duminică, 6 decembrie 2020

Scrisorar, de Mihail Șișkin - Recenzie

Editura: Curtea Veche
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2012
Traducere: Antoaneta Olteanu 

Mihail Șișkin s-a născut în 1961 la Moscova și a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat din același oraș. După absolvire, a lucrat treni ani pentru o revistă de tineret și cinci ani ca profesor de germană și engleză. Debutul său literar a avut loc în revista Znamia în anul 1993, iar în 1995 s-a mutat în Elveția, unde a avut ocazia să lucreze ca interpret (experiență pe care o va descrie într-una din cărțile sale, Venerin volvos) și ca profesor; în prezent, este și colaborator permanent al publicației Neue Zürcher Zeitung. Șișkin este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare rusești: Ruuskii Buker în anul 2000, pentru romanul Vziatie Izmaila, Naționalnii bestseller în 2005, pentru romanul Venerin volvos și Bolșaia kniga, în 2011, pentru romanul Scrisorar. În afara premiilor naționale, a fost recompensat și cu prestigioase premii internaționale. Premiul Cantonului Zürich în anul 2000, Prix du Meiller Livre (secțiunea eseu) în 2005, Premiul Grinzane Cavour în 2007, Premiul Internațional pentru literatură Haus der Kulturen der Welt în 2011. Trei din romanele lui Șișkin au fost dramatizate și puse în scenă: Venerin volvos la Atelierul Piotr Fomenko, Vziatie Izmaila la Teatrul MOST, iar Scrisorar la Teatrul de Artă Cevoh din Moscova, în regia Marinei Brusnikina.
„Probabil că moartea arată foarte simplu, ca un tavan sau ca o fereastră. Desenul de pe tapet. Ultima faţă pe care o vezi.“
Saşa şi Volodia sunt despărţiţi de război. Legătura lor trăieşte prin scrisorile pe care şi le trimit. Dragostea lor există acolo unde oamenii nu putrezesc şi sunt cicade mute, unde viaţa este zgomotoasă, generoasă, dăinuitoare, unde şinele de tramvai se îndreaptă spre un cui nevăzut de care se ţine lumea. Volodia participă la înăbuşirea Răscoalei Boxerilor şi află că singura victorie în război este să rămâi în viaţă. Saşa descoperă că poate fi fericită atunci când îşi ţine de mână tatăl, în ultima clipă a vieţii lui. Fiecare înţelege, în alt timp şi totuşi în acelaşi, că numai moartea dă sens vieţii. Şi amintirea e mai puternică decât prezentul: cesuleţul primit cândva de Saşa arată mereu ora două fără zece, cei doi îndrăgostiţi culeg mere pentru compot şi se bat cu cele stricate, prin iarba uscată sar cosaşi care i se agaţă Saşei de fustă, profesorul preferat îşi sterge ochelarii cu cravata. În ciuda veştii despre moartea lui Volodia, scrisorile lui continuă să sosească, iar Saşa continuă să le primească, fără mirare şi fără teamă; pentru ea, timpul a trecut cu repeziciune, pentru el, pare să se fi oprit. Amândoi se grăbesc spre întâlnirea atât de aşteptată, înţelegând că „în cartea existenţei toate sunt scrise, desigur, numai o singură dată. Dar prind din nou viaţă când cineva reciteşte o anume pagină, care a mai fost citită cândva.“
„Înţelege, viaţa este un dar care se risipeşte. Şi totul în ea se risipeşte. Şi moartea ta e un dar. Un dar pentru oamenii care te iubesc. Mori de dragul lor. Asta e foarte important pentru oameni, când cei apropiaţi pleacă. Şi ăsta e un dar. Numai aşa poţi înţelege ceva despre viaţă. Moartea oamenilor iubiţi, dragi, este un dar care ne ajută să înţelegem lucrul acela important pentru care suntem aici.”
Nu e prima dată când citesc romanul Scrisorar. L-am mai citit acum câțiva ani, și, pe-atunci, mi-a plăcut extraordinar de mult. Acum, anul acesta, pe lângă faptul că, de asemenea, mi-a plăcut enorm, pot spune că l-am simțit diferit. Încă o dovadă că timpul, într-adevăr, are un impact colosal asupra naturii umane, a felului de a simți lucrurile, situațiile, emoțiile și oamenii. Prin Scrisorar, autorul Șișkin (re)aduce, în contemporaneitate, stilul epistolar. Întrucât romanul este alcătuit, exclusiv, din scrisorile celor doi, Sașa și Volodia, despărțiți de război, putem spune că lipsește o relație de „cauză-efect”, astfel încât nu există o acțiune, nu există dinamism, intrigă, desfășurare a acțiunii. Există, în cele din urmă, doar cuvânt. Cuvânt pur și viață. Viață pură și cuvânt. În cartea lui Șișkin, interesul nu-l fac acțiunile, ci viața, viața în sine, exact așa cum este ea - bună, rea, plină de griji, plină de dureri, biruitoare, dar și magică, puternică, emoționantă. Cartea lui Șișkin am simțit-o, în fine, drept o odă a cuvintelor - se vede delicatețea autorului, efervescența literară, lirică, chiar, talentul de a dibăci cuvintele și de a le integra în imagini extraordinar de sensibile. Naturalețea sa atunci când vine vorba de a descrie anumite sentimente, de „a pune în scenă” sufletul omenesc, în toată puritatea profunzimii sale. 
„Ce nevoie de dovezi ale existenţei mele îmi mai trebuie, dacă sunt fericit din cauza faptului că tu exişti şi mă iubeşti, şi că citeşti rândurile acestea!”
Dacă este un roman sensibil, în aceeași măsură este și un roman dur. Prin scrisorile sale, după cum el însuși spune, pentru a supraviețui și pentru a depăși ororile circumstanțiale, Volodia îi descrie Sașei, florii sale cele mai dragi, războiul. Exact așa cum este el. Un război dur, însângerat, în care moartea nu este decât o idee de glonț, izbitura unui obuz, explozia unei mine de teren. Un război în care „nu e important să fii învingător sau învins”, ci „singura victorie (în război) este să rămâi în viață”. Soarta lui Volodia este una nesigură. Rememorându-și trecutul, în scrisorile sale acesta îi povestește Sașei întreaga sa viață, îi destăinuie secrete și i se oferă exact așa cum este. În aceeași măsură, același lucru îl face și ea, Sașa. Fără secrete, doar cuvinte pure, doar viață transcrisă, în toată sinceritatea ei, în cuvinte. Am fost extrem de emoționat de povestea celor doi. Și nu că ar fi una ieșită din comun, ci, mai ales, datorită sensibilității de care dau dovadă aceste personaje. Nici nu știu cum să spun, dar în întreg romanul se simte durerea absenței și, în același timp, speranța reîntâlnirii. Imposibilitatea celei din urmă, de fapt, dă dramatismul celor două personaje. Zbuciumul interior, neîmplinirea, speranța (probabil cel mai dureros sentiment din lume, adică neputința) - fac din romanul Scrisorar o odă a iubirii, o odă a cuvântului și a vieții. 
„Nu te agăţa de cuvinte. Sunt numai o traducere. Doar ştii că orice cuvânt este numai o traducere proastă a originalului. Totul se întâmplă într-o limbă care nu există. Şi  acele  cuvinte inexistente sunt cele adevărate.”
Doi oameni minusculi, două suflete sensibile într-un univers colosal prin infinitul său, prin eternitatea sa nemărginită. Dragostea lor necondiționată ajunge victima războiului, ajunge victima neîmplinirii, a durerii. Într-o astfel de lume, viața nu poate decât să „meargă înainte”, armele să fie depuse, sufletele și inimile ferecate. Deoarece, în cele din urmă, viața înseamnă durere, și cu durerea trebuie să te obișnuiești. Trebuie să-i faci casă în sufletul tău și în corpul tău și în viața ta și în mintea ta. Și, în cele din urmă, parcă niciun cuvânt nu are puterea necesară pentru a traspune realitatea reală (dați-mi voie să folosesc acest pleonasm) - durerea, neputința, orarea războiului, grozăvia - toate acestea pălesc în fața speranței umane, în fața sufletului. Și nu mai rămân decât scrisorile scrise, scrisorile care nu vor fi ajuns niciodată decât atunci când va fi fost prea târziu.
„Acum eşti aşa de departe, că nici nu îmi este frică să-ţi spun ceva.”
Nu pot spune mai multe despre această carte. După cum v-am spus, nu este o carte de tipul „cauză-efect”. Este o carte despre viață, așa cum e ea, în care cuvintele reprezintă cel mai pur mod de comunicare, de transfigurare a sentimentelor, a oamenilor, a lumii și a sufletului. Prin scrisorile scrise, cei doi săvârșesc actul suprem al iubirii. Al acelei iubiri sincere, care-și găsește seva în profunzimile sufletului, în adâncimile visului. Odată ce închizi acest roman, știi că ai citit o carte bună. Știi că ai citit o carte care îți va rămâne mult, mult timp în suflet. Și mai știi că vei vrea să citești și ale cărți scrise de Mihail Șișkin. Pentru că, într-adevăr, este un autor extraordinar, original, extrem de talentat. Și, pentru mine, Scrisorar chiar rămâne o carte de referință. Pentru că m-a emoționat până la lacrimi.
„Îți dai seama, Sașka, probabil așa e: membrana materială, vizibilă, a lumii, materia, se întinde, se murdărește, se freacă și ajunge numai găuri și, atunci, prin găurile acestea, așa cum iese un deget de la picior printr-o gaură de la ciorap, se streacoară esența.”
Voi ați citit această carte? Dacă da, sunt tare curios ce părere aveți despre ea. Scrisorar o puteți găsi pe site-ul celor de la Editura Curtea Veche. De asemenea, mai găsiți și alte două cărți scrise de la același autor - Părul Venerei și Luarea Ismailului. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de un weekend liniștit!

Femeia ascunsă, de E.G. Scott - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 432
Traducere: Cornelia Marinescu
Anul apariției: 2019 

E.G. Scott este pseudonimul a doi autori pe care îi leagă o prietenie de 20 de ani şi care, încă din adolescenţă, au scris separat piese de teatru, scenarii şi povestiri. Deşi au colaborat de mai multe ori de la începutul prieteniei lor, aceasta este prima carte pe care o semnează împreună. Femeia ascunsă a luat naştere din pasiunea lor comună pentru thrillere şi din vechea lor dorinţă de a scrie împreună un roman. Cartea urmează să fie adaptată pentru televiziune sub forma unui serial de casa de producție Blumhouse, care a realizat și serialul Obiecte ascuţite. În prezent, cei doi lucrează la al doilea lor thriller.
„Chiar și cele mai întunecoase drumuri ne scot la lumină, într-un final.”
Rebecca nu ştia că iubirea este posibilă până să-l întâlnească pe Paul, un bărbat însurat al cărui trecut e la fel de îndurerat ca al ei. Atraşi irezistibil unul de celălalt, cei doi sfârşesc prin a fi împreună, având sentimentul că sunt perechea perfectă. Dar, douăzeci de ani mai târziu, secretele sumbre care i-au făcut să se apropie ajung să le distrugă căsnicia. Amândoi au aventuri, dar relaţia lui Paul cu ultima lui amantă scapă de sub control. În plus, prima lui soție îl urmăreşte cu tot mai multă insistenţă, iar Rebecca descoperă planul elaborat al lui Paul de a-şi construi o nouă viaţă. Şi, cu toate că ajunge victima dependenţei de opioide, Rebecca pune şi ea la cale un plan malefic, unul care ar putea fi fatal. Ce urmează e un joc imprevizibil şi elegant de-a şoarecele şi pisica, o poveste tulburătoare despre infidelitate şi neîncredere, care te ţine în suspans până la surprinzătoarea răsturnare de situaţie din final, făcându-te să te întrebi cât de bine îţi cunoşti partenerul de viaţă.
„Uneori așa se manifestă furia mea. Mânia zace în mine de atâta vreme, încât uneori cred că așa am ieșit din pântecul mamei, în lume. Am muncit mult ca să mi-o țin ascunsă, mai ales față de soțul meu.”
Anul ăsta am citit muuuulte thrillere. Extrem de multe. Și, culmea, printre cele mai bune au fost cele de la Editura Trei. Și-aici pot menționa Omul de castane, Nouă străini, Prieten imaginar, Ultima aniversare - deși cărțile semnate de Moriarty nu știu dacă-s tocmai thrillere, dar îți lasă, așa, o senzație destul de stranie, pe care aș putea-o asocia cu acest gen literar. Dincolo de asta, nu închei acest an, unul superb, de altfel, un adevărat thriller, fără să adaug și cartea Femeia ascunsă pe listă. De ce? Că mi-a plăcut la-ne-bu-ni-e. Și știu că părerile-s împărțite tare, dat fiind și rating-ul destul de micuț de pe Goodreads. Dar mie mi-a plăcut maxim, maxim de tot, și cred că asta este și partea frumoasă a cititului - faptul că nu împărțim, neapărat, aceleași gusturi, sau chiar faptul că o lectură poate fi extrem de tare influențată de starea pe care o ai atunci când o citești, de momentul în care o citești, atenția pe care i-o acorzi și așa mai departe. Ei, bine, am citit cartea aceasta într-o alertă continuă - pe lângă faptul că se citește ușor, iar stilul nu este unul greu, vreau să vă spun că cu greu am reușit s-o las din mână. Am fost prins de poveste de la început până la sfârșit. Și, oh, da, sfârșitul! Sfârșitul pur și simplu m-a bulversat, nu m-aș fi aștept nici măcar un singur moment la așa ceva. Și asta a făcut ca, pentru mine, romanul de față chiar să fie unul demn de menționat în tagma thrillărească a cărților citite în acest an.
„Noi doi fusesem întotdeauna ca pe un balansoar al ambiției, însă acum Paul era doar lest. Nu suportam să-l văd cum stă și-și linge rănile. Știam că nu era vina lui că lumea abia dacă își mai permitea să-și plătească ipotecile existente, nici vorbă să mai construiască locuințe, dar furia mea, scăpată de sub control, continua să se umfle. Înfrângerea îi dădea un aer îngrozitor. Eu nu m-am măritat cu un bărbat care nu se bărbierește și care nu iese toată ziua din pijama. Nu-i stătea în fire. Până când a început să-i stea.”
Povestea poate fi una banală, în primă instanță - un cuplu, căsnicie, frumos, chestii de acest gen. Pare a fi subiectul tipic al multor cărți din acest gen. Ei, bine, faptul că cei doi au scris cartea din perspectiva ambelor personaje - perspectiva lui Paul și a Rebeccăi, pentru mine a schimbat totul. Și, mai mult decât atât, alternanța temporală - „Înainte” și „După” (așadar, vă dați seama, există un moment în care s-a produs schimbarea, acel click care face ca totul să ia o întorsătură haotică) - alternanță care mi-a oferit o perspectivă completă asupra a ceea ce s-a întâmplat. Și, credeți-mă, talentul celor doi este de necontestat. Mi-a plăcut enorm faptul că ambele personaje au avut ceva de spus și, în același timp, au păstrat un mister fabulos asupra a ceea ce, de fapt, s-a întâmplat. Cred că, astfel, felul în care au fost construite personajele mi-a plăcut cel mai mult. Rebecca este dependentă de opioide, dependentă în așa măsură încât își distorsionează propria realitate, ba chiar ajunge să creadă că are halucinații. Este dată afară de la locul de muncă și, de altfel, simte că trebuie să ascundă acest lucru de soțul ei, Paul. Așa începe prima minciună. Apoi, Paul, care se pare că nu se lasă mai prejos și-ncepe să cheltuiască o groază de bani din cardul de economii al amândurora - fără a-i cere permisiunea Rebeccăi. Și, așadar, din aceste „mici minciuni”, se-ajunge, în cele din urmă, la situații de viață și de moarte. N-am să vă spun mai multe, chiar n-are rost. Dar întorsătura pe care o ia viața personajelor este una extrem, dar extrem de neașteptată.
„Nu e nevoie decât de o singură scăpare. Orice relație este ca un număr de echilibristică la înălțime. Să păstrezi o relație extraconjugală e ca și cum ai merge pe o sârmă, în timp ce ții o gorilă în spate. Dacă lucrurile merg prost, efectul distrugerii se reverberează catastrofal.”
Evident, ca în orice thriller bun, există situații total imprevizibile. Știu că citeam cartea și, la un moment dat, când s-a întâmplat ceva, mi-am zis nope, cred că glumești, n-are cum să se fi întâmplat așa ceva. De ce? Pentru că pur și simplu e nebunesc să creezi asemenea situații. M-am gândit la Gillian Flynn, sincer, că numai ea ar putea insera situații atât de ieșite din comun și bizar de neașteptate. Dar ideea, circumstanțele, atmosfera - toate acestea au fost prielnice unor întorsături de situație, întorsături care, de altfel, pun personajele în dead-end-uri din care chiar nu mai au scăpare. Dincolo de un thriller incitant și exploziv, cartea este despre relații, despre cât de puțin, de fapt, crezi că-l cunoști pe cel care e lângă tine. Și de cât de multe sacrificii ești dispus să faci pentru iubire. Cartea devine, într-o măsură, destul de tragică. Personaje cheie își fac apariția și multe situații sunt, de fapt, extrem de relevante pentru desfășurarea acțiunii. Am simțit că, în sfârșit, citesc o carte care nu are prea multe fragmente inutile, de umplutură, pentru că fiecare „Înainte” și „După” nu face decât să contureze, și mai bine, intriga romanului. 
„(...) În aer pluteau întrebări nerostite. O să mai fim vreodată în stare să redevenim așa cum fusesem înainte de ea? Vom scăpa nepedepsiți? Duff ne-a pus în gardă despre prezența lor, cu puțin timp înainte să se audă soneria.”
Nu știu cum a fost scris romanul, având în vedere că e scris de două persoanje și publicat sub un pseudonim comun. Totuși, mă incită să cred că ea a scris din perspectiva Rebeccăi, iar el din perspectiva lui Paul. Pentru că fiecare perspectivă, după cum am mai spus, oferă o viziune diferită asupra situațiilor încât, în cele din urmă, nici nu știi pe cine să crezi. Nici nu știi cine greșește și cine nu, sau dacă, într-adevăr, amândoi greșesc. Sau dacă, în cele din urmă, vreunul dintre ei greșește. Nu știi ce să crezi. Sincer, eu am oscilat între a fi alături de Paul sau alături de Rebecca. Eram pasat de la un personaj la celălalt - pentru ca, la sfârșitul romanului, să mi se dea un knock-out nasol, fără să mă fi așteptat măcar o clipă la așa ceva. Da, finalul este unul electrizant, total neașteptat, chiar frustrant, enervant. V-am spus, romanul nu este doar un thriller, este mai mult decât atât. Abordează niște subiecte sensibile, toate integrate într-un roman de un dinamism aparte (pentru mine), de o complexitate a personajelor pe care am mai întâlnit-o la Moriarty. Nu, nu fac asemănări între autori, doar spun că se observă o grijă deosebită pentru personaje. A, da, și-am mai găsit în acest roman și un simț al umorului extrem de fain, precum și un duet de polițiști care mi s-a părut de-li-cios. 
„Cu cât ajung să știu mai multe despre noua lui viață, cu atât mă gândesc mai abitir la câtă satisfacție mi-ar aduce să-l fac să sufere? De ce n-ar fi valabil același lucru și pentru el?”
După cum am spus, Femeia acunsă este un roman care se citește foarte rapid - se citește rapid fiindcă, da, te prinde la fel de rapid. Acțiunea este alertă, atmosfera devine, deseori, apăsătoare. Și tot citești și citești și vrei să vezi, odată, în ce direcție o mai iau, și de data aceasta, lucrurile. Trăiești alături de Rebecca și Paul, cauți răspunsuri la numeroasele întrebări, cauți justificări ale anumitor situații, te pui în pielea lor, pe rând, și la un moment dat nici măcar nu știi ce să mai crezi, așa că-i lași pe autori să-și facă treaba și să-ți ofere, în față, neașteptatul și efervescentul sfârșit. De altfel, dacă nu mă îndoiesc, începutul romanului începe chiar cu sfârșitul său, într-o măsură. Deși există o simetrie între primul și ultimul capitol, ceva parcă, totuși, nu se leagă. Și când îți dai seama care este acel ceva, acela e momentul în care lași cartea deoparte și-ți spui ok, așa ceva nu e posibil. Chiar recomand această carte dacă sunteți pasionați ai genului. Nu știu, mie chiar mi-a plăcut - dar să știți că nu-mi asum (spun asta în spirit de glumă) dacă nu va fi pe placul vostru; totuși, eu zic că merită o șansă. Chiar merită!
„În noaptea aceea, m-am bizuit pe restul simțurilor mele, pentru că nu puteam să văd unde mă duce. Vântul ușor care sufla printre arbori putea la fel de bine să fi fost oceanul ascuns în benză; era un miros pătrunzător - un amestec de pin și sare. Inima îmi încremenise când am simțit că mașina încetinește și am auzit scrâșnetul pietrelor sub pneuri. Habar n-aveam cum se va schimba viața mea, odată ce ne vom fi oprit.”
Cartea Femeia ascunsă poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare delicioase. Dacă ați citit cartea aceasta, sunt tare curios de părerea voastră. Lecturi cu spor să aveți și un sfârșit de săptămână liniștit!

Viața secretă a copacilor, de Peter Wohlleben - Recenzie

Editura: Publica
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 280
Anul apariției: 2017
Traducere: Dana Gheorghe

Peter Wohlleben s-a născut în 1964 și de mic și-a dorit să devină ecologist. A studiat silvicultura și s-a angajat la administrația forestieră din landul Hümmel, Germania, în care locuiește. Ca să-și poată pune în practică proiectele ecologice, a demisionat și, în prezent, administrează o pădure din munții Eifel, unde încearcă să protejeze copacii seculari. Cartea pe care o semnează a fost un bestseller instant în Germania, ulterior și în Statele Unite. Peter a fost invitat în nenumărate emisiuni TV, ține prelegeri și seminare și este autorul mai multor cărți despre păduri și protecția mediului.

În pădure se petrec cele mai uluitoare lucruri: copacii comunică între ei. Nu doar că au grijă cu multă dragoste de puieți, ci îngrijesc cu atenție vecinii bolnavi sau bătrâni. Copacii au senzații, sentimente, memorie. Incredibil, dar adevărat! Pădurarul Peter Wohlleben face lumină în desișul întunecat al pădurilor și ne dezvăluie aspecte surprinzătoare dintr-un univers misterios. Prin intermediul poveștilor sale fascinante despre capacitățile nebănuite ale copacilor, Peter Wohlleben vorbește atât despre cele mai noi descoperiri din domeniul științific, cât și despre propriile experiențe. O declarație de dragoste făcută pădurii. Pentru mulți oameni, pădurea reprezintă un spațiu al nostalgiei, simbolul liniștii și al naturii neatinse. În cartea de față, renumitul pădurar Peter Wohlleben ne dezvăluie crâmpeie din viața secretă a copacilor, scoțând la iveală detalii uluitoare despre aceștia: copacii au memorie, comunică între ei, simt durerea și pot chiar să facă insolație sau, pe măsură ce înaintează în vârstă, să le apară riduri. Anumiți copaci, cum ar fi stejarii, comunică prin mesaje olfactive: atunci când un exemplar e atacat, emană anumite substanțe prin care-și avertizează semenii din imediata apropiere. Alții produc în decurs de câteva minute seve amare, care alungă insectele. Peter Wohlleben se folosește de experiența sa profesională de decenii și ne prezintă pădurea într-o lumină cu totul nouă. O carte informativă și relaxantă despre copaci și păduri, care ne învață să prețuim minunile naturii. Cartea e recomandată oricui vrea să experimenteze pădurea într-un mod nou, studenților la Silvicultură și oricui e interesat/ă de ecosistem, comunități sustenabile și schimbările climatice. Apariția ediției în limba română a cărții semnate de Peter Wohlleben este susținută de Erste Asset Management.
„(...) Dar măcar am învățat cât de puternică poate fi comunitatea copacilor. Un lanț este pe atât de puternic pe cât este cea mai slabă verigă a lui - această zicală ar fi putut fi inventată de copaci. Și pentru că ei știu asta în mod intuitiv, se ajută necondiționat.”
Cui nu îi face plăcere o plimbare liniștită printr-o pădure? Sau, în general, printr-o natură vie? După o zi lungă, poate deseori grea, solicitantă, obositoare, mi-ar face o enormă plăcere să-mi pot reîncărca bateriile într-un asemenea spațiu. Binînțeles, într-un mediu urban, unde asfaltările, industrializarea, toate acestea au acaparat „spațiul verde”, e destul de greu accesibil un asemenea loc. Dacă locuiești în mediu rural, ori ai rude acolo, e păcat ca, din când în când, să nu-ți oferi prilejul și bucuria unei asemenea plimbări. Dar mare atenție la vreme. Poate fi un factor decisiv într-o „experiență de acest gen”. Citind cartea lui Wohlleben, zău, mi s-a făcut o poftă exacerbată de a mă plimba printr-o pădure, de a privi cosmosul verde pe care-l creează coroanele copacilor, de a fi atent la „semnalele” biologice pe care ei ni le transmit. De fapt, cartea Viața secretă a copacilor am simțit-o ca pe o „odă” adusă acestor ființe (da, ființe), acestor creații uluitoare, care încă nu sunt cunoscute în deplinătatea semnificațiilor lor fiziologice, biologice, biochimice, ele rămânând, încă, o enigmă și un domeniu cu un spectru larg al cercetării. Nu cred că ar sens să vorbesc prea mult despre ce este această carte, întrucât chiar titlul sumează, în totalitate, despre ce scrie Peter Wohlleben. 
„Copacii trebuie să respire, să digere hrana, să-și aprovizioneze ciupercile prietene cu zahăr, să crească în fiecare zi, câte puțin, și să aibă mereu pregătită o rezervă (de energie) pentru protecția de dăunători. Aceste rezerve pot fi oricând activate și conțin, funcție de specie copacului, o doză de substanța active, așa-numitele fitoncide, cu efect antibiotic.”
Copacii sunt prietenii noștri. Nu acei prieteni cu care ieșim în oraș, cu care vorbim, cărora le trimitem mesaje aniversare, cărora le spunem greutățile sau, de fapt, nu acei prieteni în sensul strict al cuvântului. Dar sunt prietenii noștri necondiționați. Ne sunt alături, ne sunt vitali și prin fotosinteză, procesul prin care ei „mănâncă” și urma căruia rezultă oxigen, un gaz vital oamenilor, fără de care n-am putea respira, deci trăi. Dar ați știut că și copacii ai propria lor limbă? Poate nu una articulată, cu silabe, consoane și vocale, ci o limpă pe care noi nu o putem înțelege, auzi. O limbă doar a lor, ca o nouă formă de guvernământ, să spun așa. Copacii se atenționează între ei (mai ales cei aparținând aceleiași specii), își transmit semnale atunci când trebuie să-și activeze mecanismele de apărare contra unor paraziți, atunci când trebuie să-și unească forțele pentru a ieși, cât mai bine și rapid, dintr-o situație periculoasă. Ca și în societate, în lumea copacilor există protecție socială - am putea vorbi de faptul că, exact ca la mamifere, „mamele își îngrijesc puii” - extrapolând - copacii mai bătrâni îi îngrijesc pe cei mai tineri, pe puieții care abia dau rădăcini. Ca întotdeauna, cel mai bun câștigă, într-un proces de selecție naturală, dar asta nu înseamnă că o anumită specie nu va face tot ce-i stă în putință pentru a-și apăra semenii.
„Copacii din orașe sunt copiii pădurii abandonați pe străzi. Uneori la propriu, pentru că o parte din ei își duc traiul chiar pe marginea străzii.”
Cu cât se pun în comun mai multe interese, cu atât șansele de supraviețuire cresc. Unde-s doi, sau mai mulți, puterea crește, mai ales atunci când idealurile sunt aceleași - o sursă mai bună de lumină, o cantitate mai crescută de apă, mai mult zahăr, mai multă căldură atunci când temperatura scade. Copacii își arată vârsta, putem vorbi, și la ei, de „semne de expresie” ale senescenței - fie că este vorba de inelele anuale de creștere (aici este vorba despre cambiul subero-felodermic - cu alte cuvinte, felogenul - care generează suber secundar spre exterior și feloderm spre interior, în fiecare an, în general, sau o dată la câțiva ani). Drept care, este ușor să-ți dai seama „câți ani” are un copac - oricum, raportat la timpul nostru „uman”, obișnuit, un secol „copăcesc” poate fi echivalentul a câteva decenii omenești. În împărăția întunericului, copacii reprezintă pilonii de salvare ai lumii noastre, ei sunt cei care ne țin în viață, falnici, înalți, regești, ca niște dominatori absoluți ai lumii în care trăim. Forța naturii este o forță dominată de o putere inimaginabilă și de necontestat - noi, oamenii, suntem o parte integrantă a acestei lumi, chiar dacă activitățile umane se întreprind în direcția, de cele mai multe ori, doar a intereselor noastre proprii.
„Aerul pădurii este însuși simbolul sănătății. Cine vrea să ia o gură de aer proaspăt sau să facă sport într-o atmosferă foarte curată, acela o pornește spre pădure. Și pe bună dreptate. Aerul de sub copaci este mult mai curat, pentru că arborii acționează asemenea unei instalații uriașe de filtrare. Frunzele și acele se află permanent sub asaltul curenților de aer și-l purifică de orice impuritate, mai mare sau mai mică. Anual și per kilometru pătrat vorbim de până la 7.000 de tone.”
Viața secretă a copacilor este o carte scrisă cu multă delicatețe. Se observă, de altfel, pasiunea autorului pentru acest domeniu. Grija pentru arealul său forestier pe care-l deține. Scrisă într-o manieră ușor de înțeles, cu un stil la îndemână, autorul ne descrie, cât de mult posibil, această lume a copacilor, acest univers dominat de procese extrem de interesante - cum își procură hrana, cum circulă apa, cum cresc, de ce le cad frunzele, ce rol au, de fapt, aceste frunze, dacă hibernează copacii și cum o fac, ce lupte „sociale” se duc între copacii aparținând speciilor diferite, cum simt ei timpul, cum întreprind mecanisme de apărare și atac, cum se îmbolnăvesc, cum rezistă intemperiilor și condițiilor neprielnice. Mi-au plăcut mult aspectele ce țin de microcosmosul unui copac, de biodiversitatea care sălășluiește într-un aparent banal trunchi de copac căzut. O întreagă lume se concretizează acolo, în scoarța uscată, în lemnul putrezit. Ciuperci, bacterii, licheni, gâzulițe și insecte, zeci de nevertebrate care prezintă o anumită specificitate - toate acestea pot dispărea, întocmai, dacă o anumită specie este în pericol de dispariție. Da, și în cazul copacilor putem vorbi despre posibilitatea extincției - condițiile de mediu, schimbările, toate acestea pot afecta particularitățile de viabilitate ale germinației unei semințe. Deși, bineînțeles, acest lucru este mai puțin probabil decât în cazul unei specii animale.
„De ce ne e greu să înțelegem copacii? În special din cauza incredibilei lor lentori. Copilăria și tinerețea lor durează de zece ori mai mult decât a noastră, iar durata de viață e de minimum cinci ori mai lungă.”
Nu știu ce-aș mai putea spune decât că vă recomand, cu mare drag, Viața secretă a copacilor. Reprezintă o călătorie uimitoare în această lume inaccesibilă, multora, dar atât de fascinant construită - în măsura în care este atât de puțin înțeleasă. Trecem zilnic pe lângă copaci, dar nu ne putem des întrebări care-și găsesc răspunsul în această carte. Este uluitor cât de complex trăiește un copac, cât de multe procese se derulează, zilnic, în interiorul său, în vederea supraviețuirii. Cu siguranță, drept să vă spun, acum văd cu alți ochi un simplu plop uscat, pentru că știu că nu e, tocmai, „simplu”. Viața copacilor poate fi extrem de ușor asociată cu, sincer, viața noastră. De fapt, procesele fiziologice sunt aceleași, extrapolând situația, nu? Circulația apei - circulația sângelui. Fotosinteza - procesul de digestie. Transpirația foliară (de la nivelul frunzei) - excreția renală. Și așa mai departe. Într-adevăr, o viață secretă, fascinant de interesantă.
„Dacă înțelegem abilitățile vegetației și îi recunoaștem emoțiile și nevoile, următorul pas firesc ar fi să ne schimbăm comportamentul față de ele. Pădurile nu sunt în principal fabrici de lemn și depozite de materii prime și abia în subsidiar medii de viață complexe pentru mii de specii - așa cum susține astăzi silvicultura. Dimpotrivă.”
Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din Viața secretă a copacilor, de Peter Wohlleben,  pe care îl puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate și un weekend liniștit!

sâmbătă, 5 decembrie 2020

De ce peștii nu există, de Lulu Miller - Recenzie

Editura: Publica
Colecția: Narator
Anul apariției: 2020
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 264
Traducere: Ianina Marinescu

Lulu Miller este cofondatoarea Invisibilia, o emisiune despre forțele invizibile care modelează comportamentul uman, difuzată pe National Public Radio. Alături de Jad Abumrad și Latif Nasser, este gazda Radiolab. Cea mai mare parte a timpului și-o petrece făcând reportaje pe teme științifice, dar o preocupă și eseistica, ficțiunea și, din când în când, tiradele bizare. Este câștigătoare a Premiului Peabody, iar povestirile sale au fost publicate în The New Yorker, VQR, Orion, Electric Literature și alte reviste. Locul ei preferat de pe pământ este Humpback Rocks.

David Starr Jordan a fost taxonomist, un om obsedat de ordonarea lumii naturale. Cu timpul avea să-i fie recunoscut efortul de a descoperi aproape o cincime dintre peștii pe care-i știm în prezent. Dar cu cât dezvăluia mai mult din designul secret al vieții, cu atât universul părea că încearcă să-l împiedice. Colecțiile sale cu specimene au fost distruse de fulger, de incendiu și, în cele din urmă, de cutremurul din 1906 de la San Francisco – care a făcut una cu pământul peste o mie de descoperiri păstrate în borcane fragile de sticlă. Într-o clipă, munca lui de-o viață a fost făcută țăndări. Poate că mulți ar fi renunțat, cuprinși de disperare. Dar Jordan a supraviețuit dezastrului de la picioarele sale, a pus mâna pe primul pește pe care l-a recunoscut și, plin de încredere, a început refacerea colecției. Iar de astă dată a recurs la o inovație inteligentă, despre care era convins că-i va proteja, în sfârșit, munca de haosul lumii. Când Lulu Miller a auzit în trecere această anecdotă, a considerat că Jordan nu era în toate mințile – o poveste moralizatoare despre hybris sau negare. Dar, pe măsură ce povestea vieții ei se scria lent, a început să-și pună întrebări în privința lui. Poate că era în schimb un model despre cum să continui când totul pare pierdut. Cercetându-i viața, avea să descopere lucruri care să-i schimbe modul în care înțelegea istoria, moralitatea și lumea de sub picioarele noastre. În parte biografie, în parte memorii, în parte aventură științifică, De ce peștii nu există este o poveste minunată despre cum să perseverăm într-o lume în care haosul va avea întotdeauna câștig de cauză.
„Haosul care lovește din afară - o creangă prăbușită, o mașină în viteză, un glonț - sau care se dezlănțuie dinăuntru, odată cu revolta propriilor celule. Haosul îți putrezește florile și îți ucide câinele și îți ruginește bicicleta. Îți erodează cele mai prețioase amintiri, îți dărâmă orașele preferate, îți distruge orice sanctuar pe care-l poți crea vreodată. E doar o chestiune de timp. Haosul e singurul lucru sigur de pe lume.”
Când totul a început ca o poveste frumoasă de viață, poate inspirațională, poate curajoasă, o poveste despre destin, mai mult sau mai puțin, s-a sfârșit cu o deosebită tristețe, să spun așa, cu o deosebită durere. De ce spun asta? E simplu. Și ca să fie și mai simplu, pot spune că, într-adevăr, De ce peștii nu există este o carte șocantă nu numai prin „problema ridicată” (inexistența acestor pești), ci, mai ales, prin noutățile pe care, mie unul, mi le-a adus. Nu știu cum au perceput ceilalți cititori această carte, nu am citit recenzii privitoare la ea, nici n-am s-o fac, de altfel, dar eu (și sper că n-am înțeles greșit) nu-l stimez deloc pe acestor domn Starr Jordan, deși e de lăudat investiția adusă în domeniul biologiei, al sistematicii (ne)vertebratelor - totuși, dincolo de acestea rămân anumite „fapte”, anumite „certitudini”, anumite „ideologii” pe care, în cele din urmă, el le-a susținut și le-a promovat. Despre ce vorbesc? Despre eugenie, iar termenul poate, unora, vă este cunoscut.
„(...) m-a învățat de timpuriu că nu poți scăpa de cea de-a doua lege a termodinamicii: entropia nu face decât să crească; nu se poate reduce niciodată orice-am face. Un om deștept acceptă acest adevăr. Un om deștept nu încearcă să lupte cu acest adevăr.”
Însăși în Republica lui Platon (380 î.e.n.), Socrates îl întreabă pe Glaucon: „dacă nu ar fi fost luate măsuri de îngrijire a animalelor, câinii și păsările voastre s-ar deterioara foarte mult, nu?”, Glaucon fiind de acord, ia Socrates continuă zicând „cei mai buni oameni (n. bărbați) trebuie să aibă relații sexuale cu cele mai bune femei pe cât de des posibil, și contrariul este adevărat pentru cei inferiori”. Astfel, Platon considera, putem spune, că reproducerea umană trebuie monitorizată și, de altfel, chiar controlată de către stat și de către instituțiile sale. E vorba, aici, de un fel de selecție fenotipică, în care doar indivizii apți, frumos dezvoltați, înalți, ar trebui să aibă posibilitatea viabilă de reproducere, ceea ce implică segregarea „fenotipurilor inferioare”. Cum era cazul în Sparta, în care nou-născuții erau inspectați de către bătrânii orașului - considerați înțelepți, trecuți prin viață - care decideau, astfel, soarta copilului. Un fel de politică selectivă de infanticid, greu de crezut și chiar și mai greu de imaginat. Trecând peste detaliile istorice, printre care ar trebui să-i amintim pe călugărul austriac Gregor Mendel, care a pus bazele geneticii și bazele unei creșteri selective (mai) științifice, darwinismul social a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca un set de teorii care au încercat să aplice sociologia umană a conceptului evolutiv al selecției naturale. Adepții darwinismului social afirmă că Chales Darwin a ajuns, în timp, să includă părerile unor teoreticieni precum Herbert Spencer, conform cărora lupta pentru supraviețuire a stimulat auto-îmbunătățirea care, astfel, ar putea fi moștenită. Darwinismul social este legat, în special, de numele lui Herbert Spencer, Thomas Malthus și Francis Galton, însuși fondatorul eugeniei. Termenul de eugenie, sau, mai bine zis, conceptul, s-a dovedit „util” în a justifica exterminarea inevitabilă a „raselor mai slabe care dispar înaintea celor mai puternice - virtuțile civilizației noastre”. 
„(...) Îmi imaginez un om umil și posomorât, șters și palid, trecând neobservat și acumulând treptat din acea lumină, din acel aer, acea materie eterică sau ce altceva o fi aceea ce se cheamă scop. Este ceea ce face diferența în viața unui om.”
După un articol publicat în 1865, intitulat „Talentul și caracterul ereditar”, Galton, în 1869, a scris cartea Geniul ereditar. A studiat mai întâi modul în care trăsăturile umane de ordin intelectual, moral și de personalitate au avut tendința de a se manifesta în familii, considerând că „geniul” și „talentul” erau trăsături ereditare: „Propunem să arătăm în această carte că abilitățile naturale ale omului sunt derivate prin moștenire, sub exact aceleași limite ca și forma și caracteristicile fizice ale întregii lumi organice. În consecință, fiind ușor, în ciuda acestor limitări, să se obțină printr-o selecție atentă o rasă permanentă de câini sau cai, dăruită cu puteri deosebite de a alerga sau de a face altceva, astfel ar fi practic posibil să se producă o rază înzestrată de bărbați prin căsătorii judiciase pe parcursul mai multor generații consecutive.” Acest fragment este citat din respectiva carte. De asemenea, Galton a mai inclus în cartea sa din 1883, intitulată Facultatea umană și dezvoltarea sa, o notă de subsol la cuvântul eugenic, care detalia „cu alte cuvinte, întrebările referitoare la ceea ce se numește în limba greacă eugenes, și, anume, bun în stoc, ereditar înzestrat cu calități nobile. Acest lucru, precum și alte cuvinte aliate, eugenia etc. sunt la fel de aplicabile bărbaților, animalelor și plantelor. Vrem foarte mult un cuvânt scurt să exprime știința de îmbunătățire a stocului, care nu este în niciun caz limitată la chestiuni de împerechere judicioasă, dar care, în special în cazul omului, ia cunoștință de toate influențele care tind într-o măsură cât mai îndepărtată de a da la rasele mai potrivite sau la tuplini de sânge o șansă mai bună de a predomina rapid pe cele mai puțin adecvate, asupra celor (mai) inferioare. Cuvântul eugenie exprimă suficient ideea; este, cel puțin, un cuvânt mai curat și mai generalizat decât viricultura, pe care am îndrăznit să-l folosesc odată”. În altă carte, Galton enunțează definiția oficială a eugeniei, ca fiind „studiul agenților aflați sub control social care pot îmbunătăți sau afecta calitățile rasiale ale generațiilor viitoare, fizice sau mentale.”
„(...) Aude el ceea ce pare a fi mesajul evident al cutremurului? Că entropia este modul în care funcționează lumea și că niciun om nu o poate opri vreodată? Nu. Căci nebunul, acest frumos nebun, scoate acul de cusut și-l înfinge direct în gâtul stăpânitorului nostru.”
Unul dintre primii susținători moderni ai eugeniei a fost Graham Bell. În 1881, el a investigat rata surzeniei și a concluzionat că surzenia este, în natură, ereditară, sugerând restricții la căsătorie pe baza acestei deficiențe fizice. A fost membru în Comitetul pentru Eugenie al biologului Starrr Jordan. Cercetării interesați de tulburările psihice familiale au efectuat o serie de studii pentru a se documenta privitor la ereditatea unor astfel de boli, cum ar fi depresia, schizofrenia, tulburarea bipolară. Legile statale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea au interzis căsătoria și au forțat sterilizarea bolnavilor mentali pentru „a preveni transmiterea unor boli mintale către generațiile viitoare”. Ele au fost abolite abia pe la mijlocul secolului al XX-lea. Germania nazistă a fost bine cunoscută pentru programele de eugenie care au încercat, prin diferite mijloace, să mențină o rasă ariană „curată”, printr-o serie de programe care se desfășurau „în numele igienei rasiale”. S-au efectuat vaste experimente asupra ființelor umane vii pentru a testa „teoriile genetice”. Între anii 1930-1940, regimul nazist a apelat la sterilizarea forțată pe sute de mii de oameni. Naziștii au implementat și o serie de politici pozitive în ceea ce privește eugenismul, cum ar fi, de exemplu, premii pentru femeile ariene cu un număr mare de copii. Copiii „valoroși din punct de vedere rasial”, din țările ocupate, au fost îndepărtați cu forța de la părinți și „adoptați” de poporul german. Eugenia a ajuns să fie considerată drept un act criminal în multe națiuni, deși unele programe de eugenie, mișcări de promovare, tehnici, inclusiv sterilizarea forțată, au continuat multi timp. Totuși, ce se întâmplă în lumea asta, ferit de ochii unora, nu putem ști. E o lume dezastruos de real, în care totul este posibil.
„Lecția cutremurului și a focului este că omul nu poate fi zdruncinat și nu poate fi mistuit. Casele pe care le ridică sunt castele de nisip, dar el nu este în ele și le poate construi la loc. E minunat să ridici o mare cetate. Și mai bine este să fii o cetate, căci cetatea e compusă din oameni, iar omul trebuie să se ridice întotdeauna deasupra propriilor creații. Căci omul e mai presus decât ceea ce poate face.”
Nu vreau să spun mai multe despre carte. N-am să vorbesc despre cât de frumos, de fapt, este scrisă. Despre talentul lui Lulu Miller - care și-a mai câștigat un fan -, despre stilul ei expeditiv, emoționant. E o carte, dincolo de ce am spus mai sus, care mi-a stârnit interesul și m-a făcut să mă documentez și mai mult. A aprins în mine, în același timp, emoție și repulsie, dragoste și ură, bunătate și durere. O carte efervescentă, la o adică, pe care mă bucur nespus, dar nespus de mult că am citit-o. De aceea, chiar v-o recomand cu drag, dar să fiți pregătiți pentru o lectură șocantă, intensă, dureroasă, care o să vă poarte printr-un carusel de emoții. Pentru că este o carte adevărată și sinceră. Sinceră până în profunzimile sufletului. 
„(...) Asta era atât de înnebunitor la eugeniști. Nici măcar nu le-a trecut prin minte posibilitatea unei astfel de rețele. Nu au reușit să țină seama de felurile tangibile în care oamenii pot să înfrumusețeze societatea din jurul lor, aruncând și mai multă lumină asupra ei, întârindu-i legăturile. Diferența între viață și moarte. Să nu conteze asta? (....) Nu era o minciună să spui asta, ci o modalitate adecvată de a vedea natura.”
Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din De ce peștii nu există, de Lulu Miller,  pe care îl puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate!

vineri, 4 decembrie 2020

Ceva în apă, de Catherine Steadman - Recenzie


Editura: Nemira
Colecția: Armada
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2019 
Traducere: Gabriel Pavel

Catherine Steadman, actriță londoneză, cunoscuă pentru rolurile sale principale din Downton Abbey și Tutankhamun, precum și pentru aparițiile sale în serialele Breathless, The Inbetweeners, The Tudors, și Fresh meat. Thrillerul psihologic Ceva în apă este primul său roman și a devenit deja un bestseller internațional.

Dacă ar trebui să iei o singură decizie care să-ți schimbe viața, ai face-o? Erin este o realizatoare de filme documentare pe cale să dea lovitura. Mark este un investitor bancar arătos, cu planuri mari. Cei doi pleacă în luna de miere pe insula tropicală Bora Bora, unde se bucură de soare, de plajă și unul de celălalt. Dar când fac scuba diving în marea cristalină, găsesc ceva în apă... Pot visele să devină coșmaruri? Deodată, cuplul are de luat o hotărâre periculoasă: să spună adevarul sau să păstreze secretul. Până la urmă, doar ei știu, deci ce rău ar face? Decizia lor declanșează, însă, evenimente devastatoare. Te-ai întrebat vreodată cât îți ia să sapi un mormânt?

Let me give you some „cuplu perfect & crima perfectă”, the b-a-s-i-c recepy for a... thriller?! Ok, cartea asta a fost ceva special, să zic așa. Începe cu sfârșitul - ăsta e un început fain, după părerea mea, adică te lasă așa prins în acțiune, îți dă un impuls, mamă, stai să vezi ce urmează. Și, drept vorbind, chiar începe destul de incitant acest roman, că te-ntrebi, domle, da' cum o fi ajuns Erin în situația asta? Bun. Dar nu te-ntrebi prea mult, că-ncepi să bănuiești cum încă de pe la jumătatea cărții. Probabil depinde de spiritul fiecăruia, dar, în cele din urmă, nu-i tocmai „acul în carul cu fân” motivul. Și cred că asta a făcut ca dintr-un roman care ar fi avut un potențial destul de mare, să rămână unul de doar trei steluțe. Care, de altfel, nu-s tocmai puține, nu? Îs mai mult de jumătate. 
„- Erin, îmi spune. Am făcut ceva săptămâna trecută.
Apoi se cufundă în tăcere. Îmi studiază fața. Mi se întoarce stomacul. Propozițiile de genul ăsta întotdeauna îmi dau fiori pe șira spinării. Cuvintele pregătitoare pentru ceva. Pentru vești mai nasoale ce stau să vină.”
Mi-a plăcut cartea, în primul rând, pentru că am citit-o ușor. Că are Catherine Steadman un stil de a scrie care nu e sincopat - nu știu, pur și simplu curge și curge și curge, deși e puțin cam șters, să zic așa, fiind genul ăla de carte care abundă în propoziții scurte, cu subiect și predicat, ceea ce dă romanului o notă dinamică, curgătoare, deoarece nu face apel la atenția ta maximală, nu trebuie să te concentrezi prea tare ca să ții firul poveștii, chiar dacă, de multe ori, autoarea bate pasul pe loc cu povestiri despre cum să-mi aleg rochia și ce să mâncăm la nuntă și unde mergem după și cum o dregem cu copilul și pe unde a mai fost soțul meu și ce viață frumoasă și cât îl iubesc. Well, trecem peste, haide să zicem că totul a avut rolul de reitera - cât mai bine - profilul psihologic al personajelor, culoarea locală a romanului, atmosfera, alea-alea. Dar cam cu greu am ajuns la intriga romanului, care e realizată de o întâmplare pe-o anumită insulă de vis, în luna de miere a celor doi proaspăt căsătoriți. Bun. Din punctul ăla, pentru mine, a început romanul. Nu zic c-ar fi trebui să intre direct în acțiune - repet, nu m-au deranjat prea mult zecile de pagini în care nu se întâmpla nimic, e clar că Steadman n-a vrut să facă o carte cu un început ex abrupto - e important, de altfel, să reliefezi și viața „normală” a personajelor pe care le conturezi - astfel, oferi cititorului o perspectivă mai largă asupra a ce s-a întâmplat, poate chiar și asupra a ceea ce urmează să se întâmple. Bun. Dar din acel punct am început să fiu antrenat de situație și să citesc și cu mai mult spor această carte. 
„(...) În momente din astea îți pui întrebarea cu cine te-ai căsătorit?”
În fine, deci se-ntâmplă ceva în acea lună de miere. Ce? Normal că n-am să spun aici. Dar acel ceva reprezintă momentul în care totul ia o întorsătură nasoală. Nasoală pentru Erin, în principal, dar și pentru soțul ei. Își pun viața-n pericol. Caută răspunsuri, pam, dar vin mai multe întrebări la pachet. Cu alte cuvinte, ce era frumos și liniștit se transformă în muuuultă teroare. Foarte multă. Dar ajungem în alt punct. Toată povestea este relatată din perspectiva lui Erin. What the hell was wrong with her? Nu mi-a plăcut deloc, dar deloooc de ea. Prea credulă, naivă, oarbă, habar n-am. Prea îndrăgostită? N-am avut deloc acces la psihologia ei - sau, de fapt, poate nici n-am vrut. Tot ce a putut să-mi placă a fost relația bizară pe care a avut-o cu cei trei deținuți ale căror poveste urma să fie integrată în documentarul ei. Și cam atât. Dar nici aici n-am putut găsi „răspunsul & justificarea” anumitor întâmplări. Mi-am zis, gata, o las baltă, nici nu mă mai interesează, am să citesc în continuare și aia e, ce-o fi o fi. A, da, v-am mai spus că mi-am dat seama destul de precoce cine e vinovatul și toate alea? Ei, bine, ăsta e un semn destul de puternic că romanul n-a fost tocmai un thriller prea bun. Dar nici unul care să nu-mi fi plăcut totuși câtuși de puțin. Poate am citit eu prea multe thrillere bune, cine știe? Într-adevăr, lectura este destul de rapidă, cartea, iarăși, devine alertă prin întâmplări și prin stilul de scriere al autoarei. Dar, da, cam atât. N-am să spun mai multe, nu cred că vrea cineva să fac o povestire pe-aici. Dar îl recomand cu mare drag celor care n-au citit, neapărat, prea multe thrillere, pentru că e totuși o lectură interesantă, dincolo de multe aspecte negative pe care le are. Merge rapid și, cu siguranță, are să vă prindă. 
”- Mark, chiar nu crezi că ne caută? (...) Știu că sună stupid și paranoic și că nu am nicio dovadă care să-mi întărească senzația, însă o simt peste tot în jurul meu. Ca și cum ar aștepta o ocazie. Nu o pot vedea, dar o simt sosind...”
Nu știu ce să mai zic. Chiar am lăsat deoparte mult timp această carte - văzusem păreri destul de bune în online despre ea. Too bad că n-a fost să fie, să-mi placă la fel de mult. Dar am și citit multe thrillere anul acesta, așa că, bineînțeles, e normal să fac o comparație între cărțile pe care le citesc și aparțin aceleași „tagme literare”. Ceva în apă rămâne fără acel ceva care să mă fi atras în cele din urmă, un alt thriller (cât de psihologic, habar n-am) pe care l-am citit și, de altfel, mă bucur că am făcut-o; bineînțeles, este strict părerea mea, prin definiție subiectivă, și cred că asta e cel mai interesant între cititori, faptul că aceeași carte este apreciată diferit de la o persoană la alta. Nu? Vă pot spune că recomand această carte mai ales dacă nu sunteți familiarizați cu genul thriller - așa cum am mai spus, eu am citit destul de multe cărți din această categorie (și, în special anul acesta, am citit deosebit de multe cărți, în același gen, care mi-au plăcut la nebunie). Comparând cartea cu lecturile anterioare, nu, nu se ridică la nivelul lor. 
„(...) am uitat complet de posibilitatea reală să fiu descoperită de oamenii de la care am furat. Realitatea unui ciocănit în ușă, a unui glonț în cap.”
Cam asta a fost tot. Sunt curios dacă ați citit cartea; și, dacă ați făcut-o, aștept părerile voastre în comentarii. Cartea Ceva în apă se găsește pe site-ul celor de la Editura Nemira, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și pe placul vostru, alături de un weekend liniștit și călduros!