Édith Piaf, de Jean-Dominique Brierre - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din limba franceză: Vasile Savin

Număr de pagini: 224 pagini

„După ce voi muri, se vor spune atâtea despre mine încât nimeni nu va ști cu adevărat ine am fost. Îmi veți zice că asta nu are importanța. Este adevărat. Dar e un gând care mă rănește.” - Édith Piaf

„Édith nu are imitatoare. Poate chiar a făcut școală. Dar cred că nu i-ar trece nimănu prin cap să o imite...” - Michael Simon

Trebuie să vă fac o mărturisire: eu, unul, iubesc limba franceză. Iubesc dulceața ei și felul în care, atunci când este vorbită, parcă ar curge din sufletul emițătorului. Iar muzica franceză, Doamne, este o minunăție, mai ales când, într-adevăr, e bună și grațioasă. Iar asta am descoperit la Édith Piaf, la această „privighetoare” a melodiei francofone. Am vrut să-i citesc cartea pentru a afla mai multe din viața unei adevărate artiste, iar ceea ce am descoperit de multe ori m-a făcut să râd, mi-a dat de gândit și m-a făcut să-mi pun întrebări. Pentru că citind acest roman mi-am dat seama că viața de multe ori crezută perfectă a unui artist este, dimpotrivă, de multe ori nu prea ușoară, iar așa a fost și viața lui Edith Piaf, una dintre marile voci mondiale, un repertoriu și o legendă.

Acum unsprezece zile s-au împlinit cincizeci și doi de ani de la moartea artistei. După aproape jumătate de secol de la moarte și un secol de la naștere, ce mai rămâne din Piaf? Ce a dăinuit în timp prin imaginea ei? O adevărată legendă. O voce și niște imagini, contrar altor vedete ale timpului, azi căzute în uitare, Édith Piaf rămâne vie atât în Franța, unde s-a lansat, cât și în străinătate. Începând să se îngrijează de posteritate încă de când era în viață, Piaf străbate lumea întreagă (mai puțin în Asia, unde n-a reușit să ajungă). Fascinată de continetul american, va organiza cât mai multe turnee internaționale lipsit complet din Franța char și câte un an și jumătate. Édith Piaf și-a plimbat ani de-a rândul silueta plăpândă, rochia scurtă neagră, gesturile de tragediană pe scenele teatrelor și cabaretelor din Stockholm, New York, Mexic, Argentina, Columbia. Nu încape îndoială că oboseala acumulată în aceste călătorii neîntrerupte a contribuit, exclusiv, la moartea ei prematură. Doar imaginați-vă: să mergi cu boala după tine doar pentru a reuși să câștigi ceva și să te bucuri de ceea ce faci.

Édith Piaf, cu numele său adevărat Édith Giovanna Gassion s-a născut pe nouăsprezece decembrie 1915 în Paris și a patruzeci și opt de ani mai târziu, în Franța. De-a lungul vieții sale, dincolo de cariera muzicală, Éditha fost actriță și textieră franceză de mare succes, consacrând atât în Franța cât și la nivel mondial, genul de „chanson réaliste”. Cunoscută, de asemenea, și sub numele de alint de „Privighetoarea”, (reiterat și de pseudonimul „Piaf”, care înseamnă „vrabie”) Édith Piaf ocupă un loc unic în lumea muzicală mondială, exprimând prin vocea și interpretările sale deosebite, angoasa și frământările unei întregi generații de francezi, cu toate contradicțiile și întrebările lor.

Cu o copilărie grea, fiica unei cântărețe ambulante și crescută de bunica ei, patroană a unui bordel în Bernay, Édith Piaf cunoaște ceea ce înseamnă sărăcia, foametea și lipsa unui așternut pe care să doarmă. După sfârșitul primului război mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant și acesta o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea drept locuință. Pentru a-și ajuta tatăl, Édith Piaf începe să cânte la colțuri de stradă, reușind să strângă câțiva bănuți. 

La vârsta de șaptesprezece ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont. Fiica sa, Cecille, va muri de meningintă, iar . Părăsită, Édith - în vârstă de douăzeci de ani - decade tot mai mult, frecventează straturile cele mai de jos ale societății pariziene, lumea vagabonzilor, proxeneților, a traficanților de droguri, a prostituției. Continuă să cânte pe străzile Parisului, pentru a-și asigura o existență de mizerie, până într-o seară a anului 1935 când îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul unei trupe de cabaret, care o invintă pe Piaf să cânte în localul său câteva melodii. Această apariție în scenă marchează debutul carierei artistice a lui Édith Piaf, care din acel moment începe să fie căutată pentru tot mai multe reprezentații. Tot lui  Leplée i se datorează și denumirea de „môme Piaf” a artistei franceze, datorită staturii ei scunde.

Nu vreau să scriu o biografie, însă asta este acest roman. Este o biografie foarte bine documentată care ne vorbește despre viața lui Piaf, cu tot ceea ce a însemnat ea: amanți, droguri, stupefiante, boală, succes, lacrimi, fericirii și bucurii, dezamăgiri și reușite. Édith le-a cunoscut pe toate și nu s-a dat înapoi, ci a continuat să lupte doar pentru a-și vedea visul împlinit: acela de a lăsa un nume, de a lăsa o moștenire și o voce. Rareori găsim, în domeniul artistic, o asemenea potrivire între viață și operă, poate și mai puțin în cântec, cum zicea Serge Gainsbourg. „Doamna Édith Piaf (...) este inimitabilă, considera prietenul ei, Jean Cocteau. Nu a mai fost vreo Édith Piaf și nici nu va mai fi vreodată.” Evident, Piaf nu va avea nicicând vreun echivalent și adevărați urmași, lăsând totuși o urmă adâncă în cântecul francez și chiar mondial. 

La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbușește epuizată pe scenă. Internările în clinici se succed una după alta. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, cucerește din nou Parisul în 1961 într-un concert, cu noul său cântec, „Non, je ne regrette rien". Bolnavă, epuizată, drogată, Édith este sfârșită. După o cură de dezintoxicare, marea cântăreață încetează din viață în ziua de unsprezece octombrie 1963, în aceeași zi cu scriitorul Jean Cocteau - de care vă spuneam mai sus, prietenul și colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul „Pére Lachaise" din Paris. Timp de două zile o mulțime imensă de admiratori se perindă la mormântul său, pentru a omagia pe cea care a fost numită „petite fille des rues". Posteritatea i-a iertat viața sa nu tocmai exemplară, pentru a reține doar imensul său talent. Édith Piaf, denumită „la môme Piaf", a intrat în legendă încă din cursul vieții, iar cântecele sale vor dăinui mereu prin cele mai frumoase note și sentimente.

I-am acordat cinci steluțe romanului pentru că le merită. Este o biografie ușoară, cu detalii (ceea ce chiar apreciez la asemenea scriituri), care scormonește în viața artistei franceze. De lăudat este inițiativa autorului și cercetarea pe care a făcut-o! Mulțumesc frumos celor de la Târgul cărții, anticariatul online de unde puteți cumpăra numeroase cărți cu reduceri foarte, foarte mari. Puteți cumpăra biografia lui Édith  Piaf de AICI, cu o reducere de 53%. Numai bine și lecturi minunate! :) 

„Lecții de magie” de Elizabeth Gilbert - Cum să-ți cultivi creativitatea

În curând va apărea o nouă carte semnată de autoarea Elizabeth Gilbert, și anume „Lecții de magie”, un roman pe care aștept cu nerăbdare să-l citesc. După ce am citit de la aceeași autoare „Semnătura tuturor lucrurilor” (puteți cumpăra de aici), „Mănâncă, roagă-te, iubește” (puteți cumpăra de aici) și „Și am spus da. O poveste de iubire” (puteți cumpăra de aici), mi-am dat seama că, citind-o pe Gilbert, am de-a face cu un autor cu adevărat inteligent, care știe cum să-și gestioneze informațiile fără să plictisească sau să devină redundant. Acum sunt tare entuziasmat de noul roman care va apărea la sfârșitul acestei luni, și va putea fi găsit pe site-ul librăriei online Librex, AICI.

Nimeni nu cunoaşte mai bine drumurile sinuoase ale creativităţii decât Elizabeth Gilbert, întruchiparea perfectă a propriei teorii: ca să creezi, fie în artă, fie în viaţa personală, nu trebuie decât să îndrăzneşti să te laşi inspirat, şi apoi să perseverezi pe calea pe care ţi-o deschide inspiraţia. Astfel se produce Marea Magie. Astfel se preschimbă banalul cotidian într-un tărâm al bucuriei şi al imprevizibilului. După ce conferinţele sale motivaţionale TED s-au bucurat de mare succes, autoarea bestsellerului „Mănâncă, roagă-te, iubeşte” s-a simţit inspirată să scrie un ghid de creativitate pentru numeroşii ei cititori, şi nu numai. Cu stilul ei spumos, plin de umor, dar şi cu seriozitatea cuiva care s-a dăruit cu totul muncii creative, Elizabeth Gilbert ne adresează un îndemn esenţial: să scoatem la iveală comorile ascunse în noi şi să alegem cea mai bună dintre vieţile pe care le putem trăi. Cheia unei vieţi fericite este să ne lăsăm conduşi de curiozitate, nu de frică.

„Creativitatea este sacră şi nu este sacră. Ceea ce creăm contează enorm şi nu contează deloc. Trudim singuri şi suntem însoţiţi de spirite. Suntem îngroziţi şi suntem curajoşi. Arta e o zdrobitoare corvoadă şi un minunat privilegiu. Divinitatea nu ne poate lua în serios decât atunci când suntem în cea mai jucăuşă dispoziţie. Fă loc acestor paradoxuri, astfel ca toate să fie deopotrivă de adevărate în sufletul tău, şi îţi promit – vei putea face orice.“ (Elizabeth Gilbert).

Abia aștept să citesc romanul. Cred că o să fie o carte de dezvoltare personală foarte bună, având în vedere felul în care această autoare a fost primită de către publicul larg. Mulțumim librăriei online Librex pentru eforturile de a ne pune la dispoziție cărți dintre cele mai frumoase, la prețuri deosebit de mici (găsiți pe site cărți cu reduceri de nerefuzat). Voi ce părere aveți? :) Mult succes și lecturi cât mai plăcute!

 

Resimt

Toamnă, ce frunze,
ia-ți un ceai fierbinte,
așează-te în colțul tău restrâns de lume,
închide ferestrele sufletului,
să nu intre frigul,
să nu intre.

Lasă în spate un oraș pustiu,
deschide o carte,
descoperă,
și stai, omule, de vorbă cu tine,
de vorbă cu tine.

Mereu te întorci,
uneori pe drumul mai lung,
uneori pe cel greșit,
uneori pe cel mai bătătorit
dar mereu pe unul,
mereu.

Ce frunze, ce timp,
ce vremuri
resimt!

Grădina uitată, de Kate Morton - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Număr de pagini: 480

Traducere din limba engleză: Sînziana Dragoș

Rating: 5 din 5 steluțe

Distincții: General Fiction Book of Year 

Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, audiind apoi un curs despre Shakespeare la Royal Academy of Dramatic Art din capitala britanică. Dar nu actoria avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul. A urmat cursurile de literatură engleză de la University of Queensland, pe care le-a absolvit ca şefă de promoţie. Şi-a continuat studiile cu o lucrare de masterat care a avut drept temă tragedia în literatura epocii victoriene. Primul ei roman, „Casa de la Riverton” (”The House at Riverton”; Humanitas Fiction, 2009, 2013), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul ”The Shifting Fog”, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite. A fost desemnat de Sunday Times drept cel mai bine vândut roman al anului 2007 în Marea Britanie, iar de New York Times drept una dintre cele mai bine vândute cărţi ale anului 2008 în SUA. Cel de-al doilea roman, „Grădina uitată” (”The Forgotten Garden”, 2008; Humanitas Fiction, 2011), a ajuns pe primul loc în topul best-sellerurilor din Australia şi Marea Britanie şi a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai vândută carte a anului. În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, „Orele îndepărtate” (”The Distant Hours”; Humanitas Fiction, 2013), care se bucură de acelaşi succes, ajungând pe primul loc în topurile de vânzări din Spania şi pe locul al doilea în Marea Britanie şi Norvegia. Drepturile de ecranizare au fost cumpărate de casa de filme a lui Clint Eastwood. Cel mai recent roman al ei, „Păzitoarea tainei” (”The Secret Keeper”), apărut în toamna lui 2012 şi devenit la rândul lui bestseller, a fost recompensat cu American Library Association Award 2013, Women's Fiction Category. Fiecare dintre cele patru romane ale lui Kate Morton a câştigat Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year.

 Ați simțit vreodată că pulsați alături de o carte, în adevăratul sens al cuvântului? Ați simțit vreodată, în timp ce citeați o carte, că ați vrea s-o povestiți de-a fir a păr tuturor prietenilor? Că ați vrea s-o recomandați ORICUI? Indiferent de gusturi, indiferent de dispoziții, indiferent de orice. Pot spune, cu desăvârșire, că romanul „Grădina uitată” a fost unul dintre acele romane de la care nu te aștepți și care, într-adevăr, îți depășesc așteptrile (și astea, de altfel, destul de mari). Pur și simplu am devorat acest roman, m-am bucurat de fiecare pagină a sa, de fiecare replică, descriere, întâmplare, de fiecare personaj veridic și complex. După ce am citit acest roman, vă pot spune că m-am ales cu o certitudine: de acum înainte, Kate Morton se constituie în una dintre prozatoarele mele preferate aflate încă în viață. Credeți-mă, chiar își merită distincția aceasta. Cu un stil îngrijit, rafinat, sensibil și curat, cu un umor veridic, deloc zeflemitor sau caustic, menit să atragă cititorul și să-l țină în priză, cu personaje de o tipologie fastuoasă, devenite aproape oameni în realitatea noastră contemporană, care simt, trăiesc, vorbesc, caută răspunsuri și pun întrebări, visează, iubesc, au satisfacția învingătorului și neputința învinsului - însă, dincolo de toate acestea, ceea ce le ține „la suprafață” pe personajele lui Kate Morton este dorința de cunoaștere și speranța reveriei. Pentru că dincolo de a fi un roman pur și simplu PERFECT scris, romanul lui Morton, „Grădina uitată” este despre puterea omului de a-și scotoci în trecut, de a-și căuta identitatea socială și, într-o manieră subiectivă, psihologică, și despre puterea trecutului care, oricând, poate năvăli în nesfârșitul prezent din care, uneori, este bine și să evadăm.

Iar Cassandra, eroina noastră tragică - în maniera lui Steinhardt - știa asta mai bine decât toți. Întreaga intrigă a romanului pornește de la un punct: odată cu descoperirea unor secrete adânc îngropate în istoria propriei sale familii, aceasta pornește într-o călătorie inițiatică - prin fotografii, manuscrise, jurnale, bucățele de bijuterii, inscripții și povești - despre care nu bănuiește că-i va schimba viața. Într-un Cornwall însorit, dar bântuit de fantomele amintirilor unui trecut obsedant, feeric, restaurând vechea casă a bunicii sale, Nell O'Connor, Cassandra va încerca să-și deslușească identitatea stranie, aparent de neînțeles a bunicii sale care, cu cuvânt de moarte, îi lasă drept moștenire tot ce avea și, în plus, o căsuță despre care nimeni altcineva decât Nell știa, și anume „Căsuța de pe stâncă”. Într-o călătorie aproape magică, într-o pelerinaj către întemeierea ființei, Cassandra va încerca să pună cap la cap tot ceea ce în acest drum presărat cu întrebări, secrete și minciuni, descoperă, însă se pare că tot ceea ce descoperă o face să cadă, cum s-ar zice, din lac în puț. Dovedind stăpânire de sine și o dârză ambiție, Cassandra nu se va da bătută până când nu va descoperi care a fost motivul pentru care propria ei bunică i-a lăsat totul și ce însemna pentru ea acea căsuță despre care nimeni altcineva nu știa. Și, credeți-mă, finalul este pur și simplu șocant.

Din punct de vedere compozițional, romanul este structurat pe trei planuri temporale (eu, unul, ador acest artificiu scriitoricesc, pentru că astfel îmi este pusă la dispoziție o completă imagine asupra a ceea ce s-a întâmplat în roman): planul prezent, care ne prezintă povestea Cassandrei și încercarea ei de a afla ceea decursul vieții lui Nell, punând cap la cap tot ceea ce, aparent, pare să conveargă către răspunsul întrebărilor care o încearcă. Morton surprinde totul atât de verosimil încât ai impresia că, de fapt, ai privi un film cu actori buni, cu decor demn de premii Oscar, cu regizori din cei mai aleși și scenariști de Hollywood. Personaje apar, noi intrigi (bineînțeles, mai nesimnificative) se leagă, cuvinte nespuse, personaje care știu mai multe decât vor să arate, lacrimi, răsturnări de situație - însă Cassandra trece prin toate, animată fiind de dorința de a cunoaște totul și de a-și desăvârși, astfel, condiția. Un alt plan temporal se constituie în cel al Londrei anului 1913, momentul în care, în ajunul Primului Război Mondial, o fetiță este găsită la bordul unui vas cu destinația Australia. O femeie misterioasă, supranumită însăși de către Kate Morton drept „Autoarea”, ar fi trebuit să o aibă în grijă, însă se pare că aceasta a dispărut fără urmă. Da, după cum poate ați cobit, această fetiță pierdută este însăși Nell, bunica Cassandrei. În noaptea în care împlinește douăzeci și unu de an, Nell află un secret care îi va marca destinul și, în mod involuntar, indirect și inconștient, destinul de peste ani al Cassandrei (nenăscută totuși în acea vreme). Peste alți câțiva zeci de ani, Nell pornește în căutarea adevăratei sale identități, într-o călătorie având drept punct final un conac ciudat, Blackhurst, despre care se crede că ar fi bântuit, cândva proprietatea familiei aristocrate Mountrachet. De asemenea, în același plan temporal, care fuzionează cu cel de-al doilea, ni se spune povestea Autoarei, un personaj care debordează de magie, un personaj cu care m-am simțit conectat cel ma tare de-a lungul celor aproximativ cinci sute de pagini. Mai multe nu vreau să vă spun pentru că aș știrbi, spre neiertarea mea, din plăcerea lecturii. Credeți-mă, totul este pur și simplu MAGIC. Al treilea plan temporal, care se petrece prin jurul anilor 1975, ni se spune tot povestea lui Nell, de data asta cunoscând acel secret care îi schimbă viața în totalitate. Plecată, de asemenea, în căutarea propriei identități, ea va ajunge în locuri misterioase în care nu ar fi crezut niciodată că are să ajungă - dovadă a faptului că viața este, întotdeauna, neașteptată, oricât e subtilă s-ar crede că e. În planul prezent al acțiunii, la moartea lui Nell, nepoata ei, Cassandra, intră în posesia unei moșteniri neașteptate. Conacul Blackhurst ș grădina sa uitată dezvăluie treptat secretele familiei Mountrachet, dând la iveală legătura dintre cele trei femei (Cassandra, bătrâna Nell O'Connor și Autoarea) dând la iveală legutra dintre cele trei, aparținând unor generații diferite, ale căror destine excepționale se continuă unul pe celălalt, într-o manieră în care doar iubirea, speranța, magia și puterea amintirilor ar putea-o face.
   
„Și-a făcut o cafea cu mult lapte și s-a așezat pe patul lui Nell, strădindu-se să descifreze scrisul groaznic, transcriind totul pe o pagină urată. Cassandra se pricepea destul de bine să descâlcească scrieri din secolul treut - intra în obligațiile oricărui anticar -, dar scrisul de demult era altceva, era un tipic. Scrisul lui Nell însă era de-a dreptul dezordonat. Asta cu bună intenție. Și, ca pentru a înrăutăți situația, caietul fusese și udat cândva, mai demult. Unele pagini erau lipite petele încrețite mucegăiseră și, dacă s-ar fi grăbit, ar fi riscat să rupă paginile, pierzând pentru totdeauna conținutul. Mergea foarte încet, dar nu-i trebui mult să-și dea seama că Nell încercase să descâlcească taina identității sale. (...)
August, 1975. Astăzi mi-au adus geamantanul alb. De îndată ce l-am văzut, am știut ce era. M-am prefăcut că nu bag de seamă. (...) Am vrut să creadă că era un geamantan vechi de-al tatei, pe care a vrut să mi-l lase mie. După ce au plecat, am rămas o vreme așa, uitându-mă la el, străduindu-mă să-mi amintesc cine sunt, de unde vin. N-a folosit la nimic, desigur, așa că l-am deschis încetișor. Înăuntru era o scrisoare de la tata, în care-și cerea un fel de iertare și, sub ea, tot felul de lucruri. O rochie de fetiță, a mea bănuiesc, o perie de păr de argint și o carte de basme. Am recunoscut-o de ndată. Am deschis coperta și am dat de ea: Autoarea. Cuvântul mi-a țâșnit imediat în minte. Sunt sigură că ea este cheia trecutului meu. Dacă o voi reîntâlni, voi putea în fine să mă regăsesc pe mine. Căci asta am de gând să fac.”

După cum puteți vedea, amândouă, atât Nell cât și Cassandra, trăiesc cu speranța de a se regăsi, de a-și analiza restorturile interioare pentru a ști, de fapt, cine sunt, cum au ajuns aici și ce trebuie să facă în continuare. Numai după ce-și vor fi răspuns la aceste întrebări, eroinele noastre, aceste suflete zbuciumate de neînțeles, de contradicții, de mister vor putea trăi, în liniște, pe tărâmurile manufacturale. Încercând să reconstruiască trecutul bunicii sale format din piese de puzzle, Cassandra descoperă că, de fapt, ceea ce știa nu este neapărat corect, descoperă că propriile-i bănuieli i se bac, în mod contradictoriu, cap în cap, iar totul pare pierdut într-o abisală groapă a uitării. Speranța salvării, luminița sclipitoare de la capătul tunelului, se reaprinde atunci când în carte apare un el, un tânăr de care, de altfel, tânăra Cassandra se îndrăgostește și care știe destul de multe lucruri care acesteia i-ar putea fi de ajutor. Înarmată cu speranță, cu puterea visului și dorința de a ști, Cassandra pornește într-o călătorie zbuciumată, unduitoare, în care nimic nu este ceea ce pare a fi, iar atunci când lucru este prea simplu, cel mai probabil ori este greșit, ori este irelevant. O parte din drama Cassandrei izvorăște din faptul că, de fapt, ea încă nu a învățat să pună întrebările care trebuie și să selecteze ceea ce viața, atât de simplu, îi oferă. Vă las pe voi să descoperiți cum stau aici lucrurile.
   
„Își târî talpa adidasului pe pavajul de ciment al aleii, alungându-și vechile amintiri triste. Apoi ridică plicul cu testamentul, băgând de seamă pentru prima dată biletul capsat de el, cu scrisul lăbărțat al lui Nell, aproape imposibil de descifrat. Îl aduse mai aproape de ochi, apoi îl depărtă, încercând să-l descifreze: Pentru Cassandra, care va înțelege de ce.”

Și, într-adevăr, Cassandra va înțelege, însă se va dovedi un drum lung și exhaustiv până când întrebările sale vor găsi răspunsurile potrivite. Menționam mai sus că este vorba de trei planuri temporale. Unii ar găsi acest lucru deranjant. Sincer, inițial și eu am crezut același lucru, însă totul este atât de calculat, cu un decurs epic atâ de relaxant, de lejer încât nu vă veți pierde în detalii, nu veți uita chestii, nu veți simți că nu sunteți conectați cu acțiunea, cu povestea. Rafinat, Kate Morton știe cum să dozeze din detalii, din mister, din emoție și, cu dialogurile personajelor, conturează o atmosferă caldă și plăcută, întocmai ceea ce am aștepta de la un roman de o asemenea anvergură. Pur și simplu GENIAL!

„Trecutul ei se înfățișa ca o păpușă rusească: o întrebare într-altă întrebare, într-altă întrebare. Și pentru a desluși toate aceste taine avea nevoie de cineva, de o persoană c care să poată vorbi, care ar fi cunoscut-o atunci sau care  ar fi putut ă-i spună despre altcineva care s-o fi știut. Cineva care s-o lămurească despre Autoare, despre familia Mountrachet și despre Nathaniel Walker. Iar acea persoană n-avea cum să se găsească în ogivele prăfuite ale bibliotecii. Așa că va trebui să meargă până la locul tainei, în Cornwall, în satul acela, Tregenna. La casa cea mare și întunecată, Blackhurst, unde trăise cândva familia ei și pe unde hălăduise ea în copilărie.”

Un roman pur și simplu minunat. Un roman de un mister cum rar mi-a fost dat să citesc. Un roman pe care îl citești cu cea mai mare plăcere și pe care îl simți, pe care îl simți vibrând de emoție, de speranță, de dorință. Totul fuzionează într-o combinație perfectă, departe de misterul clișeic și comercial al lui Brown, departe de ficțiunea polițistă, departe de thrillere fără substrat. O poveste care reliefează viața cu toate înțelesurile ei, un basm contemporan despre încercările omului de a lupta cu monștrii trecutului care-și întind aripile și scotocesc peste tot. Unul dintre cele mai bune romane citite vreodată, pe cuvânt. Și, zău, abia aștept să citesc și alte cărți de la aceeași autoare, pentru că sunt sigur că nu mă vor dezamăgi deloc. DELOC!

Mulțumesc din suflet celor de la Librăria Online Librex pentru acest roman fantastic. Puteți comanda „Grădina uitată”, Editura Humanitas, de pe site-ul lor. Vă recomand cu mare drag să aveți în vedere site-ul celor de la Librex, atunci când doriți prețuri mici și reduceri incomparabile, plus oferte de nerefuzat. Reduceri de minim 50% la o groază de cărți bune și în vogă! :) Lecturi plăcute și cu spor!

„Maresi. Cronici din Mănăstirea Roșie” de Maria Turtschaninoff- Recenzie

Editura: Univers

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din limba suedeză: Karmen Bålko

Număr de pagini: 176

Maria Turtschaninoff (născută în anul 1977) a început să scrie încă de la vârsta de cinci ani. Autorii ei preferați sunt Michael Ende, J.R.R. Tolkien, Ursula K. Le Guin, C.S. Lewis. A devenit cunoscută pentru abilitatea ei de a crea lumi fictive impregnate de realism magic, inspirate din istorie și conținând elemente din mitologie și povești. Romanele sale pentru adolescenți (”Arra”, ”Underfors”, ”Anaché”, ”Maresi”) i‑au adus Mariei Turtschaninoff Finlandia Junior Prize, The Swedish YLE Literature Prize și Society of Swedish Literature Prize.

Primul volum al trilogiei „Cronici din Mânăstirea Roșie, Maresi” este o carte despre chipurile întunecate ale Răului și despre puterea magică a prieteniei capabile să învingă totul, povestea unei fete care descoperă pe insula femeilor nu numai cunoașterea din cărți, dar și forța străveche, irezistibilă, redutabilă a feminității. 

Știți ce am văzut în acest roman? Am văzut începutul trilogiei mele preferate. Deși nu mă dau în vânt după serii, sunt sigur  că această serie o să-mi fie pe plac și o să-mi întreacă așteptările. Sincer, am așa o certitudine că următorul roman o să dea totul peste cap și o să-mi facă emoțiile să explodeze și să se nuanțeze la maximum. Pentru că ceea ce am găsit în acest roman reprezintă o formă nouă pentru mine, eu nefiind un devorator de literatură fantasy. Bine, mai citesc din când în când și fantasy, dar dacă rar calc în această tagmă. Însă ce am întâlnit în romanul „Maresi” mi-a întrecut așteptările și m-a făcut să-mi pun întrebări, să-mi pun probleme și să mă gândesc că, totuși, relevarea lumii prin aceste modalități pe care autoarea le folosește chiar îmi este pe plac și mă atrage nespus de mult. Chiar am fost surprins de romanul acesta, chiar mi-a plăcut, chiar m-a ținut captiv între paginile sale și mi-a dat drumul doar la sfârșit, la ultimul punct al povestirii - drept care, părerea mea, a meritat cu desăvârșire cinci steluțe aurite.

În roman ne este prezentată povestea lui Maresi Enresdotter. Ea este Aleasa. Ea este cea care va trebui să scrie despre Mănăstirea Roșie, pentru ca aceasta să nu fie uitată niciodată. Ea este cea pe care cititul a învățat-o să înțeleagă lumea mai bine. Nu e o maică, nici o soră învățată, nici Bătrâna. Ea este doar o novice de cincisprezece ani, căreia sora O îi dă porunca de a scrie ceea ce s-a întâmplat la Mănăstire. „Oamenilor le e greu să creadă istorisirile povestite de cei care nu le-au trăit ei însăși”, sunt cuvintele ei la un moment dat. Ei, bine, vă spun doar că Maria Turtschaninoff este o autoare inteligentă, care știe cum să descrie lumi și să construiască legende, să consolideze intrigi și să se joace cu mintea cititorului. Mănăstirea este locul în care tinerele fete ajung în momente neprielnice vieții lor, trimise de părinți, orfane, de pe străzi, or, pentru cei care-și permit, trimise la învățătură și educație. Aici sunt învățate diferite ritualuri legendare, practici aproape magice, reliefându-se, astfel, caracterul sacru, caracterul de legendă-urbană a romanului lui Turtschaninoff. În această lume matriarhale, izolată pe o insulă, în această lume care reprezintă un refugiu pentru fetele care au reușit să scape din comunități conservatoare și opresive, totul pare să fie liniștit. Însă totul se schimbă când la Mănăstirea Roșie vine o nouă fată. Iar acela va reprezenta momentul în care pilonii acestei lumi primitive se vor zgudui.

Jai, tânăra venită, are doisprezece ani. Timidă, ea se va adapta cu greu condițiilor impuse de către maicile de la mănăstire, însă, în cele din urmă, se conformează. Totuși, încă de la început ne este clar că ea ascunde un secret. Împrietenindu-se cu Maresi, vom afla de la tânăra Jai că ea este bântuită de imaginea îngropării de vii a propriei ei surori și de un tată care, în orice moment, este pe urmele sale și vrea s-o pedepsească pentru nesupunere și neascultare („- Era vie când au îngropat-o, a șoptit Jai. Iar ei i-au bătătorit mormântul”). Riscând destinul Mănăstirii Roșii, Maresi nu va spune nimic niciunei măicuțe sau surori, ci va păstra acest secret adânc înrădăcinat în sufletul ei. Lumea celor două prietene pare să fie liniștită, în toată cultura ei conservatoare și care poartă fluxul istoriei. Dar, undeva, în sufletul lui Jai, un cărbune încă nestins stăruie și scoate fum. Iar acesta va începe să ardă când, într-o zi, undeva de la distanță, o corabie plină cu bărbați se apropie de teritoriul interzis al femeilor, al puterii Mamei. Și totul, cândva echilibrat și simetric, se desenează într-o eterogenitate fatală și dramatică.

Nu am să vă spun mai mlte legate de acțiune - este, evident, de prisos. V-am prezentat intriga, reprezentată de venirea lui Jai la Mănăstire. Ceea ce vreau să conturez este spațiul descris de autoare și personajele pe care aceasta le plasează în scriitura sa. Totul este pur și simplu magic. Este legendar și plin de conotații, cu înțelesuri subtile, cu analogii între femeile și fetele din societatea modernă, într-un suspans feroce, memorabil, relaxant, brutal, totul plasat într-un trecut nedeterminat și într-un spațiu în care elementele cosmosului, ale naturii joacă un rol nemaipomenit. Ritaluri, vrăji, legende, povești spuse din grai în grai, credință, soartă, magie și secrete - toate se împletesc în romanul „Maresi. Cronici din Mănăstirea Roșie” într-o egală măsură, fără exagerări și delimitări specifice. Legat de personaje, vreau să vă spun că fiecare poartă amprenta complexității, a misterului. Fiecare, exclusiv, joacă un rol important în opera lui Turtschaninoff, fiecare are rolul său subtil poate, încă, nerelevat în prima parte a trilogiei. Abia aștept, credeți-mă, să văd ce se întâmplă cu cele două prietene, să văd ce se întâmplă cu sora O, cu Bătrâna - atâtea personaje fantastice, de o tipologie misterioasă pur și simplu fastuoasă. Personaje care simt, trăiesc, care plâng, au regrete și suferă, dar care poartă puseurile iubirii, ale sensibilității și feminității. Personaje irezistibile, din lumi străvechi, care sunt unite de aceeași dorință de puritate și pace - cunoscând lumea doar din cărți străvechi și manuscrise prăfuite.

„Prima dimineață pe care Jai a petrecut-o la mănăstire a fost una însorită.De obicei, aici e vremea foarte frumoasă primăvara. Toamna, Prima Mamă își piaptănă părul și furtunile se dezlănțuie pe insulă. Doar rar îndrăznim să ieșim afară pe o asemenea vreme, de teamă că vânturile ar putea să ne strivească de stânci. Insula noastră, Menos, încă nu-și îmbrăcase mantia de flori de primăvară, dar iarbra crescuse din nou verde și deasă și era o plăcere pentru capre s-o pască. (...)”

Acest fragment mi se pare cel mai relevant pentru a reitera lumea Mănăstirii Roșii. O lume a simetriei, a simfoniei culorilor și astrelor cerești, tutelare, o lume conservatoare, departe de tot ce înseamnă tehnologie, modernism. Totul pare surprins într-un atemporal al existenței, într-un spațiu divin, celest al vieții, iar felul în care autoarea descrie toate acestea reprezintă modalitatea perfectă de a face totul și mai palpabil cititorului.

„- Mănăstirea o să fie distrusă numai din vina mea. O să muriți toate și numai eu am adus moartea aici după mine. N-ar fi trebuit să vin aici. (...) 

- (...) Maica are grijă de noi. Trebuie să ai încredere că n-o se întâmple nimic rău. Oare credeam ce spuneam atunci? Nu știu. Voiam să cred. Maica mai alungase o dată bărbații de pe insulă. Dar de data asta nu reușise. Bărbații erau pe insulă. Erau în mănăstire cu armele lor strălucitoare.”

În căutarea lui Jai. După cum v-am spus, ea este factorul perturbator al echilibrului instaurat prin iubire și rugăciune. Ce-o să se aleagă de ele? Ce-o să se aleagă de Mănăstirea Roșie, de toate femeile aproape condamnate la moarte, prinse de către barbarii cu săbii? Doamne, Doamne, abia aștept următoarea parte să văd care este punctul de convergență al întregii acțiuni. Nu mai am răbdare! 

„Așadar, asta s-a întâmplat după ce Jai a venit în mănăstire în anul an nouăsprezecelea an de cărmuire a celei de-a treizeci și doua Maici, când Bătrâna mi-a vorbit, iar femeile au stârnit o furtună cu pieptenii de aramă. Asta s-a întâmplat când insula Menos ne-a averitzat de prezența unor bărbați necunoscuți, când Roza s-a sacrificat pe sine pentru surorile ei, iar eu, novicea Maresi din Rova, am deschis ușa Bătrânei.”

Am vrut să termin recenzia cu acest citat pentru că totul e ”mind-blowing”, cum s-ar zice. Abia aștept următoarea parte a acestei trilogii pur și simplu minunate. Mulțumesc din suflet celor de la Editura Univers pentru acest roman genial. Puteți cumpăra cartea „Maresi. Cronici din Mănăstirea Roșie” de AICI. O scriitură extraordinar de frumoasă, magică și plină de mister și suspans. Lecturi frumoase să aveți și numai bine!