Mulți știau că, în tot acest timp, cobeam ceva.
Mulți s-au îndoit, mi-au zis că, domle', ce-s eu ca să pot face asta?
Dar au fost și oameni care m-au susținut, cărora nu am putut să nu le spun ce dospesc în sufletul meu. Și, totuși, n-am spus nimic nimănui până n-a fost totul sigur.
Și, dragii mei cititori, s-a întâmplat.
Voi publica un roman, primul meu roman, prima mea carte și bucățică de suflet. Dacă vor urma, nu știu, pentru că, scriind, mi-am confirmat o certitudine: scrisul vine de la sine, curge din sufletul meu, din inspirația mea, din zi, din noapte, lună, stele. „Eu am scris romanul, iar el m-a scris, în tot acest timp, pe mine”, zicea Vodolazkin, autorul romanului Laur, Editura Humanitas, într-o conferință FILIT 2015. În acel moment, auzindu-l, am reverbat cu tot ce-am spus. Mi-am dat seama că nu, nu eu am scris romanul. El s-a scris, s-a scris de la sine într-o perioadă în care simțeam nevoia de a fi ascultat, de a spune ceva, într-o perioadă în care voiam să-mi confirm propria existență. Scriindu-l, am simțit că trăiesc, că, încetul cu încetul, cos un alt eu, un alt eu din speranță, din emoție și sentiment, din viață. L-am scris ca să simt că trăiesc. Acest roman a apărut pentru a da ”save-as” unei perioade din viața mea, iar când am văzut cât de mult m-ajută să înșirui această poveste, mi-am dat seama că acum e momentul în care pot duce totul la un sfârșit frumos. Și așa, Doamne, s-a născut Toate sfârșiturile sunt la fel.
Încă nu-mi vine să cred. E totul așa deodată, atâtea mesaje, atâtea cuvinte frumoase, atâta susținere, încât nu-mi pot contra entuziasmul. Sunt foarte, foarte, foarte fericit de ceea ce se întâmplă. Sunt încercat de unele dintre cele mai frumoase sentimente și trăiri, pentru că știu că povestea romanului va dăinui în atâtea cărți, în atâția ochi și atâtea suflete. Nu vreau să vă spun mai multe, nu vreau ca acestă postare să sune ca o laudă, ca un motiv de a-mi hrăni orgoliul - vreau doar să vă transmit, vouă, cititorilor, bucuria mea. E atâta bucurie în această lume și atâta frumusețe în ochii și sufletului celui care spune adevărul. Dacă vă bucurați alături de mine, eu mă simt împlinit. Mă simt, cum să vă spun, mă simt om. Și-m aduc aminte de frumusețea uitată a vieții.
Mulțumesc, la final, Editurii Celestium pentru tot sprijinul, pentru toată grija, pentru tot suportul acordat și pentru entuziasmul și încrederea lor! Îi îmbrățișez cu drag pe toți cei care m-au susținut, care m-au îndrumat și care mi-au citit, ulterior, manuscrisul. Păstrați un loc de onoare în paginile romanului, să știți, iar fără voi cu siguranță n-aș fi ajuns aici. Mulțumiri tuturor care mă susțin, îmi citesc blogul și au încredere în mine. Fără voi, parol, n-aș fi ajuns aici!
Ce să spun despre roman? N-am idee, chiar n-am. Este despre tot, despre toate, despre iubire, viață, moarte, regăsire, împlinire, familie, despre întrebări și nerăspunsuri, despre certitudini și incertitudini. Despre noi, voi, și despre ce-am putea fi. Despre teamă, greșeală. Despre cât de firavă este viața și cât de puțin o prețuim. Povestea lui Andrei, un tânăr care, încă de mic, crește fără tată, imagine care îi stăruie în minte precum o umbră. Având o relație foarte apropiată de mama lui, încercând să treacă prin viață ținându-se, în întuneric, de mână, Andrei suferă un șoc când află ce este aceasta dispusă să facă doar pentru a-i fi lui bine. Astfel, simțind nevoia de a găsi răspunsuri care, mai degrabă, ar rămâne întrebări, el pleacă de acasă. În afara tabernaculului pântecului mamei sale, el îi întâlnește, pe rând, pe B. și Irina. Misteriosul B. este un personaj care, hiperbolizat, îi aduce aminte de tatăl său, iar Irina este muza, este himera care reprezintă o reîncarnare a mamei sale, o figură ștearsă, distompată a chipului maternal pe care acesta râvnește să-l sărute. În cei doi, Andrei va afla, deopotrivă, ce înseamnă dragostea și moartea, ura și disprețul, frumosul, dezamăgirea, visul, idealul, descoperind, încetul cu încetul, tainele ascunse ale vieții și frumusețea care sălășluiește în orice obraz roșiatic. Trăind extravisceral aproape, el pune accent pe amintiri, pe olfactivitatea vieții, pe forme și culori, pe metafore, pe dimensiuni și spații. De asemenea, ajuns la finele vieții sale, el dorește să-și scrie romanul prin care, astfel, să aibă certitudinea că viața lui, așa cum a fost, n-a fost degeaba!
O călătorie în sufletul copilului care, în împrejurimile și circumstanțele vieții, devine om! Un spirit liber, dar încorsetat de dorul ucigător și de niște trăiri, ar spune unii, greșite. Andrei este, dincolo de a fi un personaj, o stare, este un mod de viață și un adevăr: copilul-omul-himera, are certitudinea sa atunci când vorbește despre lumea înconjurătoare - întotdeauna, indiferent de loc, timp, spațiu, figura mamei va reprezenta oglinda unui suflet bun, plin de candoare, dar înțeles greșit. O odă a sfințeniei mamei, a glasului ei răgușit și supus timpului.
Vă mulțumesc pentru tot și mă înclin cu respect! :)