse până la capăt. Întrebarea care mi-a rămas în minte după ce am terminat cartea a fost: Și acum ce? Povestea pare că se oprește brusc, fără un fel de deznodământ real, ca și cum autorul și-a dat seama că a ajuns la un număr satisfăcător de pagini și s-a oprit acolo. Și nu că ar fi neapărat un final deschis, dar parcă... prea deodată a fost!
„Caroline, Agathe și Vanessa își regăsiseră, desigur, camerele, iar părinții pe-a lor. Lucienne, bunica, se mutase în cea a lui Alexandre, care se retrăsese pe canapeaua din salon. Cu toții au avut impresia că redescoperă acei pereți familiari. Clădirea seculară, pe care fiul lor o ocupa singur de zece ani deja, căpăta, în vacanța de iarnă, culoarea unei călătorii în timp.”
Ce mi-a mai plăcut mult a fost capacitatea lui Serge Joncour de a surprinde senzația de stagnare și de incertitudine din timpul pandemiei. Citind romanul, am simțit din nou acea perioadă în care zilele păreau să se scurgă identic, în care veștile despre boală și restricții deveniseră fundalul permanent al vieții de zi cu zi. Atmosfera este construită cu finețe, iar autorul reușește să transmită subtil cât de mult s-au schimbat dinamica socială și percepția oamenilor asupra libertății. Căldură umană este un roman bine scris, cu pasaje frumoase și observații pertinente despre perioada pandemiei, dar care nu reușește să lase o impresie puternică. Se citește cu plăcere, însă îi lipsește acel element surprinzător, acea profunzime care ar fi putut transforma o poveste bună într-una memorabilă. E o carte potrivită pentru cei care apreciază un ritm mai lent și o atmosferă contemplativă, dar pentru mine a rămas la stadiul de OK, nu neapărat memorabilă sau de recomandat mai departe...
