Doctor Sleep (Shining, #2), de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2019

Traducere: Ruxandra Toma

Stephen King este autorul-fenomen a peste șaizeci de cărți, devenite bestsellere internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără You like it darker (Îți place mai întunecat, Armada, 2024), Holly (Armada, 2023), Fairy Tale (Un basm, Armada, 2022), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020) și The Outsider (Străinul, Armada, 2019). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria THE DARK TOWER (TURNUL ÎNTUNECAT, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

⚚ REALITATEA ESTE CĂ RĂUTATEA BRUTĂ NU VINE DE LA MONȘTRI ⚚

Bântuit de stafiile din Hotelul Overlook, unde a petrecut un an de coșmar în copilărie, Dan Torrance se chinuie de decenii întregi să scape de moștenirea tatălui său: o viață dominată de disperare, alcoolism și violență. Stabilit în New Hampshire, el se angajează la un cămin de bătrâni, unde „strălucirea“ îl ajută să-i îndrume pe rezidenți cât mai lin spre ultimul drum. Dar, când o întâlnește pe Abra Stone, a cărei „strălucire“ e cea mai puternică dintre toate, demonii lui Dan revin la viață ca să îl ajute să se lupte pentru sufletul și supraviețuirea fetei. Urmează o confruntare dramatică între forțele răului și ale binelui, cu tensiunile caracteristice lumilor create de maestrul Stephen King.

„De această dată erau urletele lui.”

Viața e o cameră de hotel în care lumina pâlpâie intermitent, uneori aprinsă orbitor, alteori lăsată în semiîntuneric. Doctor Sleep e despre acele camere care n-au fost niciodată în întregime părăsite, despre spaime ce se preling pe sub ușă mult după ce oaspeții au plecat. Dacă Shining a fost o explozie de groază pură, o spirală descendentă într-un coșmar febril, atunci Doctor Sleep este ecoul acela lung și răgușit care rămâne după ce ai țipat prea tare într-o cameră goală. Stephen King revine aici nu doar cu o poveste, ci cu o spovedanie. Romanul este și un act de penitență și o scrisoare de dragoste către trecut, în special către acel copil terifiat care a supraviețuit infernului de la Overlook, dar nu fără cicatrici. Danny Torrance a crescut – dar, ca orice copil cu o istorie de traume, a crescut strâmb, încolăcit în jurul durerii, asemenea unei plante care s-a agățat de un gard ruginit. Și-a înecat „strălucirea” în alcool, sperând că va ucide tăcerile, vocile și fantomele care încă locuiau în colțurile minții lui.

„La fel ca mii de alți asemenea copii nefericiți, el fusese înfulecat dintr-o singură înghițitură.”

King ne prezintă un Dan aflat în derivă, un bărbat rupt între moștenirea genetică a tatălui și darul blestemat al mamei naturi. E un roman despre recăpătarea identității, despre cum ruina poate fi refăcută cărămidă cu cărămidă – o lucrare lentă, dureroasă, dar posibilă. Aici intră în scenă Alcoolicii Anonimi, nu ca o notă de subsol sau un artificiu narativ, ci ca un personaj în sine – un cor de voci care îl ghidează pe Dan, care îl salvează. Dar Doctor Sleep nu este doar despre Dan. Este și despre Abra – o lumină care nu pâlpâie, ci arde intens, asemenea unei stele care refuză să moară. Dacă Dan este un bec vechi, tremurând, Abra este un far în plină putere. Și ca orice sursă de lumină, atrage molii – în cazul ei, cei din „Legitimii”, o bandă de paraziți psihici care se hrănesc cu durerea copiilor înzestrați, un fel de vampiri ai durerii. Acești „călători” în subconștient, aparent inofensivi, sunt de fapt călăi cu zâmbetul pe buze, ucigători de suflete care transformă America rurală într-un câmp mistic de vânătoare, unde moartea poate însemna ceva de-o simplă secundă.

„Dar, înainte de a începe să reflecteze la povestea cu băiatul care juca baseball, interfonul prinse viață, chemându-l pe Doctorul Somn.”

Rose the Hat, lidera lor, este poate una dintre cele mai fascinante și înfricoșătoare figuri create de King în ultimele decenii. Are o eleganță sinistră, ca o pisică ce toarce în timp ce îți sfâșie carnea. În spatele zâmbetului ei zace un abis, o foame veche de secole, și un farmec atât de pervers încât aproape că îți pare rău că trebuie să fie înfrântă. Conflictul dintre Abra și legitimi e intens, dar paradoxal, nu este miezul emoțional al romanului. Adevăratul fir roșu este lupta lui Dan cu demonii lui personali, cu greșelile tatălui, cu eșecurile proprii. Marea bătălie nu e între Abra și vampiri, ci între Dan și sinele său. În această luptă, King își pune sufletul pe masă. Pentru că Doctor Sleep nu e doar horror, e și o meditație asupra mortalității, asupra iertării și asupra modului în care uneori, lumina poate fi găsită chiar și în cele mai întunecate colțuri ale minții.

„Gândul lui: Trebuie să plec cât mai repede de aici.

Gândul lui: Aș vrea să mor.”

Ca stil, King nu scrie doar cuvinte, povești – scrie cu respirația vieții, dă viață. Fiecare personaj are un puls, o voce distinctă, un trecut recognoscibil. Te face să crezi că ai putea trece pe lângă Abra într-un supermarket sau că ai putea sta lângă Dan într-un grup de terapie, fără să-ți dai seama că în fața ta stau suflete care au atins iadul și s-au întors. Romanul e structurat ca o simfonie în două mișcări – prima, o lamentație amară a unui bărbat pierdut; a doua, o odă eroică a unei fete care refuză să fie victimă. Finalul – deși previzibil în aparență – are o tandrețe neașteptată. Nu e o explozie, ci un suspin. O închidere a cercului. O eliberare. Și dacă Shining a fost un urlet, Doctor Sleep este o rugăciune. Poate nu o rugăciune către un zeu anume, ci una rostită în tăcere, cu capul plecat, pentru iertare, pentru pace, pentru somn. Un somn bun. Un somn fără fantome.  Stephen King a reușit să scrie un roman cu suflet, cu cicatrici, cu speranță. Chiar dacă destul de lunguț, aș zice, și pe alocuri poate ușor să te plictisească, eu zic că își merită tot timpul.

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog: 

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul | | Misery | | Institutul | Focul viu |

Avantajul ADHD, de Anders Hansen - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2024

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

Anders Hansen este medic primar psihiatru, absolvent al Karolinska Institutet, și economist, absolvent al Handelshögskolan din Stockholm. Scrie articole despre cercetarea medicală și medicamente, dar și bestsellere internaționale printre care Creierul deprimat, Creierul ecranului și Creierul  puternic. A participat la emisiuni de televiziune precum Vetenskapens värld (Lumea științei) și Nobelstudion (Studioul Nobel). În plus, este autorul și prezentatorul serialului TV de popularizare a științei Din hjärna (Creierul tău), difuzat de SVT, televiziunea suedeză. A susținut sute de conferințe, iar ediția emisiunii radiofonice Sommar i P1 (Vara pe canalul P1) la care a participat în 2019 a fost cea mai ascultată din toate timpurile. A primit premiul Cartea anului în cadrul Big Health Award în 2017 și 2019, iar în 2018 a fost câștigătorul Premiului Mensa Suedia.

💡 DE CE CREIERUL TĂU DIFERIT ESTE SUPERPUTEREA TA 💡

Cunoști pe cineva care este motivat, creativ, neînfricat, curios, flexibil, hotărât și plin de inițiativă? Care gândește adesea diferit și care poate depăși aproape orice dificultate? Cine știe, poate te regăsești și tu în această descriere. Vei fi puțin surprins să afli că aceste trăsături pozitive sunt tipice persoanelor cu ADHD. Multă vreme, acest diagnostic al secolului XXI a fost considerat doar o sursă de probleme. În prezent se crede că aceste trăsături de personalitate, parțial ereditare, au fost esențiale pentru supraviețuirea strămoșilor noștri în savană. Cei care nu reușeau să se concentreze ca să vâneze mureau de foame sau deveneau ei înșiși prada animalelor sălbatice. Așadar era pur și simplu un mare avantaj să ai anumite trăsături, cele pe care acum le considerăm un diagnostic. Știm, de asemenea, că toți avem într-o anumită măsură trăsături ale ADHD și că ne situăm pe o scală. Unii se află la un capăt, alții la celălalt. Descoperă cum să transformi acest diagnostic într-un avantaj, fie pentru tine, fie pentru copilul tău, și chiar cum să gestionezi dezavantajele. Află partea pozitivă a faptului că nu suntem toți la fel, chiar dacă avem trăsături comune de personalitate. A fi diferit este mai bine, indiferent dacă este vorba despre cadrul familiei sau despre locul de muncă! O lucrare de popularizare a științei, care evidențiază o altă perspectivă a celui mai cunoscut diagnostic al vremurilor noastre și modul în care poate fi transformat într-un avantaj atât timp cât este gestionat corect.

„Dar cum poți susține acest lucru cu atâta certitudine? Păi, principalul argument este faptul că ADHD-ul este o condiție moștenită. Prin urmare, dacă ai sau nu ADHD depinde mult și de prezența acestei tulburări la părinții tăi. Poți crede că, dacă părinții tăi au ADHD, poate că doar le imiți pur și simplu comportamentul, ceea ce nu înseamnă neapărat că ADHD are o cauză biologică. Această observație este validă, dar cercetările asupra gemenilor identici și a celor fraternali arată că situația nu este atât de simplă.”

O lucrare provocatoare și captivantă, Avantajul ADHD reușește să schimbe perspectiva convențională asupra tulburării de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD), mutând accentul de pe „disfuncție” spre „diferență”. Anders Hansen propune un cadru în care particularitățile neurologice ale celor cu ADHD nu sunt doar acceptate, ci valorificate ca atuuri evolutive, creative și adaptive – o abordare care, deși poate părea idealistă pentru unii, este susținută de o serie de argumente științifice și observații socioculturale bine integrate. Autorul pornește de la premisa că ADHD nu este o anomalie rară, ci o variantă naturală a modului în care funcționează creierul uman, cu rădăcini adânci în trecutul evolutiv. Hansen ridică întrebarea: ce dacă, în loc să fie o „problemă de corectat”, ADHD a fost – și poate încă este – un avantaj de supraviețuire? Această idee, deși nu complet nouă, este explorată cu prospețime și curaj. Hansen sugerează că trăsăturile asociate ADHD-ului – curiozitatea insațiabilă, impulsivitatea, capacitatea de a observa rapid schimbările din mediu, hiperfocalizarea pe ceea ce este cu adevărat interesant – ar fi putut oferi un avantaj esențial vânătorilor-culegători, indivizilor care trebuiau să se adapteze constant la condiții noi și necunoscute.

„Analiza genelor acestor persoane a scos la iveală un aspect interesant. S-a constatat că varianta genetică a genei DRD4, despre care ai citit în capitolul anterior, denumită DRD4-7R (care influențează sistemul de recompensă, făcându-l mai «lent»), era mai răspândită printre cei care, din punct de vedere istoric, se deplasaseră pe distanțe mari. Cu cât aceștia călătoriseră mai mult în ultimi 30.000 de ani, cu atât DRD4-7R era mai frecventă în rândul populației lor. Același tipar se regăsea peste tot, pe toate continentele.”

Această perspectivă evoluționistă e dublată de o abordare extrem de umană și empatică asupra vieților celor care trăiesc cu ADHD în lumea modernă. Hansen își asumă un ton deopotrivă informativ și încurajator. Nu e un manifest anti-medicație, dar nici nu se aliniază cu linia mai conservatoare a unor voci precum Russell Barkley. În schimb, abordează o viziune temperată și echilibrată: medicația poate fi utilă, dar nu este unica soluție. Exercițiul fizic regulat, somnul de calitate, dieta echilibrată și tehnicile de mindfulness sunt prezentate ca strategii complementare viabile. Aici, cartea devine aproape un mic ghid de viață pentru cei care își doresc să înțeleagă și să valorifice potențialul propriei neurodivergențe. Un aspect notabil al volumului este claritatea cu care sunt prezentate noțiunile neurologice. Hansen reușește să traducă limbajul științific într-o narațiune accesibilă fără a-i compromite rigoarea. Fiecare capitol are o secțiune de note care trimite la studii de specialitate, ceea ce transformă cartea într-un punct de plecare excelent pentru cititorii care vor să aprofundeze subiectul. Totodată, autorul nu pretinde că are toate răspunsurile – recunoaște când intră în zona speculațiilor și își avertizează cititorii în mod deschis.

„Trăsăturile persoanelor cu ADHD cuprind următoarele: sunt ușor de distrat, sunt impulsive, nerăbdătoare și agitate, au multă energie și sunt mereu «în mișcare». Acestea au, de asemenea, o nevoie constantă de stimulare, nu le plac rutinele și au capacitatea de a se concentra intens pentru perioade scurte. Acestea se potrivesc aproape perfect caracteristicilor unui bun vânător! Cu alte cuvinte, acest lucru sugerează că trăsăturile pe care acum le numim ADHD au fost, probabil, importante  – poate chiar vitale  – pentru supraviețuirea noastră pe durata celei mai mari părți a istoriei umane. Cu toate acestea, dintr-odată, în doar câteva sute de ani, am făcut schimbări semnificative în stilul nostru de viață și am creat o societate în care aceste trăsături nu se mai potrivesc la fel de bine.”

Dincolo de date și teorii, puterea reală a cărții vine din poveștile personale incluse. Relatările celor care trăiesc cu ADHD – de la antreprenori celebri până la persoane obișnuite care și-au găsit locul într-o lume care nu e gândită pentru mintea lor – conferă o notă de autenticitate cărții. Aceste fragmente nu sunt doar inspiraționale, ci și revelatoare: ele conturează o paletă amplă de experiențe, de la frustrare și epuizare, la redescoperire de sine și triumf interior. Acestea transformă lectura într-un dialog intim cu posibilitatea de a fi „altfel” fără a fi „mai puțin”. Totuși, cartea nu este lipsită de limite. În încercarea sa de a sublinia valoarea pozitivă a trăsăturilor ADHD, Hansen riscă uneori „să glorifice” acest profil neurologic. La un moment dat, discursul devine aproape romanticizat, ca și cum a avea ADHD ar fi invariabil o superputere înnăscută. Deși e lăudabil că autorul vrea să combată stigmatizarea, nu toți cititorii se vor regăsi în această viziune entuziastă. ADHD-ul rămâne, pentru mulți, o luptă cotidiană, cu impact serios asupra carierei, relațiilor și stimei de sine – iar acest aspect, deși menționat, pare uneori trecut în plan secund.

„(...) toți avem trăsături de ADHD, unii mai pronunțate decât alții.”

Un alt aspect care ar putea lăsa pe unii cititori dornici de mai mult este lipsa unor instrumente practice detaliate. Cartea nu e un manual de gestionare a ADHD-ului, și nici nu pretinde că este, dar cei care caută soluții concrete, pas cu pas, s-ar putea să nu le găsească aici. În comparație alte astfel de resurse care oferă tehnici clare și aplicabile, Avantajul ADHD rămâne mai degrabă o lucrare de tip inspirațional-educativ, cu un accent pe înțelegerea de sine și reîncadrarea narativă a tulburării. În sfârșit, cartea mi s-a părut, până la urmă, o lectură valoroasă pentru oricine caută o perspectivă mai nuanțată și „umană” asupra ADHD-ului.  Cartea își propune – și în mare parte reușește – să rupă cu retorica patologică a afecțiunii (în sensul clar negativ) și să ofere o altă cheie de interpretare, una în care „altfel” poate însemna „mai adaptabil”, „mai creativ”, „mai explorator”, „mai bun”. Este o pledoarie pentru acceptare, dar și pentru reevaluarea modului în care ne raportăm la diversitatea neurologică. Nu oferă toate răspunsurile, dar deschide uși importante – și, pentru mulți cititori, chiar posibilitatea de a-și înțelege mai bine diagnosticul și potențialul (benefic) al acestuia.

Ca să nu se aleagă praful de toate, de Cosmin Perța - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: EGO. Proză

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2023

Cosmin Perța (n. 1982, Vișeu de Sus, Maramureș), lector la Universitatea Hyperion din București, poet, prozator și eseist. Doctor al Universității din București cu o lucrare despre literatura fantastică est-europeană. A publicat mai multe romane, volume de eseuri, povestiri și poeme, precum și cărți pentru copii și tineret. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 18 limbi. A primit Premiul Tânărul prozator al anului (2012) pentru romanul Teofil și Câinele de lemn, Premiul revistei Observator cultural (2019) pentru volumul de poeme Cântec de leagăn pentru generația mea, Premiul agentiadecarte.ro (2019) pentru romanul Arșița. La Editura Polirom i-au mai apărut romanele În urmă nu mai e nimic (2015), Dispariția (2021), Ca să nu se aleagă praful de toate (2024; Premiul De la Carte la Film al revistei Matca Literară), Trilogia lui Teofil (2024), Un loc îndepărtat, numai al lor (2025), cărțile pentru copii Anisia și uneltele fermecate (2021), Anisia și manuscrisul mistic (2022) și Anisia și oceanul de uitare (2024), precum și biografia romanțată Labiș. Jurnalul pierdut (2022).

❤️‍🩹 CUM CREȘTI ATUNCI CÂND TOȚI ÎȚI SPUN CĂ NU MERIȚI MAI MULT? ❤️‍🩹

Ca să nu se aleagă praful de toate e genul ăla de carte care m-a prins din prima și nu mi-a mai dat drumul până n-am ajuns la ultima pagină. A fost ca un vis febril – intens, învolburat, plin de emoții și neliniște – și când s-a terminat, parcă nu știam unde sunt, ca atunci când te trezești brusc dintr-un somn care a fost mai real decât realitatea. Am citit romanul dintr-o singură suflare, fără pauze, ca și cum dacă aș fi lăsat cartea jos, lumea lui Samson s-ar fi risipit și aș fi pierdut ceva vital. Personajul principal, Samson, e unul dintre cele mai vii și contradictorii personaje peste care am dat în ultima vreme. E uriaș, puternic, dur la exterior, dar în interior e un amestec fragil de singurătate, regret, furie și dor. Un personaj care pare imposibil de clasificat. Nu e nici erou, nici ticălos. Nu e un băiat bun, dar nici un monstru. Ce e sigur, însă, e că e o victimă a vremurilor în care trăiește. Și da, e un tip care răspunde la violență cu violență, care pare că s-a obișnuit să trăiască doar în bătăi și durere, dar care ascunde o lume interioară neașteptat de profundă.

„Alcoolul mă încălzește, mă ridică, mă trimite în călătorii dincolo de munții ăștia, stând pe loc, dincolo de mine, mă face proaspăt, mă înviorează, șterge cicatrici pe dinafară și pe dinăuntru, mă topește tot într-o apă călduță în care plutesc aproape de inconștiență. Mi se pare că am libertate, că pot face orice, că îmi pot alege viitorul, că îmi pot face un drum. Și totul foarte curând. Chiar acum.”

Mi-a plăcut enorm felul în care Cosmin Perța construiește tensiunea în jurul lui Samson. Nu l-a justificat niciodată direct, dar l-a umanizat în moduri care îți dau de gândit. Am simțit, de la început, că tot ce face băiatul ăsta vine dintr-un loc complicat. Când vezi că în spatele pumni­lor și ieșirilor violente e un copil traumatizat, crescut în abuz, lăsat singur cu o durere prea mare pentru vârsta lui, începi să înțelegi. Nu e un rău născut, ci un rău învățat. Un produs al unei lumi care nu i-a oferit nicio cale de ieșire. Samson e crescut într-o familie disfuncțională: o mamă moartă prea devreme, un tată alcoolic, lipsă de afecțiune, lipsă de repere. Când nu ai parte de iubire, nici nu mai știi cum să o recunoști sau cum s-o oferi. El învață de mic că durerea nu trebuie simțită – la propriu, pentru că are o condiție medicală care-l face imun la durerea fizică, dar și la figurat, pentru că devine expert în a-și ignora emoțiile.

„Pentru că eu, dacă m-aș înțelege, poate n-aș face toate lucrurile pe care le fac. Uneori nu știu de ce le fac. Nu știu de ce sunt în stare. Până unde aș putea să mă duc.”

Și tocmai contrastul ăsta dintre forța brută și sensibilitatea ascunsă e ceea ce face romanul să funcționeze așa de bine. Sunt scene de o duritate extremă, care te zdruncină – bătăi, amenințări, abuzuri, interlopi, corupție, haosul tranziției postcomuniste – dar sunt și momente de o delicatețe pe care n-o vezi venind. Când Samson își amintește de mama lui și citește cărțile pe care ea le iubea, când se duce în podul casei ca să le caute și citește în liniște în rumeguș, e imposibil să nu simți un nod în gât. Sau când îi duce flori profesoarei de română, cu o stângăcie atât de sinceră încât te înmoaie. Povestea se desfășoară în anii ’90, într-un orășel de munte, unde instituțiile statului sunt corupte până în măduvă, iar interlopii conduc totul. Samson e prins între aceste două lumi: una care-l ignoră și alta care îl folosește. Nu are de ales, și tot ce știe să facă e să supraviețuiască. Asta îl face un personaj tragic – nu pentru că plânge sau se plânge, ci pentru că, indiferent ce ar face, parcă tot pierde. Mereu apare cineva mai periculos, mai „șmecher”, cum zice el, care-l împinge din nou spre colț.

„Până la urmă fiecare dintre noi e doar un om singur, față în față cu propriile decizii. Mai puțin atunci când nu iei cu adevărat deciziile, nu li te poți împotrivi, viața te ia ca o vâltoare și trebuie să înoți. Ar fi o opțiune, da, să nu înoți. Dar fiecare fibră și celulă din tine va lupta atunci împotriva ta. Când voința moare, corpul încă mai luptă. Unii dintre noi nu trăiesc, supraviețuiesc, n iau decizii, urmează instincte, nu au viitor, doar prezent.”

Scriitura lui Cosmin Perța e directă, alertă, dar plină de nuanțe. Nici nu simți când te prinde – n-are nimic pretențios, nimic artificial. Dialogurile sunt autentice, scenele curg cu naturalețe, și totuși, dincolo de acțiune, e mereu prezent un fel de tristețe caldă, o duioșie care te face să vrei să-l iei pe Samson de braț și să-l scoți din iadul în care trăiește. Și totodată îți dai seama că nu ai cum. Cartea asta nu e doar despre violență, ci și despre nevoia de a fi văzut, de a fi iubit, despre încercarea disperată de a găsi un rost, de a nu lăsa totul să se facă praf. De asta titlul mi se pare perfect. Pentru că exact despre asta e vorba: despre efortul unui om pierdut de a ține lucrurile laolaltă, de a se agăța de o urmă de sens, chiar și când totul pare să se destrame. La final, n-am simțit neapărat speranță, dar nici deznădejde. Mai degrabă un fel de liniște amară. Un fel de „Cam așa e viața!” spus cu o voce obosită, dar nu resemnată. Da, a fost una dintre cele mai frumoase și surprinzătoare lecturi (într-un sens bun) ale anului trecut. Voi urmări și celelalte cărți ale autorului, pentru că simt că promite multe. Și oferă cel puțin la fel de multe...

Casa din marea azurie (Cerulean Chronicles, #1), de T.J. Klune - Recenzie

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2021

Traducere: Irina Stoica

T.J. Klune este scriitor bestseller în topurile New York Times și USA Today, câștigător al premiului Lamda Literary Award și autor al romanelor Casa din marea azurie, Sub ușa care șoptește, The Extraordinaires și altele. El însuși queer, Klune crede că e important – acum mai mult ca niciodată – să existe o reprezentare queer cât se poate de autentică în povești și romane. La Editura Storia Books a mai apărut și cartea Sub ușa care șoptește, în traducerea Ionelei Chirilă. Cum Casa din marea azurie este primul volum al unei serii, cu siguranță că, în viitor, vor apărea și restul, mai ales că a fost primit cu mare entuziasm de cititori!

⋆｡𖦹 °.🐚⋆❀˖° O INSULĂ MAGICĂ. O MISIUNE PERICULOASĂ. UN SECRET ARZĂTOR ⋆｡𖦹 °.🐚⋆❀˖°

Linus Baker duce o viață linștită și singuratică. La patruzeci de ani, locuiește într-o casă mică, împreună cu o pisică țâfnoasă și discurile lui vechi. Ca asistent social la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, își petrece mai toate zilele ocupându-se de bunăstarea copiilor din orfelinatele de sub tutela ministerului. Când Linus este convocat pe neașteptate de Conducerea Extrem de Superioară, primește o misiune ciudată și cât se poate de secretă: trebuie să meargă la Orfelinatul de pe Insula Marsyas, unde locuiesc șase copii periculoși. Linus e nevoit să lase fricile deoparte și să vadă dacă cei șase vor provoca sau nu sfârșitul lumii. Dar copiii nu sunt singurul secret de pe insulă. Cel care are grijă de ei este fermecătorul și enigmaticul Arthur Parnassus, care face orice îi stă în putere să îi țină pe copii în siguranță. Pe măsură ce Arthur și Linus devin mai apropiați, secrete vechi sunt scoase la iveală și Linus trebuie să facă o alegere: să distrugă un cămin sau să privească cum lumea este cuprinsă de haos.

„– Lucrurile care ne sperie cel mai mult sunt adesea lucrurile de care ar trebui să ne temem cel mai puțin. E irațional, dar asta ne face oameni. Și dacă suntem capabili să ne înfrângem aceste frigi, atunci suntem capabili de orice.”

Casa din marea azurie a fost o experiență neașteptată pentru mine. Nu știam exact în ce mă bag când am început să citesc, doar auzisem de ea de la câțiva prieteni care o tot lăudau (având cele mai întemeiate motive din lume). La început, părea genul acela de carte cu un funcționar rigid prins într-un univers fantastic și plin de culoare, dar pe măsură ce am înaintat în poveste, mi-am dat seama că e mai mult decât o poveste cu personaje simpatice și copii cu puteri magice. A fost o poveste despre oameni. Despre cine suntem și cine devenim când ne permitem să fim văzuți. Despre acceptare, nu în sensul larg, vag și impersonal, ci despre acel tip de acceptare care vine atunci când cineva se uită la tine și, în loc să se sperie sau să te judece, zâmbește și rămâne. Linus Baker e genul de personaj care, dacă l-aș fi întâlnit în primele pagini ale unui alt roman, m-ar fi plictisit: funcționar de birou, bătrân înainte de vreme, blocat într-o rutină în care fiecare detaliu e planificat și fiecare zi e la fel ca precedenta. Are un birou gri, o viață gri și chiar și personalitatea lui pare ștearsă. Dar asta face ca evoluția lui să fie și mai interesantă. Faptul că ajunge să simtă, încet, o deschidere spre ceva nou, că nu se mai teme de ce nu înțelege, e ceva ce m-a prins pe mine, m-a convins. M-a făcut să mă întreb dacă nu cumva și eu, în anumite momente, trăiesc așa, pe pilot automat.

„– Mi-e teamă că umorul e subiectiv, a răspuns domnul Parnassus.

– Ce păcat, a zis Lucy și a continuat să se uite la tavan. Omenirea e așa ciudată. Dacă nu râdem, atunci plângem sau fugim mâncând pământul de monștrii care încearcă să ne mănânce. Și nici măcar nu ar trebui să fie monștri adevărați. Ar putea fi unii pe care i-am inventat noi. Nu ți se pare ciudat?

– Așa e. Dar prefer așa, decât alternativa.

– Și care ar fi alternativa?

– Să nu simțim nimic.

Linus și-a întors repede privirea.”

Copiii de pe insulă sunt complet diferiți între ei și fiecare aduce ceva unic în poveste. Îl avem pe Lucy, care e literalmente fiul diavolului, dar e și un copil care spune glume și vrea doar să fie iubit și protejat. Talia, o gnomiță care are o atitudine dură, dar și o grădină pe care o îngrijește cu o blândețe neașteptată. Sal, timid și traumatizat, care se transformă în câine atunci când e speriat, e poate cel mai ușor de înțeles pentru cineva care a simțit vreodată că trebuie să se ascundă. Fiecare dintre ei are o parte de întuneric și de lumină, dar partea luminoasă învinge, nu pentru că nu există pericol sau suferință, ci pentru că primesc sprijin real, necondiționat. Arthur Parnassus, conducătorul orfelinatului, e un personaj cald, echilibrat și puțin misterios. M-a surprins cât de calm și blând e chiar și în cele mai tensionate momente. Are un fel de a vorbi care nu e forțat, dar care face ca tot ce spune să pară important. E genul de adult care ar trebui să existe în viața fiecărui copil – și nu doar copil „normal”, ci orice copil care a fost etichetat, marginalizat sau privit cu teamă. Ce e interesant la el e că nu încearcă să schimbe copiii, nu le impune reguli ca să-i facă mai „acceptabili”. Îi învață să-și asume cine sunt și îi protejează de prejudecățile lumii.

„– Știu că asta crezi, a zis Arthur încet. Dar eu nu zic lucruri pe care nu le cred. Viața e prea scurtă pentru asta.”

Mi-a plăcut că romanul vorbește despre diferențe fără să le facă un spectacol. Nu simți niciodată că autorul îți predică ceva, dar ajungi totuși să-ți pui întrebări despre cum vezi tu diversitatea, ce înseamnă cu adevărat toleranța și cât de mult suntem influențați de sistemele în care trăim. Linus vine dintr-un sistem care se ascunde în spatele regulilor și al „obiectivității”, dar care, în realitate, se teme de ceea ce nu poate controla sau încadra într-o normă. Când ajunge pe insulă, începe să vadă cât de strâmb era tot ce considera el că e „corect”. Umorul din carte e subtil, dar constant. Mi-a smuls multe zâmbete, mai ales în interacțiunile dintre copii sau în felul în care Linus reacționează la situații neobișnuite, încercând să rămână „profesionist”, dar fiind complet depășit. Asta nu face cartea superficială, dimpotrivă. Cred că tocmai echilibrul dintre momentele amuzante și cele emoționante o face să funcționeze atât de bine. Sunt unele pasaje care m-au emoționat pe bune, fără să simt că sunt scrise ca să stoarcă lacrimi. Nu e dramatism gratuit. Sunt replici simple, observații despre singurătate, frică sau dorința de a aparține. Linus descoperă, treptat, că nu e nevoie să fii extraordinar ca să meriți iubire. Trebuie doar să fii sincer și să-ți permiți să fii văzut. Să accepți iubirea în formele ei frumoase!

„– Hai să-ți zic ceva, Linus Barker, a spus Zoe (...). Există momente în viață când trebuie să-ți asumi anumite riscuri. E înfricoșător, pentru că poți oricând să dai greș. Știu asta. Crede-mă că știu. Pentru că, de mult, am riscat pentru un bărbat pe care îl mai dezamăgisem o dată. Mi-a fost frică. Am fost îngrozită. Credeam că o să pierd tot. Dar atunci nu trăiam. Viața pe care o duceam atunci nu însemna că trăiam. Doar supraviețuiam. Și n-o să regret niciodată riscurile pe care mi le-am asumat. Pentru că m-au adus la ei. La ei toți. Am făcut o alegere. Și tu o faci pe-a ta.”

Dacă ar fi să spun ce nu mi-a plăcut, poate aș zice că pe alocuri lucrurile se simt prea „frumoase”. În sensul că realitatea nu e chiar așa blândă, iar cartea are tendința să edulcoreze puțin anumite aspecte. Dar cumva nu m-a deranjat prea tare, pentru că am simțit că nu e o poveste care vrea să redea fidel realitatea, ci una care vrea să arate cum ar putea să fie lumea, dacă am alege să fim mai buni unii cu alții. Și asta, sincer, e destul de rar în cărțile pentru „adulți”. Finalul a fost previzibil, dar satisfăcător. Nu e o carte care șochează sau care vine cu un plot twist neașteptat. E una care îți oferă ceea ce promite: o poveste cu suflet, cu personaje la care ajungi să ții, cu o atmosferă care te face să-ți dorești să vizitezi insula, să bei ceai cu Arthur, să vorbești cu Lucy despre filme horror sau să-i ajuți pe ceilalți copii să-și construiască un viitor. Casa din marea azurie e genul acela de roman care te face să te simți mai bine după ce îl citești. Povestea, cu tot ce înseamnă aceasta, chiar a reușit să mă atingă într-un mod real, într-un mod sincer. Și cred că asta e tot ce pot cere de la o poveste grozavă: să mă facă să-mi pese, să mă miște, să mă facă să simt că trăiesc într-o lume frumoasă!

Ceața asta fără noimă, de Enrique Vila-Matas - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

Unul dintre cei mai prolifici, mai originali și mai apreciați scriitori spanioli contemporani, Enrique Vila-Matas s-a născut la Barcelona în 1948. A studiat dreptul și jurnalismul, iar în 1968 a devenit redactor la revista de cinema Fotogramas. În 1970 a regizat două scurtmetraje, Todos los jóvenes tristes și Fin de verano. Debutează ca romancier în 1973, cu romanul Mujer en el espejo contemplando el paisaje, publicat în timp ce își satisfăcea stagiul militar în nordul Africii. Revenit la Barcelona, a colaborat cu revistele Bocaccio și Destino din postura de critic de film. Începând din 1974 a locuit timp de doi ani la Paris, într-o mansardă închiriată de la Marguerite Duras, unde a scris al doilea roman al său, La asesina ilustrada. Însă recunoașterea internațională a venit odată cu publicarea, în 1985, a cărții sale Historia abreviada de la literatura portátil, în care împletește pentru prima oară considerațiile metaliterare și ingeniozitatea epică ce vor deveni marca sa personală. Romanele, eseurile și nuvelistica sa au fost traduse în peste treizeci de limbi, opera sa fiind distinsă de-a lungul anilor cu nenumărate premii internaționale prestigioase, printre care Premiul Ciudad de Barcelona, Prix du Meilleur Livre Étranger, Premiul Național al Criticilor din Spania și Premiul Academiei Regale Spaniole, Premio Formentor de las Letras, Prix Médicis Étranger, Premiul FIL de Literatura en Lenguas Romances decernat în cadrul Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara. Este Cavaler al Legiunii de Onoare Franceze.

࿐ ࿔*:･゚ CARTEA ASTA PE ALOCURI FĂRĂ NOIMĂ ࿐ ࿔*:･゚

Dintr-o vilă dărăpănată ce se înalță pe o faleză de la ieșirea din Cadaqués, la granița dintre Catalonia și Franța, Simon Schneider lucrează pentru un autor de succes care își spune Gran Bros și care, de peste douăzeci de ani, trăiește ascuns de ochii lumii la New York. Simon este un furnizor de citate pentru alți scriitori, printre care se numără, fără ca el s-o știe, și Thomas Pynchon. În încercarea de a-și reaminti o frază care îl obsedează, Simon lasă în urmă casa părintească și pornește într-o lungă călătorie pe jos, spre Barcelona, unde urmează să se întâlnească în persoană cu misteriosul său client, cu care a comunicat doar prin intermediul e-mailului. Perspectiva întâlnirii cu „scriitorul înstrăinat“, cum îl numește pe Gran Bros, îi prilejuiește un lung șir de considerații asupra propriei vieți însingurate, asupra relației cu familia, dar mai cu seamă asupra literaturii, al cărei slujitor din umbră se consideră. Invidios pe succesul repurtat de acesta în Statele Unite, despre care Simon este convins că i se datorează în mare măsură, va fi descumpănit să afle că Bros și-a propus să scrie un roman de nonficțiune pentru care va recurge în continuare la serviciile sale, dar de data aceasta materialul furnizat de sfătuitorul său nu-l vor constitui citatele din opere celebre, ci propria sa existență, pe care Bros o disprețuiește fățiș.

„(...) în plus, acesta este un loc în care am tot timpul din lume pentru a mă convinge că viața urmează întotdeauna un tipar a cărui schemă se îmbunătățește pe măsură ce învățăm să ne distanțăm de evenimente. Și pentru că a te distanța de lucruri – care pentru mine înseamnă a te distanța de tragedie, care la rândul ei e totuna cu a fi un maestru în a nu te lăsa văzut – se învață cu timpul.”

Există cărți care se citesc cu plăcere relaxantă, altele cu o plăcere „mai solicitantă”, să zic așa, și apoi există cărți precum Ceața asta fără noimă, care se citesc cu un soi de curiozitate obosită, constant amestecată cu iritare și fascinație. N-a fost o lectură care să mă încânte de la cap la coadă, dar a fost una care m-a ținut prins într-un fel ciudat, ca și cum, în fiecare pagină, aș fi căutat o promisiune nespusă care întârzie să se arate. Nu e o carte ușoară, nici accesibilă, nici clară. Dar nu cred că a vrut vreodată să fie. Simon Schneider, personajul principal și naratorul, e un tip care trăiește într-un loc aproape izolat, un fel de peisaj între poezie și ruină, la Cap de Creus. Ce face el? Colectează și distribuie citate literare. Da, exact, asta e meseria lui. Trimite fraze bine alese fratelui său, Rainer, un scriitor misterios și celebru care trăiește în anonimat complet, cunoscut doar sub pseudonimul Gran Bros. Rainer pare genul de autor mitic, gen Pynchon, de care toată lumea a auzit dar nimeni nu l-a văzut. Această relație dintre cei doi frați e baza romanului, dar și centrul ambiguu (până în punctul obscurității...) al întregii construcții.

„Ce n-aș trece eu sub tăcere? Angoasa morții, angoasa de a ști că murim complet singuri, iar restul lumii își vede mai departe de viață, de bucurie, fără noi. Nu despre asta vorbește, de fapt, literatura cea mai valoroasă pe care o cunoaștem? Nu încearcă marea ficțiune să accentueze senzația de claustrare și singurătate, și moarte, și acea impresia că viața este asemenea unei fraze incomplete, care până la urmă nu se ridică la înălțimea așteptărilor noastre?”

Ce m-a obosit destul de repede a fost tocmai această pendulare între ceea ce pare a fi o intrigă și ceea ce e de fapt un discurs despre literatură, despre scris, despre citat, despre autor și despre identitate literară. Totul e foarte conștient de sine, hiperlivresc, iar uneori ai impresia că Vila-Matas scrie nu pentru tine drept cititor, ci pentru o variantă a lui, o versiune mai în vârstă sau mai ironică, sau poate doar mai singură. Întâlnești fraze bune, idei interesante, dar ai nevoie de multă răbdare ca să le smulgi din ceața de intertextualitate și joc autoreferențial. Relația dintre frați, în teorie, e una fascinantă: dependență reciprocă, un amestec de ură și admirație, rivalitate și tandrețe indirectă. Dar în practică, din punct de vedere narativ, nu se construiește nimic prea puternic între ei. E ca și cum Vila-Matas ar evita intenționat orice formă de dezvoltare clasică a unui raport emoțional. Se simte mai degrabă ca o idee filozofică transpusă în formă de relație decât o relație adevărată. De fapt, mulți dintre cititorii care caută o poveste în sensul clasic al cuvântului probabil vor renunța pe parcurs. Eu nu am făcut-o, dar mi-a fost greu să nu mă întreb de ce continui (probabil din obsesia mea enervantă de a termina o carte, odată ce am început-o, chiar dacă știu că nu-mi place prea mult). 

„(...) Ca și cum, pe măsură ce mă distanțam de ziua morții sale, ar fi început să destrame și în mine – grație, mai ales, faptului că îmi pierdusem teama de ridicol în fața lumii – acea neliniște, acel tragic sentiment al existenței care, împreună cu dărăpănătura aceea de acasă, reprezenta tot ce îmi lăsase drept moștenire.”

Ceea ce salvează parțial romanul – și aici trebuie să fiu sincer – sunt momentele în care Vila-Matas se autoironizează. Se simte cum, în anumite pasaje, el își parodiază propria obsesie pentru literatură, pentru autorii invocați, pentru forma romanului ca eseu travestit. E un joc care devine aproape simpatic prin exces, mai ales când îți dai seama că el știe cât de autoreferențial este și pare că râde, puțin, de sine. Barcelona, așa cum apare în roman, e în plină criză identitară, un fundal politic tulbure, dar nu complet definit. Mi-a plăcut mai degrabă vagul acestei ambianțe – o Spanie în care realitatea devine tot mai greu de prins, și în care personajele par să se piardă la fel de mult ca autorul în propriile reflecții. De fapt, tot romanul poate fi citit ca o metaforă (da, una reținută) a literaturii ca formă de fugă din lume, ca posibilitate de a evada. Sau, de fapt, poate chiar drept un eșec al tuturor acestor obiective - fuga, evadarea. 

„Pentru ca nu cumva, a spus, în încercarea de a te îndepărta prea mult de lume, să reușești cu-adevărat să-ți atingi obiectivul de distanțare și să te simți dintr-odată atât de departe de toate atât, atât de departe de toate și atât de optimist din vina mea, încât, din te miri ce prostie, să ajungi să mori.”

Ceea ce îți rămâne după final nu e o emoție clară sau o imagine puternică, ci mai degrabă o senzație că ai fost martorul unei conversații lungi, începute de cineva care vorbea mai mult cu el însuși. E o carte despre literatură care vorbește literaturii. Într-un fel, e o scrisoare de dragoste, dar una amară, aproape cinică, către tot ce înseamnă a scrie. Nu pot spune că m-a atins profund. A fost o experiență care mi-a pus la încercare răbdarea, dar în același timp mi-a oferit câteva reflecții pe care nu le întâlnești des. E un roman care cere mult și oferă puțin, dar acel puțin e, uneori, surprinzător, și parcă ajunge să merite tot timpul investit. Vila-Matas scrie cu inteligență, dar e genul de inteligență care obosește, nu care atrage. Poate că asta și e ideea – să te lași prins în ceața despre care vorbește titlul, fără să cauți ieșirea. În final, nu știu dacă Ceața asta fără noimă a fost o lectură neapărat plăcută, dar a fost cu siguranță o lectură diferită. Și poate uneori asta e suficient. Sau măcar necesar, din când în când, deoarece am impresia că tot mai greu reușești să dai de cărți originale măcar prin structură, dacă nu prin subiect...