joi, 9 iulie 2015

Cuvinte de iubire, de Guy de Maupassant- Recenzie


Iubirea, un sentiment vag pe care încercăm să-l înțelegem. O stare care ne aduce, deopotrivă, fericire, dar și tristețe. Un mod de viață? Un fel de a trăi? Un ideal? Iubirea poate fi înșelătoare, poate aduce cu sine nu doar împlinire, extaz, ci și lacrimi și decădere. Iubirea este un clișeu, pentru că în acest stadiu am adus-o noi. Și este, totuși, cea mai puternică emoție umană și cea mai profundă trăire. Iubirea include în esența ei și ura. Dacă am reuși noi, ca oameni, să arătăm multitudinea fațetelor ei, profunzimea trăirilor care ne încearcă, dar și prețul teribil pe care aceasta o aduce cu sine, probabil că iubirea ar fi un ideal aproape imposibil de atins. Și, totuși, mulți dintre noi spunem că, într-adevăr, iubim. Oare, zău, chiar iubim?

Guy de Maupassant s-a născut în anul 1850 și a decedat în anul 1893, fiind unul dintre cei mai apreciați scriitori ai secolului al XIX-lea și precursor a literaturii moderne. Acesta a semnat trei sute de nuvele, șase romane, trei cărți de călătorie și un volum de versuri. După finalizarea studiilor, scriitorul a devenit redactor colaborator pentru publicațiile „Le figaro”, „Gil Blas”, „Le gaulois”, dedicându-și timpul liber scrierilor literare. În anul 1880 publică prima operă de avengură, sub titlul „Bulgăre de seu”, prima lucrare a cărei acțiune surprinde perioada războiului franco-prusac, urmată de nuvelele „Doi prieteni” și „Domnișoara Fifi”. În anul 1993, a apărut primul său roman, „O viață”, care, în mai puțin de un an, s-a vândut în 25.000  de exemplare, pentru ca doi ani mai târziu, în 1885, să fie publicat cel mai cunoscut roman al său, „Bel-Ami”. Amator de călătorii, ajunge să viziteze Algeria, Italia, Sicilia, Marea Britanie, de unde revine de fiecare dată cu noi povestiri. Spre sfârșitul vieții, măcinat de suferință, se înstrăinează complet de lume, trăindu-și ultimile zile într-un sanatoriu din Paris.

Romanul „Cuvinte de iubire”, a apărut în România în anul 2013, la Editura ALLFA, sub traducerea Lilianei Urian. Cred că este primul roman care mă surprinde atât de plăcut, alcătuit din micuțe povestiri care au drept subiect, așezat în interiorul personajelor, iubirea, cu toate păcatele, viciile și frumusețile ei. Am fost captat încă de la prima povestire, „Domnișoara Fifi”, care, alături de „Nebun?” și „Clar de lună” se află printre preferatele mele. Astfel, am recompensat scrierea lui Guy de Maupassant cu cinci steluțe pe Goodreads și un loc de onoare în biblioteca mea, încadrându-se în cele mai frumoase povestiri de dragoste pe care le-am citit. Și, credeți-mă, chiar mă interesează acest subiect, întrucât găsesc „iubirea” unul dintre cele mai ciudate lucruri care pot fi trăite - sper să nu stârnesc controverse sau chestii de acest fel, este pur și simplu părerea mea și, pe cât posibil, încerc să văd cum văd alte persoane acest sentiment de, cum îl numim noi, „iubire”.

Autorul aduce, în roman, douăzeci și două de povestiri de dragoste („O aventură pariziană”, „Înlocuitorul,” „Clar de lună”, „Marroca”, „Patul”, „Un vicleșug” et cetera), care surprind oameni, transcriu viața și vorbesc despre moravuri, valori, iar autorul, lipsit de prejudecăți, nu se sfiește atunci când scrie despre toate acestea. Pur și simplu redă viața exact așa cum este ea: cu iubiri interzise și imposibile, cu aventuri de-o noapte, cu femei ușoare și fără principii, cu iubiri pătimașe care se consumă doar pentru o noapte, cu pofte trupești, capricii ale plăcerilor, iubire neîmpărtășită și, evident, care doare, despre sentimentul exacerbat al proprietății - gelozia -, prezentând, pe rând, câte o fațetă mai mult sau mai puțin ascunsă a sufletului omenesc și a conflictului fiecărui personaj care, înainte de toate, încearcă să-și găsească iubirea, fie ea și în modul ei caracteristic.

Deși autorul nu cred că a fost un romantic incurabil, pot spune că personajele sale, fiecare în mod diferit, poartă această amprentă. E ca și cum fiecare ar avea în interiorul său o micuță oglindă argintie în care se reflectă propriul său mod de a vedea iubirea: dacă unele personaje găsesc iubirea drept un fapt consumat fizic, carnal, alte personaje văd iubirea ca pe ceva mistic, ceva special, care nu se relevă (doar) în pat pentru o singură noapte; acestea văd iubirea ca ceva ce împlinește ființa și o transcede într-o simfonie de sentimente și emoții. Personajele se îndrăgostesc, suferă, se schimbă și au revelații, dar, totuși, mereu poartă amprenta iubirii asupra lor, subjugate acestui sentiment necunoscut și greu de înțeles - și poate, de asemenea, și de acceptat.

V-am spus, eu am rămas surprins de acest roman. Surprins plăcut, vreau să spun. Mi-a plăcut foarte mult modul în care autorul s-a jucat, haha, cu iubirea. Adică, de modul în care a valorificat toate aceste „ipostaze” ale ei, toate aceste „aspecte” care se ramifică din sentimentul iubirii: adulterul sau fidelitatea, patima sau moravurile nesănătoase, toate fac din istorisirile lui Guy de Maupessant povești peste care, cu siguranță, vei reveni. Lectura este foarte ușoară și plăcută, iar povestioarele nu sunt lungi, ca să te obosească - fiecare povestioară nu are mai mult de zece pagini.

Guy de Maupessant ne poartă în Franța secolului tulburător, al XIX-lea, iar poveștile sale se relevă în această atitudine de a descrie viața franzuțească, stropită cu whisky, petrecută în săli de cabaret și jazz, înecată de fumul trabucurilor și amestecată cu iubire și femei.

 Le mulțumesc foarte mult celor de la Librex pentru acest roman. Pe site-ul celor de la Librex  găsiți primul târg de carte online care aduce, odată cu sine, reduceri la mii de produse. Urmăriți pagina de Facebook a librăriei online pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și o zi răcoroasă!

Editura ALLFA
Traducere din limba franceză de Liliana Urian
216 pagini

miercuri, 8 iulie 2015

Promoție Curtea Veche - „Cu familia în vacanță”



Începând de astăzi și până pe 14 iulie, toate cărțile practice, legate de familie, de la Curtea Veche au reduceri de minim 43%. Oferta aici. Cumpărături plăcute și lecturi frumoase!


„100 de căi spre fericire” de Timothy J. Sharp- Recenzie



Timothy J. Sharp este psiholog clinician și profesor de psihologie la UTS School of Businnes din Sidney. În 2003 a înființat The Happiness Institute, care asigură servicii de consultanță și coaching. Dintre cărțiele sale, de un mare succes s-au bucurat „The Good Sleep Guide” și „The happiness Handbook”. Informații suplimentare pe www.thehappinessinstitute.com.

Uităm să fim fericiți, iar ăsta e un adevăr deopotrivă foarte trist. În căutarea unui loc de muncă, în căutarea unei case mai mari, a unor mașini mai luxoase, a unor vacanțe mai exotice, părinți își doresc din ce în ce mai mult ca ai lor copii să aibă performanțe deosebite et cetera. Am devenit prea ocupați, prea absenți, pentru a da importanță componentei care le face pe cele de mai sus să merite osteneala: fericirea. Uităm, fraților, să fim fericiți. Și nu că ar fi un lucru greu să fim fericiți - dimpotrivă -, dar mereu lăsăm acest aspect deoparte că, deh, „am timp mai târziu să fiu fericit, acum am de făcut treburi care, la o adică, să mă facă fericit.” Și, totuși, cât să mai răbdăm până să atingem acea fericire la care, prin ceea ce facem, râvnim? O lună? Un an? O viață?

Vestea bune este că dobândirea fericirii, ce ironie!, nu este o șansă imposibilă. Nu este nevoie de terapie costisitoare, nu este nevoie de bani vreo persoană specială care să te facă, vreau să spun, fericit, nu este nevoie de bani cheltuiți pe vacanțe exotice și mâncăruri franțuzești sau de ani de autoexaminare. Ideea este că fericirea se află în noi, ne curge prin vene, trebuie să-i dăm doar acel imbold care să o facă să capete energie cinetică și să se miște dezordonat, până când totul capătă modelul unui strat uniform.

De multe ori este borba doar despre ajustarea fină a gândurilor noastre, a energie noastre pozitive și a acțiunilor pe care le facem. Să alegem calculat, fără a epuiza stocul din care ne putem încărca energiile. Să fim chibzuiți atunci când ne alegem modul în care să ne împărțim timpul: dacă azi am cincizeci de pagini, mâine haide să citesc șaizeci sau mai multe, dacă azi am alergat un kilometru, mâine voi alerga unul jumătate. Să ne depășim barierele, dar fără să exagerăm, să ne distrugem moravurile, viciile, pentru că știm prea bine că acestea sunt dăunătoare nouă, corpului nostru și, în cele din urmă, fericirii noastre după care tot alergăm într-o goană confuză - până la urmă, cu toate alegerile și reușitele noastre, reușim să dăm de fericirea adevărată? Nu știu ce să răspund - la o adică, nu mă consider „un om fericit”. Am defecte, am calități, am moravuri, am plăceri. Dar asta nu înseamnă că nu tind spre o fericire - subiectivă, fie și ea -, relativă, improprie. Sunt fericit când văd pe altcineva, la care țin, că este fericit. Sunt fericit când cineva îmi zâmbește pe stradă, sau mă salută, sau mă întreabă ce fac. Sunt fericit atunci când cineva îmi ia în calcul sfaturile și recomandările. Sau, de fapt, n-ar trebui să numesc toate aceste stări care mă încearcă astfel, pentru că nu știu sigur cum se simte „fericirea”. Ea se trăiește, nu se teoretizează. Când am să aflu cum e, zău că am să vă spun. Până atunci, haide să-i zicem „relativă-împlinire-asemănată-cu-fericirea”. Sau, în fine, în orice fel doriți să-i spuneți.

Cartea „100 de căi spre fericire” - că aici trebuie să ajungem -, este un roman practic scris într-o manieră foarte lejeră și disponibilă oricărui cititor. Citindu-l (lectură care nu durează mai mult de o oră, o oră jumătate), îți vei da seama că fericirea poate fi atinsă fără a fi nevoie să depui un efort prea mare, și poți alege din 100 de modalități - mai mult sau mai puțin practice - care să te poarte către atingerea acestui țel la care cu toții râvnim. Mi-au plăcut numeroase pasaje din carte, în special cele practice din care, pe bune, chiar am învățat niște lucruri într-adevăr bune de aplicat (printre care, preferata mea, cum să adormi mai bine și mai ușor și cum să-ți controlezi respirația pentru a te simți relaxat), dar am descoperit și lucruri care mi-au dat de gândit asupra modului în care eu, ca persoană socială, interacționez cu ceilalți și, de asemenea, cu prorpria mea persoană.

Știm cu toții, cred, că principalul „dușman” al fericii este stresul. Stresul care se naște din alegerile pe care le facem și din modul în care, cât mai rapid, dorim să ducem un plan la bun-sfârșit. A cui este vina? A noastră, evident. Putem face ceva ca să mai ameliorăm din tot acest stres? Evident, evident, totul stă în mâinile noastre și în alegerile pe care, (in)voluntar, le facem. Pentru că nu suntem doar ființe cu rațiune și logică, ci suntem și visători, la o adică, cititori, și mereu dorim mai mult și dorim ce este mai bun pentru ființa noastră și pentru persoanele care ne înconjoară.

Nu zic că această carte m-a ajutat enorm, ca o revelație, dom'le, gen acum am citit-o și sunt mult mai fericit, știu cum să-mi gestionez lucrurile, știu cum să-mi aranjez timpul și să fac alegerile potrivite. Cărțile pactice, de dezvoltare personală, sunt cărți pe termen lung: deși am primit răspunsul la numeroase întrebări, acum, voi simți nevoia cândva să o citesc iarăși, pentru a vedea dacă am aplicat corect ceea ce scrie în carte. De asemenea, multe „modalități de a atinge fericirea” necesită manufactură, și încă multă! Am observat că romanul este dedicat mai mult persoanelor care ori au copii, ori au un serviciu stresant și un șef irascibil, ori au probleme în viața conjugală, ori au câte puțin din fiecare. Bine, bine, și eu am anul viitor BAC, am admitere, am examen de C1 la germană - într-o măsură, nu știu cât de mult m-a ajutat să fiu atent la toate aceste lucruri, dar sunt sigur că m-a făcut să mă gândesc mai mult la modul în care pot pune mâna pe această stare, emoție, numită „fericire”. Și, credeți-mă, este mai simplu decât nu pare.

Le mulțumesc foarte mult celor de la Librex pentru acest roman. Vi-l recomand cu drag pentru o lectură ușoară și practică, „pentru oameni ocupați”, după cum însăși este recomandată. Găsiți pe site-ul lor numeroase cărți de dezvoltare personală și, de asemenea, reduceri la toate produsele. De asemenea, pe site-ul celor de la Librex  găsiți primul târg de carte online care aduce, odată cu sine, reduceri la mii de produse. Urmăriți pagina de Facebook a librăriei online pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și o zi răcoroasă!

224 pagini
Traducere din engleză de Gabriela Mărășescu

marți, 7 iulie 2015

Surprize editoriale de la Editura Trei- În curând



In mult asteptata continuare a bestsellerului „Niciodata impreuna?”, Camryn si Andrew isi urmeaza pasiunea pentru muzica si traiesc la maximum fiecare clipa, asa cum au jurat sa o faca. Insa cand un eveniment nefericit le intuneca viata, relatia lor e pusa la grea incercare. 


„In timp ce Camryn se lupta cu depresia, Andrew ia o hotarare curajoasa: sa porneasca impreuna intr-o calatorie de-a lungul Statelor Unite.  Un bun prilej pentru ei sa redescopere pasiunea, spiritul de aventura si o serie de provocari pe care nu le-ar fi banuit niciodata. Cu cinci luni in urma, Camryn si Andrew, amandoi luptandu-se cu probleme in viata personala, se intalnesc intr-un autobuz Greyhound. Intre ei se infiripa o poveste de dragoste, demonstrand ca, atunci cand doi oameni sunt meniti sa fie impreuna, destinul va gasi o cale ca lucrul acesta sa se intample.”




În curând la Editura Trei: „Pe strada Jamaica” de Samantha Young

„O simplă lecție de seducție între doi prieteni se poate transforma în mult mai mult... În ciuda firii sale sociabile, Olivia nu se simte deloc în siguranță în preajma bărbaților. Dar odată cu mutarea la Edinburgh, începe o nouă viață. Nate Sawyer e un jucător fermecător, care nu-și ia niciodată vreun angajament față de nimeni. Așa că atunci când Olivia apelează la el, Nate se oferă să o inițieze în arta seducției, iar legătură lor se transformă curând într-o poveste de dragoste pasională. Însă Nate nu pare dispus să-și trădeze convingerile și riscă astfel să piardă pentru totdeauna iubirea vieții sale...”


sâmbătă, 4 iulie 2015

Cititorul, de Bernhard Schlink - Recenzie



Iubirea, poate unul dintre cele mai frumoase cuvinte din limba română, poate una dintre cele mai importante stări ale ființei noastre. Este imposibil ca în aceasta viață să nu iubești, sau, măcar, să fii încercat de un astfel de sentiment pe care să-l numești „iubire”. Înainte de toate, bineînțeles, ne iubim părinții - iubire maternă, paternă -, ne iubim frații, bunicii, iar apoi, după ce creștem, ajungem să ne iubim prietenii, ajungem să iubim persoanele care ne sunt alături - însă nu suntem încercați de un sentiment de iubire autentică, așa cum e definită iubirea, ci de un sentiment de mulțumire, de compasiune, de devotament. Ajungem în momentul în care simțim că, în viața noastră, nu este loc doar pentru o singură persoană, ci și pentru o a doua: atunci, fix atunci, se naște iubirea autentică dintre două persoane. Dragostea, la o adică. Ne îndrăgostim, pentru ca, mai apoi, să ajungem să iubim. Nu știu dacă dragostea scade pe măsură ce ești alături de o persoană, nici dacă acesta crește, nici dacă rămâne constantă, însă, ce-i drept, iubire apropie sufletele a două persoane, le amestecă pentru ca acestea să fuzioneze și, în cele din urmă, să ajungă unul singur. E limpede, de fapt, că iubirea nu se teoretizează: ea se trăiește și-atât!

Bernard Schlink s-a născut la 6 iulie 1944 la Bielefeld și a studiat științele juridice la Heidelberg și Berlin. Din 1992 este profesor universitar la Universitatea Humboldt din Berin și Bonn. A debutat în anul 1987 cu romanul polițist „Dreptatea lui Selb”, primul volum al unei trilogii de succes din care mai fac parte „Înșelăciunea lui Selb” (1992), distins în 1993 cu Premiul german pentru literatură polițistă, și „Crima lui Selb” (2001; Editura Polirom, 2005), acesta din urmă fiind unanim apreciat de critica literară. Afirmarea internațională se datorează însă romanului „Cititorul”, apărut în anul 1995, și la Editura Polirom în anul 2002, și mai târziu, reeditat, în anul 2009, carte socotită cu adevărat un eveniment literar, figurând, de mai multe ori, pe locul întâi al listei de bestselluri din New York Times și a fost tradusă în peste patruzeci de limbi, distinsă cu numeroase premii naționale și internaționale. 

Iubirea, într-adevăr, nu are vârstă, ea nu cunoaște limite, iubirea adevărată trece peste orice impediment și, totuși, iubirea întotdeauna doare. O fi ăsta un semn că, de fapt, n-am cunoscut încă iubirea adevărată? Romanul lui Bernhard Schlink, „Cititorul”, este un roman cum rar mi s-a dat să citesc: adună în el emoție, mister, pasiune, dragoste, inițiere, sentimente contradictorii, frică, orgoliu și, înainte de toate, sensibilitate. Iar toate acestea, sub opresiunea desfășurării celui de-al doilea Război Mondial, fac din povestea celor doi îndrăgostiți o capodoperă pe care aș alătura-o, subiectiv fiind, marilor cupluri celebre. Romanul urmărește o poveste dragoste mai puțin obișnuită, și anume aceea dintre adolescentul Michael Berg în vârstă de doar cincisprezece ani, un tânăr care abia apucă să se cunoască atât din punct de vedere fizic, cât și psihic, și taxatoarea de tramvai, angajată la firma Siemens, Hanna Schimtz, o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă, un personaj greu de înțeles, ascuns, misterios, care este gata să facă orice pentru a ascunde un secret rușinos și care, odată aflat, ar condamna-o la o viață oribilă.

Pur și simplu am iubit acest roman, mi-am dorit din inimă să nu-l mai termin. Nu numai că povestea de dragoste dintre cei doi m-a fascinat, însă, de asemenea, romanul este prezentat din perspectiva lui Michael, o perspectivă din viitor, când deja cunoaște povestea și, de altfel, știe și cum are să se sfârșească, când totul este deja consumat, aflându-se în ipostaza contemporană a actantului. Încă am o dilemă referitoare la acest lucru: se prea poate, de altfel, ca Michael, cunoscând sfârșitul poveștii, să privească altfel ceea ce s-a întâmplat înainte să se ajungă în acel punct. În fine, nu știu, mie-mi place să răstorn povestea, s-o iau de-a fir a păr, mai ales atunci când romanul mi-a plăcut. Și aici este cazul, la o adică. În fne, nu cred că ar conta prea mult, deoarece, cu toate astea, povestea dintre Hanna și Michael este una care pur și simplu de sustrage în paginile cărții, este de o intensitate naturală, iar personajele sunt creionate cu suflet, ca niște oameni de hârtie zbuciumați, care se iubesc cu patos și se dăruiesc unul altuia într-un punct convergent de unire al unor destine care, deopotrivă, nu se află în concordanță. O astfel de iubire, într-adevăr, în circumstanțele unei societăți naziste, sub determinismul social-politic specific, nu poate avea un final tocmai fericit, așa cum te-ai putea aștepta de la un roman de dragoste tipic. Pentru că asta este și ideea: „Cititorul” nu este neapărat un roman de dragoste, pe cât este un roman dramatic, un roman psihologic, despre inițierea unui puști de cincisprezece ani care încearcă să parcurgă douăzeci în patul unei femei, descoperind în ea, în trupul și sufletul ei, simbolul autentic al feminității, parfumul vârstei - aspecte surprinse într-un tandem fizico-intelectual, după cum ar considera unii, la fel de șocant: Hanna îl inițiază trupește pe Michael în lumea sexului pentru ca, în schimb, acesta să-i citească ei din cărțile sale pentru școală - de la kilometrica „Odisee”, până la scandaloasa „Lady Chatterlay”.

Relația dintre cei doi devine din ce în ce mai strânsă, iar Michael descoperă în Hanna ceea ce nu mai descoperă în nicio altă femeie: simbolul frumuseții originare, un echilibru între duritate necesară și sensibilitate, o prelungire a unui destin deopotrivă tragic, însă prin care, cu propriile forțe, ea a reușit să răzbată și să strălucească. De asemenea, Michael reprezintă pentru Hanna un mijloc de salvare, o voce prin care spiritul i se poate afirma în această lume străină, necunoscută, parcă scrisă într-un scenariu total greșit și impropriu, dominată de brutalitate, groază, teroare și spaimă. Împreună, cei doi, deși nu formează un cuplu tocmai obișnuit, „normal” - totuși, aceștia nu se afișează în lume, nu neapărat din frica de a nu fi arătați cu degetul, însă, în condițiile societății contemporane lor, nu cred că ar fi ieșit tocmai bine -, formează un singur personaj plin de întrebări, un personaj misterios, care intrigă și te face să te întrebi dacă, într-adevăr, cei doi chiar sunt fericiți împreună, fără a se baza doar pe o relație de „simbioză”, să-i zic așa, întrucât Hanna își consumă poftele carnale cu Michael, iar el, la rându-i, îi citește din cărțile sale.


Hanna. Hanna cred că este unul dintre personajele mele feminine favorite. Rațională în gândire, cu origini în Transilvania noastră - dacă îmi aduc eu bine aminte -, plecată, de mică, în Germania, datorită condițiilor primului război mondial, foarte zgârcită atunci când vine vorba de cuvinte, numindu-l pe Michael „băiete” mai tot timpul, și, totuși, un personaj taciturn, sensibil, care pleacă într-o căutare a propriului sine și, prin relația cu Michael, reușește să se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce are nevoie: dovada că, în continuare, deși aflată la treizeci și cinci de ani, încă mai este o femeie atrăgătoare, încă mai poate stârni trăire în corpul unui bărbat, și, de asemenea, nevoia de iubire, de liniște, după ce a trecut deja de prima tinerețe. Totuși, Hanna este un personaj ambiguu, însă motivele urmează să le prezint puțin mai jos.

Michael este băiatul de cinșpe' ani, genul ăla timid la început dar căruia, dacă-i lași puțin mai mult loc, își revine numaidecât și, iacă-l, cu tot entuziasmul pe cap. După ce Hanna îl conduce până acasă la ea, după ce i se face rău, peste câteva luni acesta se întoarce la ea cu un buchet de flori, ca să-i arate recunoștința. Atunci, chiar în acea zi, băiatul ia parte la un ritual care, aș spune, reprezintă licărirea dragostei, în sufletul său, pentru Hanna: momentul în care aceasta, fără a băga în seamă la început că Michael o urmărește, își rulează ciorapii de gambă, încet, iar apoi spre pulpă în sus. Îmi aduc aminte că Michael-cel-de-după, „cel care scrie romanul”, menționează faptul că era atras nu neapărat de aspectul ei fizic, ci de delicatețea mișcărilor ei, de modul în care umplea aerul atunci când își mișca picioarele, degetele, de grația ei în mișcări și, în același timp, forța și impozanța ei. La cei cinsprezece ani ai săi, Michael găsește în Hanna un culcuș al dragostei, trăind plenar, trupesc, și nu numai, alături de o femeie care, la o adică, i-ar putea fi mamă, dar pe care o iubește și, evident, nu se teme să-i demonstreze acest lucru: este ca și cum, de fapt, Hanna reprezintă acea taină care-l va iniția pe Michael pentru viață, făcându-l să cunoască, deopotrivă, iubirea și ura, minciuna și adevărul, fericirea și bucuria. Povestea lor nu poate fi mai fericită, trăiesc împreună și se bucură de viață, feriți de ceilalți în micuța căsuță a Hannei. Și, totuși, acel secret a Hannei, acel recviem dezastruos, are să înrădăcineze un destin care, din păcate, nu-i vrea împreună, iar totul ia o întorsătură dramatică în momentul în care, într-o zi, Hanna dispare fără urmă, lăsând în urma ei nimic altceva decât un imobil părăsit și un tragic sentiment de vină al lui Michael care, după părerea lui, ar fi putut împiedica acest lucru. Și, totuși, este el vinovat?


Deși la început este trist, suferă și își dorește să poată retrăi acele clipe intense alături de Hanna, Michael își revine, iar povestea este derulată câțiva ani, fără întâmplări demne de menționat, până în momentul în care, student la drept fiind, acesta o reîntâlnește pe Hanna în niște împrejurimi șocante: cea pe care încă o iubește - pentru că sentmentul nu s-a consumat - se dovedește a fi judecată și condamnată pentru faptele comise în calitate de supraveghetoare într-un lagăr pentru femei din apropierea Cracoviei fiind responsabilă de moartea a sute de persoane; procesul ei și a altor cinci sau șase supraveghetoare, face vâlvă în epocă, și este considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de drept al studentului Michael. 

Martor la toate acestea, în sufletul lui Michael se nasc mai multe sentimente contradictorii: sentimentul de culpă, acela de a fi iubit, de fapt, o criminală care s-a dovedit a fi fără suflet, fără principii și valori, dar și sentimentul de iubire, de ispășire, regăsind în Hanna o femeie care, de fapt, n-ar fi capabilă de un asemenea lucru inuman. Privind judecata femeii de pe margine, Michel își dă seama cât de imprevizibilă este viața și cum niște străini, într-un singur moment, ne pot schimba viața pentru totdeauna. Subjugată secretului ei rușinos, Hanna este nevoită să facă compromisuri, chiar dacă asta ar putea însemna renunțarea la propria sa libertate neprețuită. În tot acest timp, în inima ei se dă o luptă între a înțelege motivele pentru care este condamnată și judecată și, de asemenea, sentimentul culpei și al vinovăției, încercând să-și apere secretul pe care și-l asumă cu atâta simț de răspundere. De aici pornește ambiguitatea personajului, întrucât Hanna nu i se dezvăluie cititorului, subiectiv, decât într-o proporție foarte mică: totul ne este înfățișat din prisma lui Michael, cel care, cândva, a iubit-o cu atâta patos și cu atâta devotament, încât orice femeie care nu era Hanna devenea, exclusiv, o persoană care nu-l atrăgea deloc - cel puțin nu la potențialul Hannei. 

Care este, totuși, secretul Hannei? Cum are să se sfârșească această poveste de iubire, această dramă a principiilor și a valorilor? Este Hanna vinovată pentru tot ceea ce s-a întâmplat în acele lagăre? Își va da seama Michael ce ascunde Hanna în acel suflet trist și, de-acum, îmbătrânit? O iubire imposibilă, un secret șocant, un adevăr nespus și o alegere care se va întinde peste două destine, lăsându-le dezbinate și, totuși, împreună. O alegere care va schimba totul și un adevăr care va șoca, iar Bernhard Schlink a știut să pună toate acestea pe hârtie așa cum știe el mai bine: dintr-o singură voce, într-un singur registru stilistic, lăsând, totuși, loc pentru ambiguități și interpretări. Apogeul acuzării Hannei este atins atunci când, dacă nu-și va dezvălui secretul, aceasta va fi pledat drept vinovată și sancționată conform, întrucât acuzațiile aduse sunt de o gravitate enormă.

Am selectat și niște fragmente care mi-au plăcut, am să vi le transcriu mai jos:

„De ce mă întristez atât de mult când mă gândesc la vremea aceea? Să fie dorul după fericirea trecută - și am fost fericit în săptămânile ce au urmat, în care am muncit într-adevăr și am trecut clasa și în care ne-am iubit de parcă nimic altceva nu conta pe lumea asta? Să fie certitudinea că ceea ce a urmat a ieșit la iveală doar pentru că, de fapt, exista de mult?
De ce? De ce privind înapoi ni se pare că ceea ce a fost frumos s-a spulberat pentru că ascunde aadevăruri respingătoare? (...) Uneori nu rămâi credincios amintirii unei legături fericite doar pentru că sfârșitul ei a fost dureros. Pentru că fericirea contează doar dacă durează veșnic? Pentru că sfârșește dureros numai ceea ce a fost ureros, deși fără s-o știi, fără s-o bănuiești? Dar ce înseamnă o durere de care nu știi și pe care n-o bănuiești?

„(...) M-am rezemat fără un cuvânt de cantul ușii, privind-o. Ea își plimba privirea peste rafturile cu cărți care tapetau pereții, de parcă ar  fi citit un text. (...) Se opri la fereastră, privind în întuneric imaginea rafturilor cu cărți reflectată în sticla ferestrei.
Este încă una din imaginile rămase de la Hanna. Le-am înregistrat, le pot proiecta pe un ecran interior și le pot contempla neschimbate, neuzate. Uneori nu mă gândesc mult timp la ele. Dar ele revin mereu și mi se întâmplă să le proiectez pe ecranul meu interior și simt nevoia să le contemplu de mai multe ori una după alta. Una o reprezintă pe Hanna care își încalță ciorapii în bucătărie. Alta pe Hanna care stă în fața căzii de baie și ține cu brațele ridicate prosopul desfășurat. Alta pe Hanna pedalând pe bicicletă cu fusta fluturându-i în vânt. Apoi imaginea Hannei în camera de lucru a tatei. (...)”

„(...) Imaginează-ți un proces și un acuzat, care va fi dezvăluit dacă nu dezvăluie că e stângaci, pentru că nu putea să comită el o faptă săvârșită cu mâna dreaptă, dar care se rușinează că e stângaci - îi spui judecătorului cum stă treaba? Imaginează-ți că e pederast, că nu putea, în această situație, să comită fapta de care e acuzat, dar că îi este rușine că e așa. Dar nu contează cum este - stângaci sau pederast - imaginează-ți, pur și simplu, că acuzatului îi este rușine.”

„Procedura a durat mai multe ore. Când dezbaterea s-a încheiat și acuzatele au fost conduse afară, am așteptat să văd dacă Hanna se va uita spre mine. Ședeam un stătusem tot timpul. Dar ea privi drept înainte, prin toți și prin toate. O privire trufașă, rănită, pierdută și nesfârșit de obosită. O privire care nu voia să vadă pe nimeni și nimic.”

„Pe vremuri i-am iubit mai ales mirosul. Mirosea întotdeauna a proaspăt: a proaspăt spălat, sau a rufe proaspete, sau a sudoare proaspătă, sau a proaspăt iubită. Uneori se parfuma, nu știu cu ce parfum, dar și acest miros era, înainte de toate, proaspăt. (...) Adesea am adulmecat-o ca un animal curios, începeam de la gât și umerii care miroseau a proaspăt spălat, îi sorbeam mirosul de sudoare proaspătă dintre sâni, care se amesteca la subsuori cu celălalt miros, găseam apoi această aromă grea, întunecată, împrejurul taliei și al pântecelui în stare aproape pură, iar între picioare cu o nuanță de fruct care mă excita, îi adulmecam coapsele și picioarele, coapsele pe care aroma grea se pierdea, genunchii, și eu cu mirosul suav de sudoare proaspătă, și tălpile picioarelor cu miros de săpun sau de piele sau de trudă. (...)”

Chiar dacă nu reușești, totuși, să-i pui Hannei eticheta de gardian al unui lagăr de concentrare, pe frunte, eticheta une criminale cu sânge rece, fără milă, capabilă să ucidă atâtea femei, „Cititorul” te împinge pe nesimțite spre zone inconfortabile ale moralității, întrucât, deși reușești s-o cunoști pe Hanna - câtuși de puțin, atât cât îți oferă Michael posibilitatea -, singura cale posibilă pe care o poți urma este de un gri neiertător. Chiar și așa, totuși, imaginea de gardian SS a lui Hanna se estompează, se volatilizează treptat, lăsând în urmă doar o femeie simplă, încercată de soartă și de un secret atipic, o femeie în care, totuși, n-ai mai putea avea încredere, dar pe care cu greu o poți acuza de o asemenea faptă și pe care continui să o privești cu aceeași privire iertătoare.

Sper că nu m-am întins prea mult. Mi-a fost imposibil, mi-a plăcut acest roman enorm de mult, de ceva vreme am aștepta să-l citesc. Evident, am văzut și filmul. Trist, ce pot să zic, și, într-adevăr, Kate Winslet - actrița mea preferată - chiar și-a meritat Oscar-ul, a făcut un personaj de excepție și pe care l-am îndrăgit de la început până la sfârșit. Un roman puternic și, de asemenea, un film foarte bun - pe amândouă vi le recomand cu mare drag.

Le mulțumesc frumos celor de la Cărți Anticariat pentru acest roman, puteți găsi pe site-ul lor numeroase cărți cu reduceri foarte mari și, de asemenea, noi-nouțe, în țiplă. De altfel, chiar în aceste momente se derulează niște campanii: reduceri foarte mari la Editura Epica, la Editura Miron, iar la toate comenzile de peste 39 lei transportul este gratuit. Pe pagina de Facebook a anticariatului este în desfășurare un concurs, vă invit să participați cu drag. Lecturi frumoase și mult succes!

Traducere din limba germană de Ana Mureșanu
204 pagini