Comuniune, de Ann Patchett - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Număr de pagini: 328

Traducere: Rodica Ștefan

„Ce ciudat că toate lucrurile din trecut n-o părăseau nici măcar acum (...).”

Ann Patchett s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. Primul său roman, The Patron Saint of Liars, apare în 1992 și este ecranizat în 1998. Romanul Taft, apărut în 1994, este distins în același an cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar The Magician’s Assistant, din 1997, ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007 publică romanul Run, în 2011 Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016 Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări. Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume, apărută în revista Time. În 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters.

„În persoana ei se destingeau încă trăsături de-ale lui Beverly, în felul în care își ținea spatele drept sau în gâtul lung. E o crimă ce urme lasă trecerea timpului asupra femeilor.”

Autoare de succes, deținătoarea unor prestigioase distincții (Orange Prize for Fiction șI PEN/Faulkner Award), Ann Patchett a cucerit publicul cititor prin romane ca Belcanto și Fascinație. Scriitoarea revine în forță cu un roman cu tentă autobiografică, Comuniune, o poveste lucidă și tandră ce urmărește de-a lungul deceniilor destinele a șase copii reuniți fără voie după divorțul părinților și reconfigurarea familiilor. Scris cu umor și compasiune în egală măsură, Comuniune vorbește despre profundele legături de iubire și loialitate care ne țin împreună. În clipa în care Bert Cousins o întâlnește pe Beverly Keating la petrecerea de botez a fiicei acesteia din urmă, cei doi se simt atrași unul de celălalt cu o forța căreia nu i se pot împotrivi. Iubirea ce se naște între ei, subminând căsniciile în care amândoi se află deja, va duce la destrămarea acestora și întemeierea unei noi familii împreună cu cei șase copii cu vârste cuprinse între cinci și doisprezece ani. De-acum încolo, fetele lui Beverly, Caroline și Franny, și copiii lui Bert – Cal, Holly, Albie și Jeannette – vor pendula între două cămine. Acesta este, de fapt, punctul din care povestea pornește în forță, istorisită pe mai multe voci și din perspective diferite, fiecare dintre personaje deținând, pe rând, rolul principal și având posibilitatea de a-și desfăoura propria realitate. Patchett urmărește vreme de cincizeci de ani destinele celor șase copii ai celor două familii, interacțiunile dintre ei în momentele-cheie ale vieților lor și felul în care divorțul părinților și reconfigurarea familiilor le modelează parcursul și alegerile, trasând în tușe sigure profiluri psihologice veridice, de o mare subtilitate.

„Cei șase copii aveau în comun un singur lucru fundamental, care împingea posibila antipatie reciprocă la coada clasamentului: își detestau părinții. Îi urau.”

Știam că și această carte va fi una deosebită, întrucât, de la Ann Patchett, am mai citit și Casa Olandeză (recenzia, dacă sunteți interesați, o găsiți AICI), un roman formidabil care nu unul dintre cele mai bune citite anul acesta, ci unul dintre cele mai bune citite vreodată (și, credeți-mă, am citit multe cărți de-a lungul anilor). Deci, am știut că Ann Patchett are să-mi ofere, și de data aceasta, o poveste fascinantă, emoționantă, umană și reală, cu tente autobiografice, un roman subtil și profund care încadrează, printr-o eleganță și cu o subtilitate aparte, o poveste despre viață, despre momentele mici care contează și se dovedesc a fi, mai târziu, mărețe. Un roman deosebit, cu un rafinament pe care, parcă, Ann Patchett îl accesează cu atâta ușurință încât devine incredibil de palpabil, într-o proză care transcede cititorul, îl luminează și-l răvășește - Comuniune între forța literară a autoarei, între puterea expresivă care sălășluiește între cuvintele bine alese, de-o potrivire aparte, și așteptările cititorului mișcat, până la lacrimi, de o carte care se dovedește a fi, în cele din urmă, acel „argument” de care aveam nevoie pentru a afirma, fără niciun dubiu, că Ann Patchett este una dintre scriitoarele mele preferate. 

„Fix credea foarte tare în ideea că istoria se repetă și nici măcar nu încerca s-o prezinte altfel. Dacă s-a întâmplat o dată, sigur se va întâmpla din nou.”

Da, poate această carte nu mi-a plăcut la fel de mult ca și Casa Olandeză, dar având în vedere cât de mult mi-a plăcut Casa Olandeză, este mai mult decât clar că romanul de față a fost, de asemenea, extraordinar de bun. Povestea în sine este una pe care, cu ușurință, aș putea-o integra în viața oricăruia dintre noi, chiar și în a mea, a părinților mei, a prietenilor mei sau a altor cunoscuți; o poveste, cum aș putea să spun, reală, simplă, dar nu asta interesează în proza lui Patchett - nu pe mine, cel puțin -, ci anvergura cu care reușește să livreze cititorului, parcă într-o manieră chirurgicală, extrem de precisă, înfățișări și întrupări ale emoțiilor, încât totul, dar totul devine relevant, de la cele mai mici gesturi, de la cele mai imprecise clipiri, de la cele mai irelevante respirații: o scriitură care contează prin detalii, o scriitură densă, între psihologie profundă și dramă sui generis, atât de universală, atât de apăsătoare. O poveste care te impresionează nu prin acțiune, nu prin dinamică compozițională (acestea sunt nu doar că irelevante, dar nici nu ar putea descrie prea bine romanul lui Patchett), ci prin intensitatea cu care personajele autoarei reușesc să definească nu doar stări ale sufletului, ci însuși complexitatea acestuia. Nu știu cât de ușor de înțeles este ceea ce spun - încerc să vorbesc despre unele lucruri și situații, să spun așa, care sunt greu de teoretizat când vine vorba de a vorbi despre o carte; cred, de altfel, că unele cărți trebuie doar trăite - și-atât -, nicidecum discutate. Așadar, vorbesc, pe cât mi-este posibil, de experiența pe care am avut-o eu cu romanul lui Patchett: o experiență memorabilă, așa cum a fost și cea cu prima carte scrisă de ea pe care am citit-o.

„Albie, care trăise atâta timp la limită, și uneori rătăcise dincolo de ea, se uită pe fereastră la toate acele lumini aprinse în nenumăratele apartamente din Brooklyn. Se întreba dacă asta făceau oamenii - pregăteau masa împreună cu ai lor, țineau copii în brațe, își povesteau unii altora întâmplările de peste zi? Așa arăta viața pentru ei?”

Nu cred nici că este cazul să spun cât m-am gândit la această carte după ce am terminat-o. Personajele au rămas mult, mult timp înrădăcinate în mintea mea. În sufletul meu. Probabil dovadă stă și faptul că scriu această recenzia la aproximativ o lună (dacă nu mai bine) de când am terminat de citit cartea - am simțit nevoia să o las să sedimenteze, deoarece cu siguranță nu mi-aș fi găsit atunci cuvintele potrivite spre a vorbi despre ea (cum, de altfel, simt că nu mi le găsesc nici acum). Cred că mi-ar face mare plăcere să fac parte dintr-un grup de discuții despre această carte - n-ar mai trebui să găsesc o formă estetică, neapărat, de a vorbi despre ea. Deci, vă rog să mă invitați și primiți în unul, dacă există așa ceva. În schimb, încerc să mă limitez, pe cât pot, la a nu vorbi despre ce s-a întâmplat în carte. Poate există anumite întrebări la care, după ce am terminat romanul, n-am găsit încă răspuns, sau poate că unele lucruri, de fapt, mai bine nici n-ar trebui întrebate. Oricum ar fi, Comuniune este o carte care străbate perioade de timp, relevând, încă o dată, cât de importante sunt micile decizii (aparent banale) pe care le facem și cât de mult, în cele din urmă, se intensifică, cresc în dimensiuni, atingând cote uriașe, odată cu trecerea timpului. 

„Era vorba despre inestimabila povară a vieții lor: casele, profesiile, prieteniile, căsătoriile, copiii, de parcă tocmai lucrurile pe care și le doriseră și pentru care munciseră făcuseră imposibilă orice soi de fericire. Copiii, care la început par să fie doar poetici și fermecători, sunt mai degrabă ca un cuib de vipere (...). Poate că asta era adevărata problemă, emblematică pentru toate greutățile care nu pot fi depășite.”

Personajele și situațiile, inspirate oarecum destul de clar din viața reală a lui Patchett, rezonează cu o realitate palpabilă; conexiunile, deci, se fac între evenimente și consecințele lor, susținute de un spirit observațional extrem de dezvoltat al autoarei. Un roman care aruncă o lumină fascinantă asupra modului în care schimbarea - care vine în moduri din ce în ce în ce mai necunoscute - ne poate afecta viața, respectiv cât de bruște sunt urmările ei; dar și asupra modului în care, înfruntând lumea cu ajutorul sprijinului și a celor cu care „am fost aruncați împreună”, putem găsi o anumită „hrană sufletească”, un anumit pilon de salvare de pe o barcă aflată în mijlocul furtunii. O frescă încântătoare, tristă, copleșitoare, a unor oameni aflați în situații tensionate, sucite, ceea ce conturează un portret de familie avangardist, distorsionat, dar care, din depărtare, pare să fie o operă de artă - un mare roman despre momente aparent banale. Și totuși, parcă Patchett păstrează o urmă de amuzament în romanul acesta, o viziune, cum să zic, detașată și rece, rece și detașată, dar în același timp emoționantă și simbiotică, reușind, deci, să relateze, cu pasiune, momente din propria-i viață, parcă dând un save-as book unei anumite perioade care i-a marcat existența. 

„- Mama ta n-a aflat despre film, nu-i așa?

- Mama n-a aflat nici despre carte, a spus el. După câte se pare, un roman nu e cel mai rău loc în care să ascunzi unele lucruri.”

Patchett are un talent formidabil de a decela, de a scoate în evidență inflexiuni ale comportamentului uman, ceea ce nu poate sugera decât cât de bine reușește „să pătrundă” în sufletul oamenilor, în psihologia acestora, oferind cititorului, cu o sublimă grație, durerile, convingerile, trăirile și emoțiile acestora. Din acest moment, Comuniune depășește „statutul fizic de carte”, devenind un act oficial al identității umane, o explicație, o teoremă, dar păstrând formele estetice viabile ale scriiturii lui Patchett. Într-adevăr, Patchett chiar a devenit una dintre scriitoarele mele preferate, deoarece, cu fiecare carte citită (și deși am citit doar două, sunt sigur că și celelalte sunt la fel de formidabile), mi-a oferit nu doar povești de viață, dar și personaje memorabile, complexe, puternice și de o anume inteligență și sensibilitate. Deci, până la următorul roman scris de Ann Patchett pe care îl voi citi, voi avea timp să meditez și mai mult asupra acestuia. Sunt tare curios dacă voi ați citit vreo carte scrisă de această autoare! Să aveți doar lecturi pe placul vostru și mult, mult spor!

Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp, de Jim Al-Khalili - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 308

Traducere: Vlad Zografi 

Jim Al-Khalili (n. 1962) este profesor de fizică teoretică la Universitatea din Surrey, Marea Britanie. Pe lângă cariera de cercetare în fizică nucleară, s-a dedicat popularizării științei prin articole, cărți, emisiuni radio și TV, devenind una dintre cele mai cunoscute persoane publice din Marea Britanie care prezintă publicului larg cercetările actuale din fizică și cosmologie. Pentru activitatea de popularizare a științei a fost distins cu Medalia Hawking pentru Comunicare Științifică, Premiul Faraday și Medalia Kelvin. Între cărțile sale amintim: Nucleus: A Trip into the Heart of Matter, Quantum: A Guide for the Perplexed, Paradox: The Nine Greatest Enigmas in Science și The World According to Physics. A editat, de asemenea, volumul Extratereștrii. Ce spune știința despre viața în univers (Humanitas, 2020).

„Ne putem închipui Galaxia ca pe un mare oraș de stele, Soarele aflându-se în suburbiile moderne, departe de agitația din centrul orașului. Toate stelele pe care le vedem pe cer cu ochiul liber sunt din Galaxia noastră, dar există multe miliarde de alte galaxii, fiecare cu propria ei populație de stele. Foarte puține dintre aceste stele, și dintre cele din galaxiile învecinate, pot fi văzute distinct fie și cu telescopul. Le putem vedea cu ochiul liber doar dacă explodează ca supernove, atunci când întrec în strălucire pentru scurt timp toate stelele din acea galaxie luate împreună.”

E oare posibilă călătoria în timp? Ce s-ar întâmpla dacă te-ai întoarce în trecut, înainte să te naști, și ai încerca să împiedici venirea ta pe lume? Ți-ar fi imposibil să reușești? Ce te-ar constrânge? Sau, dacă ai reuși, te-ai afla oare într-un univers paralel, în care n-ai apucat să exiști? Dar cum apar asemenea universuri paralele? Acesta e genul de întrebări cu care se confruntă ideea atât de tentantă a călătoriei în timp, iar ele conduc la paradoxuri stranii. Interesant e însă că teoriile din fizica actuală nu exclud complet posibilitatea vizitării trecutului, ceea ce ar însemna că meseria de istoric e mai nesigură decât ne-am închipui. Pentru a explica problemele pe care călătoria în timp le pune fizicienilor, Jim Al-Khalili prezintă într-un stil accesibil și intuitiv elementele de bază ale relativității și mecanicii cuantice, teoriile cu ajutorul cărora ar putea fi construită o ipotetică mașină a timpului – folosind, de pildă, misterioasele găuri de vierme, a căror existență în univers nu e încă demonstrată. Cartea lui Al-Khalili îmbină în mod ideal speculațiile pasionante cu rigoarea științifică. 

„(...) Este clar că [Universul] are o structură neomogenă la fiecare scară: de la stele la galaxii, roiuri și superroiuri, materia tinde să se aglomereze neomogen. Aglomerarea se datorează, desigur, atotputernicei forțe gravitaționale care dictează structura întregului Univers.”

„Bănuiesc că întrebările privind semnificația timpului – dacă se scurge, dacă trecutul și viitorul coexistă cu prezentul și dacă într-o bună zi vom putea vizita trecutul – depășesc curiozitatea științifică. Într-un fel, asta m-a ajutat să scriu cartea de față: n-a trebuit să depun prea mult efort pentru a vă convinge că subiectul ei e pasionant.“ — Jim Al-Khalili

„Gravitația face ca galaxiile să se aglomereze în roiuri și superroiuri, iar atracția gravitațională a întregului Univers îi determină forma.”

Poate nu v-am spus niciodată cât de mult mă pasionează subiectele fizicii teoretice (cea care explică, mai cu seamă din punct de vedere, mecanisme care momentan rămân abstracte fizicii practice; abundă de formule, raționamente deseori greu accesibile neinițiaților și celor care nu au o anumită pregătire fundamentată de un studiu intens, de lungă durată) dar, în aceeași măsură, cât de greu accesibile îmi sunt și cât de sincopat reușesc să înțeleg anumite aspecte - este, așadar, clar, că voi rămâne doar cu o „cunoaștere superficială” a acestor lucruri, a acestor subiecte, însă întotdeauna voi fi din ce în ce mai pasionat spre a citi cărți cu și despre fizică teoretică. Cartea de față, Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp, scrisă de fizicianul Jim Al-Khalili, n-a făcut decât să-mi ofere o călătorie minunată printr-o lume ale cărei porți vor fi întotdeauna deschise, dar în care pot pătrunde doar cei care cunosc magia fizicii, sunt familiarizați cu diferite teorii și premise, și sunt gata oricând să se piardă într-un studiu intens, în vederea încercării - atât de solicitante - de a elucida misterele lumii în care trăim și, astfel, de a aduce răspunsuri acelor întrebări care, cândva, nu numai că nici nu se întrevedeau a fi puse, dar nu-și aveau răspunsuri nici măcar în teorie.

„Cei mai mari fizicieni ai lumii sunt toți de acord cu faptul că, dacă cineva nu-i tulburat despre ce ne spune mecanica cuantică despre lumea în care trăim, înseamnă că n-a înțeles cu adevărat mecanica cuantică (...). Mecanica cuantică se află la baza întregii chimii și electronici moderne. Fără ea, n-am fi putut înțelege structura cristalelor sau inventa laserele și circuitele integrate.” 

Astăzi, în momentul de față, în anul 2021, știm - oarecum - câte ceva despre lumea în care trăim (e așa vag, de fapt, așa de impropriu să spunem cu certitudine că într-adevăr știm; dar da, știm, chiar am reușit să găsim răspunsuri la anumite întrebări, chiar am reușit să explicăm anumite fenomene - și vorbesc folosind „termeni colectivi”, întrucât lumea în care trăim e a noastră, a tuturor, și de asemenea nu vorbesc aici despre simțul unei proprietăți exacerbate, ci prin însăși cuantificarea noastră ca specie care trăiește pe acest Pământ -, prin munca a milioane de oameni de știință care și-au încredințat ani întregi cercetărilor, abstractizării, aducând tot mai multe noutăți, făcând tot mai multe descoperiri fascinante și efervescente, gândindu-se că un răspuns, de fapt, aduce cu sine și mai multe întrebări). Iar în domeniul fizicii, în domeniul acesta atât de complex și pe cât de rațional, pe atât de abastract și inaccesibil, s-au făcut descoperiri care nu doar că au revoluționat ceea ce știam până acum, dar au deschis și porțile spre marile secrete ale acestei lumi. Și, bineînțeles, totul a început cu Einstein. De altfel, în cartea de față, Jim Al-Khalili popularizează, în termeni specifici, unele dintre rezultatele ecuațiilor relativității emise de Einstein. Ei bine, e posibil ca aceste lucruri să nu fie chiar noutăți pentru unii dintre noi, mai ales dacă suntem cititori ai acestui gen de cărți - cărți de știință și de popularizare a științei (eu, unul sunt un cititor înfocat al acestor tipuri de cărți). 

„Structura unei găuri negre e așadar foarte simplă. Are un centru (singularitatea) și o suprafață (orizontul evenimentelor). Tot restul e gravitație. Ceea ce fascinează la găurile negre este modul în care imensa lor gravitație influențează spațiul (și timpul) din vecinătate.”

Cartea în sine are scopul de a descrie - cu îndemânare, inteligență și într-un mod accesibil, „la nivel elementar (...), câteva dintre ideile și teoriile din fizica modernă așa încât oricine să le înțeleagă, cu condiția, desigur, să fie suficient de interesat pentru a alege de la bun început să citească o asemenea carte”. Deci, Jim Al-Khalili încearcă să se descotorosească de acele elemente de „jargoneză” care ar putea îngreuna, deosebit de mult, lecturarea acestei cărți - și, credeți-mă, chiar dacă sunt familiarizat cu mulți termeni din domeniul fizicii, vă pot spune cu certitudine că această carte chiar reușește să fie scrisă într-o manieră accesibilă și publicului mai puțin inițiat. Vorbim, așadar, de o serie de fenomene fizice care atent analizate de către Al-Khalili - cum ar fi, să zicem, deformarea spațiului-timp, drept agent cauzal al gravitației, Paradoxul lui Olber, radiația cosmică de fond și multe alte aspecte legate de fenomenul Big Bang și expansiunea universului -, familiarizând cititorul și apropiindu-l de o înțelegere mult mai clară a teoriilor fizicii. Analogii relevante sunt des întâlnite în carte, astfel încât lectura să fie și mai ușoară, cum ar fi fenomenul legat de modul în care realitatea este deformată de gravitație - analogia unei „foi de cauciuc”, însă cu mențiunea că acest comportament are loc în mai multe dimensiuni decât cele ocupate, în sine, de o foaie de cauciuc. 

„Voi lăsa deocamdată deoparte toate obiecțiile (întemeiate) față de călătoria în timp, și voi adopta perspectiva pragmatică și foarte optimistă după care, câtă vreme călătoria în timp nu e interzisă de legile fizicii așa cum le înțelegem azi, există o speranță. Voi arăta cum am putea construi cea mai simplă mașină a timpului. Să nu înțelegeți de aici că m-am hotărât să accept posibilitatea călătoriei în timp, ci doar că pentru moment, asumându-mi riscurile, înclin balanța în favoarea ei.”

Ca întotdeauna, a fost abordat și subiectul relativității (eu și fizica și mecanica cuantică n-avem delooooc o relație de prietenie), care se aplică în genere atunci când un obiect are o viteză cuantificabilă la o fracțiune apreciabilă din viteza luminii - normal, cel mai rapid „vehicul” fabricat de om este (probabil) o rachetă, însă mă îndoiesc că mulți dintre noi vor avea ocazia să conducă, vreodată, așa ceva (deci, aceste teorii - să zicem, deformarea conceptului de „timp” pentru mine, fiind pe Pământ, și pentru cineva aflat într-o rachetă undeva prin eternul spațiul - vor rămâne, așadar, doar teorii, eu neputând decât să mă încred în datele științifice obținute de cei care fac cercetări minuțioase în acest domeniu). Deci, la o atingere a unei fracțiuni apreciabile din viteza luminii, curgerea timpului încetinește. Infinitezimal - aproape -, dar totuși s-a constat că încetinește. Datorită, așadar, ecuației echivalenței masă-energie (pentru care este cunoscut Einstein), pe măsură ce te apropii de viteza luminii, vei începe să câștigi masă. Interesant, nu? Ca orice altceva înseamnă fizica - o știință capabilă să explice și să teoretizeze Universul. N-ai cum să nu fii fascinat, până la patos, de așa ceva!

„Așadar, care a fost primul eveniment din Universul nou creat, dacă nu Big Bang-ul? Fizicianul Paul Davies, care a studiat în amănunt problema naturii timpului, spune că nu putea să fie existat un prim eveniment, e ca și cum te-ai întreba care e primul număr mai mare decât zero.”

În final, aș putea spune că titlul cărții chiar este unul precis - cartea acoperă și încearcă să explice elementele standard, de bază ale relativității (un subiect, de altfel, popular în ziua de astăzi), iar apoi intră în detaliile necesare (dar fără a pierde cititorul în această lume atât de complexă) înțelegerii mult mai exacte a modurilor în care relativitatea ar putea permite călătoria în timp, descriind, de asemenea, ce sunt găurile negre, cum funcționează; același lucru fiind valabil și pentru găurile de vierme. Sau, spre exemplu, dacă ar fi posibil să utilizezi energia unei găuri negre - sau modul de „funcționare” a acesteia - în vederea obținerii unei noi surse de energie regenerabile, cu un potențial (aproape) infinit de valorificare. Purtând cititorul printr-o lume nemărginită, efervescentă, a posibilităților, chiar aș putea spune că Jim Al-Khalili dă dovadă de un spirit liric, visător, deoarece se poate simți cât de pasionat este de acest domeniu, cât de mult îl atrage, cât de mult îl solicită și-n același timp cât de mulțumit este de munca sa de cercetare - aceste lucruri pot fi observate cu ușurință în Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp. Și de rezultatele pe care, într-o sinergie aparte, oamenii de știință au reușit să le obținută - cu speranța că, poate cândva, vor reuși să descifreze acel cod secret care stă scris în limba Universului infinit în care trăim. 

„Există două moduri de a te întoarce în trecut. Unul este de a te întoarce prin timp, așa încât acele ceasului tău să se rotească în sens invers. Asta presupune viteze mai mari decât viteza luminii, ceea ce e imposibil, și nu despre acest gen de călătorie în timp vreau să vorbesc aici. Celălalt mod este de a călători simțind că înaintezi în timp (timpul tău local curge înainte), dar deplasându-te de-a lungul unui drum deformat prin spațiu-timp, care te duce înapoi în trecutul tău (ca și cum ai parcurge o buclă într-un montagne russe). O asemenea buclă se numește curbă temporală închisă, și a fost subiectul unor cercetări teoretice intense în anii 1990.”

Ar mai fi multe de spus, dar vă las pe voi să descoperiți știința din spatele acestei cărți. Chiar mi-a plăcut, am recomandat-o deja pasionaților de subiect pe care-i știam - ce-i drept, chiar poți să descoperi niște teorii interesante, pe care le poți împărtăși cu prietenii tăi (că să pici fain la o petrecere!); de asemenea, mă bucură enorm faptul că, la sfârșitul cărții, am găsit o bibligorafie vastă la care pot oricând să apelez dacă am nevoie de niște lămuriri și răspunsuri suplimentare! Ador cărțile de știință, le simt ca niște cursuri scrise într-un limbaj de care nu m-aș plictisi vreodată, mult mai accesibil, mult mai incitant față de cursurile plictisitoare, pline de numere și teorii deseori abstracte care îi sunt livrate unui student la facultate. Voi citiți cărți de popularizare a științei? Dacă da, sunt tare curios ce recomandări aveți pentru mine (deoarece eu aș avea destul de multe recomandări pentru voi; și chiar am, de fapt, după cum puteți observa! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor! 

Focul viu, de Yamen Manai - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2020

Traducere: Oana Safta

Yamen Manai s-a născut în Tunisia în 1980, iar în prezent locuiește la Paris. Scriitor și inginer, Manai explorează în proza sa intersecțiile dintre prezent și trecut, tradiție și tehnologie. Cu excepția romanului Focul viu, cărțile sale au apărut exclusiv în limba franceză, deoarece, spune Manai, a dorit să se asigure că scrierile sale sunt disponibile tuturor cititorilor din Tunisia. 

„(...) Căci acești bărbați și femei veniseră să le explice faptul că lumea nu mai era aceeași și că timpurile se schimbaseră.”

Pornind de la realitățile tunisiene după Revoluția Iasomiei (2010-2011), care a dat startul Primăverii Arabe, Yamen Manai țese o poveste fermecătoare și tulburătoare. La marginea satului Nawa, apicultorul Don duce o viață retrasă alături de albinele sale, departe de agitația vieții contemporane. Însă când descoperă trupurile mutilate ale „fiicelor” sale, trebuie să recunoască adevărul: trecerea neobosită a timpului l-a prins din urmă, punându-l față în față cu un adversar redutabil. Pentru a salva ce are mai de preț, Don va trebui să înfrunte realitatea și să caute soluții tocmai în țara Soarelui Răsare. În confruntarea cu schimbările sosite pe nesimțite în sătucul său adormit - Nawa - , Don va afla că singura cale de a rămâne liberi este să trezim focul viu din fiecare dintre noi.

„- Ce se pierde ca forță se câștigă în clarviziune. Totul e să nu ajungi la vârsta înțelepciunii în clipa când nu mai ai forță să faci nimic.”

În Focul viu, prima lui carte tradusă la nivel internațional, Manai aduce în prim plan bogata tradiție a culturii orale tunisiene, marcată de un umor fatalist. Un veritabil povestitor, Yamen Manai schițează cu umor un portret dulce-amărui al Tunisiei contemporane, în care fanaticii Domnului nu sunt la adăpost de fulgerul Lui, într-o fabulă modernă absolut savuroasă. Având aerul unei povești pentru copii, Yamen Manai abordează subiecte grave, profunde și sensibile: legătura omului cu natura, islamismul radical, șubrezimea democrației, globalizarea, prețul libertății și consecințele preschimbărilor sociale.

„(...) Privi bancnotele verzi din mâna crispată. I se păru că strânge în pumn vipere. Niciodată înainte nu îngenunchease în fața unui om, iar acești bani nu aveau cum să-i ofere despăgubire. Aruncă pe jos bancnotele, care fură măturate de vânt. Nimic nu șterse însă amintirea acelei femei, a ofensei, și a ceea ce a văzut în acea noapte.”

Knew nothing about this author; now I want to read all his books. Neașteptat, sincer, dar a fost o carte grozav de bună, cu o poveste profundă și extrem, extrem de subtilă, care a sădit în mine o speranță și care mi-a dat curaj, mi-a dat forță, mi-a dat speranță - speranța că, dacă chiar am reuși să trezim în noi acel ceva care să ne facă să conștientizăm cât de mult distrugem (involuntar sau nu) ceea ce ne înconjoară, poate am putea face din această lume un loc mai bun, mai primitor și mai curat. Da, pentru că romanul (mica fabulă, de fapt, povestirea) lui Yamen Manai este, în cele din urmă, o odă adusă frumuseții naturii, puterii acesteia, dar în același timp un wake-up call care are drept scop aducerea la cunoștiința noastră a faptului că intervenția omului în „demersul” acesteia este, uneori, necesară - și nu în sensul rău, ci în sensul bun; deși natura își urmează cursul firesc, stau și mă întreb - mai ales acum - cât de firesc este în acest moment tot ce se întâmplă în jurul nostru? Omul, prin activitățile sale, a ajuns să demonteze, încetul cu încetul, și să devalorizeze natura, cu toate splendorile-i de neprețuit.

„Admira frumusețea și precizia operei lui în cel mai concret mod în care putea exista și-și făcuse un loc într-o roată milenară condusă de inspirația divină. Dar iat-o pusă în pericol de ambiția oamenilor. De data asta era hotărât să apere ceea ce avea mai de preț.”

Tunisia. Tunisia contemporană. Corupția care a urmat revoluției. Un sat - în cea mai mare parte a sa - abandonat. Un apicultor care trăiește într-o comuniune sui generis cu natura, alături de albinele sale, alături de „fiicele sale”, producând miere și îngrijindu-se, cât poate de bine, de bunăstarea acestora. Doi prieteni săraci, dar buni. Săteni egoiști și vicleni. Frați. Albine, albine, albine și multe, multe albine producătoare de miere, pentru a satisface poftele șeicului și a tuturor dansatoarelor sale (o adevărată orgie sexuală cu miere, de fapt - un semn al voracității, egoismului și „ghiftuirii”, când sătenii mor de foame și ei - cei bogați - se scufundă în miere). Un roman de-o întinere nu prea mare, dar care, după părerea mea, acoperă o tematică extrem de complexă și întinsă. O dramă pastorală cu nuanțe comice, o plângere privitoare la starea volatilității, la greșelile regimurilor fundamentaliste, un roman care, la început, ar putea părea un thriller. Ce-i drept, Focul viu este de-o anumită efervescență stilistică: amuzantă, înfiorătoare, profundă și emoționantă, politică și despre politică, despre moravuri și oameni de toate felurile. Dar, în cele din urmă, ce pulsează din această carte, ce este cel mai relevant, cel mai bine conturat: dorința de bine, dorința de a face bine și de a găsi speranță chiar și-n cele mai întunecate momente. Este ca și cum, de fapt, pentru a găsi fericirea, trebuie să ne unim forțele și să luptăm pentru scopul comun, pentru acel ideal în virtuțile căruia, cu siguranță, ne om găsi liniștea și pacea (în cazul de față, vorbesc despre scena în care sătenii merg la apicultorul Don și-i spun că atât timp cât el va fi plecat în căutarea unei modalități de a scăpa de viespiile care-i amenință „fiicele”, vor avea ei grijă de acestea, de stupii producători de miere). 

„Tumultul ajunsese până la urechile lui. Dar oare cărui Allah i se închinau ei?”

Un roman multistratificat, care se citește printre rânduri, subtil și elegant, profund și emoționant; în același timp, plin de umor, moralizator și, aș spune, de-o anumită realitate care este relevată mai ales prin personajele complexe și acțiunile acestora. Deși proza ar putea părea simplistă, are subtonuri și tonuri complexe alimentează plăcerea cititorului, intelectul acestuia, dar îl și tulbură și mișcă. Focul viu este o carte care se citește rapid, dar a cărei citire este de-o intensitate aparte, stărâuind în mintea și-n sufletul acestuia mult timp după ce a savurat-o. Abia aștept să citesc și alte cărți de la acest autor, am descoperit o voce romanistă care are potențial, mai ales în ceea ce privește crearea unor personaje memorabile și frumoase. Chiar v-o recomand cu mare drag - este o lecție importantă de viață, pe care cu siguranță am auzit-o de nenumărate ori: numai împreună, într-o sinergie anume, putem ieși învingători din lupta cu ceea ce e negativ și rău (fie ea, în cele din urmă, de orice natură). Să avei doar lecturi așa cum vă doriți și o săptămână liniștită!

E cineva la tine acasă, de Stephanie Perkins - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 2 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 336

Traducere: Alexandru Szöllö

Stephanie Perkins este autoarea romanelor Anna și sărutul franțuzesc, Lola și băiatul de treabă din vecini și Isla și fericirea până la adânci bătrâneți. A lucrat întotdeauna cu cărțile, mai întâi ca librar, apoi ca bibliotecară, iar acum ca romancieră. Stephanie Perkins locuiește în zona muntoasă a Carolinei de Nord, împreună cu soțul ei, și fiecare cameră a casei lor are pereții pictați întruna dintre culorile curcubeului. De asemenea, în colecția LedaEdge a apărut și cartea de față, E cineva la tine acasă (ecranizarea este disponibilă pe Netflix).

„În sfârșit, era pedeapsa ei de pe urmă.”

A trecut aproape un an de când Makani Young a venit să locuiască în Osborne cu bunica ei și încă se adaptează la noua viață din Nebraska rurală. Și-a făcut un mic grup de prieteni și pare chiar să se îndrăgostească din nou. A sperat să lase în urmă, în Hawaii, secretele întunecate, dar trecutul e greu de uitat. Apoi, o serie de crime abominabile pune pe jar micul oraș. Victime cad, unul câte unul, elevi de la noul liceu al lui Makani. Nimeni nu știe cine urmează pe listă, iar criminalul nu e de oprit nici măcar după ce i se află surprinzătoarea identitate. Între teroarea care pândește la fiecare pas și torida relație secretă cu ciudatul școlii, ultimul an de liceu al lui Makani se poate dovedi unul mortal… la propriu!

„Lui Haley îi îngheță sângele în vine. Se întoarse cu fața spre noptieră. Telefonul îi dispăruse, iar în locul lui, pe noptieră, era cronometrul.

Pornise.”

... sorry, man, not for me! Nope! Not today or any other day! Doamne, cred că m-am sucit rău, fiindcă am avut o experiență teribilă cu această carte care, cică, se voia a fi un thriller-horror-crime, habar n-am, dar mie asta mi-a inspirat coperta; partea bună e că a mers „super-rapid”, poate din cauza faptului (sau datorită faptului) că scriitura n-a fost deloc una care să mă solitice, sau pur și simplu am vrut să termin odată această carte, așa c-am dat-o gata azi (și-am început-o tot azi), și-am să-i scriu o oarecare recenzie tot azi, deoarece chiar nu mai vreau (pe bune) să aud de ea. Chiar sunt dezamăgit, în condițiile în care - iarăși - am avut așteptări mult prea mari de la această carte (îmi place teribil de mult coperta, și-am crezut, astfel, că și cartea o să-mi placă mult; apoi am dat un search din curiozitate pe Goodreads și-am văzut că, dragă Perkins, mai bine rămâneai la romance-uri cute & light). OK, să nu uit, totuși, să menționez că citirea acestei cărți - E cineva la tine acasă - vine imediat după ce am terminat un thriller formidabil, genial, despre care, tot astăzi, am scris pe blog.

„- Nu-i ciudat cum, în momentul în care moare cineva, toată lumea-i devine cel mai bun prieten?”

Dar cartea de față, really, n-a smuls nimic din mine - nu m-am angajat deloc în poveste, n-am simțit niciun fior, ba chiar, la un moment dat, n-am mai înțeles nimic. Scenele care se voiau a fi înfiorătoare, scârboase, sânge, „cuțituri”, alea-alea, nu mi s-au părut nici măcar puțin naturale, să zic așa - la o adică, nu-i îndeajuns să descrii (extrem de neconvingător) niște scene de crimă pentru a avea pretenții ca romanul tău să fie „un thriller senzațional” (alo, Courney Summers, te rog să-mi spun când ai timp - „te sun io” - ce-ai văzut tu „savuros de înfiorător” la cartea aceasta; tind să cred că asta înseamnă că și reclama aceea cu minimum 2 litri de lichide pe zi te cam sperie). Și nici să te referi într-una la acel clișeu legat de „oh, omg, oare-mi știe secretul, oare cum ar reacționa dacă ar afla?” nu e tocmai relevant, dacă modul în care livrezi cititorului întreaga acțiune este de-a dreptul, și dă-mi voie să folosesc „un onomatopeu”, din paleta largă neaoșă pe care o avem, meh! 

„Un cadavru adevărat arată altfel decât cele de la televizor sau din filme. Nu era nimic artistic în ele. Nimic aranjat. Corpul lui Haley părea lipsit de viață, dar nu de parcă i-ar fi luat cineva viața. De parcă n-ar fi avut niciodată viață.”

Aș fi vrut să n-am așteptări mari (a naibii copertă!), aș fi vrut ca romanul lui Perkins chiar să-mi placă; da, chiar aș fi vrut asta. Dar nu mi-a plăcut deloc, și când zic (scriu) deloc, I mean literally d-e-l-o-c! Bun, poate pentru alții ar merge (sunt sigur de asta), dar pentru mine în niciun caz. Citesc multe thrillere, este - cred - genul meu preferat de lectură; așa că le-am văzut (adică citit, din fericire) pe toate (de la scene cu adevărat cauzatoare de reflux, până la scene pe care nu le poți uita nici dacă-ți dai găuri în cap), încât, întotdeauna, ori caut ceva nou, ori caut ceva scris cu adevărat bine. E cineva la tine acasă n-a avut nici una, dar nici pe cealaltă - dimpotrivă, a avut exact opusul lor: o scriitură banală, seacă, nimic profund, fie vorba, nimic alert, tensionat. Atmosfera a scârțâit ca un pat uitat un secol într-un pod, în care și-au făcut căsuță șoarecii (și nu la sensul bun, ca o scârțâială dintr-aia care te sperie); un ritm sincopat, în care au fost inserate scene absolut irelevante (al dracului cronometru de fiert ouă). Personajele, iarăși, șterse, încât n-am reușit să mă apropii de niciunul: niște tinerei, care mai de care, efervesceneți, dar goi și... deloc profunzi, domnule! Nu știu, chiar nu mi-a plăcut (și sunt extrem de nervos din cauza asta).

„- Probabil c-a plănuit treaba asta luni întregi, poate chiar ani, spuse Darby. Unde-a apărut fisura? Ce determină o persoană să treacă de la închipuiri la fapte concrete?”

Repet, cred că această carte ar prinde mult mai bine altui public - eu, unul, am citit zeci de thrillere, o groază dintre ele mi-au plăcut și le-aș recomanda în detrimentul acestei cărți. Dar, la rândul meu, îmi amintesc primul thriller pe care l-am citit și cât de mult mi-a plăcut (întocmai, pentru că n-aveam grad de comparație; acum, dacă mă uit în urmă, îmi dau seama cât de banal și clișeic, de fapt, era), deci asta nu-nseamnă neapărat că romanul lui Stephanie Perkins e unul slab, care chiar nu-i bun: înseamnă doar că, având un grad de comparație, este într-adevăr unul subliminal, care nu a reușit să-ndeplinească (pentru mine), criteriile unui thriller bun, n-a reușit să atingă „etalonul” pe care mi l-am setat. În schimb, mă bucur c-am terminat-o pentru că, acum, pot să mă uit la filmul de pe Netflix - am o problemă, întâi trebuie să citesc cartea (dacă există), pentru ca apoi să-mi permit să mă uit la film; măcar, știu ce voi face în seara aceasta. În rest, nimic de spus - poate merită o șansă, dar eu cred că mai bine ar fi rămas pe partea de romance-uri (oricum, banii i-a primit, deci și-a îndeplinit „scopul”). Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor și un început de săptămână liniștit!

Bastian, de Dora Pavel - Recenzie

Editura: Polirom

Colecție: Fiction LTD

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 232

Anul apariției: 2021

Dora Pavel, poetă, prozatoare și publicistă, s-a bucurat în ultimii ani de o receptare deosebit de favorabilă din partea criticii literare, precum și a publicului cititor. Autoare a patru cărți de poezie, Narațiuni întîmplătoare (1989), Poemul deshumat (1994), Creier intermediar (1997), Muncile lui Don Quijote (2000), a publicat în 1999 un volum de povestiri, Întoarce-te, Esthera, după care s-a dedicat, în exclusivitate, romanului. Pentru Agata murind (2003) a fost distinsă cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom au apărut ediția a II-a a romanului Agata murind, în 2004, precum și romanul Captivul, în 2006, acesta din urmă primind premiul „I.D. Sîrbu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. O parte din activitatea sa publicistică este cuprinsă în volumele de interviuri intitulate Armele seducției (2007) și Rege și ocnaș, Din culisele scrisului (2008). A mai fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române (2000), cu Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007) și cu Premiul „Cartea anului - Publicitistică” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj (2007).

„Nimeni nu e pregătit, în nici un moment, pentru a conține o spovedanie atît de sinistră, plesnetul gîndurilor negre ale altcuiva în plină față te poate arunca într-o clipită în cea mai tenebroasă derută. Asemenea tentative de-a plasa altuia mîzga propriei tale conștiințe ar trebui sancționate prin lege (...).”

Un client vinovat de un accident de mașină i se confesează, invocând secretul profesional, unui tânăr avocat de succes, al cărui destin se va schimba radical din clipa aceea. Cu o structură și așa depresiv-melancolică, nemulțumit de „prestația” palidă a existenței sale vulnerabile de până acum, juristul de douăzeci și cinci de ani își va asuma acea faptă străină, care-l va ajuta să-și clameze ferm propria filosofie de viață: „Sentimentul cel mai glorificat de omenire” – spune el – „e pe nedrept glorificat! Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția! Chiar și-atunci cînd vinovăția nu-i a ta”. Dincolo de vinovăția de împrumut, din prezent, discursul protagonistului ne va revela o alta, profundă, lucidă, reală, care-l bântuie încă de la naștere.

„(...) eu, vinovatul-nevinovat-perfect-convins-de-o-viață-de-vinovăția-lui, un amărît de douăzeci și cinci de ani, ochelarist și deșirat, cu fizicul meu scheletic de mascul nereușit, mult prea îngust în umeri și prea lat în șolduri, cu o disproporție corporală pe care continui să mi-o port la fel de vinovat de cînd mă știu, care mă scîrbește și mă umple de dispreț de sine, umplîndu-mă, în același timp, de disprețul cu nimic mai ponderat pentru bărbații armonios construiți, cărora li s-a dat avantajul ăsta anume parcă pentru a mă ridiculiza pe mine și pentru a-mi spori umilința.”

Ce aș putea spune despre Dora Pavel, scriitoarea mea - din literatura noastră - preferată? Nimic. Cuvintele sunt de prisos, goale, seci, când vine vorba de a diseca, de a lămuri, de a cerceta o proză atât de intensă, atât de autentică, atât de, cum să spun, originală! Cu toată sinceritatea, cred talentul Dorei Pavel se concretizează în una dintre cele mai talentate voci literare din țara noastră - și-o spun acum, după ce am citit cărțile dumneai în totalitate, ba chiar - Agata murind - de două ori (recenzia o puteți găsi AICI, dacă vă interesează). Și am de gând să le citesc și pe celelalte, încă o dată, cel puțin încă o dată. Deoarece, citind-o, am descoperit că, într-adevăr, și în literatura noastră există calitate, există putere, există inteligență: stimată doamnă, mă bucur că v-ați născut în România și că ați împărtășit din talentul dumneavoastră - unul formidabil - cu noi, cititorii. Ce scriu aici n-are să fie o cronică avizată, viabilă, plină de cuvinte interesante și de „stratageme literare” - o cronică dintr-aceea cu trimiteri la alți autori, tehnici literare folosite în descompunerea (și compunerea) unui roman și așa mai departe. Nu mă recomandă, în momentul de față, absolut nimic - decât faptul că am citit această carte și vă voi vorbi, pe scurt, despre cum am simțit-o eu, Andrei, cititorul neinițiat în aceste (poate puțin) exhaustive moduri de a scrie „cronici pe bune”!

„Sentimentul cel mai glorificat de omenire, am gândit eu, e pe nedrept glorificat! Ceea ce trăisem cu Tina  îmi spulberase tot ce știusem pînă atunci despre iubire.

Iubirea nu e cel mai nobil sentiment, am gîndit! Ce oroare!

Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția!”

Bastian este o carte despre... despre ce? O fi despre singurătate, despre solitudine, despre melancolie - o melancolie aproape patologică, proliferativă, bolnavă? O fi o carte despre păcat și despre neputință? O carte a absenței? Catea este narată din perspectiva lui Gregor Carp, fratele avocatului Bastian Carp, care, la un moment dat, este solicitat de către un client care se dovedește a fi însuși tatăl celor 2 - Leon Carp; Gregor, din acel moment, încearcă să-și asume vina propriului său tată. De-aici, avem parte de un joc fenomenal al oglinzilor, în care deriva psihologică este atât de bine fructificată de către Dora Pavel. Romanul este un cumul de amintiri de-o intensă durere, în care visceralitatea și-a făcut casă: fiecare amintire parcă aduce cu sine o piesă de puzzle în viața lui Gregor Carp, dar nimic nu pare-se să fie viabil, adevărat, veridic, real fără Bastian, fără fratele său Bastian, acel avocat atât de priceput, atât de inteligent. Bastian, numele sub tutela căruia s-a scris lumea lui Gregor. Legăturile de sânge care sunt irevocabile, care sunt însuși pilonul acestei lumi, însuși catargul de pe un vas aflat în mijlocul unei furtuni violente. 

„Sînt de părere că orice rău trebuie tăiat din rădăcină, fără menajamente, pentru a nu ajunge să te distrugă în final.”

Romanul Dorei Pavel este unul de o intensitate acută, cu o scriitură plină de substraturi, profundă, în care  fecundă interferențele culturale cu literatura occidentală angolofonă. Un roman de o sonoritate aparte, rod al unei scriituri atât de atente, studiate - o carte metafizică, situată undeva la limita dintre un thriller psihologic și un roman gotic, „neogotic”. Deși cu o scriitură densă, puternică, pe care unii ar putea-o considera greoaie, solicitant de urmărit, Dora Pavel înglobează în scriitura sa un anumit psihism sumbru, fragmentat, într-un roman extrem de bine încadrat - ceea ce face, după părerea mea, ca narațiunea epică, dimpotrivă, să nu fie greu de urmărit, ba chiar capabilă să te inducă într-un fel de „transă literară”: citești și citești și citești și nu știi când, deodată, ai ajuns la sfârșitul cărții. Ca în fiecare roman al autoarei, n-am putut să nu simt parcă un fel de înclinația spre folosirea diferiților termeni medicali (fie că vorba de intervenții chirurgicale, părți anatomice ale corpului - ce-i drept, nu cunoscute chiar de toți -, anumite asocieri etc.) - nu are decât să mă încânte ușurința cu care Dora Pavel se joacă cu plasticitatea cuvintelor: încă o dovadă a talentului ei literar.

„Cînd te lași aspirat de tornada devastatoare a celor care vor să ți se destăinuie excesiv, vrînd să se salveze, tu însuți, cel care-i asculți, nu mai ai scăpare, îmi spusese în repetate rînduri Bastian.”

Poate ar fi mult mai multe de spus, însă prefer să mă opresc aici. Am recomandat Bastian multor persoane - mai mult decât atât, în sine, am recomandat-o pe Dora Pavel de fiecare dată când am fost întrebat ce autori români aș recomanda -, și-o voi face în continuare, pentru că proza dumneaei mi se pare a fi, după cum am mai spus, dar vreau să reliefez acest lucru, una extrem de originală, diferită, de o anumită profunzime pe care rar mi-a fost dat s-o găsesc în scriitura altor autori (nu doar români, ci și de pe întreg mapamondul). Sper enorm ca acest roman să ia Premiul Sofia Nădejde, deoarece știu că este nominalizat - o merită cu desăvârșire. Cam atât; v-am spus, nu am vrut să fac o cronică efervescentă și complexă (deși are destule, fiindcă le merită ), întrucât nu sunt capabil de acest lucru (care necesită o oarecare anterioară pregătire), și nu mă recomandă nimic. Decât faptul că citesc și iubesc să citesc - or, oare asta, de fapt, mă recomandă cel mai tare? Se prea poate! Să aveți doar lecturi pe placul vostru!