Editura: Litera
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 322
Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece
ani, este arestată în toiul nopții, împreună cu părinții ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-și încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă,
convinsă fiind că se va întoarce după numai câteva ore, pentru a-l elibera pe
acesta.
Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabiltă de
mai mulți ani în Paris și căsătorită cu un francez, trebuie să scrie un articol
de ziar despre razia Vel d’Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la
acest eveniment de tristă amintire în a Franței istorie. În timpul
investigației, totuși, aceasta descoperă din întâmplare o serie de secrete de
familie adânc îngropate, prăfuite, care o leagă de Sarah, și simte nevoie de a
reconstitui destinul tragic și ciudat al fetei. Pe măsură ce se adâncește în
trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură și o fac să-și pună întrebări
privitoare la propria-i existență.
Se numea Sarah este o poveste înduioșătoare a două familii
unite într-un secret teribil, dar și o tulburătoare pagină de istorie: Tatiana
de Rosnay descrie un episod real din Franța aflată sub ocupație și rupe tăcerea
care înconjoară un subiect dureros, uneori chiar tabu, în istoria francezilor.
Am vrut să pun mâna pe această carte încă de când una dintre
prietene a citit-o. A vrut, de fapt, să mi-o împrumute, însă eu sunt genul de
persoană care nu împrumută cărți de la bibliotecă, ci vreau să am cam orice
carte pe care o citesc, în sensul în care să-mi aparțină, s-o pot pune în
biblioteca personală după ce voi fi terminat să o citesc. Se numea Sarah, de
Tatiana de Rosnay, a fost pentru mine o lectură care nu doar că m-a solicitat
emoțional, însă a făcut apel și la cunoștințele mele culturale, în materia
anilor celui de-al doilea război mondial. Trebuie să recunosc, mereu mi-au
plăcut cărțile care vorbesc despre nazism, despre evei – poate, totuși, n-ar fi
trebuit să-mi placă, însă este vorba despre pagini din istoria lumii (o istorie
care, la o adică, mai bine n-ar fi exstat), așa că nu poți rămâne neputincios,
nepăsător în fața timpului care a trecut. Să descoperi, să cercetezi, să vrei
să știi și să cunoști, tocmai asta ne face ființe superioare și raționale. Iar
dacă totul este oferit și într-o formă estetică ce nu plictisește – cartea de
față –, atunci nu poți decât să-i mulțumești autorului că a scris cartea și
editurii că, la rându-i, a tradus-o.
Este de prisos să vă spun despre acțiunea cărții. Rezumând,
este vorba despre Sarah, o fetiță, care va fi deportată împreună cu familia ei –
mai puțin fratele – într-un lagăr de concentrare. Având conștiința că propriul
ei frate ar putea muri de foame în micuța ascunzătoare în care l-a închis,
aceasta păstrează mereu puseul dorinței de a evada și de a-l salva pe cel mic.
Bineînțeles, înainte trebuie să treacă prin chinul mizeriei, al durerii, al
batjocorei, îndurând condiții inumane și imposibil de acceptat. Da, este
dureros să citești toate acele pasaje în care autoarea descrie aceste lucruri,
însă este și mai dureros faptul că, într-adevăr, totul a fost cândva adevărat,
verosimil, inspirat din paginile unei realități istorice ce a avut impact
asupra întregii lumi. Încă și acum, când mă gândesc la acele lucruri, nu pot
să-mi stăpânesc emoțiile care mă încearcă. Sunt om, nu pot fi nepăsător! Sarah
va încerca să facă orice pentru a-și salva frățiorul, învățând, în același
timp, ce înseamnă frica, foametea, mizeria, speranța arzândă, dar și ce
însemană solidaritatea, prietenia, compasiunea și o mână întinsă la nevoie.
Pentru că da, Tatiana de Rosnay vorbește și despre oameni, și despre suflete,
integrate în acțiuni, povești și fapte care să le contureze caracterele. Are ea
un stil aparte de a face acest lucru, fapt ce se conturează în special în planul
contemporan al acțiunii: romanul este structurat în două părți – anul lui
Paris, 1942, cel istoric, în care este prezentată povestea lui Sarah, și anul
2002, în care naratorul este subiectiv, prezentându-ne povestea lui Julia, o jurnalistă
americană, căsătorită cu un francez și stabilită la Paris, care încearcă să
afle o poveste adânc înrădăcinată în trecutul ei. Astfel, căutând răspunsuri
care, dimpotrivă, îi aduc și mai multe întrebări, Julie va descoperi lucruri
care mai degrabă ar fi rămas secrete, va descoperi adevăruri care, poate, n-ar
fi trebuit descoperite niciodată.
Răscolind în trecut, Julie își răscolește în propriul suflet, în
propriile-i emoții dureroase. Ca parte definitorie a romanului, punctul de
maximă încordare și intensitate este relevat în momentul în care trecutul se
unește cu prezentul, în relevarea adevărului pe care Julie, cu atâta patos și
dorință, îl caută.
„ – Vă rog, nu mă
opriți, murmură Sarah și se înroși la față.
Era și fericită, dar
și supărată că o urmaseră.
- Să te oprim? zâmbi Jules.
Nu te oprim, încăpățânată mică. Mergem cu tine.”
Cartea te doare, pur și simplu. Nu poți s-o iei în mână fără
să simți, totuși, un gust amar, pentru că te gândești la personaje, te gândești
la viața lor, la ce s-a întâmplat cu ele și cu trecutul lor. Citind, simți că
parcă ai fi vrut să fii acolo, să le ajuți, să le fii alături și să le
sfătuiești. Tatiana de Rosnay are talentul de a creiona personaje verdice,
reale, care trăiesc între paginile cărții, simt și iubesc, suferă și plâng,
oameni de hărtie, întruchipări sufletești, celulotice, ale persoanelor din
jurul nostru. Ăsta ar fi unul dintre marile plusuri ale cărții, pe lângă
povestea fascinantă și plină de mister.
Stilul autoarei este unul foarte lejer, lipsit de
înfrumusețări prea artistice, de o plasticitate exacerbată și expresivă.
Citind, nu te poți plictisi, n-ai cum, ești prins de poveste și de ceea ce
urmează să se întâmple, încerci să cobești, să te gândești ce are să mai dea – și de data aceasta – situația peste cap.
Ador cărțile care nu mă lasă să-mi dau seama cum au să se termine, dar care-mi
dau impresia, până într-un anumit punct, că am dreptate, doar pentru ca mai
apoi să-mi demonstreze că, dimpotrivă, m-am înșelat în privința bănuielilor
mele. Asta-l face pe un autor să fie bun, anume ideea de a se pune în pielea
cititorului și de a încerca să-și dea seama ce va înțelege acesta, citind
romanul. Astfel, el încearcă nu doar să nu fie clișeic (lucru care mai mult sau
mai puțin se întâmplă în anumite cărți), ci încearcă să fie surprinzător, nu
redundant sau plictisitor. Tatianei de Rosnay îi reușește cu excelență acest
lucru, iar talentul ei este irefutabil. Este autentic, precum cartea în sine.
Da, tema evreilor, a nazismului, a mai fost tratată în numeroase cărți – dar cu
desăvârșire, într-una din cărțile mele preferate, Austerlitz –, însă romanul de față parcă i-a adus ceva nou, i-a
adus acel ceva care parcă, în anumite
cărți, lipsea. Nu e vorba doar de personaje, de acțiuni, de poveste, ci de acel
feeling cu care rămâi după ce vei fi
închis universul operei între coperți. E, cred eu, ceva de perspectivă. Și de
emoție!
O carte fascinantă, un roman pe care, cu siguranță,
cititorul nu îl va putea uita prea ușor, o scriitură tulburătoare, dureroasă,
care strălucește în întunericul istoriei, manuscrisul unei lumi, al unei
națiuni, al unei dureri, cartea Se numea Sarah te lovește fix în suflet, încă
de la începutul romanului. Pentru că, până la urmă, este vorba despre viață,
despre speranță și despre ceea ce are omul mai de preț: adevărul și iubirea.
Mulțumesc enorm Editurii Litera pentru șansa de a citi romanul de față. L-am iubit, l-am savurat, și-l voi recomanda cu drag tuturor! :) Că se citește acest roman, este de prisos să mai spun, cifrele de pe Goodreads vorbesc despre el. Lecturi minunate și cu spor!
Anndrei