After the First Death, de Robert Cormier - Recenzie

Editura: Puffin Books

Colecție: Puffin Modern Clasics

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 278

Anul apariției: 2006

Robert Edmund Cormier (January 17, 1925–November 2, 2000) was an American author, columnist and reporter, known for his deeply pessimistic, downbeat literature. His most popular works include I Am the Cheese, After the First Death, We All Fall Down and The Chocolate War, all of which have won awards. The Chocolate War was challenged in multiple libraries. His books often are concerned with themes such as abuse, mental illness, violence, revenge, betrayal and conspiracy. In most of his novels, the protagonists do not win.

🥀DEATH MAY BE THE ONLY ESCAPE🥀

Who will be the next to die? They've taken the children. And the son of a general. But that isn't enough. More horrors must come... A bus-load of children is being held hostage. At the centre of the battle are three teenagers: Miro, the terrorist, Kate, the bus driver, and Ben, the unwilling go-between.

“The possibility that hope comes out of hopelessness and that the opposite of things carry the seeds of birth - love out of hate, good out of evil. Didn't flowers grow out of dirt?”

After the First Death nu este o carte pe care să o citești și apoi să o uiți; nici la mult, mult timp după ce ai citit-o. Este genul de poveste care rămâne în tine, ca o umbră care alege să stea alături de tine de-a lungul zilelor următoare, săptămânilor următoare. Când am terminat-o, am rămas blocat, pur și simplu privind în gol, încercând să procesez ceea ce tocmai citisem. Este intensă, brutală, sfâșietoare – și, poate cel mai important, incredibil de reală. Cormier nu se teme să-și zguduie cititorul, iar în acest roman o face cu rău de tot. Îți frânge sufletul încet, fără avertisment, și te lasă să te confrunți singur cu emoțiile care se prăbușesc peste tine ca un val rece. Îmi plac cărțile care nu oferă un confort fals, care nu îți spun că totul va fi bine doar ca să te menajeze. Cartea de față spune o astfel de poveste  – o poveste care nu îți dă răgaz să respiri, care te face să te întrebi ce ai fi făcut tu în locul personajelor, cum ai fi reacționat, cât de puternic ai fi fost. Dacă ai fi fost... Și, sincer, n-am să-l iert pe autor pentru ce i-a făcut unuia dintre personaje...

″I keep thinking I have a tunnel in my chest. The path the bullet took, burrowing through the flesh and sinew and whatever muscle the bullet encountered.”

La suprafață, cartea spune povestea unei răpiri – un autobuz plin de copii este luat ostatic de teroriști, iar autoritățile sunt puse în fața unor alegeri imposibile. Dar în profunzime, cartea este o poveste despre identitate, percepție și sacrificiu. Ben, unul dintre personajele principale, este un adolescent prins între dorința de a-și mulțumi tatăl și propria sa fragilitate. Întregul său arc narativ este construit în jurul ideii de identitate – cine este el, de fapt? Este eroul pe care tatăl său și-ar dori să fie sau doar un băiat speriat, prins într-un joc mult prea mare pentru el? Miro, pe de altă parte, este de cealaltă parte a baricadei, dar și el se confruntă cu aceleași întrebări. Crescut pentru a deveni un soldat, un luptător, un ucigaș, Miro nu are voie să-și permită slăbiciunea, dar înăuntrul său există îndoieli, întrebări și o dorință neclară de a înțelege lumea altfel decât i-a fost spus că este. Într-un fel, cei doi sunt oglinzi distorsionate unul pentru celălalt. Ben are totul – o viață relativ normală, o familie, o casă – dar nu este sigur că își merită locul în acea lume. Miro nu are nimic altceva în afară de scopul care i-a fost impus, dar în adâncul său pare să-și dorească ceva mai mult. Și aici intervine geniul lui Cormier – nu ne oferă răspunsuri clare, nu ne spune cine e bun și cine e rău. Ne lasă să ne punem noi întrebările, să ne frământăm, să ne simțim inconfortabil cu gândurile noastre.

“This is why Miro did not like waiting. It gave him too much time to think, to ponder, to wonder about things he should leave to Artkin.”

Cormier scrie într-un stil care îți dă fiori. Nu e nimic exagerat sau melodramatic – dimpotrivă, cuvintele sale sunt precise, reci uneori, dar exact de aceea atât de puternice. Atmosfera pe care o creează este apăsătoare, sufocantă pe alocuri, dar nu poți să te oprești din citit. Modul în care jonglează cu perspectivele – când Ben, când Miro, când Kate, fata prinsă în mijlocul acestui coșmar – îți oferă o imagine completă asupra evenimentelor, dar nu te lasă să te atașezi prea mult de un singur personaj. Asta face totul și mai greu de suportat. Kate este un alt punct interesant al poveștii. Cormier nu este cunoscut pentru portretizarea profundă a personajelor feminine, dar aici încearcă să ofere o viziune mai nuanțată. La început, am simțit că este doar o figură pasivă, cineva care suferă fără să aibă prea multă influență asupra propriului destin. Dar pe măsură ce cartea avansează, începi să înțelegi mai bine frica, lupta ei interioară, încercarea de a rămâne umană într-o situație imposibilă. 

“The possibility that hope comes out of hopelessness and that the opposite of things carry the seeds of birth – love out of hate, good out of evil. Didn't flowers grow out of dirt?”

Finalul? Devastator. Nu am să dau spoilere, dar pot spune că este genul de final care te face să închizi cartea și să stai nemișcat, cu un gol în stomac. Nu este un final fericit, nu este nici măcar un final „satisfăcător” în sensul clasic al cuvântului. Dar este exact finalul potrivit pentru această poveste. After the First Death nu este o lectură ușoară. Este dureroasă, brutală și, de multe ori, incomodă. Dar este și incredibil de bine scrisă, plină de emoție și de o profunzime rar întâlnită în literatura YA. Este genul de carte care te face să gândești, care îți pune întrebări la care nu ai răspunsuri imediate. Dacă ești în căutarea unei povești care să te zdruncine, să îți lase un nod în gât și să te facă să privești lumea puțin diferit, atunci aceasta este cartea pe care trebuie să o citești. Eu chiar am recomandat-o absolut oricui și știu persoane care au citit-o la recomandarea mea și mi-au împărtășit cel puțin aceeași impresie - o lectură pur și simplu memorabilă!

Căldură umană, de Serge Joncour - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Mădălina Roșioru

Serge Joncour, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori francezi ai generaţiei sale, s-a născut la Paris, în 1961. Şi-a dorit încă din copilărie să devină scriitor, făcându-şi debutul literar în 1998, cu romanul Vu, distins un an mai târziu cu Prix Jean-Freustié. I-au urmat, printre altele, U.V. (2003), care a obţinut Prix France Télévisions şi a fost ecranizat, L’idole (2004), adaptat de asemenea pentru marele ecran în 2012, Que la paix soit avec vous (2006), L’Amour sans le faire (2012), L’Écrivain national (2014), pentru care i s-a decernat Prix des Deux Magots, Repose-toi sur moi (2016; Contează pe mine, Polirom, 2017), distins cu Prix Interallié, Nature humaine (2020; Natură umană, Polirom, 2023), care a obţinut chiar în anul apariţiei Prix Femina, şi mai multe volume de povestiri. Cărţile sale au fost traduse deja în peste douăzeci de limbi.

🍃🌍💚 CÂND NATURA DEVINE UN PERSONAJ ÎN SINE 🍃🌍💚

Romanul continuă povestea celor trei surori – Vanessa, Caroline şi Agathe – şi a fratelui lor, Alexandre, din Natură umană. Naraţiunea se desfăşoară pe parcursul a trei luni când Franţa, la fel ca restul lumii, a fost dată peste cap: din ianuarie până în martie 2020. Ţara se află în plină criză socială, mişcarea Vestele galbene este încă activă şi cetăţenii protestează împotriva reformei pensiilor. Cei patru fraţi s-au despărţit cu ani în urmă şi nu s-au mai văzut de-atunci. Până în martie 2020, când sunt obligaţi să se reunească la ferma unde au copilărit, în sud-estul Franţei. Asistăm la o retragere, o întoarcere la natură în timpul lockdownului, care a şters toate diferenţele dintre noi în faţa unei pandemii de neînţeles. Un roman social, portretul unei perioade atât de absurde, încât n-ar putea fi decât fictivă, şi totuşi a fost aşa de reală.

„În timp ce pretutindeni viața se oprea, aici toate alergau spre lumină. Pe versantul sudic, mugurii arțarilor erau deja dolofani, iar cei ai stejarilor își ițeau vârful frunzulițelor. Degeaba tot spuneau la radio că avioanele sunt țintuite la sol, iar frontiere închise, la Bertranges natura revenea la viață. Sub soarele strălucitor, greierii își făceau auzit cri-cri-ul, pițigoii și aușeii își puneau măiestria la încercare cu melodii inedite, iar coțofenele țipau mai tare decât celelalte. De-a lungul dealurilor, gardurile vii și arbuștii se desfăceau ca să strâneascăpoftele polenizatorilor, pajiștile se întremau și-și întețeau verdele, zilele frumoase luau iarăși pământul în stăpânire.”

Când am început cartea Căldură umană, nu știam exact la ce să mă aștept. Pe de o parte, eram curios – ideea unei familii izolate la țară în timpul pandemiei de COVID-19 avea potențialul de a-mi oferi o privire amănunțită asupra felului în care oamenii s-au raportat la acea perioadă. Pe de altă parte, mă întrebam dacă romanul va reuși să fie mai mult decât o simplă cronică a unor luni care ne sunt deja familiare. Povestea ne introduce în viața familiei Fabrier, fermieri din regiunea Lot, care trăiesc aproape rupți de lume. Alexandre, protagonistul, a rămas să aibă grijă de pământul părinților săi îmbătrâniți, în timp ce surorile lui au plecat spre viața urbană, lăsând în urmă rădăcinile familiale. Însă pandemia le forțează să revină acasă, căutând refugiul în locul pe care, altădată, l-au părăsit fără ezitare. În acest cadru tensionat, cu opinii politice și stiluri de viață care se ciocnesc, romanul explorează atât contrastul dintre oraș și sat, cât și fragilitatea relațiilor umane, deja fragile, dar mai ales în fața unei crize globale.

„Agathe era în relații reci cu fratele lor și dacă nu-și mai vorbeau de toate acele chestiuni legate de pământ, de creșterea animalelor și de eoliene, asta doar din pricina că nu-și mai vorbeau deloc. Între ei rămânea o definitivă lipsă de înțelegere. Nu mai aparțineau aceleiași lumi.”

Serge Joncour scrie într-un stil fluid, fără artificii inutile, dar cu o finețe care face ca fiecare scenă să pară autentică. Dialogurile sunt naturale, iar descrierile – mai ales cele ale naturii – sunt frumos conturate, reușind să transmită senzația aceea de izolare profundă, de refugiu forțat în fața unui pericol invizibil. Însă tocmai aici apare și problema: pentru un roman care promite să exploreze o situație atât de complexă, ritmul este uneori prea lent, iar tensiunile familiale nu sunt exploatate la potențial maxim. Unul dintre aspectele cele mai interesante ale cărții este felul în care autorul surprinde schimbările sociale din timpul pandemiei. De la aprovizionarea haotică din orașe până la modul în care natura părea să „respire” în lipsa omului, totul este prezentat cu un realism aparte. Romanul reușește să ilustreze cum lumea urbană s-a simțit sufocată, iar cea rurală – paradoxal – a devenit o promisiune de libertate. E o idee frumoasă, dar parcă nu este dusă suficient de departe.

„În timp ce pretutindeni viața se oprea, aici toate alergau spre lumină (...). De-a lungul dealurilor, gardurile vii și arbuștii se desfăceau ca să stârnească poftele polenizatorilor, pajiștile se întremau și-și întețeau verdele, zilele frumoase luau iarăși pământul în stăpânire.”

Un alt punct forte al cărții este prezența animalelor – cei trei căței ai familiei parcă reușesc umple „paharul” altfel amărui al familiei cu un strop de căldură și umanitate, și, deși ar putea părea nesemnificativi, pentru mine chiar au reușit să facă o diferență. Chiar dacă la început nu am înțeles exact rostul lor în poveste, pe parcurs mi-am dat seama că sunt simboluri ale unei legături nealterate, un liant emoțional între personaje într-o perioadă plină de rupturi. Dar ce mi-a lipsit cu adevărat a fost o intrigă mai bine conturată. Tensiunile dintre frați, conflictele mocnite între oraș și sat, între tradiție și modernitate – toate sunt abordate, dar nu sunt duse până la capăt. Întrebarea care mi-a rămas în minte după ce am terminat cartea a fost: Și acum ce? Povestea pare că se oprește brusc, fără un fel de deznodământ real, ca și cum autorul și-a dat seama că a ajuns la un număr satisfăcător de pagini și s-a oprit acolo. Și nu că ar fi neapărat un final deschis, dar parcă... prea deodată a fost!

„Caroline, Agathe și Vanessa își regăsiseră, desigur, camerele, iar părinții pe-a lor. Lucienne, bunica, se mutase în cea a lui Alexandre, care se retrăsese pe canapeaua din salon. Cu toții au avut impresia că redescoperă acei pereți familiari. Clădirea seculară, pe care fiul lor o ocupa singur de zece ani deja, căpăta, în vacanța de iarnă, culoarea unei călătorii în timp.”

Ce mi-a mai plăcut mult a fost capacitatea lui Serge Joncour de a surprinde senzația de stagnare și de incertitudine din timpul pandemiei. Citind romanul, am simțit din nou acea perioadă în care zilele păreau să se scurgă identic, în care veștile despre boală și restricții deveniseră fundalul permanent al vieții de zi cu zi. Atmosfera este construită cu finețe, iar autorul reușește să transmită subtil cât de mult s-au schimbat dinamica socială și percepția oamenilor asupra libertății. Căldură umană este un roman bine scris, cu pasaje frumoase și observații pertinente despre perioada pandemiei, dar care nu reușește să lase o impresie puternică. Se citește cu plăcere, însă îi lipsește acel element surprinzător, acea profunzime care ar fi putut transforma o poveste bună într-una memorabilă. E o carte potrivită pentru cei care apreciază un ritm mai lent și o atmosferă contemplativă, dar pentru mine a rămas la stadiul de OK, nu neapărat memorabilă sau de recomandat mai departe...

Femeia în negru, de Susan Hill - Recenzie

Editura: Leda

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2009

Traducere: Andrei Oprea

Susan Hill (născută în 1942) este o prolifică autoare de romane, povestiri, cărți pentru copii, lucrări de non-ficțiune și piese de teatru. Scrierile sale au fost distinse cu premiile Whitebrad, Somerset Maugham și Mail on Sunday / John Llewellyn Rhys, fiind apreciate de critică, multe dintre ele atingând statusul de bestseller: King of the Castle, The Bird of Night, The Albatross, Mrs de Winter (continuare a romanului Rebecca de Daphne du Maurier), seria de romane polițiste avându-l ca protagonist pe detectivul Simon Serrailler etc. În 1972, Susan Hill a primit titlul de Fellow of the Royal Society of Literature.

😬 CÂND O CARTE POATE SĂ TE SPERIE MAI MULT DECÂT UN FILM HORROR 😬

Mândră și solitară, Casa din Mlaștina Țiparului veghează asupra smârcurilor cu apă sărată, bătute de vânt și aflate de cealaltă parte a Digului celor Nouă Vieți. Arthur Kipps, un tânăr avocat, este trimis să participe la înmormântarea singurului locatar al casei, neștiind de secretele tragice ce zac ascunse dincolo de ferestrele oblonite. Abia după ce zărește o tânără femeie palidă, înveșmântată toată în negru, începe să fie copleșit de neliniște, sentiment întărit de localnicii care ezită să vorbească despre strania apariție – și intențiile ei cumplite. Femeia în negru, o poveste cu fantome plasată în epoca victoriană, este unul dintre cele mai cunoscute romane ale autoarei britanice Susan Hill. A fost adaptată pentru scenă în 1989 și continuă să se joace cu succes în West End-ul londonez, cât și pe scenele a numeroase teatre din întreaga lume. În 2012 a apărut și un film după această carte.

„Într-adevăr, știam o poveste, una adevărată, despre fenomene stranii și spirite malefice, despre teamă și confuzie, groază și tragedie. Dar nu era o poveste de spus pentru amuzament, la gura focului, în Ajunul Crăciunului.”

Când eram mic, horror-ul nu a fost niciodată ceva care să mă sperie cu adevărat. Ai mei nu au fost foarte stricți cu filmele de groază, așa că am crescut văzând monștri, fantome și case bântuite până la saturație. Ceea ce pentru alții era un motiv de coșmar, pentru mine era doar un alt mod de a mă distra. Am învățat să privesc poveștile horror cu un zâmbet, mai degrabă decât cu frică. Asta până am citit Femeia în negru. Nu credeam că o carte m-ar putea afecta atât de tare. Nu după ce văzusem The Exorcist fără să clipesc sau The Ring fără să tresar. Și totuși, această poveste gotică, plină de umbre, ceață și o singură femeie în negru, m-a făcut să închid lumina cu o teamă ciudată și să ascult fiecare scârțâit al podelei camerei (sper!!!) cu inima bătându-mi tare-tare în piept.

„Întotdeauna am știut în adâncul sufletului că acea experiență nu mă va părăsi niciodată, că este întipărită în ființa mea, că e un moment încâlcit din trecutul meu, dar sperasem să nu trebuiască să mi-o amintesc vreodată, în mod conștient de la un capăt la altul. Ca o rană veche, mă sâcâia când și când, dar din ce în ce mai rar, din ce în ce mai puțin dureros, pe măsură ce anii treceau, iar starea mea de mulțumire, sănătatea și echilibrul îmi erau asigurate.”

Cartea îl urmărește pe Arthur Kipps, un tânăr avocat din Londra, care este trimis într-un orășel uitat de lume, Crythin Gifford, pentru a pune în ordine moștenirea unei femei decedate, Alice Drablow. Sună simplu, nu? O treabă de rutină, fără nimic special. Dar Crythin Gifford nu este un loc obișnuit, și cu atât mai puțin Casa din Mlaștina Țiparului conacul izolat unde a trăit bătrâna Drablow. Atmosfera apăsătoare a poveștii începe să se instaleze subtil încă din primele pagini. Susan Hill construiește tensiunea treptat, fără să o arunce în fața cititorului, ci mai degrabă ca un fum rece care se insinuează dincolo de pagini. Arthur Kipps nu este un om superstițios. Ba dimpotrivă, e rațional, care mizează pe logică, obișnuit să caute explicații pentru lucruri bizare. Dar nimic nu îl pregătește pentru ceea ce urmează să descopere.

„– Eu cred așa ceva. Locul acesta poate da naștere la o groază de monștri ai mlaștinii, de creaturi ale adâncului, de flăcări rătăcitoare și alte năluciri.”

Prima întâlnire cu Femeia în Negru este tulburătoare. În timpul înmormântării lui Alice Drablow, Arthur observă o femeie stranie, îmbrăcată în haine învechite, cu o față palidă și trasă, aproape emaciată, ca și cum însăși moartea o secătuise de viață. Dar ceea ce este cel mai tulburător nu este doar aspectul ei, ci modul în care ceilalți o ignoră complet, ca și cum nu ar fi acolo. Nimeni nu vorbește despre ea, nimeni nu întreabă cine este. Dar prezența ei este reală. O realitate atât de apăsătoare încât simți că umbrele din cameră se alungesc puțin mai mult decât ar trebui atunci când citești despre ea. Iar descrierea ei este atât de vie încât, zile întregi după ce am terminat cartea, m-am surprins uitându-mă peste umăr, ca și cum aș fi așteptat să o văd acolo, privind fix înspre mine dintr-un colț întunecat.

„(...) Mi-am simțit gâtul uscat, strâns ca într-o chingă, și am început să tremur. Era ceva în acea cameră la care nu puteam ajunge, dar la care nici nu aș îndrăzni să ajung dacă aș putea. Mi-am zis că e un șobolan sau o pasăre blocată în casă, căzută pe horn în vatră și care nu mai putea să iasă afară. Dar zgomotul nu provenea de la o creatură mică, ce se zbate panicată. Tronc, poc. Pauză. Tronc, poc. Pauză. Tronc, poc. Tronc, poc. Tronc, poc.”

Casa din Mlaștina Țiparului este locul unde se petrece cea mai mare parte a poveștii, și nu este doar o casă, ci un adevărat personaj în sine. Situată pe o fâșie de pământ izolată, accesibilă doar la reflux, casa devine un loc al groazei, un loc unde realitatea și coșmarul se contopesc. Când ești acolo, ești singur. Și tăcerea este asurzitoare. Susan Hill folosește izolarea într-un mod incredibil de eficient. Multe povești horror joacă pe ideea de singurătate, dar Femeia în negru o duce la un alt nivel. Odată prins în casa aceea, Arthur nu are unde să fugă. Nu există oraș, nu există vecini, doar mlaștinile întinse, pline de sunete stranii și de umbre care se mișcă unde n-ar trebui să fie nimic. Iar atmosfera este îngrozitor de rece. De multe ori, am simțit cum povestea mi se strecoară sub piele, cum senzația de umezeală și ceață descrisă de autoare ajunge să îmi pătrundă în oase. E ca și cum ai fi acolo, în Casa din Mlaștina Țiparului, simțind cum ceva invizibil te urmărește, așteptând momentul potrivit să se apropie mai mult și mai mult și mai mult...

„(...) Eram suficient de tânăr și arogant ca să mă simt descurajat, dar învățasem o lecție dură.”

Lucrurile ciudate încep încet. Zgomote inexplicabile, o ușă care se deschide singură, sunete de pași pe podeaua de lemn. Dar apoi, se agravează. Șoapte care par să vină de nicăieri. Scâncete înecate de copil. Și, cel mai rău, sunetul trăsurii scufundându-se în mlaștină, urmat de un țipăt sfâșietor. Arthur încearcă să se convingă că e totul în mintea lui, că e doar un joc al oboselii și al izolării. Dar știm cu toții adevărul. Nu e doar în capul lui. Iar când Femeia în Negru apare din nou, privind fix spre el cu ochi întunecați, n-ai cum să nu simți un fior care parcă îți îngheață sângele. Femeia în negru chiar a fost o lectură neașteptat de bună, pe care am dat-o gata dintr-un foc. N-am prea citit cărți gotice până acum, să fiu sincer, dar trebuie să recunosc că atmosfera m-a dat pe spate. Nu este nevoie de sânge, nu este nevoie de monștri înfricoșători. Toată treaba asta cu „horror-ul” își face loc în mintea ta prin atmosferă, prin tensiunea subtilă la început, dar care ulterior crește și crește și crește, până când simți că nu mai ai unde să fugi, nu te mai poți ascunde. Frica psihologică, frica de necunoscut, frica de ceea ce s-ar putea ascunde în întuneric. Me likes this and wants more! Chiar v-o recomand cu cea mai mare încredere!

Leoaicele din Teheran, de Marjan Kamali - Nouă apariție la Editura Univers

༄˖°.☕️.ೃ࿔📚*:･CARTEA CEA MAI AȘTEPTATĂ A ANULUI ESTE ACUM ÎN LIBRĂRII!༄˖°.☕️.ೃ࿔📚*:･

Pentru cititorii cărții Librăria din Teheran, o nouă poveste din Iranul celor mai grei ani se lansează pe 22 mai, în prezența autoarei!

Marjan Kamali este o autoare vedetă a colecției Trend Fiction a Editurii Univers. Librăria din Teheran, prima ei carte tradusă în limba româna este și cea mai vândută. De origine iraniană, Marjan s-a născut în Turcia și și-a petrecut copilăria în Kenya, Germania, Turcia, Iran și Statele Unite ale Americii. Scrierile ei au fost difuzate de BBC Radio 4 și publicate în două antologii: Tremors și Let Me Tell You Where I’ve Been. Un fragment din Librăria din Teheran a fost publicat în Solstice Literary Magazine și nominalizat pentru un premiu Pushcart. Romanul de debut, Together Tea, a ajuns în finala Massachussetts Book Award, pe lista de recomandări NPR WBUR și în Target Emerging Author Selection. Romanele ei s-au tradus în peste 25 de limbi, peste tot în lume.

Cea mai recentă carte a lui Marjan Kamali, devenită rapid bestseller în Statele Unite ale Americii, Leoaicele din Teheran apare acum în colecția Trend Fiction a Editurii Univers. „O carte plină de atmosferă, o poveste impresionantă despre prietenie, feminism și activismul politic” (People) pe fundalul a trei decenii tulburi din istoria Iranului.

Într-un interviu oferit către Book Report Network, autoarea povestește cum s-a născut ideea cărții: în 1982, pe când avea doar de zece ani, alături de familia ei, Marjan Kamali fuge de război și de regimul autocrat din Iran. Fetița de atunci lasă în urmă nu doar țara în care a copilărit dar și pe cea mai bună prietenă. Ani buni după, în timpul pandemiei, Marjan vede pe rețelele sociale o postare a celei care i-a fost atât de apropiată. Cartea care a rezultat amintește de Vânătorii de zmeie și de Prietena mea genială. În Teheranul anilor 1950, micuţa Elaheh (sau Zeiţa, în persană), alintată Ellie, în vârstă de șapte ani, este nevoită, după moartea tatălui, să părăsească împreună cu mama ei confortul traiului burghez și să se mute într-o casă sărăcăcioasă din mahala. Singură, copleșită de povara nemulţumirilor fără capăt ale superstiţioasei ei mame, care atribuie orice nenorocire invidiei și deochiului, Ellie visează în secret la o prietenă cu care să se joace și cu care să împărtășească totul. În prima zi de școală o întâlnește pe Homa, o fetiţă cu suflet mare, impetuoasă și irezistibilă, al cărei nume este inspirat de o pasăre mitologică care nu coboară niciodată pe pământ. Este începutul unei povești fascinante despre două caractere puternice pe fundalul unui frumos dar tragic Iran.

Marjan Kamali va veni în România pentru a lansa Leoaicele din Teheran, pentru a da autografe și a vorbi cu cititorii săi în data de 22 mai, ora 19:00, la librăria Cărturești Verona. La discuția despre carte vor participa, alături de autoare, scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, Oana Celia Gheorghiu, traducătoarea cărții, lector univ. dr. Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați și Adela Chiru, lector univ. dr. Universitatea din București, Departamentul de Limbi şi Literaturi Orientale. 

Radio România Cultural este partener media principal al Editurii Univers.

Niciun prieten, doar munții. Mesaje din închisoarea Manus, de Behrouz Boochani - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Ego

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2021

Traducere: Bertha Savu

Behrouz Boochani a absolvit Universitatea Tarbiat Moallem și Universitatea Tarbiat Modares, ambele din Teheran; are o diplomă de master în științe politice, geografie politică și geopolitică. Este scriitor, jurnalist, activist cultural și cineast de origine kurdo­iraniană. Boochani semnează articole în revista de limba kurda Werya, este membru onorific al PEN International, câștigător al Amnesty International Australia 2017 Media Award, al Diaspora Symposium Social Justice Award, al Liberty Victoria 2018 Empty Chair Award și al Premiului pentru jurnalism Anna Politkovskaia; este și profesor invitat nerezident la Sydney Asia Pacific Migration Centre (SAPMiC), Universitatea din Sydney. Publică frecvent în The Guardian, iar articolele sale apar și în The Saturday Paper, Huffington Post, New Matilda, The Financial Times și The Sydney Morning Herald. Boochani este de asemenea coregizor (alături de Arash Kamali Sarvestani) al filmului de lung metraj Chauka, Please Tell Us the Time (2017) și consultant pentru piesa de teatru Manus a regizoarei Nazanin Sahamizadeh.

🌿SPLENDIDA FRUMUSEȚE CARE S-A NĂSCUT DIN SĂMÂNȚA SUFERINȚEI🌿

Am citit în mod voluntar Niciun prieten, doar munții. Mesaje din închisoarea Manus al lui Behrouz Boochani într-o zi ploioasă, când am simțit nevoia de a înțelege cu adevărat ce înseamnă disperarea și speranța într-un loc unde viața este redusă la un joc de supraviețuire. Asta pentru că știam ce mă așteaptă și, sincer, am vrut ca experiența literară să fie extinsă la maximum de vremea de afară, să fie una completă. Și fix așa s-a dovedit a fi. Behrouz Boochani a trăit coșmarul într-o închisoare offshore, într-un loc cunoscut sub numele de insula Manus (Insulele Amiralității), un loc pe care mulți îl numesc „Gulagul australian” din cauza tratamentului inuman aplicat refugiaților. La prima vedere, acest volum poate părea doar o poveste despre suferința unui om prins într-o lume brutală, dar în spatele fiecărei propoziții se ascunde o forță creatoare incredibilă, născută dintr-o suferință profundă. Scrierea lui Boochani este un act de curaj și un tribut adus speranței care reînvie chiar și în cele mai întunecate colțuri ale lumii. Cartea, care a fost compusă în mesaje text trimise de pe un telefon mobil din închisoare, are o formă aproape miraculoasă de a ajunge la noi, cititorii din restul lumii.

„(...) Uneori îndurarea directă a suferințelor și greutăților e mai ușoară decât amenințarea iminenței lor. Nu e ca și cum nu aș mai fi trecut prin necazuri la viața mea.”

Viața lui Boochani nu a fost niciodată una ușoară. Originar din Iran, el a fugit de persecuțiile regimului, sperând să își găsească un adăpost sigur undeva, departe de războaiele care îi distrugeau țara. A ajuns pe insula Manus, un loc care nu ar fi putut fi mai îndepărtat de orice idee de refugiu. Acolo, prizonierii erau condamnați să trăiască în condiții groaznice, cu mâncare insuficientă, tratamente fizice și psihice abuzive, iar speranța părea să fie o monedă de schimb rară. Cartea este o poveste despre închisoare, dar nu doar despre zidurile și gardienii care limitează libertatea unui om. Boochani descrie în detaliu, cu un stil poetic și profund, atmosfera din închisoarea Manus, unde fiecare zi era o luptă pentru a supraviețui în fața sistemului ce zdrobea orice urmă de umanitate. La început, lectura devine greu de suportat: primele trei capitole sunt pline de o intensitate înfricoșătoare, inima îți bate rapid, iar transcrierea fiecărei suferințe parcă te apasă pe piept. După aceea, lucrurile capătă o valență filozofică, iar ceea ce părea a fi doar un loc de tortură devine o alegorie pentru toate regimurile opresive ale lumii.

„Valul chinuitor de tristețe din ultimele zile revine

Tristețea devine iar insuportabilă

Întrebările se adună iar năvală la marginea conștiinței mele

De ce trebuie guvernul australian să exileze fetițe de șase-șapte ani?

De ce trebuie guvernul australian să le încarcereze?

Unde altundeva în lume mai țin copiii captivi și îi aruncă în închisori?

De ce crime se fac vinovați acești copii?

Și mii de alte întrebări fără răspuns

Mii de alte întrebări care îmi dau dureri de cap

Dureri de cap și mai mari.”

Începi să înțelegi mai mult decât cum a ajuns un om să fie închis fără nicio vină, pentru că ceea ce Boochani face extraordinar este să ne arate și tragedia sistemului care îl ține acolo. El nu scrie doar despre oameni care sunt răniți fizic, ci și despre acea tăcere ce apasă mințile lor, acea descurajare care vine din lipsa oricărei speranțe. Și totuși, într-o lume care a încercat să-i ia totul, Boochani rămâne un om care gândește și simte, un om care visează chiar și când totul pare să fie pierdut. Un alt aspect esențial este modul în care este tradusă această carte. Omid Tofighian a făcut o muncă deosebită, împletind subtilitățile literaturii kurde și persane într-o poveste care nu doar că denunță cruzimea sistemului, dar și își arată frumusețea interioară. De altfel, însăși versiunea de față după traducerea în engleză. Cartea Niciun prieten, doar munții. Mesaje din închisoarea Manus „înregistrează” povestea lui Behrouz Boochani, și astfel devine document literar valoros care reușește „să reconsolideze” spiritul uman chiar și în fața unor condiții imposibile. Asta face ca această lucrare să fie cu adevărat unică în literatura despre închisori – este un amestec de durere și frumusețe, de umilință și demnitate.

„Sunt multe situații în care deținutul e obligat să treacă granița dintre om și animal. Trebuie să decizi dacă rămâi fidel valorilor umane sau îți trăiești viața așa cum o face Vaca (notă: aluzie la un personaj). În cele mai multe cazuri, ca să supraviețuiască, omul e redus efectiv la stadiul animal. Dar nu orice fel de animal, nu unul mânat exclusiv de instincte și comportându-se conform condiției sale predeterminate. Mai degrabă, un animal cu inteligență și voință proprie, o ființă umană. E o diferență clară între o capră inocentă, ce doarme fără nicio grijă pe lume, și un om viciat care, cu mațele înnodate, se întoarce împotriva a orice și a tot pentru a-și asigura propria supraviețuire (...).”

Și totuși, la final, volumul de față este și despre rezistența umană în fața unor forțe ce par imposibil de înfruntat. În ciuda suferinței, în ciuda pierderii aproape totale a libertății, Boochani continuă să fie un om care își caută sensul, care încearcă să înțeleagă lumea din jurul său, iar asta face ca această carte să fie atât de valoroasă – este un testament al luptei pentru libertate, dar și al puterii de a rămâne un om chiar și în fața celei mai mari umilințe. Desigur, în ceea ce privește soarta lui, Behrouz Boochani a reușit să scape din infernul insulei și închisorii Manus, fiind mutat în Noua Zeelandă de către prieteni și susținători. Totuși, chiar și în libertate, amintirile și cicatricile nu dispar. În acest moment, el nu este complet „liber” în sensul adevărat al cuvântului, fiind legat de o traumă ce va dura o viață întreagă. Dar, prin această carte, Boochani nu doar că își revendică libertatea, ci ne dă și nouă puterea de a înțelege și a lupta împotriva injustiției sistemelor opresive din întreaga lume. Aceasta este o lucrare care te zguduie, care te face să te întrebi ce fel de lume lăsăm în urma noastră, dar care îți oferă și un catarg pe o barcă aflată pe mare în timpul furtunii.  Dacă nu ai citit această carte, trebuie să o faci. Nu este doar o lecție despre refugiați sau despre guvernele care îi înghit în sisteme de detenție, ci și o profundă reflecție asupra naturii umane, despre ce înseamnă să rămâi om atunci când lumea din jurul tău încearcă să te reducă la... nimic.