Cele patru vieți ale lui Daiyu, de Jenny Tinghui Zhang - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Nemira Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2025

Traducere: Silvia Năstasie

Jenny Tinghui Zhang este o scriitoare chinezo-americană și autoarea bestsellerului internațional Cele patru vieți ale lui Daiyu, tradus în douăsprezece limbi și nominalizat la Chautauqua Prize, Dublin Literary Award, Carnegie Medal for Excellence in Fiction și VCU Cabell First Novelist Award. Lucrările ei au apărut în The Cut, The New York Times, Texas Highways și The Rumpus, printre altele. Deține un MAE obținut la Universitatea din Wyoming și a primit sprijin din partea Kundiman, Tin House și VONA/Voices. S-a născut în Changchun, China și a crescut în Austin, Texas, unde locuiește și în prezent.

🥀UN ROMAN NECESAR, DUREROS & SPLENDID DE FRUMOS SCRIS🥀

Un roman de debut uluitor, plasat pe fundalul american al Actului de excludere a Chinei, despre o fată de origine chineză, care luptă cu prejudecățile Vestului American al anilor 1880. Daiyu nu și-a dorit niciodată să semene cu eroina tragică al cărei nume îl poartă, venerată pentru frumusețea ei și condamnată la suferință. Dar când e răpită și transportată clandestin peste ocean, din China în America, ea trebuie să renunțe la casă și la viitorul pe care și-l imaginase. E nevoită să se reinventeze mereu pentru a supraviețui. De la o școală de caligrafie, la un bordel din San Francisco, la un magazin din munții Idaho, Daiyu încearcă cu disperare să scape de tragedia care o urmărește. În vreme ce reacțiile anti-chineze se răspândesc în toată țara, transformându-se într-un val de violență inimaginabilă, Daiyu trebuie să apeleze la toate personalitățile pe care le-a îmbrățișat de-a lungul timpului – inclusiv la cele pe care își dorește cu ardoare să le lase în urmă – pentru a-și revendica în sfârșit propriul nume și propria poveste.

„Așa am aflat că forța caligrafului începe odată cu mânuirea pensulei. Că ceea ce impregnează liniile cu suflet, pregătindu-le pentru forma lor finală, sunt alegerile făcute de-aici încolo, precum cât de udă e cerneala sau cât de mult apasă pensula pe hârtie sau cât de agilă ți-e mâna.”

Jenny Tinghui Zhang își țese romanul Cele patru vieți ale lui Daiyu cu o frumusețe dureroasă, iar în centrul său se află Daiyu, o fată care nu doar că își pierde numele de mai multe ori, dar își pierde și identitatea, de fiecare dată într-un mod parcă tot mai crud. Asemenea cernelii care se întinde pe hârtie sub o pensulă fermecată, povestea ei se întinde peste oceane și continente, trasând linii precise între suferință și speranță, între brutalitate și supraviețuire. Este o poveste care nu se citește pasiv – este o poveste te absoarbe, te răscolește și te obligă să te uiți direct în ochii istoriei de care poate nu ai vrea să-ți amintești. Dar Zhang nu ne dă opțiunea de a privi în altă parte, și bine că face așa... Încă de la primele pagini, este imposibil să nu simți un fior rece pe șira spinării atunci când Daiyu își pune problema numelui. În cultura chineză, numele nu sunt doar etichete, ci presagii. Daiyu, botezată după eroina nefericită din Visul din pavilionul roșu, pare sortită să trăiască într-un fel de ecou al acelei povești. Și, la fel ca personajul literar, viața ei este marcată de pierdere. Își pierde părinții, își pierde locul natal, își pierde libertatea. Fiecare nouă pierdere vine însoțită de un nou nume: Feng, Peony, Jacob Li. Fiecare nouă identitate este un scut, un strat de protecție împotriva lumii care o vrea fie invizibilă, fie moartă.

„O pensulă rezilientă este una care, după ce lasă cerneala pe hârtie, țâșnește înapoi, pregătindu-se pentru următoarea tușă. Dar reziliența nu se obține apăsând mai tare. Nu, artistul trebuie să stăpânească arta eliberării pensulei, să-i dea spațiul și libertatea de a se regăsi.”

Povestea începe în China anului 1882, când Daiyu, la doar 11 ani, este trimisă de bunica ei într-un oraș-port pentru a fi în siguranță. Aceasta este prima dintre numeroasele ironii tragice ale romanului  – siguranța este o iluzie. După un scurt refugiu într-o școală de caligrafie, unde învață ascultând în tăcere lecțiile altora, Daiyu este răpită și traficată în America. Ascunsă într-un butoi de cărbune, ea traversează Pacificul și ajunge în San Francisco, unde este vândută unui bordel. Dacă începutul este brutal, ceea ce urmează este un studiu al supraviețuirii. Daiyu reușește să evadeze și adoptă o nouă identitate, cea a unui băiat numit Jacob Li. Dar deși hainele și numele o protejează, realitatea nu se schimbă: America anilor 1880 nu are loc pentru ea, nici ca femeie, nici ca bărbat, nici ca imigrant chinez. Rasismul nu este doar o barieră invizibilă, ci un zid solid, crud, fundamentat de legi și consolidat de o violență ieșită din comun, de o ură întunecată.

„Ce-aș mai putea să spun? Să povestesc cum am fost dusă într-o cușcă, ce numeau ei baracă, pe St. Louis Aleey, din Chinatown? Mirosea a urină, a fecale și a coji acrite de pepene. Să povestesc cum au aruncat capacul de pe găleată, despre cum soarele mi-a ars ochii, despre cum m-au tras de mâini afară? Picioarele nu-mi reacționau, așa că m-au legat de un stâlp, funia prinsă în jurul mijlocului afundându-se în scobitura dintre coaste și șolduri.”

Zhang scrie într-un stil aproape poetic, iar acest luccu creează un contrast și mai puternic între frumusețea frazelor și ororile pe care le descriu. Scenele de cruzime sunt greu de citit – și mai greu de uitat. Dar la fel de impresionante sunt și momentele de liniște, de contemplare, când Daiyu își găsește refugiu în caligrafie, în ritmurile controlate ale pensulei pe hârtie. Cele patru comori ale studiului – pensula, hârtia, cerneala și călimara de cerneală – nu sunt doar un simbol al artei, ci și al identității ei. Chiar și atunci când îi sunt furate numele și libertatea, caligrafia rămâne singurul fir de legătură cu cine este cu adevărat. Este greu de citit acest roman fără să simți furie. Zhang nu doar că spune povestea unui personaj, ci și a unei întregi generații de chinezi care au fost tratați ca niște intruși într-o țară care i-a exploatat pentru muncă și apoi i-a respins cu ură. Cele patru vieți ale lui Daiyu aduce în prim-plan legi aproape uitate, precum Actul de excludere a chinezilor din 1882, care a blocat imigrația chineză în SUA timp de zeci de ani. Rasismul nu este doar o amenințare omniprezentă de fundal în roman – este un monstru real, palpabil, care distruge vieți.

„De la Dayiu la Feng, la Bujor, la Jacob Li. Când o să redevin eu? Și dacă o să fiu eu însămi din nou, oare o să mă mai recunosc?”

În ciuda realismului brutal, romanul nu este lipsit de momente de speranță. Daiyu găsește oameni care o ajută, care îi oferă un loc unde să se odihnească, un nume care să o protejeze. Dar speranța este întotdeauna fragilă, la fel ca cerneala care, odată uscată, poate fi ușor ștearsă. Este greu să evaluez această carte fără să fiu copleșit de emoție. Nu este o lectură ușoară, dar nici nu ar trebui să fie. Este un roman care cere răbdare, care necesită un stomac tare pentru a îndura scenele de violență, dar și un suflet deschis pentru a aprecia frumusețea ascunsă printre pagini. Îmi amintesc că am terminat cartea într-o singură zi, ca și cum aș fi fost prins într-un vis febril din care nu puteam să mă trezesc. Când am citit ultima frază, am rămas cu privirea pierdută în gol, încercând să procesez totul. Cele patru vieți ale lui Daiyu este un roman care îți rămâne în minte mult timp după ce l-ai terminat, ca un ecou al unui strigăt care nu a fost niciodată ascultat. Pentru mine, cu siguranță se va dovedi a fi una dintre cărțile care intră în topul celor mai bune citite în acest an; și suntem abia la sfârșitul lunii martie!