Niciun prieten, doar munții. Mesaje din închisoarea Manus, de Behrouz Boochani - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2021

Traducere: Bertha Savu

Behrouz Boochani a absolvit Universitatea Tarbiat Moallem și Universitatea Tarbiat Modares, ambele din Teheran; are o diplomă de master în științe politice, geografie politică și geopolitică. Este scriitor, jurnalist, activist cultural și cineast de origine kurdo­iraniană. Boochani semnează articole în revista de limba kurda Werya, este membru onorific al PEN International, câștigător al Amnesty International Australia 2017 Media Award, al Diaspora Symposium Social Justice Award, al Liberty Victoria 2018 Empty Chair Award și al Premiului pentru jurnalism Anna Politkovskaia; este și profesor invitat nerezident la Sydney Asia Pacific Migration Centre (SAPMiC), Universitatea din Sydney. Publică frecvent în The Guardian, iar articolele sale apar și în The Saturday Paper, Huffington Post, New Matilda, The Financial Times și The Sydney Morning Herald. Boochani este de asemenea coregizor (alături de Arash Kamali Sarvestani) al filmului de lung metraj Chauka, Please Tell Us the Time (2017) și consultant pentru piesa de teatru Manus a regizoarei Nazanin Sahamizadeh.

🌿SPLENDIDA FRUMUSEȚE CARE S-A NĂSCUT DIN SĂMÂNȚA SUFERINȚEI🌿

Am citit în mod voluntar Niciun prieten, doar munții. Mesaje din închisoarea Manus al lui Behrouz Boochani într-o zi ploioasă, când am simțit nevoia de a înțelege cu adevărat ce înseamnă disperarea și speranța într-un loc unde viața este redusă la un joc de supraviețuire. Asta pentru că știam ce mă așteaptă și, sincer, am vrut ca experiența literară să fie extinsă la maximum de vremea de afară, să fie una completă. Și fix așa s-a dovedit a fi. Behrouz Boochani a trăit coșmarul într-o închisoare offshore, într-un loc cunoscut sub numele de insula Manus (Insulele Amiralității), un loc pe care mulți îl numesc „Gulagul australian” din cauza tratamentului inuman aplicat refugiaților. La prima vedere, acest volum poate părea doar o poveste despre suferința unui om prins într-o lume brutală, dar în spatele fiecărei propoziții se ascunde o forță creatoare incredibilă, născută dintr-o suferință profundă. Scrierea lui Boochani este un act de curaj și un tribut adus speranței care reînvie chiar și în cele mai întunecate colțuri ale lumii. Cartea, care a fost compusă în mesaje text trimise de pe un telefon mobil din închisoare, are o formă aproape miraculoasă de a ajunge la noi, cititorii din restul lumii.

„(...) Uneori îndurarea directă a suferințelor și greutăților e mai ușoară decât amenințarea iminenței lor. Nu e ca și cum nu aș mai fi trecut prin necazuri la viața mea.”

Viața lui Boochani nu a fost niciodată una ușoară. Originar din Iran, el a fugit de persecuțiile regimului, sperând să își găsească un adăpost sigur undeva, departe de războaiele care îi distrugeau țara. A ajuns pe insula Manus, un loc care nu ar fi putut fi mai îndepărtat de orice idee de refugiu. Acolo, prizonierii erau condamnați să trăiască în condiții groaznice, cu mâncare insuficientă, tratamente fizice și psihice abuzive, iar speranța părea să fie o monedă de schimb rară. Cartea este o poveste despre închisoare, dar nu doar despre zidurile și gardienii care limitează libertatea unui om. Boochani descrie în detaliu, cu un stil poetic și profund, atmosfera din închisoarea Manus, unde fiecare zi era o luptă pentru a supraviețui în fața sistemului ce zdrobea orice urmă de umanitate. La început, lectura devine greu de suportat: primele trei capitole sunt pline de o intensitate înfricoșătoare, inima îți bate rapid, iar transcrierea fiecărei suferințe parcă te apasă pe piept. După aceea, lucrurile capătă o valență filozofică, iar ceea ce părea a fi doar un loc de tortură devine o alegorie pentru toate regimurile opresive ale lumii.

„Valul chinuitor de tristețe din ultimele zile revine

Tristețea devine iar insuportabilă

Întrebările se adună iar năvală la marginea conștiinței mele

De ce trebuie guvernul australian să exileze fetițe de șase-șapte ani?

De ce trebuie guvernul australian să le încarcereze?

Unde altundeva în lume mai țin copiii captivi și îi aruncă în închisori?

De ce crime se fac vinovați acești copii?

Și mii de alte întrebări fără răspuns

Mii de alte întrebări care îmi dau dureri de cap

Dureri de cap și mai mari.”

Începi să înțelegi mai mult decât cum a ajuns un om să fie închis fără nicio vină, pentru că ceea ce Boochani face extraordinar este să ne arate și tragedia sistemului care îl ține acolo. El nu scrie doar despre oameni care sunt răniți fizic, ci și despre acea tăcere ce apasă mințile lor, acea descurajare care vine din lipsa oricărei speranțe. Și totuși, într-o lume care a încercat să-i ia totul, Boochani rămâne un om care gândește și simte, un om care visează chiar și când totul pare să fie pierdut. Un alt aspect esențial este modul în care este tradusă această carte. Omid Tofighian a făcut o muncă deosebită, împletind subtilitățile literaturii kurde și persane într-o poveste care nu doar că denunță cruzimea sistemului, dar și își arată frumusețea interioară. De altfel, însăși versiunea de față după traducerea în engleză. Cartea Niciun prieten, doar munții. Mesaje din închisoarea Manus „înregistrează” povestea lui Behrouz Boochani, și astfel devine document literar valoros care reușește „să reconsolideze” spiritul uman chiar și în fața unor condiții imposibile. Asta face ca această lucrare să fie cu adevărat unică în literatura despre închisori – este un amestec de durere și frumusețe, de umilință și demnitate.

„Sunt multe situații în care deținutul e obligat să treacă granița dintre om și animal. Trebuie să decizi dacă rămâi fidel valorilor umane sau îți trăiești viața așa cum o face Vaca (notă: aluzie la un personaj). În cele mai multe cazuri, ca să supraviețuiască, omul e redus efectiv la stadiul animal. Dar nu orice fel de animal, nu unul mânat exclusiv de instincte și comportându-se conform condiției sale predeterminate. Mai degrabă, un animal cu inteligență și voință proprie, o ființă umană. E o diferență clară între o capră inocentă, ce doarme fără nicio grijă pe lume, și un om viciat care, cu mațele înnodate, se întoarce împotriva a orice și a tot pentru a-și asigura propria supraviețuire (...).”

Și totuși, la final, volumul de față este și despre rezistența umană în fața unor forțe ce par imposibil de înfruntat. În ciuda suferinței, în ciuda pierderii aproape totale a libertății, Boochani continuă să fie un om care își caută sensul, care încearcă să înțeleagă lumea din jurul său, iar asta face ca această carte să fie atât de valoroasă – este un testament al luptei pentru libertate, dar și al puterii de a rămâne un om chiar și în fața celei mai mari umilințe. Desigur, în ceea ce privește soarta lui, Behrouz Boochani a reușit să scape din infernul insulei și închisorii Manus, fiind mutat în Noua Zeelandă de către prieteni și susținători. Totuși, chiar și în libertate, amintirile și cicatricile nu dispar. În acest moment, el nu este complet „liber” în sensul adevărat al cuvântului, fiind legat de o traumă ce va dura o viață întreagă. Dar, prin această carte, Boochani nu doar că își revendică libertatea, ci ne dă și nouă puterea de a înțelege și a lupta împotriva injustiției sistemelor opresive din întreaga lume. Aceasta este o lucrare care te zguduie, care te face să te întrebi ce fel de lume lăsăm în urma noastră, dar care îți oferă și un catarg pe o barcă aflată pe mare în timpul furtunii.  Dacă nu ai citit această carte, trebuie să o faci. Nu este doar o lecție despre refugiați sau despre guvernele care îi înghit în sisteme de detenție, ci și o profundă reflecție asupra naturii umane, despre ce înseamnă să rămâi om atunci când lumea din jurul tău încearcă să te reducă la... nimic.