sâmbătă, 27 iunie 2015

Disney Songs Book Tag


Salutare,

De ceva vreme circulă printre bloggeri, din câte am observat, un TAG interesant. Și cum de mult nu am mai făcut unul - pentru că nu am avut posibilitatea - am hotărât să-l încerc pe acesta. Sper că nu se supără nimeni! Așa că, întrebările:

1. Part of Your World (Mica Sirenă). În lumea cărei cărți ți-ar plăcea să trăiești?

 Fără să mă gândesc prea mult, definitely aș vrea să trăiesc în lumea lui John Ronald Reuel Tolkien: scriitorul acesta este magic, un filolog de mare seamă. Nu numai că a inventat o lume dominată de mit, de magie și mister, însă chiar a reușit să inventeze o limbă proprie acestei lumi. Cât de mult mi-ar plăcea să lupt cu orcii, pff, dar să știu că eu mă număr printre cei care înving și nu mir (big-grin).

2. Let It Go (Frozen). Există vreo carte care ți-a plăcut într-atât încât să nu vrei să o termini?

Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell. Romanul meu preferat dintre romanele mele preferate. O carte carte trebuie citită de toată lumea, zic eu, cu o poveste frumoasă de viață din care chiar ai ce deprinde. 

3. Beauty and the Beast (Frumoasa și Bestia). Ce carte nu vei uita niciodată?

Toate cărțile au ceva special, ceva care mă va face să nu le pot uita vreodată. Habar n-am, „Anna Karenina”, „Pe aripile vântului”, „Marile minciuni nevinovate” (recenzia AICI), „Înainte să adorm” (recenzia AICI), „20 de ani în Siberia” (recenzia AICI). Îs o groază, o pot ține așa încă vreo jumătate de oră. 

4. So This is Love (Cenușăreasa). Ai sfârșit prin a iubi o carte, deși la început ai ezitat în privința ei?

Nu neapărat prin a o iubi, însă mi s-a întâmplat să mă apuc într-o vară de „Mândrie și prejudecată”, de Jane Austen, dar după 50 de pagini am lăsat-o baltă, m-a plictisit groaznic. Apoi, m-am apucat de ea în vara următoare și, spre mirarea mea, mi-a plăcut foarte mult. Nu știu de ce am găsit-o plictisitoare la început! 

5. Friend Like Me (Aladdin). Ce personaj ai vrea să-ți fie cel mai bun prieten?

Legolas, Legolas, Legolas. Ador personajul acesta! Pe cuvânt! Are ceva magic, ceva care reușește să treacă de ecranele cinematografelor, de paginile lui Tolkien. Unul dintre personajele mele preferate! 


6. Reflection (Mulan). Ce carte ți-a schimbat modul de a gândi?

Toate cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt. Omul ăsta este genial!

7. Colors of the Wind (Pocahontas). Cui îi dai mai departe acest tag?

Liberi la distracție!

Mult succes și să aveți o zi frumoasă!

joi, 25 iunie 2015

„Orbitor” e complet și în olandeză!


Salutare, dragi cititori,



Ia ghiciți, ce avem mai sus? Da, așa este, volumele lui Mircea Cărtărescu în ediția olandeză.
Editura Humanitas se grabeste sa impartaseasca cu dumneavoastra o bucurie care se cuvine sa fie a noastra, a tuturor: a aparut in Olanda, la Editura De Bezige Bij din Amsterdam, in traducerea lui Jan Willem Bos, al treilea volum al romanului ”Orbitor”. Dupa germana, franceza, bulgara, suedeza si norvegiana, neerlandeza este cea de-a sasea limba straina in care trilogia Orbitor (peste 1500 de pagini) va fi citita integral. Primul volum al trilogiei ”Orbitor” a aparut deja in engleza, maghiara si italiană.
Cu un tiraj total de peste 80 000 de exemplare, spectaculoasa trilogie „Orbitor”, numita de critica literara romaneasca in 2010 romanul deceniului, este „o naratiune incantatoare si elegiaca, in care cititorul strabate trupul unui fluture (literalmente si metaforic) de la inceputul si pana la sfarsitul timpurilor. […] Intr-un fel, nasterea lui Mircea este in acelasi timp nasterea lumii, iar caderea comunismului, in cel de-al treilea volum, sfarsitul ei apocaliptic. In „Orbitor”, experienta personala si timpul istoric se intrepatrund: descriind viata naratorului sau, Cartarescu descrie forma intregii istorii a umanitatii. Suntem invitati sa urmarim forma fantomatica a vietii tuturor sub bolta unei singure vieti“ (Carla Baricz, World Without Borders)

„O opera fantastica si luminoasa... A facut ceea ce putine alte opere au reusit: a transformat literatura romana in literatura de clasa mondiala.“ (World Without Borders)

„Intre hotarele trupului nostru toti purtam marca de nesters a dualitatii originare, stam intre trecut si viitor ca un corp vermiform de fluture intre cele doua aripi ale sale.“ (Sharon Mesmer, The Paris Review)


miercuri, 24 iunie 2015

Veronika se hotărăște să moară, de Paulo Coelho - Recenzie


Sau cum să cunoști, de fapt, valorile adevărate ale vieții atunci când te afli în pragul morții. Trăim un trist adevăr: nu știm să prețuim viața la valoarea ei, la potențialul ei de a fi trăită, pentru că mereu suntem încorsetați de anumite impedimente, piedici; spre exemplu, serviciul nu ne permite să avem cât timp liber am vrea, însă trebuie să avem un loc de muncă pentru a ne putea asigura un trai decent, o casă în care să trăim, o familie. Ne-am întreba ce-am dori mai mult de-atât? E clar. Ne dorim plimbări prin natură, ne dorim excursii la mare, la munte, mașini frumoase, praline belgiene, haine la modă, chestii „șmechere” (mă scuzați că folosesc ghilimelele, nu prea-mi pot însuși acest termen, nu că aș avea ceva cu el) - cu toții avem dorințe, mofturi care, odată împlinite, ne fac fericiți. Păi asta e fericirea? Nu, nu cred, sunt doar forme mici, mascate, ale fericirii. Fericirea pornește din sufletul nostru, avem acces la ea oricând. Însă, după cum ne învăța un Micuț Prinț, „nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” 
 
Paulo Coelho s-a născut la Rio de Janeiro în anul 1947, fiind unul dintre cei mai cunoscuți romancieri la nivel mondial: cărți traduse în peste 170 de țări, în 80 de limbi, cu vânzări de peste 165 milioane de dolari, iar în România peste un milion de exemplare vândute. Înainte să devină un adevărat fenomen literar, nu cred că mulți știu faptul că Paulo Coelho a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist și poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viața și cariera sa literară. Deși profund atașat de Brazilia sa natală, romanele lui Coelho dezvoltă și tratează drame universale, ceea ce explică primirea entuziasmată de care se bucură în toate colțurile lumii. Paulo Coelho este, de asemenea, scriitorul care se bucură de cea mai mare comunitate de fani online, numărul acesta depășind 30 de milioane. În anul 2009 a intrat în Guinness Book, drept autorul celei mai traduse cărți, și anume „Alchimistul”. De asemenea, autorul brazilian a fost distins și cu numeroase premii, printre care și Premiul German Bambi (2001), Premiul Itaian Fregene pentru literatură, și importanta distincții, precum Cavaler al Regiunii de Onoare, Franța, 1999, Comandor al Ordinului Rio Branco, Brazilia, 1998. Autorul este, din anul 2002, membru al Academiei Braziliene de Litere.
 
Romanul de față, „Veronika se hotărăște să moară”, ne prezintă o parte din viața tristă Veronikăi care, evident, își pune în gând să părăsească această viață, nu numai din motive tipic depresive, ci și din cauza faptului că citește într-un ziar un anunț care spune că nici mai bine de un sfert din populația țării nu știe unde află Slovenia, date fiind condițiile în care se aflau țările ale fostei Iugoslavii. Acest anunț este ca un avânt pentru tânăra domnișoară de douăzeci și patru de ani care acum, mai mult decât oricând, dorește să dispară dintr-o lume incultă, superficială, așa că ia un flacon de pastile, și, de cum le închide una câte una, simte cum dorința de a le lua pe toate îi pulsează în vene. Este ca acel ”ex-abrupto” al unei morți care, de fapt, nu se dorește, însă trista noastră Veronika dorește să-și demonstreze că este stăpână pe viața ei și nimeni nu-i poate lua dreptul de a renunța, oricând, la ceea ce are mai de preț.
 
Drama romanului reiese din faptul că, în încercarea ei de se sinucide numaidecât, Veronika dă greș. Se trezește într-o lume obscură și, în clipe critice, își dă seama că cel care stă lângă ea nu este, de fapt, Sfântul Petru, ci doctorul Igor, conducătorul spitalului Villete, una urmează să fie internată pentru a-și urma tratamentul de vindecare. Mai multe un ospiciu, un sanatoriu, decât un spital în sine. Villete este locul în care bolnavii, nebunii, drogații, își găsesc un loc de odihnă și sunt supuși la anumite rutine, condiții, întrucât încă se speră într-o eventuală vindecare a acestora. Veronika, eroina noastră tragică, trăiește o dramă a evoluției spirituale: legată de pat, la început, ca o modalitate de a-i stăpâni dorința de a muri, însă apoi, într-un extaz existențial, medicii îi spun că nu mai are de trăit decât cinci zile, datorită unor complicații apărute la nivel cardiac. Momente de fericire, moartea bate la ușă, așa că Veronika nu mai are nimic de pierdut, scopul ei este împlinit și își poate aștepta, subjugată timpului nepăsător și egal, moartea indispensabilă condiției umane limitate.
 
Bun. Din acest moment, urmează aventura Veronikăi la capătul căreia se află regăsirea propriului sine. Și aici stăm și ne întrebăm dacă, de fapt, am reușit de-a lungul timpului să facem cunoștință cu propriu nostru sine psihologic, religios, moral. Ideea este că Veronika trăiește într-o lume a oglinzilor, iar fiecare persoană pe care o întâlnește are în interiorul ei o umbră lucioasă, argintată, în care se reflectă propria nevoie de cunoaștere, de regăsire, a Veronikăi: întâi o cunoaște pe Zedka, o fostă gospodină care ajunge la convingerea că omul se poate desprinde de corp, de propriul suport anatomic, și poate călători oriunde în acest spațiu universal - putem medita asupra dorinței Veronikăi de a-și cunoaște condiția, însă, de asemenea, de a o depăși și de a-i râde în nas că, deh, e o prostie să spui că nu-ți poți schimba destinul. Apoi, eroina o cunoaște pe Mari, o fostă avocată din marile tribunale recunoscute național, însă care o dă în bară datorită incapacității de a-și manifesta autocontrolul și, așadar, frica de o moarte inevitabilă și imediată. Recunoaștem, aici, frica Veronikăi de la începutul romanului: totuși, nu am reușit să-mi dau seama dacă, într-adevăr, ea chiar și-a dorit să moară sau, de fapt, pur și simplu a vrut să-și demonstreze - gândindu-se că după va putea fi salvată - că este stăpână pe propria ei viață. Nu știu, aici sunt pur subiectiv și voi, cititorilor, puteți înțelege opera în felul vostru. Ideea este că Mari, avocata ratată din cauza bolii, deși este nebună trebuie să-și accepte această condiție de a fi diferită, dar fără a atrage atenția celorlalți. Sincer, am înclinat puțin balanța în dreptul acestor două personaje - Veronika și Mari - și mi-am dat seama că se completează și, dacă privim din spatele poveștilor lor, cu siguranță regăsim, combinându-le, un personaj extrem de interesant și care, la o adică, ar putea constitui o teză de doctorat - așa cum vede doctorul Igor toată această treabă, întrucât persoana Veronikăi reprezintă un interes biologic chiar și pentru el.
 
Al treilea personaj cu care Veronika intră în contact este un tânăr schizofrenic, Eduard, dorit a fi pictor, însă ratat din cauza indisciplinei plastice, și, mai târziu, incapabil să poată iubi și deprinde dorința vieții, chiar și datorită circumstanțelor parentale în care a fost crescut (părinții săi și-au dorit, întotdeauna, ca Eduard să devină un diplomat, întrucât „din artă nu faci nimic”) - acesta fiind unul din principalele motive pentru care tânărul a ajuns în starea deplorabilă a schizofreniei. Totuși, Eduard reprezintă, în toată inutilitatea sa practică, vocea prin care Veronika își exprimă arta sufletului: aceasta îi cântă la pian, chiar dacă claviatura sună, în ultimile șoapte ale unei vieți triste, dezacordat și gol. Tot prin Eduard, Veronika reușește să descopere dragostea, să simtă teama, dezamăgirea - chiar și împlinirea carnală a unui trup crud, de fecioară tânără și arzând de dorință. În această stare de surescitare, de nervozitate bolnăvicoasă, de tremur permanent, Veronika reușește, într-o completă agitație dezordonată, să-și dea seama că pulsația vieții stă în în alegerile pe care le facem și care, la o adică, fac diferența între viața pe care o trăim cu atâta superficialitate și moartea de care, fără rost, ne ferim cu toții și pe care dorim s-o amânăm cu toată ființa noastră; fiecare secundă a existenței este o alegere între viață și moarte, iar granția dintre cele două reprezintă tocmai această ezitare în a alege și, mai apoi, a suporta consecințele care vin odată cu alegerile noastre - suntem suma tuturor alegerilor pe care le facem, tocmai din acest motiv trebuie să alegem ceea ce este bine pentru noi și pentru cei din jurul nostru.

Veronika, o ezitare între a alege viața și a deprinde învățătura morții. Sincer, cred că până pe la jumătatea cărții nu am avut acces la psihologia acestui personaj. Ba mi se părea superficial, trăind plenar și la suprafață, deloc profund, clișeic, însă cred că am reușit s-o împart în două, întrucât Veronika este un personaj alcătuit din luminile unui soare cald de vară și întunericul dintr-o ploioasă seară de toamnă: descoperim în sufletul acesteia o dramă continuă, prin care ființa ei reușește, la sfârșit, să se desăvârșească și să devină completă. Veronika nu dorește multe de la viață. Veronika nu dorește bogăție, bani, farduri, haine de Dorobanți, tocuri cui. Pentru că Veronika este un personaj sensibil, un personaj care trăiește într-o lume nepotrivită ei, într-o lume dominată de firescul de a trăi, de fapt, de a supraviețui, și drama izvorăște din neputința ei de a-și face vocea auzită în această lume. Astfel, prin moartea ei, Veronika dorește să facă cunoscut teritoriul Sloveniei - prin comunicatul pe care aceasta dorește să-l scrie - dar și să deprindă tainele de a trăi, cu patos, la maximum, ultimile secunde ale unei existențe care, până în acele momente, s-a dovedit inutilă. Ființă plenară, absolută, profundă și misterioasă, Veronika rămâne unul dintre personajele mele dilematice. Cred că am să mai citesc o dată acest roman, întrucât doresc, într-adevăr, să descopăr psihologia nebună-artistică-neînțeleasă-dezinhibată-fricoasă a acestui personaj puternic. O frumoasă corolă de dragoste, mister, dorință și nebunie. 

Cred că un alt aspect care m-a atras la acest roman este ideea nebunilor din spital, tratați într-un mod destul de atipic - cred - condițiilor în care ar trebui să fie tratați astfel de persoane care manifestă tulburări psihice. Evident, cui nu-i place să descopere ce este în mintea unui nebun? E interesant modul în care autorul brazilian, Coelho, reușește să intre sub pielea acestor personaje. Nu-l consider pe Coelho un autor comercial, chiar dacă nu mă dau în vânt după el, ci consider că, într-adevăr, chiar își merită locul pe care îl are în literatură și, de asemenea, romanul merită cele patru steluțe de pe Goodreads. Mie, unul, chiar mi-a plăcut, în special datorită acestui subiect - nebunii - și personajului pe care Coelho a reușit să-l creeze: Veronika, tipa care se hotărăște să moară. Combinația de dramă, mister (pentru că, cu cât parcurgi romanul, te întrebi dacă Veronika va muri), thriller și psihologie, sub stilul tipic autorului brazilian, nu are cum să dea greș.

Am selectat și niște citate, fragmente, care mi-au plăcut, vi le voi prezenta mai jos:

„(...) Hotărârea de a muri se întemeia pe două motive foarte simple (...). 
Primul motiv: totul în viața ei era uniform și, tinerețea odată dusă, nu mai putea urma decât decăderea, bătrânețea cu semenele ei ireversibile, apariția bolilor, plecarea prietenilor. În sfârșit, dacă trăia mai departe, nu câștiga nimic; dimpotrivă, creșteau mult riscurile de a suferi.
Al doilea motiv era mai filosofic: Veronika citea ziare, se uita la televizor și era la curent cu tot ce se întâmplă în lume. Totul mergea prost și ei nu-i stătea în putere să îndrepte situația, ceea ce-i produce senzația de o inutilitate totală.”

„Noaptea începu totuși să simtă frica. Una era acțiunea rapidă a pastilelor, alta era să aștepți moartea vreme de cinci zile, o săptămână - după ce trecuse deja prin tot ce era posibil.
Își petrecuse viața așteptând mereu ceva: pe tatăl ei să se întoarcă de la lucru, scrisoarea iubitului care nu mai sosea, examenele de la sfârșitul anului, trenul, autobuzul, convorbirea telefonică, vacanța, sfârșitul vacanței. Acum trebuia să aștepte moartea, care venea la o dată fixă. 
‹‹Doar mie mi se putea întâmpla una ca asta. În mod normal, oamenii mor exact în ziua în care își închipuie că n-au să moară.››”

„Rămase tăcută, trăindu-și momentul Prezent, îngăduindu-i dragostei să umple spațiul gol pe care-l părăsise ura. Când simți că se făcuse timpul, se întoarse către lună și cântă o sonată în cinstea ei, știind că ea o ascultă, că e mândră, și asta le stârnea gelozia stelelor. Cântă apoi o muzică pentru stele, apoi o alta pentru grădină și o a treia pentru munții pe care nu-i vedea noaptea, dar știa că sunt acolo. 
În toiul muzicii pentru grădină, apărul alt nebun, Eduar, un schizofrenic fără speranțe de vindecare. Prezența lui nu o înfricoșă: dimpotrivă, îi surâse și, spre surprinderea ei, și el îi răspunse cu un zâmbet. 
Până și în lumea lui atât de depărtată era în stare să pătrundă muzica și să facă minuni.”

Vă recomand cu mare drag romanul, mai ales dacă sunteți interesați de această parte psihologică a oamenilor cu probleme mintale și cu o psihologia aparte: este ceva cunoscut, nebunii mereu au fost un subiect de atracție pentru numeroși cercetători din domenii diferite ale științei și psihologiei, psihiatriei. Le mulțumesc din suflet celor de la Humanitas Fiction pentru acest volum minunat, savurat până la ultima pagină. Puteți comanda volumul lui Paulo Coelho de AICI, de asemenea vă recomand să urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele, reducerile și lansările de carte. O seară plăcută și lecturi frumoase!

Traducere din portugheză de Pavel Cuilă
208 pagini
 

Black Friday la Târgul Cărții


Salutare,

Mi-am făcut puțin timp pentru a vă transmite ceva super, marca Târgul Cărții. Deși suntem obișnuiți cu marile reduceri de pe acest site - drept vă spun, am găsit cărți care sunt într-o stare perfectă și au o reducere de minim 40% față de cărțile de pe alte site-uri - se pare că ne pregătesc o nouă campanie.

Începând de vineri, 26.06.2015, până duminică (inclusiv) 28.06.2015, cei de la Târgul Cărții ne oferă reduceri masive, de nerefuzat, la peste 10.000 produse. De altfel, mai multe detalii despre promoție puteți găsi AICI, unde va fi surprinsă și campania ”Black Friday”.

Ce vă pot spune? Fiți cu ochii pe site-ul celor de la Târgul Cărții și profitați de reduceri. Autori precum Paulo Coelho (AICI), Eric-Emmanuel Schmitt (AICI), Gabriel García Márquez (AICI), Isabel Allende (AICI) și mulți alți autori ne așteaptă să-i citim. 

Mult succes și lecturi plăcute, aștept cu drag să-mi spuneți ce v-ați cumpărat! Salutări!

sâmbătă, 20 iunie 2015

„Povestiri cu final schimbat” de Florin Iaru- Recenzie



Florin Iaru s-a născt pe 24 mai, 1954, București, și este un poet român absolvent al Facultății de Filologie de la București, 1978. Este soțul publicistei și prozatoarei Cecilia Ștefănescu și, de asemenea, fost membru al Cenaclului de Luni.  După absolvirea facultății, a fost profesori la Galați și la Bulbucata, până în 1982, iar în anul 1990 a devenit redactor al editurii Cartea Românească și, în perioada 1991-1992, a fost redactor al publicației Cotidianul. Scriitorul Florin Iaru își face dubutul literar în anul 1962, prin publicarea unor versuri în revista ”Luminița”. Iar în anul 1981, volumul său ”Cântece de trecut strada” se bucură de succes editorial pentru ca, în 1982, autorul să contribuie la scrierea vlumului ”Aer cu diamante”. Un membru extrem de important al Cenaclului de luni, personaj emblematic al generației anilor '80, Florin Iaru rămâne, conform spuselor marelui critic Nicolae Manolescu, sub conducerea căruia Florin Iaru a devenit membru al Cenaclului, „făpătură închipuită de Modigliani, întrupare a ingenuității ce îi maschează puternica inteligență.”
 
Pentru a scrie proză scurtă, evident, de cel mai bun nivel, este nevoie de câteva calități și dexterități, dar, mai ales, o imaginație care să depășească anumite limite dar care, tot timpul, să știe când și unde să fie oprită. În primul rând, autorul trebuie să fie un „meseriaș” al textului, trebuie să știe cum să-și aleagă cuvintele, ce teme să abordeze și, apoi, să elimine din cele alese până când ajunge la ce mai potrivită stării care-l încearcă, să știe valoarea cuvintelor, greutatea lor, jocul frazelor, fiindcă este obligat - ceea ce găsesc cel mai greu în a scrie proză scurtă - să lucreze cu spații mici, claustrate aproape. Nu e problemă, autorul reușește să împlinească fără probleme și fără bătăi de cap, am crede, acest criteriu.
 
De asemenea, autorul trebuie să asocieze o experiență de viață, propriu, cu una imaginară, ficțională; să fie totodată un om care a trăit ceea ce a scris sau, măcar, și-a imaginat că a trăit, dar și unul care a citit ceea ce a scris. Trebuie să se pună în pielea cititorului și să recunoască dacă, într-adevăr, ceea ce scrie va fi primit de către eventualul public critic și cititor. Un alt punct forte pentru Florin Iaru, ale cărui povești parcă sunt desprinse dintr-un București magic, autentic, neaoș, cu prelungiri ale copilăriei post-comuniste, cu prinți, ceasuri care măsoare nepăsătoare timpul, oameni nefericiți, triști. O adevărată simfonie a emoțiilor, presărată cu un umor liric și livresc.

Un autor de proză trebuie să fie capabil ca, în aceeași măsură, să utilizeze sugestivul situațiilor și a lucrurilor, alături de denotativul altora. A numi un simbol înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea lecturii, parcă zicea cineva. Ei bine, și aici. Autorul nu lucrează numai cu explicitul unor situații, ci lucrează și cu ceea ce se află înăuntrul lor, în profunzimea lirică a cuvintelor înșirate în povești.

Recunosc, romanul de față m-a făcut să aud pentru prima dată de acest om, și asta nu-mi poate decât să mă deranjeze. Asemenea oameni, autori, ar trebui promovați mult mai mult, pentru că sunt niște autori care nu ar trebui să rămână în umbră, sunt autori români care ne-au consacrat ca un popor inteligent, în timp ce din toate părțile suntem invadați cu tot felul de romane, serii, chestii dintr-astea traduse de peste mări - nu că aș avea ceva cu ele, și eu le citesc, însă trebuie să luăm niște măsuri. Totuși, de acum înainte, cu siguranță am să-i am în vedere lucrările și volumele, fie e de poezii sau proză. Florin Iaru are câte puțin din fiecare, exact cât îi este necesar unui autor de proză scurtă - se pot vedea toate acestea în romanul de față, „Povestiri cu final schimbat”, apărut la Editura Art, pe care l-am recompensat cu patru steluțe pe Goodreads.

Îmi place proza scurtă, m-am îndrăgostit de acest gen încă de când am început s-o citesc pe Alice Munro. Cei care îmi citesc recenziile știu, de fapt, cât de mult îmi place de autorea de origine canadiană, câștigătoare a Nobelului pentru Literatură în anul 2013. Ideea este că m-am îndrăgsotit de acest gen pentru că, într-un singur volum, nu afli povești a unui singur om (sau poate doi, maxim trei, așa cum se întâmplă într-un roman de mari dimensiuni), ci afli povestea mai multor oameni, cu intrigile și deznodământurile lor. Cred că asta-mi place cel mai mult și, în special, faptul că autorul trebuie să acumuleze, în câteva pagini, emoția copleșitoare a personajelor fără însă a exagera cu cantitatea ei. Mi se pare un lucru inteligent și, la o adică, numai datorită acestui lucru ar trebui să citim proză scurtă. 

Proza scurtă nu se constituie numai într-un literar al beletristicului, ci se și în cercul moralului, al firescului psihologic. Florin Iaru este, după cum am spus, un autor „meseriaș” al textului, care știe să profite de valoarea cuvintelor, fiindcă este obligat să lucreze cu ele în spații mici și relativ restrânse, lipsite de contextul lărgit și orizontal al unui roman, care știe să asocieze scrierea sa cu o experiență de viață, lirică, dramatică, fericită, chiar tragică sau supranaturală, în unele povestiri ale volumului.  Poveștile surprinse în carte depășesc, relativ și nu foarte mult sfera naturalului, pășind în zona fantasticului, realismului magic, și conturează destine omenești, scriind despre oameni, despre aspirații, despre eșecuri și contradicții. De altfel, care mister este mai frumos, mai enigmatic, decât caracterul și sufletul omului, care este surprins într-un punct cheie al vieții sale sau, pur și simplu, în devenirea sa psihologică și fizică spre a-și împlini condiția limitată?

Poveștile lui Florin Iaru m-au făcut să râd (mai ales prima poveste, Doamne, care pur și simplu nu poate să nu-ți rămână în inimă și pe care, cu siguranță, ai să ți-o amintești mult timp dacă ai s-o citești), m-au făcut să meditez asupra unor lucruri din viața mea, m-au făcut să vreau să las cartea deoparte și să n-o mai citesc (de nervi, pentru că atunci când mă atașam de unele personaje - deși nu pentru mult timp - autorul parcă le pedepsea pentru anumite lucruri pe care le-ar fi făcut în trecut și tocmai faptul că nu ai acces la trecutul lor, povesirile fiind foarte scurte, reprezintă un plus de mister al scrierii), m-au făcut să vreau să citesc cât mai multe de la el. Personajele sunt oameni ai Bucureștiului acela necunoscut, peste care s-a lăsat seara veacului domnesc, oameni aparent banali dar care trăiesc în paginile acestei cărți „cu final schimbat”, oameni care regretă, plâng, au satisfacția învingătorilor, trăiesc drame existențiale, se mint, se despart, fac sex, se ceartă - lucruri despre viață, scrise într-o manieră lirică pe care n-ai s-o uiți foarte curând. Crâmpeie de viață care te fac să tresari, iar finalul fiecărei povestiri este ca o trasare a destinului, ca o judecată, o replică ce vine din spate și își lasă amprenta asupra întregii povestiri. Am iubit aceste finaluri, finaluri schimbate.

De asemenea, în ultima parte a volumului autorul ne oferă o altă parte, denumită ”Amintiri cu final schimbat”. Nici nu știu ce să vă spun, acestea au fost niște delicatese pe care le-am savurat precum niște trufe, una câte una, și, deși știam că mă apropii de finalul romanului - și nu putea decât să îmi pară rău - eram bucuros că, de fapt, am reușit să cunosc un om atât de inteligent și iscusit, care deține arta scrisului și cu un caracter liric atât de pronunțat: Florin Iaru. Abia aștept să citesc și alte scrieri de-ale sale.

Am selectat și niște fragmente, citate, pe care vi le voi prezenta mai jos:

„Ce-i lipsește omului să fie fericit? Înțelepții au căzut de acord: foarte puțin. Mda, puțin ăsta este foarte greu de cuantificat. Poate fi o măslină de pe masa vecinului sau chiar beregata aceluiași vecin, tresăltând ademenitor pe când dumică acea măslină. Important e că fericirea are un chip, deși rareori cel adevărat. Deci fericirea există, e peste tot, doar că e cea mai mare frână în calea progresului.”

„Poți să-ți așterni, dar nu-i sigură c-ai să dormi. Așa-i și cu Norocel, care se lasă într-un colț, obosit și deprimat. Îi trec prin fața ochilor unghiile măicuței, scămoșate de ciupercă, adunate ghem și ciupindu-l de obraz. Cu greu își reprimă o tresărie de scârbă. Ce ți-e și cu bătrânețea asta... ies la iveală nevii, varicele, scofâlcelile, ridurile, toate simțurile betege. Colac peste pupăză, opiniile de neștirbit.”

„(...) Cred că la noi, băieții, se cheamă, deocamndată, cuc sau mosorel. Însă fata avea ceva special în voce, poruncă, ordin, îndemn, rugăminte. Iar eu învățasem că cucul nu-l arăți nimănui, e rușine. Dar aici era la schimb, era altceva. Așa că mi-am dat jos pantalonii scurți, apoi chiloții. Spre marea mea uimire, împletită cu groază adâncă, chestia de făcut pipi se sumețea în sus, indicând-o pe fată. Bulversat, mi-am tras bulendrele cu viteza fulgerului. (...)”

„Viața nu ne aparține în mare măsură. Nici nașterea, nici școala, nici țara și, uneori, nici intimitatea nu ne-o putem alege. Nu snt pentru sinucidere, sau șantajul cu sinuciderea. Dar cred că ai dreptul să stingi lumina, după ce mass-media, politicienii, băncile și moștenitorii ți-au luat totul.”

“Florin Iaru poetul a început o nouă viaţă de când s-a apucat de proză. Asta nu înseamnă că a sacrificat poetul din el, ci l-a pus altfel la treabă. Adică a rămas acelaşi vizionar sclipitor, cu o imaginaţie uluitoare, care n-a coborât, cum se zice, la proză. A ridicat proza la înălţimea poeziei, în acest volum de povestiri în care termenul de capodoperă aproape că se banalizează din cauză că Iaru tot nimereşte acel ochi al taurului, la care mulţi nici nu visează, ca un campion literar la pistol viteză. Cu această extraordinară colecţie de povestiri, Iaru, care a bătut energic la uşa prozei cu primul lui volum de schiţe, nu s-a grăbit să se instaleze în vreun fotoliu de mare prozator. Dar chiar dacă ar vrea să rămână în picioare printre aleşi, Iaru ne obligă să să-l rugăm să se aşeze pe fotoliul care-i va purta numele după această carte.” - Cristina Teodorescu
 
Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!

Redactor Iulia Pomagă
166 pagini