miercuri, 24 iunie 2015

„Veronika se hotărăște să moară” de Paulo Coelho- Recenzie



Sau cum să cunoști, de fapt, valorile adevărate ale vieții atunci când te afli în pragul morții. Trăim un trist adevăr: nu știm să prețuim viața la valoarea ei, la potențialul ei de a fi trăită, pentru că mereu suntem încorsetați de anumite impedimente, piedici; spre exemplu, serviciul nu ne permite să avem cât timp liber am vrea, însă trebuie să avem un loc de muncă pentru a ne putea asigura un trai decent, o casă în care să trăim, o familie. Ne-am întreba ce-am dori mai mult de-atât? E clar. Ne dorim plimbări prin natură, ne dorim excursii la mare, la munte, mașini frumoase, praline belgiene, haine la modă, chestii „șmechere” (mă scuzați că folosesc ghilimelele, nu prea-mi pot însuși acest termen, nu că aș avea ceva cu el) - cu toții avem dorințe, mofturi care, odată împlinite, ne fac fericiți. Păi asta e fericirea? Nu, nu cred, sunt doar forme mici, mascate, ale fericirii. Fericirea pornește din sufletul nostru, avem acces la ea oricând. Însă, după cum ne învăța un Micuț Prinț, „nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” 
 
Paulo Coelho s-a născut la Rio de Janeiro în anul 1947, fiind unul dintre cei mai cunoscuți romancieri la nivel mondial: cărți traduse în peste 170 de țări, în 80 de limbi, cu vânzări de peste 165 milioane de dolari, iar în România peste un milion de exemplare vândute. Înainte să devină un adevărat fenomen literar, nu cred că mulți știu faptul că Paulo Coelho a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist și poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viața și cariera sa literară. Deși profund atașat de Brazilia sa natală, romanele lui Coelho dezvoltă și tratează drame universale, ceea ce explică primirea entuziasmată de care se bucură în toate colțurile lumii. Paulo Coelho este, de asemenea, scriitorul care se bucură de cea mai mare comunitate de fani online, numărul acesta depășind 30 de milioane. În anul 2009 a intrat în Guinness Book, drept autorul celei mai traduse cărți, și anume „Alchimistul”. De asemenea, autorul brazilian a fost distins și cu numeroase premii, printre care și Premiul German Bambi (2001), Premiul Itaian Fregene pentru literatură, și importanta distincții, precum Cavaler al Regiunii de Onoare, Franța, 1999, Comandor al Ordinului Rio Branco, Brazilia, 1998. Autorul este, din anul 2002, membru al Academiei Braziliene de Litere.
 
Romanul de față, „Veronika se hotărăște să moară”, ne prezintă o parte din viața tristă Veronikăi care, evident, își pune în gând să părăsească această viață, nu numai din motive tipic depresive, ci și din cauza faptului că citește într-un ziar un anunț care spune că nici mai bine de un sfert din populația țării nu știe unde află Slovenia, date fiind condițiile în care se aflau țările ale fostei Iugoslavii. Acest anunț este ca un avânt pentru tânăra domnișoară de douăzeci și patru de ani care acum, mai mult decât oricând, dorește să dispară dintr-o lume incultă, superficială, așa că ia un flacon de pastile, și, de cum le închide una câte una, simte cum dorința de a le lua pe toate îi pulsează în vene. Este ca acel ”ex-abrupto” al unei morți care, de fapt, nu se dorește, însă trista noastră Veronika dorește să-și demonstreze că este stăpână pe viața ei și nimeni nu-i poate lua dreptul de a renunța, oricând, la ceea ce are mai de preț.
 
Drama romanului reiese din faptul că, în încercarea ei de se sinucide numaidecât, Veronika dă greș. Se trezește într-o lume obscură și, în clipe critice, își dă seama că cel care stă lângă ea nu este, de fapt, Sfântul Petru, ci doctorul Igor, conducătorul spitalului Villete, una urmează să fie internată pentru a-și urma tratamentul de vindecare. Mai multe un ospiciu, un sanatoriu, decât un spital în sine. Villete este locul în care bolnavii, nebunii, drogații, își găsesc un loc de odihnă și sunt supuși la anumite rutine, condiții, întrucât încă se speră într-o eventuală vindecare a acestora. Veronika, eroina noastră tragică, trăiește o dramă a evoluției spirituale: legată de pat, la început, ca o modalitate de a-i stăpâni dorința de a muri, însă apoi, într-un extaz existențial, medicii îi spun că nu mai are de trăit decât cinci zile, datorită unor complicații apărute la nivel cardiac. Momente de fericire, moartea bate la ușă, așa că Veronika nu mai are nimic de pierdut, scopul ei este împlinit și își poate aștepta, subjugată timpului nepăsător și egal, moartea indispensabilă condiției umane limitate.
 
Bun. Din acest moment, urmează aventura Veronikăi la capătul căreia se află regăsirea propriului sine. Și aici stăm și ne întrebăm dacă, de fapt, am reușit de-a lungul timpului să facem cunoștință cu propriu nostru sine psihologic, religios, moral. Ideea este că Veronika trăiește într-o lume a oglinzilor, iar fiecare persoană pe care o întâlnește are în interiorul ei o umbră lucioasă, argintată, în care se reflectă propria nevoie de cunoaștere, de regăsire, a Veronikăi: întâi o cunoaște pe Zedka, o fostă gospodină care ajunge la convingerea că omul se poate desprinde de corp, de propriul suport anatomic, și poate călători oriunde în acest spațiu universal - putem medita asupra dorinței Veronikăi de a-și cunoaște condiția, însă, de asemenea, de a o depăși și de a-i râde în nas că, deh, e o prostie să spui că nu-ți poți schimba destinul. Apoi, eroina o cunoaște pe Mari, o fostă avocată din marile tribunale recunoscute național, însă care o dă în bară datorită incapacității de a-și manifesta autocontrolul și, așadar, frica de o moarte inevitabilă și imediată. Recunoaștem, aici, frica Veronikăi de la începutul romanului: totuși, nu am reușit să-mi dau seama dacă, într-adevăr, ea chiar și-a dorit să moară sau, de fapt, pur și simplu a vrut să-și demonstreze - gândindu-se că după va putea fi salvată - că este stăpână pe propria ei viață. Nu știu, aici sunt pur subiectiv și voi, cititorilor, puteți înțelege opera în felul vostru. Ideea este că Mari, avocata ratată din cauza bolii, deși este nebună trebuie să-și accepte această condiție de a fi diferită, dar fără a atrage atenția celorlalți. Sincer, am înclinat puțin balanța în dreptul acestor două personaje - Veronika și Mari - și mi-am dat seama că se completează și, dacă privim din spatele poveștilor lor, cu siguranță regăsim, combinându-le, un personaj extrem de interesant și care, la o adică, ar putea constitui o teză de doctorat - așa cum vede doctorul Igor toată această treabă, întrucât persoana Veronikăi reprezintă un interes biologic chiar și pentru el.
 
Al treilea personaj cu care Veronika intră în contact este un tânăr schizofrenic, Eduard, dorit a fi pictor, însă ratat din cauza indisciplinei plastice, și, mai târziu, incapabil să poată iubi și deprinde dorința vieții, chiar și datorită circumstanțelor parentale în care a fost crescut (părinții săi și-au dorit, întotdeauna, ca Eduard să devină un diplomat, întrucât „din artă nu faci nimic”) - acesta fiind unul din principalele motive pentru care tânărul a ajuns în starea deplorabilă a schizofreniei. Totuși, Eduard reprezintă, în toată inutilitatea sa practică, vocea prin care Veronika își exprimă arta sufletului: aceasta îi cântă la pian, chiar dacă claviatura sună, în ultimile șoapte ale unei vieți triste, dezacordat și gol. Tot prin Eduard, Veronika reușește să descopere dragostea, să simtă teama, dezamăgirea - chiar și împlinirea carnală a unui trup crud, de fecioară tânără și arzând de dorință. În această stare de surescitare, de nervozitate bolnăvicoasă, de tremur permanent, Veronika reușește, într-o completă agitație dezordonată, să-și dea seama că pulsația vieții stă în în alegerile pe care le facem și care, la o adică, fac diferența între viața pe care o trăim cu atâta superficialitate și moartea de care, fără rost, ne ferim cu toții și pe care dorim s-o amânăm cu toată ființa noastră; fiecare secundă a existenței este o alegere între viață și moarte, iar granția dintre cele două reprezintă tocmai această ezitare în a alege și, mai apoi, a suporta consecințele care vin odată cu alegerile noastre - suntem suma tuturor alegerilor pe care le facem, tocmai din acest motiv trebuie să alegem ceea ce este bine pentru noi și pentru cei din jurul nostru.


Veronika, o ezitare între a alege viața și a deprinde învățătura morții. Sincer, cred că până pe la jumătatea cărții nu am avut acces la psihologia acestui personaj. Ba mi se părea superficial, trăind plenar și la suprafață, deloc profund, clișeic, însă cred că am reușit s-o împart în două, întrucât Veronika este un personaj alcătuit din luminile unui soare cald de vară și întunericul dintr-o ploioasă seară de toamnă: descoperim în sufletul acesteia o dramă continuă, prin care ființa ei reușește, la sfârșit, să se desăvârșească și să devină completă. Veronika nu dorește multe de la viață. Veronika nu dorește bogăție, bani, farduri, haine de Dorobanți, tocuri cui. Pentru că Veronika este un personaj sensibil, un personaj care trăiește într-o lume nepotrivită ei, într-o lume dominată de firescul de a trăi, de fapt, de a supraviețui, și drama izvorăște din neputința ei de a-și face vocea auzită în această lume. Astfel, prin moartea ei, Veronika dorește să facă cunoscut teritoriul Sloveniei - prin comunicatul pe care aceasta dorește să-l scrie - dar și să deprindă tainele de a trăi, cu patos, la maximum, ultimile secunde ale unei existențe care, până în acele momente, s-a dovedit inutilă. Ființă plenară, absolută, profundă și misterioasă, Veronika rămâne unul dintre personajele mele dilematice. Cred că am să mai citesc o dată acest roman, întrucât doresc, într-adevăr, să descopăr psihologia nebună-artistică-neînțeleasă-dezinhibată-fricoasă a acestui personaj puternic. O frumoasă corolă de dragoste, mister, dorință și nebunie. 

Cred că un alt aspect care m-a atras la acest roman este ideea nebunilor din spital, tratați într-un mod destul de atipic - cred - condițiilor în care ar trebui să fie tratați astfel de persoane care manifestă tulburări psihice. Evident, cui nu-i place să descopere ce este în mintea unui nebun? E interesant modul în care autorul brazilian, Coelho, reușește să intre sub pielea acestor personaje. Nu-l consider pe Coelho un autor comercial, chiar dacă nu mă dau în vânt după el, ci consider că, într-adevăr, chiar își merită locul pe care îl are în literatură și, de asemenea, romanul merită cele patru steluțe de pe Goodreads. Mie, unul, chiar mi-a plăcut, în special datorită acestui subiect - nebunii - și personajului pe care Coelho a reușit să-l creeze: Veronika, tipa care se hotărăște să moară. Combinația de dramă, mister (pentru că, cu cât parcurgi romanul, te întrebi dacă Veronika va muri), thriller și psihologie, sub stilul tipic autorului brazilian, nu are cum să dea greș.

Am selectat și niște citate, fragmente, care mi-au plăcut, vi le voi prezenta mai jos:

„(...) Hotărârea de a muri se întemeia pe două motive foarte simple (...). 
Primul motiv: totul în viața ei era uniform și, tinerețea odată dusă, nu mai putea urma decât decăderea, bătrânețea cu semenele ei ireversibile, apariția bolilor, plecarea prietenilor. În sfârșit, dacă trăia mai departe, nu câștiga nimic; dimpotrivă, creșteau mult riscurile de a suferi.
Al doilea motiv era mai filosofic: Veronika citea ziare, se uita la televizor și era la curent cu tot ce se întâmplă în lume. Totul mergea prost și ei nu-i stătea în putere să îndrepte situația, ceea ce-i produce senzația de o inutilitate totală.”

„Noaptea începu totuși să simtă frica. Una era acțiunea rapidă a pastilelor, alta era să aștepți moartea vreme de cinci zile, o săptămână - după ce trecuse deja prin tot ce era posibil.
Își petrecuse viața așteptând mereu ceva: pe tatăl ei să se întoarcă de la lucru, scrisoarea iubitului care nu mai sosea, examenele de la sfârșitul anului, trenul, autobuzul, convorbirea telefonică, vacanța, sfârșitul vacanței. Acum trebuia să aștepte moartea, care venea la o dată fixă. 
‹‹Doar mie mi se putea întâmpla una ca asta. În mod normal, oamenii mor exact în ziua în care își închipuie că n-au să moară.››”

„Rămase tăcută, trăindu-și momentul Prezent, îngăduindu-i dragostei să umple spațiul gol pe care-l părăsise ura. Când simți că se făcuse timpul, se întoarse către lună și cântă o sonată în cinstea ei, știind că ea o ascultă, că e mândră, și asta le stârnea gelozia stelelor. Cântă apoi o muzică pentru stele, apoi o alta pentru grădină și o a treia pentru munții pe care nu-i vedea noaptea, dar știa că sunt acolo. 
În toiul muzicii pentru grădină, apărul alt nebun, Eduar, un schizofrenic fără speranțe de vindecare. Prezența lui nu o înfricoșă: dimpotrivă, îi surâse și, spre surprinderea ei, și el îi răspunse cu un zâmbet. 
Până și în lumea lui atât de depărtată era în stare să pătrundă muzica și să facă minuni.”

Vă recomand cu mare drag romanul, mai ales dacă sunteți interesați de această parte psihologică a oamenilor cu probleme mintale și cu o psihologia aparte: este ceva cunoscut, nebunii mereu au fost un subiect de atracție pentru numeroși cercetători din domenii diferite ale științei și psihologiei, psihiatriei. Le mulțumesc din suflet celor de la Humanitas Fiction pentru acest volum minunat, savurat până la ultima pagină. Puteți comanda volumul lui Paulo Coelho de AICI, de asemenea vă recomand să urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele, reducerile și lansările de carte. O seară plăcută și lecturi frumoase!

Traducere din portugheză de Pavel Cuilă
208 pagini
 

14 comentarii:

  1. Văd că ai scris ceva (mai mult) despre romanul ăsta, foarte frumoasă recenzia! Mulțumim! Îmi plac și aspectele pe care le-ai evidențiat.
    Pe măsură ce citeam mă întrebam când o să ajungi odată la Eduard, eram foarte curioasă să citesc cum ți s-a părut el și relația dintre cei doi.
    Cât despre ediția asta a cărții... nu, nu, nu-mi place deloc, sincer să-ți spun. Am o problemă uriașă cu coperta asta, noroc că eu am altă ediție. *spoiler, pentru cine n-a citit cartea integral* Mi se pare că te trimite direct la final. Bine, asta-i o chestie așa de-a mea, când mi se pune pata pe ceva, asta e. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici mie nu îmi place coperta, nu ştiu de ce dar cei de la Humanitas nu prea schimbă coperţile în bine, de cele mai multe ori aş vrea să păstreze prima copertă.

      Ștergere
    2. Spui că-s doi boschetari cei doi şi nici nu cred că e relevantă coperta asta pentru carte.

      Ștergere
    3. Într-adevăr, coperta nu e prea relevantă și nu înțeleg de ce au ales-o. Oricum, îmi place, drept să-ți spun. Deși, repet, nu găsesc concordanța!

      Ștergere
    4. Și, Angi, într-adevăr, am făcut o recenzie mai lungă pentru că mi-a plăcut romanul destul de mult. Cu toate astea, încă simt că nu am reușit să spun tot. Am vrut să insist mai mult asupra relației Veronikăi cu Eduard, dar am zis că deja m-am lungit prea mult, așa că am trecut puțin la suprafață și am notat din treacăt.
      Mulțumesc pentru comentariu, te mai aștept cu drag. Pupici!

      Ștergere
  2. Cred că este o singură problemă aici: ca să trăieşti aşa cum a trăit Veronika în ultimele zile trebuie să nu ai nimic de pierdut. Iar ca să nu ai nimic de pierdut trebuie ori să nu ai nimic ori să nu ai ceva valoros. Deci ăsta este, maxim, un experiment pe care îl faci odată în viaţă. Deşi uneori nu găseşti nici un moment în care să fii dispus să dai ce ai ca să te descoperi pe tine.
    Mi-a plăcut ideea azilului, ideea că nu există normal şi anormal, există doar oameni care au nevoie de siguranţa că ceilalţi nu le reproşază că sunt aşa cum sunt, chit că asta se întâmplă pentru că îi cred nebuni. Şi mi-a plăcut şi Veronika. E greu să decizi că mori, cred că toţi am zis sau am gândit măcar o dată că am vrea să murim, dar majoritatea dintre noi spuneam prostii şi dacă am fi fost chiar atunci în situaţia de a alege să murim nu am fi făcut-o. Puţine persoane ar avea puterea de a decide să moară fără a fi copleşiţi de ceva, aşa că te întrebi ce e în spatele deciziei asta de fapt, de ce ar decide cineva în mod lucid că a trăit destul?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, așa-i. Și mie mi-a plăcut mult ideea asta cu relativismul „normalității”. :) De asta îmi place Coelho, pentru că știe unde să atingă cititorul. Oricum, și ideea aceea cu tastatura QWERTY mi s-a părut foarte interesantă - chiar n-o știam.
      Și, da, după cum am zis, Veronika are o natură dilematica și, pe bune, mi se pare un personaj foarte interesant și puternic. :)) Cred că am să-i fac o caracterizare dintr-aia, cum se face la română!

      Ștergere
    2. Că tot s-a dat la bac la engleză subiectul cu invenţia nefolositoare, nu :D? Poţi să faci şi o caracterizare de aia, nu ar fi rău, mi-ar plăcea să citesc aşa ceva pe blog.

      Ștergere
    3. :)) Dap. Am să mă gândesc. La câtă treabă am acum, pff!

      Ștergere
    4. Păi vara e lungă :D Şi chiar dacă n-ar fi, tot ai toată viaţa în faţă, la pensie o să te plictiseşti, deşi nu o să mai fie la modă blogurile ci transmisile 3D live, dar câţiva bătrânei tot or să te citească (a se înţelege eu)

      Ștergere
  3. Voiam să citesc această carte, dar m-a camdescurajat un pic autorul și titlul... mi se părea că e altă carte de dezvoltare personală, dar la recenzia de față sigur o voi citi. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)) Hihi. Nu, nu e de dezvoltare personală. E povestea Veronikăi, și e destul de interesantă. O să-ți placă.

      Ștergere
    2. Sigur o să-mi placă, sper s-o ințeleg și s-o am cât de curând. :)

      Ștergere
    3. Să-mi zici, după ce o citești, cum ți s-a părut. Adică, eh, așteptăm recenzie. Pupici!

      Ștergere