Librăria pierdută, de Evie Woods - Recenzie

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 440

Anul apariției: 2024

Traducere: Irina Stoica

Evie Woods este pseudonimul lui Evie Gaughan, autoarea romanelor The Story Collector, The Heirloom și The Mysterious Bakery On Rue De Paris. Trăind pe Coasta de Vest a Irlandei, Evie scapă de vremea nefavorabilă scriindu-și poveștile într-o mansardă transformată în birou, unde visează la încălzire prin pardoseală. Cărțile ei fac să dispară granița fascinantă dintre cotidian și nepământean, dezvăluind magia care există în viețile noastre obișnuite. La Editura Storia Books, în traducerea Alinei-Marc Ciulacu, a apărut și cartea Culegătorul de povești (la care, sincer, abia aștept să ajung în viitorul cât mai apropiat).

🪶📜 O LIBRĂRIE NEOBIȘNUITĂ. UN MANUSCRIS PIERDUT. O POVESTE MAGICĂ 🪶📜

În 1921, Opaline fuge din Anglia înainte ca fratele ei mai mare să o forțeze să se mărite cu un bărbat pe care nu-l iubește. În curând, fata găsește un loc de muncă într-o librărie din Paris și întâlnește un străin carismatic, care o face să simtă fiorii primei iubiri. Dar, în timp ce familia ei, propria naivitate și ororile războiului amenință să-i răpească tot ce iubește mai mult pe lume, un manuscris valoros ar putea să-i salveze viața. Sau să i-o distrugă. În prezent, Martha, o tânără irlandeză, reușește să scape de soțul ei abuziv și se angajează ca menajeră la madame Bowden, o bătrână excentrică și cu limba ascuțită. Pe Martha nu au interesat-o niciodată în mod deosebit cărțile, dar acestea continuă să apară ca prin magie în apartamentul ei de la subsol… Henry, un doctorand ambițios, caută manuscrisul pierdut al lui Emily Brontë. Cercetările lui îl aduc la Dublin și – într-un mod nu tocmai lipsit de umor – la fereastra Marthei, care ar putea deține atât cheia pentru elucidarea unei enigme literare vechi de o sută de ani, cât și cheia către inima lui. De prea multă vreme, Opaline, Martha și Henry au fost personajele secundare din propriile vieți. Dar, după descoperirea unei librării magice, care apare și dispare în moduri nebănuite, cei trei străini neștiutori vor înțelege că poveștile lor sunt la fel de extraordinare precum cele din cărțile pe care le iubesc atât de mult.

„(...) În acel moment am învățat ceva: ești pe cont propriu în lumea asta. Nimeni nu vine să te salveze. Oamenii nu se schimbă brusc, nu spun că le pare rău și încep să te trateze cu respect. Sunt un amestec de durere și suferință și se descarcă pe cine apucă. A trebuit să mă salvez singură.”

Am început să citesc Librăria pierdută de Evie Woods cu așteptări mari, având în vedere pasiunea mea pentru cărțile despre cărți, ficțiunea istorică și realismul magic. Nu am fost dezamăgit. Acest roman împletește mai multe linii temporale și perspective, creând o tapiserie complexă de iubire, pierdere, literatură și redescoperire de sine. Deși flirtează cu magia, rămâne ancorat în experiențele umane  – traume, speranță și puterea de a merge mai departe. Povestea urmărește trei personaje principale în două planuri temporale distincte. În trecut, Opaline, o tânără din anii 1920, fuge de o viață opresivă și de o căsătorie aranjată, găsind refugiu în lumea cărților și a manuscriselor rare. În prezent, Martha, o femeie care scapă dintr-o relație abuzivă, încearcă să-și refacă viața în timp ce lucrează ca menajeră pentru excentrica și fermecătoarea Madame Bowden. În aceeași perioadă, Henry, un student la doctorat pasionat de cărți, ajunge la Dublin în căutarea unui manuscris pierdut, convins că o librărie misterioasă deține cheia cercetării sale. Aceste trei povești aparent separate se împletesc treptat, dezvăluind secrete ascunse de mult timp și legături neașteptate între trecut și prezent.

„– Să citesc cartea, ăsta e doar începutul – vreau să știu totul despre ea. Vreau să știu cine a scris-o, când și unde și cum și de ce. Cine a tipărit-o, cât a costat, cum a supraviețuit, unde a fost de atunci, când a fost vândută, de ce și de cine, cum a ajuns aici... nu există limite când vine vorba de lucrurile pe care vreau să le știu despre o carte.”

Unul dintre cele mai mari puncte forte ale romanului este dragostea profundă pentru literatură pe care o emană fiecare pagină. Referințele la cărți, autori și puterea lecturii sunt omniprezente. Fie că este vorba despre Opaline, care lucrează în celebra librărie Shakespeare and Company din Paris, sau despre Martha, care descoperă cărțile ca un refugiu nesperat, întreaga poveste subliniază ideea că literatura poate schimba vieți. Personajele feminine sunt puternice și bine construite. Opaline trece printr-o transformare impresionantă, de la o tânără privilegiată și naivă, prinsă în normele societății, la o femeie independentă, pasionată de cărți și comerțul cu manuscrise rare. Evoluția ei este una dintre cele mai satisfăcătoare părți ale romanului. La rândul ei, Martha este un personaj profund uman, cu o poveste dureroasă, dar plină de speranță. Lupta ei pentru a-și recăpăta independența este redată realist, fără artificii dramatice inutile. Relația ei cu Madame Bowden adaugă o notă de căldură și umor poveștii, oferindu-i un sprijin neașteptat într-o perioadă grea.

„– Cred că e ușor să fii confuz cu privire la dragoste atunci când ești tânăr. Până și titlul sugerează că normalizăm comportamentele greșite în relații sau presupunem că cel mai important lucru e să fii normal, așa că ascundem toate lucrurile urâte care ni se întâmplă. La urma urmei, cine e normal pe lumea asta?”

Henry, studentul la doctorat, este genul de personaj care rezonează cu oricine a fost vreodată absorbit complet de cercetare și pasiuni intelectuale. Deși uneori ciudat și stângaci în interacțiunile sociale, devine un personaj esențial în poveste, aducând atât un element de mister, cât și un strop de umor. Relația lui cu Martha începe cu ezitări și neîncredere, dar evoluează într-un mod natural și plăcut. Un alt aspect deosebit al romanului este realismul magic subtil care îl învăluie. Nu este o carte de fantezie propriu-zisă, dar are acea magie tăcută, care pare să existe la granița dintre realitate și vis. Cărțile apar în momentele potrivite, Henry vede o librărie ce dispare când întoarce privirea, iar librăria lui Opaline ascunde secrete care sfidează logica. Aș fi vrut ca aceste elemente magice să fie explorate mai mult. Sunt prezente, dar nu ajung niciodată să fie complet dezvoltate. Dacă ești genul de cititor care preferă magia subtilă, aproape visătoare, atunci acest stil îți va plăcea.

„Mă făcea să râd, fără să-și propună asta. De fapt, așa părea să existe în lume. O făcea mai bună, fără să-și propună.”

Atmosfera este un alt punct forte al romanului. Fie că este vorba despre Parisul literar al anilor 1920 sau despre Dublinul plin de farmec al prezentului, decorurile sunt construite cu grijă și te fac să simți că pășești într-un colț ascuns al lumii, unde poveștile așteaptă să fie descoperite. Librăriile vechi și străzile pitorești creează o atmosferă de vis pentru orice iubitor de cărți. Totuși, nu totul este perfect. Spre final, povestea pare să se grăbească puțin. După o desfășurare atent construită, deznodământul vine prea rapid, iar unele aspecte, în special legate de soarta lui Opaline, ar fi meritat mai mult spațiu pentru a fi explorate. De asemenea, realismul magic ar fi putut fi dezvoltat mai amplu, mai ales având în vedere premisele interesante ale romanului. În ciuda acestor mici neajunsuri, Librăria pierdută este o lectură captivantă, plină de emoție, mister și, mai presus de toate, iubire pentru cărți. Este o poveste despre oameni care și-au petrecut viața în roluri secundare, dar care, în sfârșit, ajung să fie protagoniștii propriilor lor povești. Este despre descoperirea de sine, despre magia care se ascunde în cele mai neașteptate locuri și despre puterea literaturii de a ne schimba viețile. Dacă îți plac cărțile cu personaje puternice, o atmosferă fermecătoare și o poveste care îmbină trecutul cu prezentul, atunci această carte merită cu siguranță citită.

Metazoare: Viața animală și nașterea minții, de Peter Godfrey-Smith - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 392

Anul apariției: 2022

Traducere: Constantin Vlad

Peter Godfrey-Smith este profesor la Facultatea de Istorie și Filosofia Științei a Universității Sydney. Este autorul  bestsellerului Celelalte minți, nominalizat la Premiul pentru Carte de știință al Societății Regale și publicat de atunci în peste 20 de limbi. A mai semnat alte patru cărți, între care Theory and Reality: An Introduction to the Philosophy of Science și Darwinian Populations and Natural Selection, care în 2010 a câștigat Premiul Lakatos pentru excelență în filosofia științei.

🪸 EI & ELE AU FOST AICI ÎNAINTEA NOASTRĂ, IAR ASTA SPUNE FOARTE MULTE 🪸

Coboară în apele oceanului și vei întâlni curând forme de viață care îți vor părea cum nu se poate mai străine: bureți-de-mare, corali moi și viermi cu aspect de flori, ale căror corpuri înrădăcinate și geometrii complicate amintesc mai degrabă de viața vegetală decât de orice ar putea fi recunoscut drept animal. Și totuși aceste creaturi sunt verii noștri. Ca membri egali ai regnului animal – ca metazoare –, ele ne pot spune multe despre originile evolutive nu doar ale organismelor, ci și ale minților noastre. În apreciata sa carte Celelalte minți, Peter Godfrey-Smith a explorat mintea caracatiței – cel mai apropiat lucru de o inteligență nepământeană aici, pe Pământ. În Metazoare, autorul își extinde investigația la animale în general, cercetând evoluția experienței subiective cu ajutorul unor specii foarte îndepărtate de om. Godfrey-Smith arată că apariția primelor forme de organism animal, acum mai bine de jumătate de miliard de ani, a fost o inovație profundă, care a înscris viața pe un făgaș nou. El cartografiază felurile în care dezvoltările evolutive ulterioare – ochi capabili să urmărească ceva, spre exemplu, și corpuri care se mișcă într-un mediu pe care îl și manipulează – au conturat viețile animalelor. Urmărind traseele evolutive ale bureților-de-sticlă, coralilor moi, creveților-dungați, caracatițelor și peștilor, apoi trecând pe uscat în lumea insectelor, a păsărilor și a primatelor ca noi, Metazoare adună laolaltă aceste povești în scopul de a construi o punte peste prăpastia care separă materia și mintea și de a răspunde uneia dintre cele mai importante întrebări filosofice: care este originea conștiinței? Prin combinarea filosofiei și a biologiei cu întâlniri cu diverse animale, Metazoare dezvăluie imposibilitatea separării evoluției minții de evoluția animalelor înseși.

„Abordarea adoptată în cartea de față se numește materialism biologic, dar în multe feluri miezul perspectivei mele ține de o poziție mai amplă, căreia i se spune uneori monism. Monismul este credința într-un singur principiu unificator în natură, o unitate la cel mai fundamental nivel. Materialismul este un tip de monism, dat fiind că el aderă la ideea conform căreia fenomenele mintale, inclusiv experiența subiectivă, sunt manifestări ale unor activități mai de bază descrise în biologie, chimie și fizică.”

Pentru mine, colecția de știință (Co-Lecția de Știință) de la Editura Publica este cea mai calitativă („calitativ” n-are grade comparație, așa-i?) colecție de acest gen de pe piața de carte românească! Pur și simplu o ador și, fericitul de mine, aproape am toate cărțile din această colecție! În acest volum, autorul își continuă explorarea începută în Celelalte minți, dar de data aceasta nu se mai limitează la caracatițe, ci extinde analiza asupra unui spectru mult mai larg de organisme – de la bureți de mare la pești și insecte. Pe măsură ce avansează prin arborele evolutiv, arată cum au apărut treptat senzația, mișcarea, percepția și, în cele din urmă, conștiința. Asta face ca lectura să se simtă ca o călătorie – nu doar prin istoria vieții, ci și printr-un proces de descoperire personală despre ce înseamnă să ai o conștiință proprie.

„Metazoare abordează enigmele vieții și ale corpului prin explorarea naturii vieții, istoriei animalelor și modurilor diferite în care există animalele care ne înconjoară acum. Prin explorarea lumii animale, construim în jurul problemei și o vom vedea cum se transformă și se reduce.”

Un lucru care mi-a plăcut enorm la carte este că Godfrey-Smith nu tratează conștiința ca pe un fenomen care apare brusc, doar la oameni sau la mamifere superioare. În schimb, argumentează că mintea nu este un „tot sau nimic”, ci mai degrabă un continuum care a început să se dezvolte odată cu primele forme de viață capabile să simtă mediul și să răspundă la el. De exemplu, un burete de mare nu are sistem nervos, dar este un animal – poate percepe curenții de apă și se poate adapta la mediu. Într-un fel, acesta este cel mai rudimentar nivel al ceea ce, într-un viitor foarte îndepărtat, va deveni o minte. Un alt exemplu fascinant este modul în care stelele de mare percep lumea. Ele nu au un creier, dar au un sistem nervos distribuit și ochi rudimentari la capetele brațelor, ceea ce le permite să detecteze lumina și întunericul și să navigheze. Asta m-a făcut să mă gândesc: ce înseamnă să „vezi” pentru o stea de mare? Cât de diferită trebuie să fie experiența lor față de a noastră? Această idee revine de multe ori în carte: faptul că alte animale nu experimentează lumea în același mod ca noi nu înseamnă că nu au minți sau senzații.

„Un argument comun împotriva ideii că un crustaceu poate să simtă durere, folosit și în ceea ce privește alte animale, este unul mai degrabă prost. Potrivit respectivului argument, crustaceele nu posedă acele zone ale creierului implicate în perceperea durerii la om. Numai că, după cum a replicat Elwood, crustaceele nu au nici creiere cu regiuni vizuale asemănătoare cu ale noastre, deși este evident că văd. Evoluția construiește uneori o gamă largă de structuri diferite care au aceeași funcție. Principiul se aplică limpede văzului și probabil că și durerii.”

Din punct de vedere filozofic, Godfrey-Smith adoptă o poziție materialistă, adică vede conștiința ca un produs al proceselor biologice și fizice, nu ca pe ceva separat de corp. În același timp, nu cade în capcana de a reduce totul la simplă procesare de informație, cum fac unii susținători ai inteligenței artificiale puternice. Este destul de critic față de ideea că putem obține conștiință pur și simplu prin simularea unui creier pe un computer. Aici aduce în discuție celebrul argument al camerei chinezești al lui John Searle: dacă un computer rulează un program care poate traduce perfect limba chineză, asta înseamnă că el înțelege efectiv limba? Sau doar urmează niște reguli fără să aibă vreo experiență conștientă? Godfrey-Smith pare să încline spre ideea că mintea depinde de substratul său biologic, că nu e doar o chestiune de procesare de date, ci și de modul specific în care sunt organizate structurile biologice la nivel fundamental.

„Cât de departe am ajuns cu întrebările filosofice, cu proiectul de a desluși evoluția minții și relația dintre mintal și fizic? Am făcut ceva progresele; unele dintre ele introduse în paginile precedente încep să «astupe găurile». Altele vor veni mai târziu, dar acesta este un loc bun pentru reflecții – un loc bun de făcut legături între povestea narată până acum și cum se văd lucrurile pe partea filosofică.”

Unul dintre cele mai mari merite ale cărții este că schimbă modul în care ne gândim la inteligența și conștiința animalelor. Dacă urmăm argumentele lui Godfrey-Smith, atunci trebuie să acceptăm că nu există un „salt magic” între creaturi considerate „fără minte” și cele conștiente. Mai degrabă, există o scară evolutivă lungă, unde trăsăturile mentale apar treptat. Această idee are implicații profunde. Dacă acceptăm că animalele sunt conștiente în grade diferite, cum ar trebui să le tratăm? Este etic să privim un pește sau o caracatiță doar ca pe un obiect? Dacă au forme primitive de conștiință, atunci nu ar trebui să le acordăm mai multă considerație morală? Cartea nu oferă răspunsuri definitive, dar ridică întrebări care mi-au rămas în minte mult după ce am terminat de citit. Un alt lucru care m-a surprins plăcut este stilul de scriere. Multe cărți despre conștiință devin rapid dense și greu de urmărit, dar Godfrey-Smith reușește să păstreze un echilibru perfect între explicațiile științifice și anecdotele personale. Scenele în care descrie scufundările sale în apele Australiei sunt atât de bine scrise încât parcă poți simți mișcarea apei și poți vedea culorile luminoase ale coralilor. Îmbină aceste momente de observație directă cu explicații teoretice, ceea ce face lectura foarte plăcută, aproape ca un documentar de calitate.

„(...) Etapelor marine trebuie să le mulțumim pentru nervii și creierele prin care zumzăie aceste cuvinte, pentru corpul animal și pentru experiența însăși. Dar o mutare pe uscat deschide uși noi.”

Un alt aspect important este claritatea. Spre deosebire de mulți filozofi care par să complice lucrurile inutil, Godfrey-Smith are darul de a explica concepte dificile într-un mod clar și logic. De exemplu, când vorbește despre cum se formează o „perspectivă” în creierul unui animal, folosește studii și exemple relevante, fără să se piardă în jargon academic. Metazoare: Viața animală și nașterea minții este o carte pe care aș recomanda-o oricui este interesat de biologie, filozofie sau pur și simplu de înțelegerea mai profundă a vieții. Oferă o viziune detaliată și bine argumentată despre cum ar fi putut evolua conștiința și despre cum mintea nu este doar un fenomen uman, ci ceva care există într-o formă sau alta în multe ființe vii. Dacă te-ai întrebat vreodată cum a apărut experiența subiectivă sau dacă animalele pot „simți” lumea în moduri similare nouă, această carte este perfectă pentru tine. Pe mine m-a făcut să privesc lumea din jur, cu tot ce înseamnă ea, poate cu alți ochi – și asta, cred eu, este unul dintre cele mai mari complimente pe care le poți face unei cărți de știință.

Diavolul din orașul alb, de Erik Larson - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Narator

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 592

Anul apariției: 2016

Traducere: Alex Moldovan și Mariana Buruiană

Erik Larson, autor a numeroase bestselleruri internaționale, lucrează la The Wall Street Journal și colaborează cu Harper's, The New Yorker, The Atlantic Monthly și Time Magazine. Locuiește la Seattle împreună cu soția sa, cele trei fiice și mai multe animale de companie, printre care și o cățelușă pe nume Molly. Este profesor de scriere de nonficține, jurnalist de investigație nominalizat la Premiul Pulitzer, și autor al cinci cărți care s-au menținut în ultimii 15 ani în topul New York Times bestsellers. Este cunoscut în special pentru Diavolul din orașul alb – o carte care a stat aproape 6 ani în renumitul top. Cartea a primit, printre altele, premiul de nonficțiune Edgar Award 2004 și a fost finalistă pentru National Book Award 2003. Leonardo diCaprio a achiziționat drepturile pentru ecranizarea cărții, iar filmul va fi regizat de Martin Scorsese.

🔪CRIMĂ, MAGIE ȘI NEBUNIE LA EXPOZIȚIA CARE A SCHIMBAT AMERICA🔪 

Expoziția Universală de la Chicago din 1893, cunoscută drept Orașul Alb, a reprezentat una dintre minunile lumii. În paginile acestei cărți veți citi o poveste incredibilă despre construcția sa și despre doi bărbați – unul, arhitect, celălalt, criminal în serie – ale căror destine s-au întrepătruns. Arhitectul este Daniel H. Burnham, forța motrice aflată în spatele Orașului Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu clădiri albe, amplasate într-un paradis de canale și grădini. Criminalul este H.H. Holmes, un medic chipeș, cu ochi albaștri și pătrunzători. El se foloseşte de atracția provocată de marea expoziție – și de propriul șarm diavolesc – pentru a atrage zeci de tinere în capcana morții. Cei doi bărbați diferiți, dar la fel de hotărâți, laolaltă cu o pleiadă remarcabilă de personaje secundare pline de culoare, printre care se numără Buffalo Bill, George Ferris, Thomas Edison și o parte dintre cei 27 de milioane de oameni care au avut parte de spectacolul orbitor al Orașului Alb, sunt aduși la viață în această hipnotică, periculoasă poveste a legendarei expoziții care a transformat America și a pregătit-o pentru secolul XX. Arhitectul Daniel H. Burnham este creatorul Expoziției Universale de la Chicago din 1893, o feerie cunoscută în întreaga lume drept Orașul Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu clădiri albe, amplasate într-un paradis de canale și grădini. Criminalul H.H. Holmes este un medic care se folosește de atracția provocată de marea expoziție pentru a atrage zeci de tinere în capcana morții. În paginile acestei cărți veți citi incredibila poveste a construcției uneia dintre minunile lumii, cum a fost denumită expoziția, dar și a celor doi bărbați,  ale căror destine s-au întrepătruns.

„Expoziția promisese să depășească expoziția de la Paris pe toate planurile – pe toate planurile, cu excepția unuia, iar această lipsă supărătoare îl sâcâia pe Burnham: nu exista încă nimic în planurile expoziției care să egaleze, darămite să eclipseze Turnul Eiffel. Având peste 300 de metri înălțime, turnul rămânea cea mai înaltă structură din lume și un memento insuportabil al triumfului expoziției de la Paris. «Detronare Turnului Eiffel» devenise strigătul de luptă al directorilor.”

Erik Larson a reușit să facă ceea ce puțini autori de non-ficțiune pot: să transforme istoria într-o poveste captivantă, aproape cinematografică, care se citește cu sufletul la gură. Diavolul din orașul alb. Crimă, magie și nebunie la expoziția care a schimbat America nu este doar o cronică fascinantă a Expoziției Mondiale de la Chicago din 1893, ci o incursiune în două lumi complet diferite, dar strâns legate: una a visului american, a măreției arhitecturale și a ambiției fără limite, și cealaltă a întunericului, a minciunii și a crimelor înfiorătoare. Daniel Burnham și H.H. Holmes sunt cei doi poli ai acestei povești: unul construiește un oraș al viselor, celălalt își ridică propriul castel al groazei. Când am început cartea, nu știam exact la ce să mă aștept. În general, îmi plac thrillerele și romanele istorice, dar non-ficțiunea nu m-a atras niciodată prea mult. Totuși, stilul narativ al lui Larson este atât de fluid și captivant, încât m-a prins din prima pagină. Capitol după capitol, alternând între geniul arhitectural al lui Burnham și mintea întunecată a lui Holmes, cartea reușește să construiască o tensiune incredibilă. În prima parte, Larson ne introduce în lumea sfârșitului de secol XIX, când Chicago a câștigat competiția pentru a găzdui Expoziția Universală, învingând orașe mari precum New York sau Washington. Era o șansă uriașă pentru Chicago, un oraș aflat într-o continuă expansiune, dar care nu scăpase încă de eticheta de metropolă a măcelăriilor și a violenței. Burnham și echipa sa au fost nevoiți să creeze într-un timp record ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de Orașul Alb – un loc de poveste, cu clădiri impunătoare, lumini electrice (ceva revoluționar la acea vreme) și inovații care urmau să uimească întreaga lume.

„De fapt, orașul Chicago încerca de ceva timp să se curețe și descoperise că era o provocare monumentală. Orașul și-a intensificat eforturile de a elimina gunoiul și a început reasfaltarea aleilor și a străzilor. Au fost trimiși pe teren inspectori care să pună în aplicare o nouă ordonanță împotriva fumului. Ziarele au lansat cruciade împotriva aleilor pestilențiale și a fumului excesiv și i-a identificat pe cei mai mari contravenienți – printre ei, Tempul Masonic al lui Burnham, recent deschis, pe care Chicago Tribuine l-a asemănat cu muntele Vezuviu.”

Dar în umbra acestei măreții, H.H. Holmes își țesea propria poveste. Farmacist și escroc de profesie, Holmes și-a construit propriul „hotel”, un labirint macabru de camere ascunse, pereți dubli, uși care duceau în încăperi fără ieșire și un subsol transformat într-un adevărat abator uman. Spre deosebire de Burnham, care voia să lase lumii o moștenire de frumusețe și inovație, Holmes era preocupat doar de satisfacerea dorințelor sale bolnave. Ceea ce face cartea să fie cu adevărat fascinantă este modul în care Larson țese împreună aceste două povești aparent fără legătură. Pe de o parte, ai Expoziția Universală, un simbol al progresului uman, unde se prezintă invenții revoluționare precum Roata Ferris (răspunsul Americii la Turnul Eiffel) și primele utilizări ale curentului electric la scară largă. Pe de altă parte, ai crimele lui Holmes, care profita de aglomerația de oameni veniți la expoziție pentru a atrage victime în hotelul său al groazei. Holmes era un adevărat maestru al manipulării. Fermecător, elegant și plin de carismă, el putea convinge aproape pe oricine să aibă încredere în el – de la femei tinere, dornice să-și înceapă o viață nouă în Chicago, până la oameni de afaceri și autorități. Faptul că a reușit să ucidă atâtea persoane fără să fie prins mai devreme este aproape incredibil și demonstrează cât de bine știa să-și joace rolul.

„Hollingsworth oferea și sfaturi medicale înțelepte – «Nu sta între un pacient care suferă de febră și foc» – și oferea diverse tehnici pentru tratarea urgențelor medicale, cum ar fi otrăvirea accidentală. Pe o listă cu măsuri eficiente pentru inducerea vomei, ea includea «injectarea de tutun în anus, printr-o lulea».”

Dacă ar fi să descriu această carte într-un singur cuvânt, acesta ar fi hipnotizantă. Larson reușește să creeze un ritm narativ care te ține captiv, chiar dacă povestea este bazată pe fapte reale. Este aproape ca și cum ai citi un thriller, doar că totul s-a întâmplat cu adevărat. Detaliile sunt incredibile – de la descrierea străzilor pline de noroi din Chicago, la construcția meticuloasă a clădirilor și la metodele ingenioase prin care Holmes își atrăgea victimele. Un alt aspect pe care l-am apreciat este faptul că Larson nu se limitează doar la aceste două figuri centrale. El adaugă și alte personaje importante, precum Frederick Law Olmsted, geniul din spatele designului peisagistic al expoziției, și George Ferris, omul care a schimbat pentru totdeauna lumea parcurilor de distracții. Mi-a plăcut absolut totul la această carte, dar dacă ar fi să menționez câteva lucruri care m-au făcut să-mi doresc mai mult, aș spune că mi-ar fi plăcut să văd mai multe imagini ale expoziției și ale hotelului lui Holmes. În timp ce Larson oferă descrieri detaliate, nimic nu se compară cu a putea vedea cu propriii ochi măreția Orașului Alb și grotescul castel al lui Holmes. 

„Pentru Holmes, era un joc, și-a dat seama Geyer. Îi poseda pe toți și își savura posesiunile.”

De asemenea, uneori am simțit că povestea lui Burnham putea fi puțin mai dinamică. Chiar dacă a fost impresionant să citesc despre luptele arhitecților și inginerilor, am simțit că, pe alocuri, ritmul scădea în comparație cu partea dedicată lui Holmes. Dar aceasta este doar o preferință personală – oricine este pasionat de istoria arhitecturii și urbanismului va găsi aceste secțiuni absolut fascinante. Diavolul din orașul alb l-am perceput a fi un thriller psihologic, un studiu despre ambiție și rău, o poveste despre ce poate face omul când visează la imposibil – fie că este un vis frumos sau unul diabolic. Dacă ești pasionat de crime reale, arhitectură, istorie sau pur și simplu vrei o carte care să te țină prins de la prima până la ultima pagină, aceasta este o lectură obligatorie. Mie chiar nu-mi vine să cred cât de repede am citit această carte, deși are aproape 600 de pagini. M-a prins rău de tot și, efectiv, n-am mai putut să o las din mână. Chiar a fost o lectură deosebit de reușită!

Rămâne în familie, de John Marrs - Recenzie

Editura: Bookzone

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2024

Traducere: Mădălina Udrescu

John Marrs a lucrat 25 de ani ca jurnalist freelancer, specializat în interviuri cu actori, muzicieni și celebrităţi TV. A debutat în 2013 cu romanul The Wronged Sons (republicat în 2017 sub titlul When You Disappeared), urmat de Welcome To Wherever You Are, The Good Samaritan, Her Last Move și The Passengers. Suflete pereche, publicat în 2016, s-a tradus în 23 de limbi, a fost desemnat cel mai bun roman SF al anului de către Wall Street Journal și a fost ecranizat sub forma unui serial Netflix de zece episoade. Mai multe despre autor puteţi afla pe www.johnmarrs.com. La noi au mai fost traduse și cărțile Suflete pereche & Pasagerii.

☾𖤓 RĂUL A TRĂIT AICI. IAR URMELE LUI ZAC ASCUNSE ÎNTRE ZIDURILE ACESTEI CASE ☾𖤓

Ce familie minunată! Odată ce intri în casa lor, nu mai ieși niciodată. Descoperă cel mai întunecat thriller al anului și citește-l cu speranța că familia ta nu este precum cea din cartea lui John Marrs. Când Mia și Finn se mută în noua lor casă victoriană, aceștia descoperă un mesaj tulburător: „ÎI VOI SALVA DIN POD”. Indiciile îi vor duce spre podul casei, locul unde secretele vor ieși la iveală cu o brutalitate ce depășește orice imaginație. Gândește-te de două ori înainte să le treci pragul!

„(...) Dacă va continua să scormonească în cuibul cu viespi, va sfârși prin a fi înțepată.”

Eu și John Marrs ne înțelegem de minune; i-am citit toate cărțile traduse la noi și toate mi-au plăcut enorm. Așadar, când am deschis Rămâne în familie, aveam așteptări mari. Sunt un fan al thrillerelor și, de-a lungul timpului, am citit destule încât să îmi dau seama când un autor reușește să mă surprindă cu adevărat. Ei bine, John Marrs nu doar că mi-a întrecut așteptările, dar le-a făcut bucăți, le-a reconstruit și apoi le-a zdrobit din nou. Aceasta nu este doar o poveste despre o casă bântuită de trecut, ci și despre secretele adânc îngropate într-o familie, despre cât de departe poți merge pentru adevăr și cât de mult îți poate distruge viața ceea ce descoperi. De la prima pagină, am simțit că intru într-o cameră întunecată unde lumina pâlpâie și umbrele se mișcă fără un motiv aparent. Povestea începe cu Finn și Mia, un cuplu tânăr care cumpără o casă veche în Stewksbury, Bedfordshire, o ruină care pare să aibă nevoie doar de puțină iubire și muncă. Însă, în stilul clasic al lui John Marrs, nimic nu este doar ceea ce pare. Când descoperă un mesaj criptic ascuns sub o placă de lemn – Îl VOI SALVA DIN POD – curiozitatea se transformă în obsesie. Și de aici, totul începe să se destrame.

„(...) Pentru că asta e tot ce mi-am dorit vreodată. Indiferent de ce mi se întâmplă mie, trebuie să-i protejez de urmările exploziei iminente.”

Marrs are un talent aparte de a doza suspansul, iar aici o face mai bine ca niciodată. Fiecare capitol adaugă un nou strat de mister, iar structura narativă, care alternează perspectivele lui Finn, Mia și ale părinților lui Finn, Debbie și Dave, creează o poveste complexă, plină de emoții contradictorii. Pe lângă aceste perspective, avem și inserții sub formă de interviuri, podcasturi și articole de presă, ceea ce dă un aer de autenticitate și face povestea să pară aproape reală. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la cartea asta este felul în care Marrs reușește să pătrundă în psihologia personajelor. Mia, de exemplu, este genul de protagonistă pe care, uneori, ai vrea să o zgâlțâi și să îi spui să se oprească, dar în același timp, îi înțelegi perfect motivațiile. Obsesia ei pentru adevăr este palpabilă și aproape contagioasă. În timp ce citeam, mă simțeam prins în același vârtej de întrebări și teorii, încercând să descopăr înaintea ei ce se află în spatele acelor indicii macabre.

„(...) Cea mai cumplită temere a mea s-a adeverit. Toți acești ani de prefăcătorie au luat sfârșit fără niciun avertisment.”

Când vine vorba de plot twist-uri, John Marrs este „regele neîncoronat al surprizelor”. Crezi că ai înțeles unde se îndreaptă povestea? Mai gândește-te. De fiecare dată când simțeam că sunt pe cale să pun piesele puzzle-ului la loc, Marrs dădea peste masă și împrăștia totul din nou. Și trebuie să spun – finalul este unul dintre cele mai ciudate pe care le-am citit vreodată. Genul acela de final care îți rămâne întipărit în minte și te face să privești în jurul tău cu un sentiment straniu de neliniște. Un alt lucru care m-a impresionat este cât de bine a reușit Marrs să împletească trecutul cu prezentul și să creeze această atmosferă întunecată, sufocantă, în care personajele se simt captive. Casa devine un personaj în sine, un monstru tăcut care își dezvăluie secretele treptat, dar nu fără a cere un preț. Încă de la primele descrieri, am simțit un fior pe șira spinării, iar pe măsură ce misterele se adânceau, senzația de „ceva nu e în regulă aici” a devenit din ce în ce mai puternică.

„Dau din cap. N-am de gând să-i dezvălui în cine altcineva mai am încredere.”

Desigur, cartea nu este perfectă. Uneori, perspectiva dublă a evenimentelor, în care vedem aceleași întâmplări din puncte de vedere diferite, poate părea puțin repetitivă. De asemenea, deși majoritatea răsturnărilor de situație sunt absolut geniale, unele au fost mai previzibile decât mi-aș fi dorit. Dar chiar și așa, Rămâne în familie rămâne una dintre cele mai captivante și tulburătoare cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Dacă îți plac thrillerele întunecate, cu secrete de familie ascunse sub podele scrâșnitoare, cu crime care nu își găsesc liniștea și cu un ritm care nu îți dă voie să respiri până la ultima pagină, atunci cartea de față este o lectură obligatorie. Dar vreau să te avertizez, totuși – după ce termini cartea asta, nu vei mai putea privi niciodată o valiză veche fără să te întrebi ce se ascunde înăuntru. De adăugat, de asemenea, că în carte există violență asupra copiilor. Chiar îmi place John Marrs și mă declar unul dintre (nenumărații săi) fani! Lecturi cât mai frumoase să aveți!

Alte recenzii ale cărților scrise de John Marrs, apărute și pe blog:

 | Pasagerii | Suflete pereche | 

Cele patru vieți ale lui Daiyu, de Jenny Tinghui Zhang - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Nemira Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2025

Traducere: Silvia Năstasie

Jenny Tinghui Zhang este o scriitoare chinezo-americană și autoarea bestsellerului internațional Cele patru vieți ale lui Daiyu, tradus în douăsprezece limbi și nominalizat la Chautauqua Prize, Dublin Literary Award, Carnegie Medal for Excellence in Fiction și VCU Cabell First Novelist Award. Lucrările ei au apărut în The Cut, The New York Times, Texas Highways și The Rumpus, printre altele. Deține un MAE obținut la Universitatea din Wyoming și a primit sprijin din partea Kundiman, Tin House și VONA/Voices. S-a născut în Changchun, China și a crescut în Austin, Texas, unde locuiește și în prezent.

🥀UN ROMAN NECESAR, DUREROS & SPLENDID DE FRUMOS SCRIS🥀

Un roman de debut uluitor, plasat pe fundalul american al Actului de excludere a Chinei, despre o fată de origine chineză, care luptă cu prejudecățile Vestului American al anilor 1880. Daiyu nu și-a dorit niciodată să semene cu eroina tragică al cărei nume îl poartă, venerată pentru frumusețea ei și condamnată la suferință. Dar când e răpită și transportată clandestin peste ocean, din China în America, ea trebuie să renunțe la casă și la viitorul pe care și-l imaginase. E nevoită să se reinventeze mereu pentru a supraviețui. De la o școală de caligrafie, la un bordel din San Francisco, la un magazin din munții Idaho, Daiyu încearcă cu disperare să scape de tragedia care o urmărește. În vreme ce reacțiile anti-chineze se răspândesc în toată țara, transformându-se într-un val de violență inimaginabilă, Daiyu trebuie să apeleze la toate personalitățile pe care le-a îmbrățișat de-a lungul timpului – inclusiv la cele pe care își dorește cu ardoare să le lase în urmă – pentru a-și revendica în sfârșit propriul nume și propria poveste.

„Așa am aflat că forța caligrafului începe odată cu mânuirea pensulei. Că ceea ce impregnează liniile cu suflet, pregătindu-le pentru forma lor finală, sunt alegerile făcute de-aici încolo, precum cât de udă e cerneala sau cât de mult apasă pensula pe hârtie sau cât de agilă ți-e mâna.”

Jenny Tinghui Zhang își țese romanul Cele patru vieți ale lui Daiyu cu o frumusețe dureroasă, iar în centrul său se află Daiyu, o fată care nu doar că își pierde numele de mai multe ori, dar își pierde și identitatea, de fiecare dată într-un mod parcă tot mai crud. Asemenea cernelii care se întinde pe hârtie sub o pensulă fermecată, povestea ei se întinde peste oceane și continente, trasând linii precise între suferință și speranță, între brutalitate și supraviețuire. Este o poveste care nu se citește pasiv – este o poveste te absoarbe, te răscolește și te obligă să te uiți direct în ochii istoriei de care poate nu ai vrea să-ți amintești. Dar Zhang nu ne dă opțiunea de a privi în altă parte, și bine că face așa... Încă de la primele pagini, este imposibil să nu simți un fior rece pe șira spinării atunci când Daiyu își pune problema numelui. În cultura chineză, numele nu sunt doar etichete, ci presagii. Daiyu, botezată după eroina nefericită din Visul din pavilionul roșu, pare sortită să trăiască într-un fel de ecou al acelei povești. Și, la fel ca personajul literar, viața ei este marcată de pierdere. Își pierde părinții, își pierde locul natal, își pierde libertatea. Fiecare nouă pierdere vine însoțită de un nou nume: Feng, Peony, Jacob Li. Fiecare nouă identitate este un scut, un strat de protecție împotriva lumii care o vrea fie invizibilă, fie moartă.

„O pensulă rezilientă este una care, după ce lasă cerneala pe hârtie, țâșnește înapoi, pregătindu-se pentru următoarea tușă. Dar reziliența nu se obține apăsând mai tare. Nu, artistul trebuie să stăpânească arta eliberării pensulei, să-i dea spațiul și libertatea de a se regăsi.”

Povestea începe în China anului 1882, când Daiyu, la doar 11 ani, este trimisă de bunica ei într-un oraș-port pentru a fi în siguranță. Aceasta este prima dintre numeroasele ironii tragice ale romanului  – siguranța este o iluzie. După un scurt refugiu într-o școală de caligrafie, unde învață ascultând în tăcere lecțiile altora, Daiyu este răpită și traficată în America. Ascunsă într-un butoi de cărbune, ea traversează Pacificul și ajunge în San Francisco, unde este vândută unui bordel. Dacă începutul este brutal, ceea ce urmează este un studiu al supraviețuirii. Daiyu reușește să evadeze și adoptă o nouă identitate, cea a unui băiat numit Jacob Li. Dar deși hainele și numele o protejează, realitatea nu se schimbă: America anilor 1880 nu are loc pentru ea, nici ca femeie, nici ca bărbat, nici ca imigrant chinez. Rasismul nu este doar o barieră invizibilă, ci un zid solid, crud, fundamentat de legi și consolidat de o violență ieșită din comun, de o ură întunecată.

„Ce-aș mai putea să spun? Să povestesc cum am fost dusă într-o cușcă, ce numeau ei baracă, pe St. Louis Aleey, din Chinatown? Mirosea a urină, a fecale și a coji acrite de pepene. Să povestesc cum au aruncat capacul de pe găleată, despre cum soarele mi-a ars ochii, despre cum m-au tras de mâini afară? Picioarele nu-mi reacționau, așa că m-au legat de un stâlp, funia prinsă în jurul mijlocului afundându-se în scobitura dintre coaste și șolduri.”

Zhang scrie într-un stil aproape poetic, iar acest luccu creează un contrast și mai puternic între frumusețea frazelor și ororile pe care le descriu. Scenele de cruzime sunt greu de citit – și mai greu de uitat. Dar la fel de impresionante sunt și momentele de liniște, de contemplare, când Daiyu își găsește refugiu în caligrafie, în ritmurile controlate ale pensulei pe hârtie. Cele patru comori ale studiului – pensula, hârtia, cerneala și călimara de cerneală – nu sunt doar un simbol al artei, ci și al identității ei. Chiar și atunci când îi sunt furate numele și libertatea, caligrafia rămâne singurul fir de legătură cu cine este cu adevărat. Este greu de citit acest roman fără să simți furie. Zhang nu doar că spune povestea unui personaj, ci și a unei întregi generații de chinezi care au fost tratați ca niște intruși într-o țară care i-a exploatat pentru muncă și apoi i-a respins cu ură. Cele patru vieți ale lui Daiyu aduce în prim-plan legi aproape uitate, precum Actul de excludere a chinezilor din 1882, care a blocat imigrația chineză în SUA timp de zeci de ani. Rasismul nu este doar o amenințare omniprezentă de fundal în roman – este un monstru real, palpabil, care distruge vieți.

„De la Dayiu la Feng, la Bujor, la Jacob Li. Când o să redevin eu? Și dacă o să fiu eu însămi din nou, oare o să mă mai recunosc?”

În ciuda realismului brutal, romanul nu este lipsit de momente de speranță. Daiyu găsește oameni care o ajută, care îi oferă un loc unde să se odihnească, un nume care să o protejeze. Dar speranța este întotdeauna fragilă, la fel ca cerneala care, odată uscată, poate fi ușor ștearsă. Este greu să evaluez această carte fără să fiu copleșit de emoție. Nu este o lectură ușoară, dar nici nu ar trebui să fie. Este un roman care cere răbdare, care necesită un stomac tare pentru a îndura scenele de violență, dar și un suflet deschis pentru a aprecia frumusețea ascunsă printre pagini. Îmi amintesc că am terminat cartea într-o singură zi, ca și cum aș fi fost prins într-un vis febril din care nu puteam să mă trezesc. Când am citit ultima frază, am rămas cu privirea pierdută în gol, încercând să procesez totul. Cele patru vieți ale lui Daiyu este un roman care îți rămâne în minte mult timp după ce l-ai terminat, ca un ecou al unui strigăt care nu a fost niciodată ascultat. Pentru mine, cu siguranță se va dovedi a fi una dintre cărțile care intră în topul celor mai bune citite în acest an; și suntem abia la sfârșitul lunii martie!