Magazinul de sinucideri, de Jean Teulé - Recenzie

Editura: Allfa

Colecția: Strada Ficțiunii

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 120

Traducere din limba franceză: Magda Răduță

Într-un viitor îndepărtat, în Cartierul Religiilor Uitate, singura speranță de a evada din apocalipticul cotidian este excentricul Magazin de Sinucideri al familiei Tuvache. Aici se găsesc toate cele necesare unei sinucideri stilate, personalizate, teatrale, care să-i facă cinste sinucigașului: șerpi otrăvitori, măști hidoase, pentru cardiaci, costume de harachiri, cocktail-ul letal al zilei, sărutul morții, cam orice ți-ar putea tuna prin cap într-o formă viabil, să-i spun așa, mortală.

Toți membrii familiei - care poartă numele unor sinucigași celebri - împărtășesc aceeași părere, și anume că viața e o mare deziluzie și ar trebui curmată cât mai rapid cu putință. Toți, în afară de mezinul Alan, care este de un optimism incurabil. Treptat, sumbrul Magazin de Sinucideri tinde să se transforme într-un colțișor vesel și luminos. Iar comerțul cu lipsă de speranță, comerțul cu moarte și, la o adică, fazual spus, „comerțul cu salvare”, tinde, încetul cu încetul, să se ducă de râpă.

Am așteptat să citesc acest roman cam de când am auzit prima dată de el, însă abia acum am reușit. Sincer, nu am avut așteptări mari, deoarece știam că voi citi ceva drăguț, ceva amuzant, care într-adevăr ar trebui citit de oricine. Nu știu dacă acest roman trebuie înțeles, pe cât trebuie simțit de fiecare în parte - ideea este că te poți regăsi în el, sau nu. În unele momente, simțeam că fac parte din lumea romanului, îl înțelegeam pe fiecare personaj în parte, iar mai tare rezonam cu Alan, mezinul, cel zâmbăreț, care spune mulțumesc, „la revedere” și nu „adio” (aici am râs foarte tare la scena în care mama lui îi spune că, de fapt, clienții care pleacă de la magazinul lor nu se mai întorc niciodată - în mod ideal - de aceea nu se cade să li se adreseze cu „la revedere”, ci cu „adio”, pentru că sunt plecați pentru totdeauna). Cred că scopul acestui roman a fost, dincolo de alegoria indusă, de imaginea concretă care, de fapt, exprimă ceva abstract, să amuze, nu știu, eu am apreciat acest roman pentru că m-a făcut să râd, chiar mi-a adus zâmbetul pe buze, iar pentru mine asta a contat cel mai mult.

Da, volumul Magazinul de Sinucideri este și o satiră destul de reușită, vreau să spun, e foarte interesant cum Teulé reușește să scobească în sufletul omului și să-i descopere, poate, cele mai adânci gânduri. Simțul său critic, simțul său de observator este de apreciat, ba chiar de invidiat, și parcă totuși mă simt vinovat că m-am lăsat cuprins de un umor negru. Haha! Teulé are așa un talent de a-și capta cititorul prin felul în care scrie și nu plictisește. De fapt, stăteam și mă gândeam, mă, în 120 de pagini să vorbească omul ăsta despre același lucru, adică despre cum să se sinucidă niște oameni, bună ziua, salutare, vreau stricnină, na stricnină, adio, moarte plăcută, să nu vă mai văd pe aici?! Da, chiar sunt fooooarte amuzante opțiunile pe care autorul le oferă personajelor, opțiuni de a se sinucide, dar știu că fiecare, până la urmă, ascunde un substrat, iar aici m-am gândit mult la death kiss, o să vedeți voi, dacă citiți romanul, care e faza. Aici, Teulé a vorbit și despre iubire, și despre prietenie, și despre familie, și despre vise și orice înseamnă, de fapt, omul: sentimente.

Nu știu dacă aș mai putea vorbi despre ceva, nu pot acoperi prea mult - fiindcă nici nu vreau - deoarece romanul este destul de micuț; o sută douăzeci de pagini în care autorul Jean Teulé satirizează cu talent o societate posibilă, dintr-un viitor îndepărtat. ”Jean Teulé scrie într-o formulă originală, absolut inspirată, făcând revernțe atât Familiei Addams, cât și lui Baudelaire. Satirizează cu simpatie pesimismul, spleen-ul urban, nihilismul, depresia atât de în vogă. Rezultatul este, probabil, cel mai comic roman despre sinucidere scris vreodată”, este vocea editorului, o voce corectă și la subiect. Într-adevăr, n-ai fi crezut vreodată că un roman despre sinucidere te-ar putea amuza. Dar, uite, în literatură totul e posibil.

Știu că este și un filmuleț tare drăguț după acest volum, am să mă uit la el zilele următoare. Le mulțumesc enoooorm celor de la Grupul Editorial All pentru acest volum, vi-l recomand cu mare drag și, dacă l-ați citit, aștept părerile voastre! O zi minunată să aveți, călduroasă și plină de lecturi!

Appassionata, de Ana Cioclov - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 136

Prozele scurte din acest volum au în comun căutarea febrilă a iubirii în care se lasă purtate personajele Anei Cioclov. Mai au în comun o anume știinţă a locurilor în care în mod natural pasiunile se dezlănţuie cu mai multă forţă, în care referinţele culturale și un anume glamour sunt inseparabile de bulevardele largi și impunătoare ale New Yorkului sau de arterele Parisului istoric, precum Avenue George V. Ambientul, eclerajul, atmosfera, vitrinele, personajele par a fi recuperate din niște ecranizări mai vechi și mai romantice. Bărbaţii sunt eleganţi, femeile sunt visătoare și și unii, și alţii își petrec nopţile ca și cum ar fi ultimele. Cititorii trebuie doar să se lase purtaţi de vuietul intern al scriiturii tot așa cum, dacă ar fi într-o sală de concert, s-ar lăsa înrobiţi de crescendoul acordurilor Boléroului lui Maurice Ravel.

Ana Cioclov este o artistă complexă. Trăiește la New York, pictează în studioul său din Florida, are un atelier de design vestimentar la Timișoara. Din continua mișcare între polii manifestării multiplului său talent culege experienţe impresionante. Este atrasă de destinele oamenilor singuri și triști, care rătăcesc ca fluturii de noapte. O haină de blană, o rochie de mătase, un costum impecabil croit, o bijuterie, o pălărie exotică sunt indiciile care o îndeamnă să-și imagineze că femeile și bărbaţii care le poartă sunt într-o deznădăjduită căutare a romantismului, a senzualităţii și a împlinirii. În aceste detalii constă forţa ei literară. Ana Cioclov şi-a făcut studiile la Universitatea din Timişoara, Facultatea de Arte Frumoase, Secţia de pictură şi artă grafică. Şi-a început cariera ca designer vestimentar şi a realizat costume pentru Opera din Timişoara.
În 1991 a fondat compania „Ana Cioclov“, specializată în produse unicat destinate femeilor, mai precis creaţii vestimentare, bijuterii şi accesorii, toate fiind lucrate manual.
În paralel cu activitatea de designer vestimentar, Ana Cioclov a pictat în ulei şi acuarelă, lucrările sale putând fi admirate în nenumărate expoziţii din ţară şi din străinătate (Ungaria, SUA, Germania).

Citind acest volum, mi-am dat seama de un lucru: artistul rămâne artist până în adâncimea sufletului său. Din câte am citit, Ana Cioclov nu doar scrie, ci și pictează, fiind absolventă a Institutului de Arte Plastice din Timișoara, secția pictură. Cetățean american și român, face naveta între New York, atelierul său de pictură din Naples, Florida, și atelierul de design din Timișoara. Cărțile autoarei sunt inspirate de aceste locuri, „aici se nasc povestiri și personaje care vor rămâne să trăiască alături de mine. Împreună străbatem oceanul, privim strălucirea și tristețea marilor orașe cu bulevardele lor colorate, iar eu mă risipesc alături de ele în peregrinările și viața plină de inspirație pe care o duc.” Ana Cioclov scrie despre artă, despre frumusețea aceasta superioară a lumii. Vă pot spune că am citit Appassionata într-o singură zi, de fapt, în maximum o oră jumătate, fiindcă atmosfera de basm, de poezie, atmosfera poematizată a volumului pur și simplu nu mi-a permis să las cartea jos din mână. M-a prins în magia ei muzicală, mi-a încântat urechile cu metafore excepționale, plasticizante, cu o efervescență lirică aproape filosofică, aș putea spune. Ana Cioclov știe ceea ce scrie și o face cu o măiestrie cosmică, pentru că îi iese deosebit de bine!

 

Artistul își îndreaptă penița spre a contura ceea ce are lumea aceasta mai magic și special: frumusețea care se ascunde în lucruri mărunte; el, artistul, încearcă să ghicească culoarea vieții, să o măiestreze cu talentul său, să o desfășoare în toate planurile de cunoaștere - așa, poate doar așa va fi ajuns să-și desăvârșească a sa creație. Pe mine m-au lovit, drept să vă spun, metaforele: pur și simplu citeam și mă hrăneam cu frumusețea cuvintelor alese, cu potrivirea lor spațială, atât de ordonată, de parcă ai fi spus că este firesc, de fapt, să scrii într-un mod atât de minunat. Și nu sunt singurul de această părere, să știți. De fapt, mă gândeam, dacă vă plac descrierile frumoase (dar, vreau să spun, NU plictisitoare), cu siguranță veți adora volumul de față. Ceea ce scrie Ana Cioclov aici, în Appassionata, nu este despre ceva anume. Nu. Ci este despre frumusețea vieții mascată în grijile noastre zilnice, în graba noastră de vânt și de deșertăciune. Când am intrat pe Goodreads, m-am întristat foarte tare văzând numărul mic de cititori, iar atunci m-am gândit: ce nedreptate să ascundem artiștii talentați și să promovăm alte lucruri, alte non-valori (o spun fără să jignesc pe cineva), când scriitori de preț stau ascunși după creațiile lor care strigă spre atenție - sau, dimpotrivă, care stau și așteaptă. Nu strigă după atenție, ci merită atenția noastră. Ana Cioclov chiar merită atenția cititorilor, merită creditul lor. Eu, unul, mă declar un nou fan ala aceste doamne, pentru că rezonez efectiv complet cu scriitura ei atât de plastică, atât de metaforică și colorată - este exact ceea ce caut eu; fiindcă, de fapt, este pe stilul meu.

 

Este clar, acest volum chiar merită citit. Fiindcă debordează de frumos, de emoție, de sentiment și trăire aproape extraviscerală, mascată în drumurile care șerpuiesc în inima orașului, în vorbele oamenilor care-și pierd timpul aflându-se în gloata omenirii, dar care speră, speră, țintesc către ceva, în cafelele aburinde la marginea tarabelor cu flori, în stele care spun povești cerului. Doamne, nu pot să vă spun cât de frumos scrie Ana Cioclov, vă spun, chiar, cu propriul preț, o pot numi printre autoarele mele preferate, alături de Alice Munro, Ioana Nicolaie, Ileana Vulpescu, Ana Blandiana și ar mai fi câteva autoare, dar pe-acestea mi le aduc aminte acum. Vă spun, chiar nu am mai citit de ceva vreme ceva atât de frumos din punct de vedere expresiv. Ana Cioclov își alege cuvintele cu o măiestrie aparte, și, de fapt, știți ce e mai ciudat? Că, citind Bulevardul viselor, pare că face acest lucru cu o lejeritate extremă. Ca și cum s-ar pune să scrie și cuvintele i-ar izvorî din suflet. Totuși, de unde știu eu că nu se întâmplă așa? Artistul e, în cele din urmă, artist. Frumosul este unghiul său e vedere, este puterea sub care scrie.

Le mulțumesc nespus, dar nespus celor de la Curtea Veche pentru romanul acesta pur și simplu uimitor, genial, atât de efervescent, poemic. Îl puteți cumpăra de pe site-ul lor, de AICI. Credeți-mă, este un volum pe care, după ce îl veți fi terminat, îl veți așeza în dreptul inimii! :) Lecturi frumoase să aveți, dragi cititori!

 

Sărăcuțul lui Dumnezeu, de Nikos Kazantzakis - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Traducere din neogreacă: Ion Diaconescu

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 402

Sărăcuțul lui Dumnezeu (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său Jurnal de călătorie.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.

Mi-am spus, dacă voi citi Sărăcuțul lui Dumnezeu, atunci am să iau și mai în serios gândul de a citi Zorba Grecul, de la același autor. Sincer, nu știu de ce am vrut să citesc acest roman, poate pur și simplu pentru că am vrut să descopăr ce ascunde, poate pentru că, atunci când a apărut, era o agitație destul de mare în legătură cu el - deși, spre exemplu, eu nici până acum nu am citit vreo carte de Murakami, deși cam toți îmi recomandă măcar un roman de la el. În fine. Am citit acest roman destul de greu, drept să vă spun, și nu am putut, de-a lungul lui, să nu mă gândesc, chiar și fugitiv, la romanul lui Vodolazkin, Laur, unul dintre cele mai bune romane citite în 2015. Dacă ar fi să le compar, cred că l-aș plasa pe Evgheni Vodolazkin înaintea lui Nikos Kazantzakis, asta pentru simplul fapt că proza lui Vodolazkin m-a atras mai mult, mi s-a părut mai curgândă, mai liniștită, să spun așa, pe gând Kazantzakis mi-a dat impresia unei oarecare ezitări, deseori anumite aspecte ale scrierii lui obosindu-mă, chiar dacă îmi plăceau. Am eu un fix, îmi place mult proza care nu rămâne rigidă, rece, ba chiar cea care devine personală, într-o măsură infimă, intimă.

Nu are rost să vă vorbesc despre roman, este de prisos, da, abordează într-o măsură tema religiei, dar dincolo de asta sunt multe alte aspecte care sunt tratate foarte frumos. Proza lui Kazantzakis este plină de viață, însuflețind personajele, dându-le suflul lor propriu, pătrunzând în tema propriu-zisă a romanului său, și anume redescoperirea sufletului omenesc, a virtuților și păcatelor sale, a tot ce înseamnă acesta în suprema și eterna sa existență. Un roman adânc, profund, emoționant, „o poartă deschisă către misterul și minunea vieții” (San Francisco Chronicle), care îți dă de gândit, de meditat, te face să trăiești alături de el și prin el. Personajele lui Kazantzakis sunt personaje adevărate, care trăiesc prin credință și se salvează prin adevăr; este sunt oamenii în genere, capabili de sacrificiu și de ascensiune - prin durere, prin patimi și prin lacrimi.

Un aspect pe care l-am adorat în Sărăcuțul lui Dumnezeu a fost prezența imaginilor realistico-magice. Pur și simplu am adoraaaaat modul în care Kazantzakis a reușit să creioneze niște aspecte atât de minunate, atât de adevărate, încât la un moment dat chiar îmi era greu să-mi dau seama care e diferența între real și imaginar, totul îmbinându-se într-un mod atât de armonios, atât de echilibrat și simetric. Acest lucru m-ar fi făcut să-i fi dat romanului patru steluțe, însă m-am rezumat la trei din cauza celor două aspecte prezentate: lectura greoaie, la un moment dat, cât și ușoara rigiditate a scriiturii. Știu că acest roman merita mai multe, dar știu și că încă nu sunt acel cititor avizat a-l fi lecturat. De asemenea, știu că pe viitor o să-l recitesc și, cu siguranță, atunci îl voi înțelege altfel. Există lecturi care necesită o a doua lectură, o a treia, precum și filme pe care nu le poți viziona o singură dată! 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! O zi frumoasă și plină de lecturi frumoase!

Trei coroane întunecate, de Kendare Blake

Trei surori întunecate

născute într-o vâlcea,

trei surori delicate,

nicicând nu se vor iubi

Trei surori întunecate,

toate trei frumoase,
două vor fi devorate

și doar una regină va fi.

În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite.

Mirabella stăpânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete. 

Katharina este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fără să simtă aproape nimic. 

Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei. Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde…e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe.

ULTIMA REGINĂ RĂMASĂ ÎN VIAȚĂ PRIMEȘTE COROANA.

Precomandă romanul cu o reducere de 40%, de AICI, elefant.ro!

Fancsikó și Pinta, de Esterházy Péter - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Traducere din limba maghiară: Anamaria Pop

Esterházy Péter (născut în 1950, la Budapesta, într-una dintre cele mai vechi şi renumite familii aristocratice din Ungaria) este, probabil, scriitorul maghiar cel mai cunoscut în momentul de faţă, una dintre vocile şi conştiinţele literare definitorii pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. A urmat iniţial studii de matematică la universitatea din oraşul natal şi a lucrat ca matematician între 1974 şi 1978; a debutat în 1978 în reviste literare, iar de atunci s-a dedicat în întregime literaturii. Este autorul unei opere vaste, ce cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii, publicistică, lucrări traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi şi încununate cu numeroase distincţii naţionale (printre care prestigiosul Premiu Kossuth, în 1996) şi internaţionale (Herder, în 2002, Grinzane Cavour, în 2004, Premiul Păcii al Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania, în 2004, Premiul de Excelenţă al Institutului Cultural Român, Premiul Grinzane-Beppe Fenoglio din Italia, în 2007 ş.a.). Curtea Veche Publishing i-a dedicat lui Péter Esterházy o serie de autor în care au apărut, până acum, în traducerea reputatei Anamaria Pop, următoarele cărţi: Verbele auxiliare ale inimii (2007), Harmonia cælestis (2008), Ediţie revăzută (2008), O femeie (2008), Rubens şi femeile neeuclidiene (2009), un volum inedit de interviuri, La început eram încă un om normal — Dialog cyberspaţial (2010), Péter Esterházy în dialog cu Iolanda Malamen şi Nicio artă (2011).

„Elegantul volum pe care-l țineți în mână, dragi cititori, (dorința mea secretă e să-l mângâiați cu sufletul și să-l citiți cu rațiunea!) este cel de-al zecelea pe care l-am tradus din opera lui Péter Esterházy. Cartea a fost scrisă între 1972–1974, dar a apărut în 1976. Eu am tradus-o doar acum. De citit, am citit-o îndată după 1990, când s-a demolat cortina izolării din jurul României. Dar e altceva să citești o carte — și cu totul altceva să o traduci, să te identifici cu fiecare cuvânt, cu fiecare vibrație ce pulsează în propoziții. De ce am tradus o doar acum? Nu știu! Poate că așa a fost să fie. Poate a fost nevoie de acest „viceversa“, să traduc cărțile scrise ulterior acesteia, iar apoi să mă întorc la origo, pentru a putea afirma acum cu mâna pe inimă: la douăzeci și ceva de ani, Péter Esterházy a avut nevoie de un singur cuvânt, kalokagathia, ca să posede literatura. Sau literatura l-a posedat? Nu mai are nicio importanță! Important e că din contopirea de atunci s-au născut Fancsikó (aristocratul cu „înțelepciunea la pătrat“) și Pinta (rebelul în tricou de gimnastică și cu unghiile roase) — personaje eterne (Yin și Yang?) care apar — dincolo de „uprafața suprafețelor, sub diferite nume și ipostaze, în diferite situații — în toate celelalte volume ale marelui (și-n felul său unicul!) scriitor reprezentativ al literaturii maghiare contemporane. Deschideţi larg uşa casei voastre, dragi cititori, pentru Fancsikó și Pinta — nu veți regreta!” - Anamaria Pop

Înainte de toate, volumul de față se citește foarte ușor. Autorul nu face uz de imagini greoaie, fraze alambicate, întortocheate: la el, un lucru este simplu, și anume acela că simplitatea primează și, de cele mai multe ori, șochează. N-aș putea vorbi prea multe despre volumul de față, în schimb vă pot spune doar că m-a fascinat prin personajele create, prin gândurile și ideile reiterate prin și în acestea. Mi-a fost dor de ideea realismului magic într-o carte, dar atât de precis, aproape chirurgical inserat, încât la un moment dat chiar nu poți să faci deosebirea între ce este ireal și ce este real. Totul este într-o armonie perfectă, cum numai Esterházy este capabil s-o creioneze.

Mi-a plăcut enorm de Fancsikó și Pinta, serios, niște personaje cu atâta chef de viață, cu atâta lumină pe față, nu știu, pur și simplu mi-au dat o energie enormă prin existența lor în paginile acestei cărți, iar tocmai asta cred că a fost ideea autorului: să creeze niște personaje care să rămână în sufletele cititorilor săi. V-am spus, nu pot spune multe despre acest roman, ar fi de prisos, frazele, poveștile vorbesc ca de la sine, fără a fi nevoie de alte explicații. Mie mi-a plăcut, și mi-a plăcut mult, iar unele fragmente chiar mă dădeau peste cap și îmi confirmau, încă o dată, talentul autorului care, într-o măsură, mi-a adus aminte de scriitorul columbian Gabriel García Márquez.

Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Fancsikó și Pinta, de Esterházy Péter. Pe site-ul lor găsiți numeroase cărți frumoase, cu reduceri de nerefuzat, din colecțiia variate și domenii selecte. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!  

Cum m-am apucat de citit?

      

Totul a început prin clasa a III-a, când doamna învățătoare a adus la școală o cutie enormă cu cărți, care mai de care, din care aveam voie să ne alegem câte una, urmând să primim alta când o aducem înapoi pe cea luată ulterior. Așa am aflat, de fapt, care sunt cei mai buni prieteni ai mei: cărțile.

Și asta e scurta poveste a unei plăceri ce știu că va dura o viață întreagă. Nu-mi pot imagina viața fără cărți, așa cum nici peștele n-ar putea rezista fără apă, cum nici pasărea fără văzduh și cer, cum nici mașinile nu ar putea funcționa fără combustibili, florile fără soare, lupta fără idealuri. Nu știu, am reușit să-mi conturez viața în așa fel încât mereu să am în jurul meu oameni care citesc - când un om citește, atunci puteți observa acest lucru de la distanță: este mai zâmbitor, curajos, pare mult mai pregătit să dea piept realității. 

Stau ore în șir cu o carte în mână. Atunci când citesc, îmi creez universul meu propriu, în jurul meu se formează o buclă, un fel de carapace literară sub care mă retrag și în care trăiesc totul potențat la maximum. Atunci nu mai există timp, nu mai există spațiu, durere, suferință, boală, nu mai există decât artă, decât frumos.

Cărți de beletristică, noi cărți, citesc orice, orice îmi pică în mână, devorez poveștile, îmi fac prieteni noi, mă cert cu ei, plâng alături de ei, îi urăsc, îi iubesc, îi judec și mă las judecat, devin pudic, asocial, dar, în cele din urmă, mă salvez prin poveștile lor și îmi ofer certitudinea unei vieți așa cum, poate, aș fi vrut să o am.

De ce să nu citești? Ce, e mai cool să mergi într-un club, nu? E mult mai „șmecher” să dai bănuții pe haine „dă firmă”, cade mai bine să faci asta, nu? O fi, dar nu pentru mine, nu pentru clauzele pe care le susțin. Cititul mi-a schimbat viața, pentru mine cărțile sunt ca niște pastile, iar dacă aș opri acest tratament evident necesar, cu siguranță aș claca, fără vreo altă șansă de a fi salvat.

Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov 

  

Ce știu cu adevărat, de Oprah Winfrey - Recenzie

Editura: Lifestyle Publishing

Rating: 3 din 5 stele

Număr de pagini: 192

„Ştiu cu adevărat: călătoria ta începe cu alegerea de a te ridica, de a merge înainte şi de a trăi pe deplin.“ — Oprah Winfrey

De-a lungul anilor, Oprah Winfrey a făcut istorie cu un talk show legendar, şi-a lansat propria reţea de televiziune, a devenit primul miliardar afroamerican al naţiunii şi a primit titlul de Doctor Honoris Causa de la Universitatea Harvard, precum şi Medalia Prezidenţială a Libertăţii.

Din toate aceste experienţe, a învăţat lecţii de viaţă pe care, timp de şaisprezece ani, le-a împărtăşit într-o rubrică lunară foarte populară din revista O, The Oprah Magazine.

Acum, pentru prima oară, aceste gânduri şi idei au fost revizuite, actualizate şi adunate între copertele unei cărţi. Organizate pe teme – bucurie, rezilienţă, relaţii, recunoştinţă, posibilitate, veneraţie, claritate, putere – aceste eseuri ne dezvăluie inima şi mintea unei femei extraordinare, oferind totodată cititorilor un ghid pentru a trăi o viaţă împlinită.

Trebuie să recunosc, eu nu sunt adeptul cărților de ”self-help”, să le spun așa. Nu citesc Osho, Tolle, sau alții, deși, din câte am aflat, Tolle este autorul preferat al lui Oprah. Nu știu, poate-mi scapă mie ceva, dar pur și simplu nu-s pe premisa citesc-o-carte-care-să-mi-schimbe-viața-oau-ce-fericit-am-să-fiu. Încă o dată, poate-mi scapă mie ceva. Am vrut să citesc Ce știu cu adevărat încă de când am văzut-o prima dată în Cărturești. Norocul a făcut ca, de ziua mea de naștere, o prietenă foarte bună să-mi cumpere acest volum. L-am citit ziua următoare, în doar câteva ore. Nu e o lectură grea, este o lectură ușoară, la o adică, Oprah ne spicuiește câte puțin din capitolele vieții ei, integrându-le într-un anume sens: iubire, spiritualitate, dragoste, prietenie, chestii de acest gen. Nu le ierarhizează, ci le definește reciproc, spunându-ne ce părere are ea despre x, despre y.

Mi-au plăcut unele cugetări, deși, după ce-am terminat volumul, mi-am spus: „dacă aș fi auzit toate acestea în pledoaria lui Oprah, la o emisiune de-a ei, la un discurs, și nu să-i fi citit gândurile, ci să le fi ascultat, cu siguranță mi-ar fi plăcut cu mult mai mult.” Pentru că Oprah are un stil aparte de a vorbi, de a cugeta, de a face grimase, nu știu, eu îi urmăresc și acum emisiunile cu aceleași entuziasm, deși pe unele le-am văzut de mai multe ori. Așa, doar citind, începeam la un moment dat să-mi pierd răbdarea, aveam impresia că se bate pasul pe loc și atât, nimic mai mult. 

Cu toate acestea, cu siguranță sunt anumite capitole la care voi reveni cu drag, pentru că sunt lucruri adevărate, nu mascate de cuvinte frumoase, lucruri simple dar care, de fapt, te lovesc atât de profund. Chiar dacă am dat trei steluțe volumului, știu că merită mai multe, dar eu nu sunt cititorul avizat a citi astfel de cărți. Nu că nu sunt genul meu, dar prefer să mă axez pe altfel de lecturi. Cartea aceasta are target-ul ei, însă eu am vrut să o am în bibliotecă doar pentru simplul fapt că e scrisă de Oprah Winfrey, un om cu adevărat special și demn de urmat. Plus că, de altfel, am citit și că omul ei de suflet, îndrumătorul spiritual, este Maya Angelou, un om care pur și simplu mă inspiră. 

Să aveți lecturi frumoase și pline de învățăminte!

Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac - Recenzie

Editura: Cartier

Rating: 5 din 5 stele

Număr de pagini: 160

Am unele convingeri legate de anumite cărți, e ca un alt simț care mi s-a dezvoltat de-a lungul timpului, odată cu toate lecturile mele. Sunt cărți la care pur și simplu simt din titlu că o să-mi fie pe plac, sunt alte cărți care, încă de la prima pagină, îmi demonstreză că vor fi o lectură de prisos, care doar vor fi și atât - o altă carte trecută în ”read”. Nu știu câte așteptări am avut de la volumul Tatianei, Vara în care mama a avut ochii verzi, dar vă pot spune că, oricât de mari ar fi fost așteptările mele, această carte cu siguranță le-ar fi întrecut. Și vă pot spune de ce: Vara în care mama a avut ochii verzi a devenit una dintre cărțile mele preferate, o pot alătura, fără vreun dubiu, romanului meu preferat din toate timpurile, al lui Margaret Mitchell, Pe aripile vântului. Pentru că nu am mai avut parte de ceva vreme de o lectură atât de puternică, de o lectură cu care să rezonez (ei bine, poate nu în totalitate) atât de mult, de o lectură care să stârnească în mine atâtea emoții, sentimente, lacrimi, bucurii, întrebări. Nu știu, pur și simplu am fost fascinat și sunt, chiar și-acum, după o săptămână ce a trecut de când l-am citit.

Vara în care mama a avut ochii verzi sumează strigătul personajului principal, este ca o exorcizare, este ca un semn mare al exclamării pus asupra întregii lumi în care trăim. Nu, nu pot vorbi de roman în modul în care i-aș face o recenzie, așa că am să vorbesc doar despre ce am simțit eu citindu-l; nu vreau să-l povestesc, nu vreau să dau citate, aș vrea să vorbesc doar despre ochii verzi ai mamei, nu doar vara, nu doar toamna, ci despre ochii ei verzi întreaga viață. L-am citit încet, încet, nu m-am grăbit să-l termin - având în vedere că are doar 160 de pagini, cu siguranță l-aș fi dat gata în doar câteva ore. Însă am vrut să gust din fiecare frază care avea o încărcătură emoțională aproape acerbă, exhaustivă, am vrut să intru în mintea personajului extrovertit, aproape vulgar în simpla existență ancestrală a mamei, a sufletului din care rădăcinele i se trag. Aș vrea să citesc acest roman toată viața, o simplă pagină mi-a oferit mai multe emoții decât ar fi reușit alte cărți în zeci de pagini. Tatiana Țîbuleac are un stil al ei, un stil provocator, care, pentru unii, poate ar părea vulgar, nepotrivit - cum să vorbești despre propria mamă în maniera în care îți dorești să dispară, să moară, s-o urăști, să ți se pară proastă și urâtă și ratată? Da, dar am reușit să văd dincolo de toate aceste aspecte pe care le-a conturat Tatiana în carte. Volumul este ca o provocare, pe care o accepți - iar apoi, depinzând de fiecare cititor, autoarea pierde provocarea sau o câștigă. Din partea mea, mă declar învins.

Un roman plin de forță, pe cât de profund, din păcate pe atât de scurt. Totuși, n-aș fi vrut ca autoarea să se lungească cu anumite aspecte. Nu. Îmi place că am rămas cu întrebări fără vreun răspuns din partea ei, mi-a lăsat mie o alegere liberă de a interpreta anumite aspecte. Vedeți voi, ochii mamei nu-s doar pupile, nu au doar retine, ci în ochii mamei se cumulează viața personajului, acolo, în irisul ei verde, de culoarea câmpiei arzânde, oamenii vin și pleacă, se nasc și mor, visează și se trezesc la realitate. Ochii mamei, acei ochi care cândva se vor închide, închizând în spatele lor tot universul existenței. Vara în care mama avut ochii verzi este plin de imagini hipnotice, nebunești, uneori inadecvate logic, fapt ce m-a dus cu gândul la romanul arhicunoscut al Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, un alt volum care m-a sfâșiat, și în care poarta dintre cele două lumi - ale mamei și lumea copilului - era părul, cordonul ombilical al copilei pentru care idealurile nu mai erau decât dorințele ca propria-i mamă să se întoarcă acasă și să fie fericită. O referință potrivită, după părerea mea, Tatiana Țîbuleac impunând o proză în stilul inegalabil al Aglajei. Și se pricepe, chiar se pricepe, o face cum știe ea mai bine.

După ce-am terminat romanul, evident, am fost trist fiindcă știam că un volum de o asemenea intensitate nu am să mai citesc curând, dar am fost și fericit că îl pot număra printre cărțile din biblioteca mea. Vara în care mama a avut ochii verzi a fost lectura de care am avut nevoie în această perioadă, a fost o lectură adevărată, dincolo de orice comentarii aș fi auzit: sunt persoane care apreciază cartea, la fel de bine cum sunt și persoane cărora romanul li se pare o porcărie. Da, dreptul la liberă opinie și alegere avem, nu cred că Tatiana Țîbuleac nu a luat în calcul că cititorii i se vor împărți în mai multe categorii. Dar am simțit că prin acest volum ea a fost sinceră, a vrut să spună anumite lucruri și, după părerea mea, subiectivă, chiar a reușit. O intensitate uneori de nesuportat, o sinceritate aproape epuizantă, bolnavă. Și, după cum spune și Radu Vancu, „ultima treime a romanului (...) ei bine, pentru intensitatea ei atât de particulară, nu îi pot găsi Tatianei Țîbuleac vreun corespondent”. Ea e unică și-atât, prin tot ceea ce trăiești citind acest volum. Mă bucur, chiar mă bucur că acest om există și abia aștept să-i citesc și celelalte scrieri. 

Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru, exact așa cum trebuie ele să fie: cu sens! Seară faină și ne citim în curând!

#literatura de ieri VS #literatura de astăzi

Un proiect inițiat de Târgul Cărții, la care iau parte cu drag. Mulțumesc mult de invitație! 

Citesc mult, sau, cel puțin, o făceam cândva, când aveam timp. De toate, poezii, proză, eseistică, chick-lit (dar mai rar, na), romane de opt sute de pagini, broșuri micuțe. Sincer, la un moment dat am început să nu mai triez din ce citesc, efectiv citeam tot ce-mi cădea în mână. Și, cu toate acestea, mereu m-au speriat clasicii, motivele ar fi numeroase, nu știu, ideea că nu i-aș putea înțelege, că la un moment dat devine plictisitoare, redundantă acțiunea romanului (dacă există, bineînțeles); îmi aduc aminte de un citat, din care, tunchiat, parcă era „cărțile clasice, cărți pe care toți le laudă dar nimeni nu le citește.” O fi, oare, așa? Da, am citit cărți clasice, cărți de referință, Anna Karenina, Pe aripile vântului, Jane Eyre, Mândrie și prejudecată, Mănăstirea din Parma și ar mai fi, dar nu mă lungesc acum. Și, totuși, palmaresul meu literar numără de zeci de ori mai multe cărți contemporane, moderne, nu ”out of fashion”, cum se spune. Motivele ar fi și circumstanțele contemporane mie, spre exemplu; nu mai suntem în perioada în care, dacă nu erai invitat, nu ți se permitea să te bagi în vorbă cu cineva, când nu aveai voie să privești o persoană fix în ochi, lucru nepotrivit, la o adică, pentru că erai considerată nu știu cum. Nu mă înțelegeți greșit, epocile victoriene, elisabetene mereu m-au atras, au ceva al lor, dar, totuși, să ne ancorăm în realitate (părerea mea, domnilor, nu trebuie s-o împărtășiți).

Voi răspunde la niște întrebări puse de cei de la Târgul Cărții și, dacă aveți chef, vă invit să faceți același lucru în colțișorul blogului vostru. 

1. Sunt cărțile de ieri mai valoroase decât cele de astăzi?

Or, domle, cum să compari valoarea unei cărți? Evident, în condițiile în care nu numim „carte” tot ce este tipografiat și prins între două coperți, orice piece of shit, să spun așa. Eventual, am putea spune doar că o carte este mai bună decât alta, nu știu, criteriu subiectiv prin excelență, reiterează o părere individuală, colectivă, dar în niciun caz unică. Cărțile de ieri mai valoroase decât cele de astăzi? Dat fiind contextul nostru contemporan, 2017, aș putea spune că nu, dar poate m-aș înșela, la fel de bine aș putea spune că da, cele de ieri sunt mai valoroase, dar iarăși aș greși. Cert este că fiecare timp al literaturii are referința sa anume: din cărțile vechi, „de ieri”, se desprinde o literatură elegantă, o literatură țesută din om, din sufletul său, din trăirile și emoțiile sale surprinse într-o continuă artă a scrisului - nu știu, cărțile clasice, mie unul, mereu mi-au imprimat un aer de eleganță, de subtilitate, de sensibilitate. Revenind la cărțile contemporane, moderne, postmoderne, „de astăzi”, pot spune doar că tema de bază nu s-a schimbat, tot omul este axis mundi, dar ce s-a schimbat reprezintă modul în care tema este îmbrăcată și explorată. Modul în care omul este tratat, pe un picior cert diferit de modul în care era tratat de către clasici. Plusuri și minusuri au ambele părți, deși, recunosc, nu vreau să fiu ipocrit, citesc cu mai mare plăcere o carte contemporană decât un clasică.

2. Se scria mai bine pe vremuri?

Din punctul de vedere al rigorii stilistice, al construcției sintactice, al înșiruirii cronologice, al adecvării spațiale și temporale, cu siguranță da. Clasicii mereu mi-au lăsat impresia unor romane schematice, bordate, ca și cum autorii și-ar fi făcut dinainte o schemă, „o să-ncep romanul de-aici și o să-l trec pe-aici, îl învârt pe-aici și-ajung aici”, urmărindu-și planul pe întregul act al conceperii romanului. Poate, din acest punct de vedere, se scria mai bine. În momentul de față, se scrie exponențial mai bine abordându-se partea filosofică, să spun așa, a omului, a situațiilor în care acesta se găsește. Nu știu, dar eu chiar nu am găsit o carte clasică ce ar fi putut să-mi inspire idei filosofice directe, să mă facă să mă gândesc la ce-am citit. OK, nu-s egoist, sunt romane clasice care mi-au dat de gândit doar după ce le-am terminat de citit (spre exemplu, încă mă macină Litera stacojie și Anna Karenina), dar am citit unele cărți contemporane care mă făceau să mă opresc din lectură, să-mi fixez ochii pe tavan și să mă întreb „ok, acum eu ce fac cu a mea viață?” Încă o dată, întrebarea este relativă, iar simplul răspuns pe care l-aș putea da, pentru că se cere, este că da, se scria mai bine pe vremuri, dar în societatea noastră contemporană, emoțiile se trăiesc mult mai intens prin scris. 

3. Marii scriitori de ieri sunt mai prejos decât cei de astăzi?

Nici gând. Un scriitor nu este cu nimic mai presus decât alt scriitor, nicio distincție nu-l face pe un scriitor mai bun decât altul. Toți sunt egali, doar că unii reușesc să ajungă altfel la inima cititorului, să-i miște acolo o coardă la care doar ei au accesul. Nu știu cum să spun, m s-a întâmplat să citesc niște cărți scrise de autori de care nu auzisem ulterior până atunci, iar acele cărți pur și simplu să mă bulverseze și să mă lase mască. Deci, marii scriitori de ieri nu sunt cu nimic mai presus decât cei de astăzi, precum nici cei de astăzi nu sunt cu nimic mai prejos. A fi scriitor, nu doar prin definiție, nu ești scriitor atunci când scrii o carte, două, trei, ci atunci când scrii pentru că știi că altfel nu te vei putea fi salvat, da, atunci ești scriitor, știi că literele îți oxigenează sângele și scrisul te eliberează din meningele creierului tău.

4. Timpul este cel ce dă valoare cărților?

Cu siguranță, da. Ca referință, Pe aripile vântului, roman care s-a vândut în zeci de milioane de exemplare, o carte de referință și acum, și de-acum mulți, mulți, enorm de mulți ani înainte. Recunosc, este cartea mea preferată, până acum nu am mai reușit să citesc o altă carte de o asemenea anvergură emoțională, stilistică. Pur și simplu, uimitoare. 

5. Pot fi comparați scriitorii de astăzi cu cei de ieri?

Celor de astăzi le lipsesc răbdarea celor de ieri. Celor de ieri le-au lipsit sinceritatea celor de astăzi. Și cam asta este tot ce-am vrut să spun! 

Vă invit și pe voi cu drag să răspundeți acestor întrebări, mie chiar mi-a făcut plăcere! Mulțumesc mult, echipa Târgul Cărții! 

Vremuri second-hand, de Svetlana Aleksievici - Recenzie

Editura: Humanitas

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din limba rusă: Luana Schidu

Număr de pagini: 474

Tot ce vreau să spun, de la început, este că nu voi vorbi mult despre această carte, pentru că pur și simplu nu am ce spune, iar tot ce-aș putea spune poate fi sumat în cuvintele următoare: este o carte care pur și simplu trebuie citită de oricine, la un moment dat, chiar dacă, sunt sigur, cei care vor să citească orice scris de Svetlana Aleksievici, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură, în 2015, trebuie să fie pregătit să dea piept cu o realitate dură, incisivă, rigidă și verticală. Cu siguranță, Svetlana are cititorii ei avizați, inițiați, scrierile ei presupunând o oarecare tangență a eventualului cititor cu lumea sovietică, cu lumea lui Stalin care se prelungește din ce în ce mai mult și în zilele noastre. Am citit Vremuri second-hand simțind o nepotrivire între vârsta mea, douăzeci de ani, și conținutul cărții. Da, știu, mi-am dat seama, încă nu-s pregătit să citesc această carte și s-o înțeleg în adevăratul ei sens, dar am citit-o și cu siguranță nu a fost o pierdere de timp, pentru că simt că am câștigat în spatele meu o istorie a unor ani care ar fi fost mai bine, poate, să nu fi existat vreodată. Vremuri la mâna a doua, prin excelență, dovada că istoria face parte din prezent, într-o înfiorătoare lume în care seamănul își ucide seamănul, oamenii se fură pe față, se urăsc și se vorbesc pe la spate - într-o lume care, încetul cu încetul cu încetul se autodistruge.

Primul meu contact cu Svetlana Aleksievici a fost volumul Dezastrul de la Cernobîl, care a fost o lectură efectiv șocantă, dureroasă, la care am plâns, nu, nu, chiar nu aș putea descrie ce trăiri mi-au adus, de fapt, toate romanele autoarei - am citit, până acum, toate cărțile ei traduse în limba română, apărute la Editura Litera, Corint și cea de față apărută la Humanitas. Scrierile Svetlanei Aleksievici sunt manuscrisele unei istorii, sunt identitatea unei țări, a unei lumi. Aceaste cărți sunt începutul realității dureroase și șocante, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască! Și, chiar, să-l retrăiască!

Svetlana mi-a demonstrat ce înseamnă curajul, puterea efectiv fizică de a îndura, credeți-mă, vă rog, prin scrierile sale autoarea reiterează chirurgical portretul individului sovietic și postsovietic. Cărțile ei nu prezintă însă doar o istorie cronologică, or nefirească, a evenimentelor, ci o istorie a emoțiilor, a sufletului, a lacrimilor, a durerilor omenești .

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută.În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana Aleksievici)

Homo sovieticus există - Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În acest volum polifonic, constituit în mai multe strigăte, mai multe voci, în care se amestecă sunetele străzii, conversații relatate și decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă este de un farmec exorbitant, hipnotic; volumul de față este o carte densă, este o carte puternică, înfiorătoare prin adevăru-i și tragism, prin brutalitatea lumii care se constituie în rescrierile Svetlanei. Totul datează istoric, datele sunt veridice, confirmabile, irefutabile. Trebuie doar să-ți deschizi mintea și să permiți voinței să depășească granițele prezentului - o pagină te împinge într-un trecut care ți se pune în față și ți se servește cu o măiestrie aparte, cum numai Svetlana poate.

În carte, la un moment dat spune „despre dragoste știm prea puține”, la fel cum știm prea puține și despre noi, despre oameni, despre istorie, despre nenorocirile pe care ni le creăm cu propria noastră mână, voluntar, involuntar, omul e capabil de lucruri pe care nu am fi crezut vreodată că este în stare să le facă. Durere, plânsete, resemnare, iertare, Doamne, tot scrisul Svetlanei cumulează un șir de opintiri în cursul istoriilor care au provocat răni ce, cu siguranță, nu se vor fi vindecat vreodată. De la trecut până la prezent nu este decât o aruncătură de timp. Abia aștept următorul volum al autoarei, abia aștept să cunosc și mai multe lucruri privitoare la lumea sovietică, exact așa cum o descrie Aleksievici: veridică. 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! 

 

Lecturi cât mai plăcute să aveți! 

Suntem deja uitarea ce vom fi, de Héctor Abad Faciolince - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Traducere din limba spaniolă: Mariana Sipoș

„În fața unor asemenea morți, conștiința se revoltă, iar durerea și indignarea care urmează, cel puțin în cazul meu, nu se diminuează cu trecerea anilor.” (pagina 244)

“Dacă a-ți aminti înseamnă a trece totul din nou prin suflet, întotdeauna mi l-am amintit pe tata”. “(Această carte) este un omagiu adus memoriei și vieții unui tată exemplar. Ceea ce am vrut a fost ca gândurile mele cele mai profunde să prindă viață. Și dacă amintirile mele vor intra în armonie cu vreunul dintre dumneavoastră și dacă ceea ce am simțit eu (…) poate fi înțeles și este asemănător cu ceea ce și dumneavoastră simțiți, atunci această uitare ce vom fi se poate amâna pentru o clipă, în trecătoarea reverberație a neuronilor noștri, grație ochilor, mulți-puțini, care vor poposi asupra acestor pagini.” (Hector Abad Faciolince)

Despre Suntem deja uitarea ce vom fi, Mario Vargas Llosa, care a semnat și prefața cărții, declară: „După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi-am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a-l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a-i putea spune prin viu grai cât de mult îi datoram.”

Știi că ai citit o carte într-adevăr bună în momentul în care ai închis-o și ai început să te gândești, cu toată lumea adunată în suflet, la propria ta viață, la propriile tale drumuri alese și gânduri săltătoare, la prietenii tăi, la oamenii pe care i-ai cunoscut, care au avut un impact minor, major în viața ta, la familia ta, la drumurile pe care le-ai ales și pe care, cu atâta dorință, le urmezi, la idealurile spre care țintești și de care, uneori, te sperii. Știi că ai citit o carte bună în momentul în care ai certitudinea că ai învățat ceva din ea, pentru că, pur și simplu, total neașteptat, am fost surprins de romanul Suntem deja uitarea ce vom fi, un roman care m-a șocat prin tot ceea ce înseamnă - de la detaliile privitoare la politica columbiană, până la relațiile personajului principal (cartea dovedindu-se, de fapt, a fi o autobiografie, un fel de volum memorialistic) cu celelalte personaje și chiar cu propriile sale trăiri și gânduri interioare, zbuciumat în dezvoltarea sa cognitivă și fizică. 

„Au trecut aproape douăzeci de ani de când l-au ucis și în timpul acestor douăzeci de ani, în fiecare lună, în fiecare zi, am simțit că am această datorie inevitabilă, nu pentru a-i răzbuna moartea, ci măcar pentru a o povesti.” (pagina 267)

Nu am să povestesc ce se întâmplă în care, însă vă pot spune că am avut impresia că citesc un poem cu un talent chirurgical, precis, atât de frumos; am citit romanul ușor, nu mi-a dat bătăi de cap, mi-a dat doar gânduri și teme de meditat; de fapt, am văzut romanul mai mult ca o investigație, ce la început pare o obsesie personală, intimă și particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui, o încercare telurică de a păstra vie și foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea pe care, chiar și după trecerea în neant, fiul i-o poartă. Romanul lui  Héctor Abad Faciolince nu poartă doar această amprenta, relația tată-fiu, ci dezvoltă mai multe subiecte de interes literar și uman - nu e cazul, după cum bine știți, nici nu obișnuiesc, să le prezint aici, dar vă spun doar că acest roman cu siguranță, dar cu siguranță o să vă fie pe plac (raportându-mă la experiența mea literară, să-i spun așa, și vă rog să mă credeți că am ceva cărți „la bord”, chiar e imposibil ca, în proporție de 70%-80%, acest roman să nu-ți fie pe plac; poate doar să fii prea insensibil, de piatră). Citeam la un moment dat pasaje care pur și simplu mă dădeau peste cap, mă frământau și-mi stăruiau în minte până când, cu greu, reușeam abia să le îndepărtez. Stilul lui  Héctor Abad Faciolince este pur și simplu unul de calitate, și-l înscriu între autorii mei preferați!

„Această carte este încercarea de a o lasă mărturie despre durerea mea, o mărturie inutilă și necesară în același timp. Inutilă pentru că timpul nu se întoarce și nici faptele nu se modifică, dar necesară cel puțin pentru mine, pentru că viața și profesia mea ar fi lipsite de sens dacă nu aș scrie ceea ce simt că trebuie să scriu și ceea ce în aproape douăzeci de ani de încercări nu am fost capabil să scriu - până acum.” (pagina 255)

Autorul inseră, la un moment dat, o scrisoare de la tatăl lui. Vă pot spune că acea scrisoare a fost una dintre cele mai emoționante epistole pe care le-am citit vreodată. Nu pot, pur și simplu nu pot descrie cât de minunat este acest roman, cât de dureros pe alocuri, cât de adevărat, ți se imprimă în suflet, inimă, piele, îți dă aripi și îți oferă ceea ce n-am reușit să găsesc la multe alte romane: dorința de a fi bun, de a fi un om cu visuri și cu idealuri, de a lupta pentru ceea ce-ți propui, și, într-o unire perfectă a tuturor acestor lucruri, de a ierta, de a iubi, de a-ți aduce aminte. Nu vreau să vorbesc mai multe despre roman, simt că i-aș distruge magia, vreau să-l las să se așeze tainic și etern pe pleurele inimii mele, dăh, și să rămână acolo cât timp se poate, pentru că știu că romanul Suntem deja uitarea ce vom fi, de acum înainte, se înscrie în cărțile mele preferate și știu că va fi una dintre cele mai bune cărți citite în 2017.

Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Suntem deja uitarea ce vom fi, un must-read neapărat (se permite, credeți-mă, pleonasmul, în condițiile acestei genialități e roman). Pe site-ul lor găsiți numeroase cărți frumoase, cu reduceri de nerefuzat, din colecțiia variate și domenii selecte. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!  

„În plus, am învățat de la tatăl meu ceva ce asasinii nu știu să facă: să pui în cuvânt adevărul, pentru a să dureze mai mult decât minciuna lor.” (pagina 272)

 

 

Arta visării, de Lucy Keating - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 328

Traducător: Ana Dragomirescu

„Viața e un vis.

Apoi te trezești.”

De când se știe, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată. Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit elefanți roz, s-au bătutu cu biscuiți în Muzeul Metropolitan de Artă și s-au îndrăgostit nebunește, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (și doar al viselor ei) până în dimineața în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice. 

„Acum toată clasa e tăcută și se uită fix la mine. Inclusiv băiatu viselor 

mele, care tocmai a devenit realitate.”

Când te îndrăgostești în vis, mai poate realitatea să-ți fie de ajuns?

Am citit acest roman într-o zi, alaltăieri, și-am spus să las o zi ca lucrurile să se așeze, înainte de a face recenzia. Voiam să citesc Arta visării încă de când a apărut, însă nu am avut prilejul decât acum. Știam că ascunde o poveste drăguță, ce trebuie descoperită, explorată, ascultată. Totuși, de ceva vreme am început să fiu reticent cu privire la cărțile Young Adult, nu știu, parcă nu mă mai atrag, deși sunt lecturi pe care simți nevoia să le ai: de altfel, lecturi ușoare, oarecum simple, light, care nu îți solicită prea mult fantezia și atenția - nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să citesc o carte YA care să mă facă să mă opresc din lectură și să meditez asupra a ceea ce am citit. Cred că doar Marile minciuni nevinovate de Liane Moriarty și Lungul drum spre casă de Louise Penny mi-au dat mai mult de gândit. Dar nu pot spune că romanul de față mi-a displăcut, știam, la o adică, faptul că nu va fi genul de roman care să mă dea pe spate. Am vrut să-l citesc doar din dorința de a-l fi citit; nu știu, am eu așa un fix.

„Reală. Ultimul cuvânt rămâne între noi, iar eu clatin din cap, rușinată. Are dreptate. Indiferent ce sentimente aș avea față de Max, rămâne o problemă. Noaptea petrecută în Muzeul Metropolitan a fost un vis. De când mă știu, fiecare noapte petrecută cu Max a fost un vis. Pentru că Max e băiatul viselor mele... și doar al viselor mele.

Pentru că el nu există în realitate.”

Povestea romanul este drăguță, drept să vă spun, autentică, într-o măsură: doi tineri se îndrăgostesc în vis, motivul e necunoscut - până într-un punct, se aventurează în lumea nemărginită a viselor, tralalala, dar, na, uite că într-o zi se dovedește că Max nu era doar un băiat-perfect-sensibil-singuratic imaginar, ci e real, palpabil, concret, moment în care viața lui Alice devine o confuzie permanentă: oare o va recunoaște, oare cum să reacționeze, oare ce va spune; oare Max se va comporta în continuare precum băiatul din vis? Răspunsul nu are rost să vi-l dau, e de prisos, vă las să descoperiți voi. Însă ideea de bază a romanului este aceasta: când realitatea și visele se combină, ce are să iasă? Visul exclude sau, dimpotrivă, completează realitatea? Iar întrebarea reciprocă e valabilă. 

„Și-a amintit de alergia mea la migdală.

Pentru că își amintește toul.

Pentru că a fost acolo.

Pentru că, până la urmă, el e Max din visele.” 

Legat de stilul autoarei, pot spune doar că acesta curge de la sine, este ușor, limpede și clar, nu știu, mie-mi place genul acesta de cărți, sunt lecturi pe care simt uneori nevoia să le am, fiindcă nu sunt genul de lecturi care mă epuizează (și care totuși îmi plac). E ca și cum aș da play unui film sau unui serial, unei melodii pe care am pus-o pe repeat. De asemenea, mi-au plăcut mult și ideile pe care autorea le-a exprimat din prisma personajelor - adică, vreau să spun, după ce citesc o carte vreau să rămân cu niște idei drăguțe referitoare la viață, la prietenie, chestii dintr-astea, le-nțelegeți voi. Ei bine, citind Arta visării mi-am dat seama că autoarea, Lucy Keating, a reușit să facă într-adevăr artă din scris. E un roman reușit, chiar frumos scris, se vede că Keating știe să lucreze prin cuvinte, creând oameni, atmosfere frumoase, legând prietenii și născând idei eterne.

„De parcă n-aș mai fi fost sărutată niciodată până acum. De parcă aș vrea să-l devorez. De parcă am fi ultimii doi oameni rămași pe planetă, iar sărutul ar fi singurul lucru care ne poate ține în viață.”

Prietenie, iubire, dezamăgire, lacrimi, adolescență și dorință, așa aș putea descrie acest roman fascinant al lui Lucy Keating. Nu mă înțelegeți greșit, i-am dat trei steluțe pentru că genul de lectură YA nu e tocmai tagma mea literară, la o adică, cred că e printre cele mai bune romane din acest gen pe care l-am citit. E un roman jucăuș, care îți dă de gândit, te face să trăiești alături de personaje, să le simți cuvintele, ideile, să pulsezi la acțiunile lor, la fanteziile și aspirațiile pe care le au. Cu siguranță nu am pierdut timpul citind Arta visării, dar la fel de bine pot spune că este doar o altă carte pe care am citit-o, lăsându-și totuși o amprentă frumoasă asupra mea. Eu vi-l recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fanii acestui gen de lectură.

„- Încă nu vreau să vă alarmez, răspunde doctorul. Dar mă tem că acum, după ce v-ați cunoscut în viața reală, e posibil ca mințile voastre să nu mai fie în stare să deosebească realitatea de vise. Cu cât povestea asta durează mai mult, e posibil ca, dacă nu reușim să vă împiedicăm să vă visați unul pe altul, vouă să vă fie imposibil să faceți diferența dintre momentele în care sunteți treji și vise.”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

„Și nu am priceput că, odată cu pierderea viselor, nu te voi pierde și pe tine.”

 

 

Să mori din dragoste, de Donna Leon - Recenzie

„Faptele erau lipsite de sens: numai arta era reală”.

Editura: Trei

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Traducător: Mihaela Buruiană (din engleză)

Celebra cântăreață de operă Flavia Petrelli reapare cu totul neașteptat în viața inspectorului de poliție Guido Brunetti.

Flavia, care o interpretează acum pe Floria Tosca din faimoasa operă a lui Puccini, îi mărturisește acestuia că un admirator necunscut a urmat-o la Londra și Sankt Petersburg și la Veneția, copleșind-o cu buchete imense de trandafiri galbenii. Pe măsură ce acest admirator aparent nebun invadează viața cântăreței, Brunetti încearcă să afle identitatea acestuia, temându-se pentru siguranța Flaviei. Brunetti își dă seama că Flavia e în pericol când un coleg de-al ei este rănit grav, iar o femeie cu care aceasta intrase în contact ajunge la spital. 

Va reuși inspectorul Guido Brunetti să intre în mintea admiratorului psihopat înainte ca Flavia sau oricine altcineva din preajma ei să pățească ceva? Ce-i drept, nu mi-am pus această întrebare pe parcursul romanului, pentru că pur și simplu mi se părea o acțiune monotonă, lipsită de acea estență pe care o caut într-un roman polițist, înțelegeți voi, nu am avut parte de suspansul pe care ar fi trebuit să-l simt, nu m-am atașat de ”băieții buni”, adică de ”poliție”, nu am avut parte de șeful acela care, aparent, se crede superior și de care ceilalți, pe ascuns, râd. Nu glume, nu cazuri șocante, doar niște întâmplări banale și, na, haide să scoatem un roman din asta. Nu o să fie o recenzie lungă, pentru că nu simt nevoia să spun prea multe legate de romanul Să mori din dragoste. Sincer, titlul chiar mi-a plăcut, deși cel original parcă era total diferit. În fine, irelevant. Și coperta mi-a plăcut la nebunie; știu, da, să nu judec o carte după copertă, dar cui nu îi plac cărțile cu coperți frumoase? 

„De sus nu se auzea niciun zgomot. Ce era mai amenințător? Buchetul acela neclintit, frumusețea transformată în perversiune din cauza decorului sau ciupercile atomice? Preocupată de aceste prostii, nu era nevoită să se gândească la semnificația trandafirilor.”  

 

În fine, vorbeam despre acțiune. Rezumând, chiar nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat, nu, nu, m-a plictisit la maximum, ba chiar m-a enervat, la un moment dat mă rugam să termin romanul cât mai rapid (am o chestie ciudată, dacă încep o carte, chiar dacă nu-mi place, tot trebuie să o termin de citit, altfel mă simt super aiurea). Totul mi s-a părut monoton, acțiunea abia se mișca, mi-ar fi plăcut mult mai mult să se pună accent pe partea psihologică a acestui roman, să se intre mai mult în mintea așa-zisului psihopat obsedat de Flavia Petrelli. Zic, poate ar fi ieșit ceva mai frumos, mai plin de suspans, nu o grămadă de pagini în care se vorbește despre nimic, conducându-ne către nimic. Nu vreau să fiu rău, dar chiar am fost dezamăgit și parcă m-aș fi așteptat la ceva mai bun; de data asta m-am înșelat, intuiția nu m-a ajutat. Singura parte bună în acest roman cred că a fost atmosfera din prima jumătate a cărții - autoarea, Donna Leon, a reușit să contureze foarte frumos lumea italiană, Veneția, pur și simplu mi-a insuflat iubirea ei pentru acel oraș, pentru acea țară, iar uneori chiar reușea să-mi amintească de zilele petrecute într-o vacanță de vară acolo. Poate ar trebui să încerce să scrie și altceva, nu doar romane polițiste (din câte am înțeles, este o serie cu acest numit inspector de poliție Guido Brunetti. 

„Poate prietenia vine odată cu amintirea unor vremuri grele pe care le-am traversat împreună.”

Așadar, după cum am spus, multe nu am de spus. Nu știu dacă să vă recomand romanul, cred că recenzia mea spune multe; mie, unul, chiar nu mi-a plăcut, dar, sincer, am citit și eu recenzii în care o carte era nu prea apreciată, iar eu am ajuns, după ce am citit cartea respectivă, să-i dau chiar cinci steluțe pe Goodreads (este cazul cărții Pînă și asta o să treacă, de Milena Busquets). E alegerea voastră, însă, dacă o citiți, chiar aș vrea o părere! 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! Găsiți, de asemenea, romanul Să mori din dragoste, de Donna Leon cu o reducere de 37%. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!