Femeia în negru, de Susan Hill - Recenzie

Editura: Leda

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2009

Traducere: Andrei Oprea

Susan Hill (născută în 1942) este o prolifică autoare de romane, povestiri, cărți pentru copii, lucrări de non-ficțiune și piese de teatru. Scrierile sale au fost distinse cu premiile Whitebrad, Somerset Maugham și Mail on Sunday / John Llewellyn Rhys, fiind apreciate de critică, multe dintre ele atingând statusul de bestseller: King of the Castle, The Bird of Night, The Albatross, Mrs de Winter (continuare a romanului Rebecca de Daphne du Maurier), seria de romane polițiste avându-l ca protagonist pe detectivul Simon Serrailler etc. În 1972, Susan Hill a primit titlul de Fellow of the Royal Society of Literature.

😬 CÂND O CARTE POATE SĂ TE SPERIE MAI MULT DECÂT UN FILM HORROR 😬

Mândră și solitară, Casa din Mlaștina Țiparului veghează asupra smârcurilor cu apă sărată, bătute de vânt și aflate de cealaltă parte a Digului celor Nouă Vieți. Arthur Kipps, un tânăr avocat, este trimis să participe la înmormântarea singurului locatar al casei, neștiind de secretele tragice ce zac ascunse dincolo de ferestrele oblonite. Abia după ce zărește o tânără femeie palidă, înveșmântată toată în negru, începe să fie copleșit de neliniște, sentiment întărit de localnicii care ezită să vorbească despre strania apariție – și intențiile ei cumplite. Femeia în negru, o poveste cu fantome plasată în epoca victoriană, este unul dintre cele mai cunoscute romane ale autoarei britanice Susan Hill. A fost adaptată pentru scenă în 1989 și continuă să se joace cu succes în West End-ul londonez, cât și pe scenele a numeroase teatre din întreaga lume. În 2012 a apărut și un film după această carte.

„Într-adevăr, știam o poveste, una adevărată, despre fenomene stranii și spirite malefice, despre teamă și confuzie, groază și tragedie. Dar nu era o poveste de spus pentru amuzament, la gura focului, în Ajunul Crăciunului.”

Când eram mic, horror-ul nu a fost niciodată ceva care să mă sperie cu adevărat. Ai mei nu au fost foarte stricți cu filmele de groază, așa că am crescut văzând monștri, fantome și case bântuite până la saturație. Ceea ce pentru alții era un motiv de coșmar, pentru mine era doar un alt mod de a mă distra. Am învățat să privesc poveștile horror cu un zâmbet, mai degrabă decât cu frică. Asta până am citit Femeia în negru. Nu credeam că o carte m-ar putea afecta atât de tare. Nu după ce văzusem The Exorcist fără să clipesc sau The Ring fără să tresar. Și totuși, această poveste gotică, plină de umbre, ceață și o singură femeie în negru, m-a făcut să închid lumina cu o teamă ciudată și să ascult fiecare scârțâit al podelei camerei (sper!!!) cu inima bătându-mi tare-tare în piept.

„Întotdeauna am știut în adâncul sufletului că acea experiență nu mă va părăsi niciodată, că este întipărită în ființa mea, că e un moment încâlcit din trecutul meu, dar sperasem să nu trebuiască să mi-o amintesc vreodată, în mod conștient de la un capăt la altul. Ca o rană veche, mă sâcâia când și când, dar din ce în ce mai rar, din ce în ce mai puțin dureros, pe măsură ce anii treceau, iar starea mea de mulțumire, sănătatea și echilibrul îmi erau asigurate.”

Cartea îl urmărește pe Arthur Kipps, un tânăr avocat din Londra, care este trimis într-un orășel uitat de lume, Crythin Gifford, pentru a pune în ordine moștenirea unei femei decedate, Alice Drablow. Sună simplu, nu? O treabă de rutină, fără nimic special. Dar Crythin Gifford nu este un loc obișnuit, și cu atât mai puțin Casa din Mlaștina Țiparului conacul izolat unde a trăit bătrâna Drablow. Atmosfera apăsătoare a poveștii începe să se instaleze subtil încă din primele pagini. Susan Hill construiește tensiunea treptat, fără să o arunce în fața cititorului, ci mai degrabă ca un fum rece care se insinuează dincolo de pagini. Arthur Kipps nu este un om superstițios. Ba dimpotrivă, e rațional, care mizează pe logică, obișnuit să caute explicații pentru lucruri bizare. Dar nimic nu îl pregătește pentru ceea ce urmează să descopere.

„– Eu cred așa ceva. Locul acesta poate da naștere la o groază de monștri ai mlaștinii, de creaturi ale adâncului, de flăcări rătăcitoare și alte năluciri.”

Prima întâlnire cu Femeia în Negru este tulburătoare. În timpul înmormântării lui Alice Drablow, Arthur observă o femeie stranie, îmbrăcată în haine învechite, cu o față palidă și trasă, aproape emaciată, ca și cum însăși moartea o secătuise de viață. Dar ceea ce este cel mai tulburător nu este doar aspectul ei, ci modul în care ceilalți o ignoră complet, ca și cum nu ar fi acolo. Nimeni nu vorbește despre ea, nimeni nu întreabă cine este. Dar prezența ei este reală. O realitate atât de apăsătoare încât simți că umbrele din cameră se alungesc puțin mai mult decât ar trebui atunci când citești despre ea. Iar descrierea ei este atât de vie încât, zile întregi după ce am terminat cartea, m-am surprins uitându-mă peste umăr, ca și cum aș fi așteptat să o văd acolo, privind fix înspre mine dintr-un colț întunecat.

„(...) Mi-am simțit gâtul uscat, strâns ca într-o chingă, și am început să tremur. Era ceva în acea cameră la care nu puteam ajunge, dar la care nici nu aș îndrăzni să ajung dacă aș putea. Mi-am zis că e un șobolan sau o pasăre blocată în casă, căzută pe horn în vatră și care nu mai putea să iasă afară. Dar zgomotul nu provenea de la o creatură mică, ce se zbate panicată. Tronc, poc. Pauză. Tronc, poc. Pauză. Tronc, poc. Tronc, poc. Tronc, poc.”

Casa din Mlaștina Țiparului este locul unde se petrece cea mai mare parte a poveștii, și nu este doar o casă, ci un adevărat personaj în sine. Situată pe o fâșie de pământ izolată, accesibilă doar la reflux, casa devine un loc al groazei, un loc unde realitatea și coșmarul se contopesc. Când ești acolo, ești singur. Și tăcerea este asurzitoare. Susan Hill folosește izolarea într-un mod incredibil de eficient. Multe povești horror joacă pe ideea de singurătate, dar Femeia în negru o duce la un alt nivel. Odată prins în casa aceea, Arthur nu are unde să fugă. Nu există oraș, nu există vecini, doar mlaștinile întinse, pline de sunete stranii și de umbre care se mișcă unde n-ar trebui să fie nimic. Iar atmosfera este îngrozitor de rece. De multe ori, am simțit cum povestea mi se strecoară sub piele, cum senzația de umezeală și ceață descrisă de autoare ajunge să îmi pătrundă în oase. E ca și cum ai fi acolo, în Casa din Mlaștina Țiparului, simțind cum ceva invizibil te urmărește, așteptând momentul potrivit să se apropie mai mult și mai mult și mai mult...

„(...) Eram suficient de tânăr și arogant ca să mă simt descurajat, dar învățasem o lecție dură.”

Lucrurile ciudate încep încet. Zgomote inexplicabile, o ușă care se deschide singură, sunete de pași pe podeaua de lemn. Dar apoi, se agravează. Șoapte care par să vină de nicăieri. Scâncete înecate de copil. Și, cel mai rău, sunetul trăsurii scufundându-se în mlaștină, urmat de un țipăt sfâșietor. Arthur încearcă să se convingă că e totul în mintea lui, că e doar un joc al oboselii și al izolării. Dar știm cu toții adevărul. Nu e doar în capul lui. Iar când Femeia în Negru apare din nou, privind fix spre el cu ochi întunecați, n-ai cum să nu simți un fior care parcă îți îngheață sângele. Femeia în negru chiar a fost o lectură neașteptat de bună, pe care am dat-o gata dintr-un foc. N-am prea citit cărți gotice până acum, să fiu sincer, dar trebuie să recunosc că atmosfera m-a dat pe spate. Nu este nevoie de sânge, nu este nevoie de monștri înfricoșători. Toată treaba asta cu „horror-ul” își face loc în mintea ta prin atmosferă, prin tensiunea subtilă la început, dar care ulterior crește și crește și crește, până când simți că nu mai ai unde să fugi, nu te mai poți ascunde. Frica psihologică, frica de necunoscut, frica de ceea ce s-ar putea ascunde în întuneric. Me likes this and wants more! Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere!