marți, 24 mai 2022

Secrete îngropate (Jack Warr, #1), de Lynda La Plante - Recenzie (Crime Club)


Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2022
Traducere: Oana Dușmănescu

Lynda La Plante s-a născut la Liverpool. A scris aproape patruzeci de romane – toate au devenit bestselleruri. A studiat actorie la Royal Academy of Dramatic Art și a jucat la Teatrul Național din Londra înainte să devină actriță de televiziune. După aceea s-a apucat de scris și s-a afirmat cu serialul TV Widows (Văduve), care a avut un succes extraordinar. Scenariul Lyndei pentru Prime Suspect (Suspect de crimă) a câștigat premii BAFTA, Emmy, distincții din partea British Broadcasting and Royal Television Society, precum și Premiul Edgar Allan Poe din 1993. Lynda este membru onorific al British Film Institute și a primit Premiul BAFTA Dennis Potter pentru Cel mai bun scriitor în anul 2000. În anul 2008 a primit Ordinul Imperiului Britanic în grad de comandor pentru servicii aduse Literaturii, Teatrului și Filantropiei.
„S-au îmbrățișat strâns, plini de tristețe. Penny l-a sărutat pe obraz. Și apoi Jack a plecat.”
Primul volum din noua serie Jack Warr. Jack Warr e un tânăr ofițer din Poliția Metropolitană. Fermecător, dar neavând vreo țintă, Jack nu pare să-și găsească locul în lume – asta până când e atras într-o anchetă care îi întoarce viața cu susul în jos. În rămășițele arse ale unei case părăsite e găsit un cadavru carbonizat, alături de resturile pârjolite a milioane de bancnote furate, cărora nu li se poate da de urmă – moștenirea ascunsă a lui Dolly Rowlins și a bandei ei de Văduve. Misiunea lui Jack în cadrul cazului coincide cu o investigație în propriul lui trecut. În căutarea adevărului despre identitatea sa, Jack se pomenește atras tot mai mult într-o lume ascunsă și tulbure a corupției și fărădelegii de orice fel – o lume prin care constată că îi e neașteptat de ușor să navigheze. Dar, pe măsură ce limitele legii devin tot mai neclare, până unde e dispus Jack să meargă ca să găsească răspunsurile – și cât îl va costa această căutare?
„- Orice loc și orice om au frumusețea lor, Jack, spunea Charlie. Iar tu trebuie să-ți găsești locul tău în lume.”
Abia am așteptat să citesc această carte. Știam, chiar știam de la bun început că are să-mi placă și nu m-am îndoit deloc nici de data aceasta - intuiția mea a început să fie din ce în ce mai de încredere! Pentru că în Secrete îngropate am descoperit o poveste care m-a purtat prin toate stările și, mai mult decât atât, care s-a derulat cu o uimitoare desfășurare de forțe: scriitura impecabilă a autoarei, personajele absolut genial construite, convingătoare, reale, alcătuite din lumini și umbre, substratul anumitor situații, tensiunea crescândă care, în cele din urmă, se dovedește a fi un vulcan care stă să izbucnească. Tot, chiar tot mi-a plăcut la romanul lui Lynda La Plante, deși au fost unele chestii care mi s-au părut puțin cam prea lungite, dar mi-am dat seama că sunt definitorii și relevante pentru contextul acțiunii și pentru a înțelege (și justifica) anumite situații altfel improbabile și deloc convingătoare. Trebuie să recunosc că, înainte de toate, nu știam nimic despre carte, deși m-au atras mult titlu și coperta - dat fiind faptul că face parte dintr-un blog tour (la sfârșit vă voi lăsa și link-urile către blogurile prietenilor care iau parte la același tur), m-am bucurat că am ajuns la ea mult mai devreme decât aș fi crezut - în ultima perioadă nu știu ce se întâmplă, dar sunt atât de obosit încât abia reușesc să duc la bun sfârșit o carte. 
„- Mulți dintre ei nu vor afla niciodată de unde vin, așa că e crucial pentru ei să știe încotro se îndreaptă. Dumneavoastră știți de unde veniți? (...)
- N-am simțit niciodată nevoie să-mi găsesc părinții adevărați pentru că nu am nevoie de ei. Știu cine sunt și știu de unde vin. Părinții mei adoptivi m-au învățat asta.”
Cu toate acestea, am citit romanul lui La Plante în doar două zile, cred. Nu este un roman tocmai ușor, nu este un thriller tipic, care merge „ca uns”, de-l dai gata în maximum o zi. Nu. De fapt, are o acțiune destul de complexă, densă, fire epice care se încâlcesc la un moment dat și te poartă în mai multe registre romaniste: da, este un roman thriller, este un roman cu inspecții și polițiști și anchete, dar are și o parte specifică, are ceva din romanele acelea vechi, cu detectivi, în care totul parcă este mult mai profund și mult mai stilizat, „mai curat”, dacă pot spune așa. L-am simțit cu un oarecare aer clasic, dar nu în stilul romantizării. Într-un fel, circumstanțele fac ca totul să fie mult mai greu de descoperit, de concluzionat de către anchetatori. Apropo, știți că nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiune în sine, fiindcă nu are niciun sens să fac asta - descoperiți tot ce v-ar putea interesa din acest punct de vedere citind, pur și simplu, scurta prezentare a cărții de pe spatele coperții. Totuși, trebuie să menționez neapărat că Jack Warr este un personaj fain de tot, care încearcă să-și găsească drumul într-o lume necunoscută și să-și descopere rădăcinile, în același timp trebuind să se împartă și vieții de polițist. Când tatăl său adoptiv recunoaște că suferă de cancer în fază terminală, acesta îi dă informații privitoare la adevărații săi părinți - iar Jack pornește într-o fascinantă călătorie de descoperire a propriului sine, în timp ce este nevoit să se ocupe și de o anchetă ale cărei intrigi depășesc, cu mult, ceva ce a mai întâlnit vreodată. 
„(...) închisoarea îi traumatizează pe unii oameni dincolo de orice putință de vindecare.”
Deși trebuie să recunosc că am tendința de a fi reticent când vine vorba de bande și „gangstereală” moderne, trebuie să recunosc că lucrurile parcă-s diferite când vine vorba de aceleași situații, dar întâmplate cu zeci de ani în urmă. Asta-i chestia, de fapt, și-abia acum îmi dau seama: într-o epocă modernă, contemporană, mai toți scriitorii acestui gen redau povești „actuale” sau distopice, dar puțini se reîntorc în trecut, când lucrurile nu erau atât de evoluate și, implicit, anchetele erau mult mai greu de demarat, probele erau mult mai ușor de trecut cu vederea. Și acesta este plusul pe care l-am simțit, de fapt, în Secrete îngropate: m-a dus acolo într-un „alt film”, un film care mi s-a desfășurat în fața ochilor cu o viteză uluitoare, fără a trece peste detalii esențiale. Personajele mi s-au părut, o mai spun o dată, geniale, delicioase, cu glume ironice, sarcasm, lupte interioare și conflicte externe, cu secrete și minciuni, actori pe o scenă pe care Lynda La Plante a conturat-o extraordinar de bine. Nu mai spun de cât de mult mi-a plăcut intriga și modul în care, în jurul acesteia, s-au concentrat (și distrus) atât de multe vieți. Într-o lume în care datorăm trecutului ceea ce suntem, poate ar fi cazul să oferi mai multă atenție lucrurile pe care le facem. Și adevărurilor pe care încercăm să le ascundem, minciunilor cu care ne acoperim chipul. Cum îți așterni, așa dormi...
„(...) dacă ea era șefa operațiunii, așa cum bănuia Jack, atunci la ea erau toate răspunsurile.”
Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult a fost finalul destul de ambiguu, după părerea mea. Evident, n-am să vă spun prea multe, dar are acel ceva care mă face să vreau să citesc numaidecât următorul volum. Deși, sincer, parcă-mi place „să nu știu”. Nu totul trebuie să aibă un final fericit, un final închis - îmi place că La Plante mă lasă pe mine să gândesc, să-mi imaginez. Să creez un destin personajelor de care m-am atașat și alături de care, de-a lungul întregii cărți, am trăit. Da, pentru că în romanul de față m-am simțit imersat încă de la primele pagini. Am fost acolo. Am luat parte la anchetă. Am urât personaje și le-am iubit și am vrut să fie descoperite și am meditat și simțit alături de ele. Pe multe dintre ele le-am iertat, pe multe dintre ele nu le-am înțeles. Dar, în cele din urmă, uneori nici nu trebuie să justifici comportamentul cuiva - poate-i stă în propria natură să fie „așa”. Știu că aș mai putea spune tare mult despre romanul lui Lynda La Plante, dar cred că este îndeajuns. Eu chiar vi-l recomand, este ceva diferit, are un aer aparte. Eu, unul, abia aștept să citesc și altceva scris de Lynda La Plante, fiindcă este extrem de prolifică din acest punct de vedere (cred că are la activ aproximativ patruzeci și ceva de romane, în momentul de față). Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!
„- Dragostea ar fi fost o aventură minunată, dacă mi-ar fi dat voie s-o învăț cum se iubește.”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Lynda La Plante, Secrete îngropate, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Literatura pe tocuri, FanSF, Ciobanul de Azi, Anca și cărțile, Citește-mi-l, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Pălărisme.

marți, 10 mai 2022

Pasagerii, de John Marrs - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 472
Anul apariției: 2022
Traducere: Mihaela Apetrei

John Marrs a lucrat 25 de ani ca jurnalist freelancer, specializat în interviuri cu actori, muzicieni și celebrităţi TV. A debutat în 2013 cu romanul The Wronged Sons (republicat în 2017 sub titlul When You Disappeared), urmat de Welcome To Wherever You Are, The Good Samaritan, Her Last Move, What Lies Between Us și The Minders. La Editura Trei, de același autor a apărut Suflete pereche, tradus în 23 de limbi și desemnat cel mai bun roman SF al anului de către Wall Street Journal. A fost ecranizat sub forma unui serial Netflix de zece episoade. Mai multe despre autor puteţi afla pe www.johnmarrsauthor.com.

De la autorul bestsellerului Suflete pereche. Cine trăiește? Cine moare? Tu decizi. Te afli în mașina ta fără șofer când brusc ușile se blochează, ruta se schimbă și nu mai ai niciun control asupra vehiculului. După care o voce misterioasă îți spune: „O să mori”. Pe măsură ce mașinile autonome devin varianta mai sigură și mai de încredere, opt oameni se trezesc în această situație înfiorătoare. Printre ei, se numără o vedetă de televiziune a cărei glorie a apus, o tânără însărcinată, o femeie abuzată care fuge de soțul ei, un emigrant fără acte, un cuplu căsătorit și un bărbat care vrea să se sinucidă. Camerele de filmat ascunse în mașinile lor transmit către milioane de oameni din întreaga lume panica teribilă care-i cuprinde. Dar publicul își va arăta adevărata față când va fi întrebat: „Pe care dintre acești oameni ar trebui să-l salvăm? Și pe care să-l ucidem primul?”
„Cea mai tânără are între 20 și 30 de ani, cei mai în vârstă - în jur de 70 și ceva. Unii sunt angajați, alții, nu. Unii au fost născuți și crescuți aici, iar alții au fost atrași de această țară cândva mare, dar acum, vai mie, fărâmițată. Șase dintre ei au fost aleși intenționat și ceilalți doi s-au aflat, din păcate, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, pentru că au avut nevoie de un taxi și îmi sunt la fel de străini cum îți sunt și ție. În orice caz, singurul lucru pe care-l au în comun toate aceste chipuri de pe perete este că am programat vehiculele să ajungă în același loc. În aproximativ două ore și zece minute din momentul ăsta, se vor reuni cu toții și, mergând cu o viteză de aproximativ 110 km/h, aceste opt vehicule se vor ciocni frontal.”
Nu este primul meu contact cu John Marrs. Prima carte scrisă de el pe care am citit-o (și, de altfel, apărută și la noi, tot la Editura Trei) a fost impecabilul thriller Suflete pereche (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Încă de când am citit acea carte, am știut că Marrs e un autor diferit. De ce spun diferit? Pentru că, pur și simplu, mi se pare a fi una dintre cele mai autentice voce literare în ceea ce privește tagma cărților thriller. Și-aici nu trag la răspundere niciun alt autor care activează în aceeași direcție livrescă, dar sunt absolut sătul de toate acele thrillere care se recomandă a fi geniale, spectaculoase, „cele mai bune”, capabile „să te țină cu sufletul la gură” și care se dovedesc a fi (cel puțin pentru mine) răsuflate și überbanale! Evident, spun asta bazându-mă pe propria mea experiență - cred că de-a lungul anilor am citit zeci de cărți thriller, unele mai bune decât altele, altele care pistonau pe același subiect, același plot, încât nu neapărat că am ajuns să fiu selectiv, dar am ajuns să-mi etalonez standardele la ceva mult mai înalt. În cazul de față, Marrs n-are un anumit standard, fiindcă el e, în cele din urmă, etalonul. Și n-aș spune că el scrie neapărat thriller, pe cât aduce ceva nou în literatura contemporană: o combinație genială între SF, hightech și thriller. Are, cum să spun, ceva diferit. Ceva ce te prinde rău de tot!
„(...) dacă vreuna dintre cele șapte mașini rămase în controlul meu este interceptată în orice fel, n-o să ezit s-o detonez. Dacă vrei persoană, serviciu de intervenție de urgență sau personal militar încearcă să oprească vreuna, o s-o detonez. Dacă cineva favorizează ieșirea vreunei mașini de pe ruta programată sau se distrează cu indicatoarele sau semnalizările din trafic, o s-o detonez. Dacă cineva încearcă să elibereze Pasagerul din vreo mașină, o s-o detonez. Dacă cineva încetinește vreuna dintre ele, o s-o detonez. N-am făcut toată tevatura asta doar pentru niște amenințări de doi lei. M-am făcut bine înțeles?”
Pasagerii este un roman care te surprinde de la bun început, fiind plasat într-un univers oarecum distopic (pe care nu l-aș vedea, sincer, prea îndepărtat), unul în care mașinile au un fel de conștiință proprie, funcționează fără a fi conduse de către oameni. Doar îi livrezi detaliile adresei la care vrei să ajungi, iar de restul se ocupă ea. Evident, asta-i o aluzie la faptul că se consideră că inteligența artificială este mult superioară inteligenței umane, dacă nu luăm în calcul faptul că „inteligența” în sine este definită de o gamă efervescentă de alte variabile. În fine, nu despre asta-i vorba. Așa. Se iau câțiva oameni (șapte-opt, nu mai știu sigur, fiindcă există și ceva „umplutură” pe-acolo, niște „personaje de sacrificiu” pentru ca tensiunea să fie creată mult mai rapid) care devin prizonierii acestor mașini. În scurt timp, li se spune că în doar două ore aceștia vor muri. Evident, după cum era de așteptat, controlul mașinilor a fost preluat de către un hacker care are niște interese destul de bizare. Mai mult decât atât, acesta are de gând să cruțe un anumit pasager, iar cei care au posibilitatea de a alege sunt reprezentați de către masele de oameni care, în scurt timp (dat fiind faptul că totul este transmis în timp real), încep să facă sondaje, să-și dea cu părerea, să posteze pe rețelele de socializare. Cu alte cuvinte, o adevărată și colosală n-e-b-u-n-i-e. Iar când fiecăruia dintre pasageri i se dă oportunitatea de a-și susține cauza (motivele pentru care merită să trăiască și ceilalți nu), totul se transformă într-un haos care, sincer, dă cu tine de pământ la fiecare capitol. 
„- Oamenii sunt ființe gregare și cu toții căutăm să ne asociem cu alții ca noi. În zilele noastre, cel mai ușor mod de a găsi astfel de persoane este online. În împrejurări obișnuite, o persoană obișnuită nu postează pe Twitter un comentariu prin care cere moartea unui pensionar. Dar mentalitatea mulțimii și anonimatul care îți permit să stai îndărătul tastaturii fac ca oamenii să fie mai viteji când se află laolaltă.”
N-am să spun mai multe despre acțiune, nu are niciun sens. Vă voi spune doar că, repetându-mă, Marrs e un maestru. Pe bune! Are un talent formidabil de a crea situații, întorsături bruște și neașteptate de situație, de a crea tensiune și haos și haos și tensiune, că ajungi să citești cartea fără oprire, abia aștepți să vezi ce urmează să se întâmple, ce, pentru Dumnezeu, s-ar mai putea întâmpla când, de fapt, s-au întâmplat atâtea? Iar când îți dai seama că Marrs prin această reiterează anumite aspecte sociale chiar contemporane nouă, îți dai seama că valoarea acestei cărți este una mult mai mare, dincolo de a fi un thriller plin de tensiune și absolut delicios. Sincer, mi s-a întâmplat destul de rar să am niște stări atât de palpabile când am citit un thriller, să îmi ridice niște întrebări la care, oricum, știu că nu sunt în măsură să răspund. În orice caz, m-am bucurat de carte atât de mult încât, chiar dacă are aproximativ cinci sute de pagini, am dat-o gata într-o singură zi. Pur și simplu n-am putut să o las din mână - aproape fiecare capitol se încheia într-o așa manieră încât îmi era imposibil să mai aștept până la următorul. Evident, și-aici avem „perspectiva polifonică”, în care câte un capitol vizează un anumit personaj. Asta, normal, ușurează mult lectura, plus că, așa cum se cade genului thriller, cititorul nu trebuie să se simtă epuizat atunci când citește. Trebuie doar să se bucure de o călătorie neașteptată într-un roller coaster înalt cât un munte. Nu? 
„A simțit crescând o tensiune pornind de la gât spre ceafă. În buzunarul portierei a găsit o cutie cu paracetamol. A scos două pastile din folia de aluminiu și le-a înghițit fără apă. «Până la șapte ore fără dureri», promitea mențiunea de pe ambalaj. Hackerul spusese că doar unul dintre ei avea să supraviețuiască acelei dimineți. Brusc, șapte ore au părut o nimica toată.”
Oricum, Marrs scrie bine, iar Pasagerii e, de departe, unul dintre cele mai originale cărți thriller citite în ultima perioadă. Modul în care îmbină elementele acestea de hightech, SF, tensiunea pe care reușește să o creeze, poveștile din spatele personajelor, cum nimic nu este ceea ce pare a fi, puseurile de fragmente emoționante, discursurile fragmentate ale pasagerilor cărora nu știu dacă să le oferi credit sau nu. Ajungi în punctul în care, chiar drept cititor, te întrebi oare pe cine ai salva. Cui i-ai oferi votul tău? Cât costă, de fapt, o viață? În romanul său, Marrs implică multe probleme ale societății actuale, fie că vorbim despre rasism, inegalitatea dintre sexe, abuzul, violența, lăcomia. Marrs a scris un thriller puternic, cu multe, multe substraturi. Dar, în special, a scris ceva original; atunci când scrii thriller, chiar cred că este destul de greu să creezi ceva autentic, nemaiîntâlnit. Nu știu dacă s-a inspirat din alte părți, știu doar că eu, unul, n-am mai citit o carte a cărei intrigă să fie asemănătoare. În schimb, am citit cărți thriller ale căror intrigă era nu doar asemănătoare, ci chiar identică. Ceea ce, evident, nu m-a încântat prea care. Oricum, mă declar fan al acestui autor și abia aștept să fie traduse și celelalte titluri ale sale. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui John Marrs, Pasagerul, prin care ne dorim ca această lectură . Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Literatura pe tocuri, FanSF, Ciobanul de Azi, Anca și cărțile, Citește-mi-l, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Pălărisme.

duminică, 8 mai 2022

Rusalka, de Arnaud Maret - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Enigma
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2019
Traducere: Irinel Antoniu

Arnaud Maret s-a născut în 1986 la Bagnes, în Elveția. A făcut studii de istorie și drept. A debutat editorial cu volumul de poezii Terres orphelines (2009). Primul său roman, Les Écumes noires (Editura Univers, Spumele negre) a apărut în 2011, iar cel de-al doilea, Rusalka, în 2016.

Într-o vale din Alpii elveţieni este descoperit cadavrul unui bărbat. Tânărul poliţist Valérien de Rotten este trimis la faţa locului, iar cele mai fanteziste zvonuri încep să circule, trezind temeri străvechi. Valérien se străduiește să-și păstreze mintea limpede și să identifice victima. Asta până când iubita lui, Éléonore, dispare brusc. Complet descumpănit, el lasă totul pentru a o regăsi. Pista îl conduce la Praga. Ajutat de profesorul german Julien Kelsen, descoperă indicii care leagă evenimentele din Elveţia de momentele cele mai întunecate ale dictaturii comuniste, de după Primăvara de la Praga. Rătăcit într-o ţară necunoscută pe urmele femeii iubite și ale adevărului, Valérien se confruntă cu propriile-i incertitudini. O cunoaște cu adevărat pe femeia cu care își împărţea viaţa? Și cine este misterioasa Rusalka, a cărei prezenţă se profilează încet pe parcursul anchetei? Joacă miticele creaturi ale Boemiei un rol în ceea ce se întâmplă?
„O plecare ce nu schimba, în fond, nimic pentru mine. Aveam în continuare încredere în ea. O iubeam în continuare. Chiar mai mult acum, când mă temeam că am pierdut-o. O iubeam în continuare. Poate într-un mod mai irațional. Mai necugetat. Mai instinctiv. Și aveam s-o găsesc.”
O, dar ce carte. Quelle belle carte! Nu le am cu franceza, dar parcă așa îți manifești admirația față de un anumit roman, nu? Sau era livre? În fine, nu asta contează, ci faptul că Rusalka a fost exact ce mă așteptam, sincer, pentru că mereu am știut că romanele din colecția Enigma vor fi pe placul meu. Și-mi amintesc cu drag de anii în care am citit cărțile Patríciei Melo, o autoare de cărți thriller a cărei voce nu am mai regăsit-o și în altele. Ah, câte amintiri! Și-acum, de parcă lucrurile s-ar fi așezat de la sine, dau peste Arnaud Maret, un autor la care am găsit un dozaj formidabil între mister și densitate epică, între mitologie și folclor, între urban și fantezie. Iar romanul de față, Rusalka, dincolo de a fi o lectură de-a dreptul fascinantă, poartă cititorul într-o lume improbabilă în care, de altfel, n-ar fi ajuns vreodată: o lume în care pare că orice este posibil și, în cele din urmă, nu deznodământul contează, ci călătoria în sine. Pentru că ajungi la sfârșitul cărții și-ți dai seama că lucrurile nu se vor opri aici, la această ultimă pagină, ci au să continue să-ți bântuie mintea mult timp de-acum înainte. M-auzi, Arnaud? Te faci vinovat de faptul că mi-e mintea la cartea ta încă de când am terminat-o (sau, în fine, ea m-a terminat pe mine).
Rusalky erau la origine copii de om, morți înainte de botez. Sau fete rămase însărcinate, blestemate și alungate de părinți, sau sinucigașe care reveneau la viață sub forma unor spirite ale pădurii și ale râului, demoni ai apelor. «Orice basm a ieșit din profunzimile sângelui și ale fricii», spunea Kafka, pare-mi-se.”
Rusalka nu e un thriller tipic. De fapt, nici nu cred că-i un thriller. E o enigmă. Enigmă nu prin încadrarea într-un anumit gen literar (de altfel, o încadrare care ar circumscrie acest roman într-un anumit „teritoriu romanesc”, pe când, fie vorba, Arnaud a scris un roman care scapă de acestă limitare riguroasă a unei anumite tagme literare), ci prin ceea ce s-a dovedit a fi: un roman care face apel la multe substraturi emoționale ale unei persoane. De la furie până la teamă, de la bucurie până la a-ți pune numeroase întrebări care nu-ți dau pace. Și nu-ți dau, fiindcă prin protagoniștii, de fapt, este reiterată o întreagă istorie, și, sincer, nu una întocmai plăcută și ușor de digerat. Eu, unul, nu m-aș fi așteptat vreodată să fie de fapt vorba despre „asta”. Și prin asta mă refer la faptul că, evident, există un anumit punct de plecare care este explicat abia spre sfârșitul cărții - din acest punct de vedere, îl putem considera un thriller tipic. Aici, Arnaud Maret a știut foarte bine cum să fructifice un subiect, de altfel, destul de greu de gestionat. Dar ce ne facem când autorul apelează și la alte emoții ale cititorului, nu doar cel de tensiune nestăpânită?
„Fără îndoială, asta aduce bătrânețea care, pentru el, începea să se apropie: forța de a se privi lucid, analitic și fără patimă. Voința de a ține în față o oglindă necruțătoare.”
Aici intervin, de fapt, personajele. Frumoasa și interesanta poveste de dragoste (?!?!) pe care Arnaud Maret o livrează cititorului. O poveste care pare reală. Obișnuită. Care reușește să treacă dincolo de carte și nu doar că-l emoționează pe cititorul, ci parcă-l atrage chiar în mijlocul acțiunii. Prin intermediul lor, reușește să-și clădească încrederea, să-l facă pe cititorul să-și investească emoțiile în lectură. După părerea mea, asta înseamnă chiar mult din partea unei povești de dragoste. Sincer, mi-e frică să nu fiu înțeles greșit, deoarece nu vorbesc aici despre o-poveste-de-dragoste-tipică. Nu. E ceva mult mai mult decât atât, mult mai profund, mult mai intens, mult mai, cum să zic, cu substrat. E un fel de absență constantă care, dimpotrivă, nu reduce sentimentele, nu le inhibă, ci le potențează maximal, până aproape de nebunie. De fapt, ajunsesem în punctul în care mă întrebam dacă, de fapt, tot ceea ce citesc „este pe bune”, și nu doar o fantasmă ciudată și bizară, exhaustivă și patologică, manifestată de un anumit personaj.
„Uneori își spunea că fiul său este, fără îndoială, singura reușită a vieții sale. Singurul motiv ca să nu creadă în absurditatea completă a existenței. Singurul lucru care împiedica amintirea soției sale să dispară irevocabil. Singura urmă pe care avea s-o lase după el.”
Știți că nu obișnuiesc vreodată să vorbesc despre acțiune, să spun ce și cum și de ce și când și alte chestii de natură, în speță, explicativă. Nu are niciun sens, fiindcă nici mie nu-mi place să citesc recenzii care-mi spun, frate, ia uite cum stă treaba! De ce m-ar interesa să știu de dinainte ce urmează să se întâmple într-o anumită carte? Ce rost ar mai avea să o citesc? De aceea, vorbind despre Rusalka, nu vreau să ofer detalii privitoare la acțiune. Dar vreau doar să vă spun că, dacă sunteți în căutarea unui thriller tipic, această carte nu este alegerea potrivită. Pentru mine - care ador genul thriller - Arnaud Maret chiar a reușit să dozeze extrem de bine elementele de tensiune cu cele de profunzime (care, după părerea multor autori de cărți thriller „consacrați”, se cam exclud). Nu. Dimpotrivă. Atunci când reușești să echilibrezi balanța între aceste două aspecte, cu siguranță are să iasă un thriller demențial. Pentru că, până la urmă, un thriller nu trebuie să fie cu sânge și criminali și alte chestii dintr-astea triggering, ci poate fi și un thriller psihologic, care să te înăbușe, să te fiarbă la foc mic, să te facă să-ți pui niște întrebări bizare, pe care, poate, nu ți le-ai fi pus altfel. 
„- Era scris să se întâmple așa, îi răspunse ea fără a lăsa să transpară vreo emoție.
- Nimic nu e scris vreodată. Toate faptele noastre sunt consecința alegerilor noastre. Dacă ai făcut-o și dacă ai făcut-o acum înseamnă că așa ai hotărât. Că asta ai vrut.
- Așa crezi? Nu, Julien, există lucruri pe care nu le facem alegând. Există forțe pe care nu le putem reprima, pulsiuni atât de profunde încât fac parte din noi. A încerca să le stăpânim înseamnă să ne strivim ființa - să ne distrugem pe noi înșine.”
Cam asta a reușit Arnaud Maret să facă. Să-mi pun întrebări. Să mă facă să reflectez asupra anumitor chestii. De aceea, sincer, mi-a plăcut mult de tot. Dincolo de faptul că a fost o lectură „cu rost”, a fost o lectură chiar bună. Modul în care autorul a creionat peisajele, modul în care a dus totul într-o anumită direcție, lungimea capitolelor, limbajul, credibilitatea, substratul, motivele din spatele anumitor lucruri. Toate acestea chiar m-au convins. Abia după ce am terminat cartea am reușit să înțeleg motivul alegerii acestei coperte. Chiar se potrivește! Și, sincer, abia aștept să citesc și cealaltă carte scrisă de Maret, fiindcă sunt sigur că va fi cel puțin la fel de bună. Cum nu mai am nimic de adăugat, nu pot decât să vă urez lecturi frumoase și pe placul vostru!

marți, 26 aprilie 2022

Căutătorii de tipare, de Simon Baron-Cohen - Recenzie

Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 312
Anul apariției: 2021
Traducere: Monica Lungu

Simon Baron-Cohen este profesor de psihologie și psihiatrie și director al Centrului pentru Studiul Autismului, de la Universitatea Cambridge. A scris șase sute de articole științifice și mai multe cărți, printre care și Mind Blindness: An Essay on Autism and Theory of Mind și The Essential Difference: Male and Female Brains and the Truth About Autism. A primit McAndless Award din partea Asociației Americane de Psihologie, este vicepreședinte al Societății Naționale pentru Autism și fost președinte al Societății Internaționale pentru Cercetări în Autism (INSAR). Locuiește în Marea Britanie.
„Neurodiversitatea este o realitate, așa cum și biodiversitatea este o realitate.”
De ce doar oamenii pot inventa? În Căutătorii de tipare, psihologul Simon Baron-Cohen susține că autismul este la fel de important pentru istoria culturală a omului precum folosirea focului. El mai spune că persoanele cu autism au jucat un rol-cheie în progresul uman timp de 70.000 de ani, de la primele unelte la revoluția digitală. Cum este posibil? Aceleași gene care produc autismul favorizează căutarea de tipare, esențială pentru inventivitatea speciei noastre. Însă aceste abilități generează un cost imens pentru persoanele cu autism, inclusiv dificultăți sociale și, adeseori, medicale, așa că autorul face apel la susținerea și recunoașterea acestora atât în privința dizabilităților pe care le au cât și a realizărilor. În definitiv, Căutătorii de tipare nu este doar o nouă teorie a civilizației umane, ci și un apel la regândirea modului în care societatea îi tratează pe cei care gândesc diferit.
„Perspectiva neurodiversității susține că există diferite căi ale dezvoltării: unii oameni sunt mai verbali, alții mai spațiali, ori mai muzicali sau mai matematicieni și unii mai sociali. Toate aceste tipuri diferite de creier există în populație, și această listă nu este nici pe departe exhaustivă. Să ne gândim că unii copii sunt dreptaci, alții stângaci, iar alții ambidextri, deoarece mâna dominantă reflectă diferențele din construcția creierului. Iar unii copii au o mai mare sensibilitate senzorială, alții o mai bună coordonare fizică, iar alții sunt daltoniști. Și lista poate continua.”
Există cărți de știință care, în speță, își propun să popularizeze știința, adică să vorbească, în mod accesibil, cât mai lipsit de jargon, despre anumite subiecte: viața pe Pământ, cum a apărut ea, idei și fundamente din biologie, genetică, chestii de acest gen. Și mai există și acele cărți de știință care caută, prin publicarea lor, să susțină anumite teorii, să expună anumite idei și, de ce nu, să revoluționeze ce se știa sau ce nu se știa despre anumite lucruri. În cartea de față, Simon Baron-Cohen nu doar că încearcă să expună publicului larg o nouă teorie, ci încearcă să aducă la lumină, în același timp, cum autismul, o afecțiune greu de încadrat în accepțiune medicală, a revoluționat de fapt lumea în care trăim, fiind un fel de sabie cu două tăișuri: chiar dacă el a constatat faptul că persoanele care, de-a lungul timpului, au suferit de autism, au avut contribuții vitale în anumite domenii, de cele mai multe ori acestea s-au luptat cu dificultăți de integrare, probleme sociale și medicale greu de gestionat și suportat. În orice caz, știu că această carte a stârnit destul de multă vâlvă în lumea științifică, motiv pentru care chiar am vrut să o citesc încă de când a apărut. Mă bucur că am făcut-o, pentru că am descoperit o lectură atent documentată, cu dovezi susținute de teste de cohortă, genetică și biostatistică.
„Mecanismul de Sistematizare reprezintă o nouă teorie a invenției umane și o justificare a motivului pentru care celelalte animale nu inventează. Dar există o teorie alternativă despre invenția umană? Pentru mine, principala teorie alternativă este aceea că oamenii au început să inventeze pentru că doar noi am dezvoltat un limbaj. Până acum nu am menționat mai deloc acest enorm elefant din cameră - în mod ironic, limbajul a stat, până acum, tăcut în fundal. E vremea să asmuțim aceste două teorii - sistematizare versus limbaj - una împotriva celeilalte.”
Dincolo de a povesti despre ce e cartea și care sunt dovezile pe care autorul le aduce în această direcție - n-am să fac asta, evident -, am să spun că există două concepte principale în Căutătorii de tipare. Cum impulsionează autismul invențiile umane: unul este că ceea ce face ca acești oameni să fie speciali este conceptul unui „mecanism de sistematizare” aflat la nivel cerebral, iar celălalt este că două dintre spectrele pe care se situează toți oamenii sunt, de fapt, cât de sistematizatori suntem, respectiv cât de empatici. Într-o oarecare măsură, cele două concepte se exclud reciproc - poți fi sistematizator, dar nu empatic, și poți fi empatic, dar nu sistematizator. Aici este vorba și despre diferite variații și grade, dar vorbesc în momentul de față de polarizarea netă a celor două concepte. Astfel, este foarte posibil ca tu, ca persoană, să aparții ambelor spectre, însă mulți dintre cei care sunt deosebit de axați pe unul (supersistematizatori, superempatici), nu se regăsesc și în celălalt. Astfel, persoanele diagnosticate ca aparținând spectrului autist, au mai multe șanse decât o persoană sănătoasă să aparțină tagmei sistematizatorilor. De fapt, supersistematizatorilor.
„După cum era de așteptat, copiii cu autism au avut parte, în general, de niveluri mai ridicate ale testosteronului prenatal decât copiii tipici. Interesant este că acest lucru a avut și efecte indirecte asupra nivelurilor de estrogen prenatal, care, așa cum ne așteptam, au fost și ele mai mari, deoarece testosteronul este convertit în estrogen. Astfel am avut dovada că un factor biologic - testosteronul prenatal și estrogenul - influențează cât de empatic sau sistematizator devii, realizând și legătura dintre supersistematizatori și persoanele cu autism, la nivel hormonal.”
Deși conceptul nu este tocmai unul nou, deoarece am mai citit cărți ce sugerează că unicitatea noastră provine din modul în care interacționăm cu lumea, creând anumite modele de acțiune, respectiv reacțiune, și întrebându-ne „ce-ar fi dacă?”, Simon Baron-Cohen include și ideea procesului „dacă-și-atunci” (if-and-then), ceea ce are drept urmarea crearea unui tipar specific (Dacă dau drumul la robinet și apa începe să curgă, atunci aceasta se va duce pe țeavă în jos). Evident, tiparul poate fi extrapolat pentru treburi mult mai serioase decât curgerea apei pe-o țeavă în jos. Cum ar fi unul dintre multele sale exemple în această privință: „Dacă ar examina îndeaproape talpa încălțămintei de baschet și ar rade câțiva milimetri din ea, atunci ar obține o îmbunătățire în ceea ce privește săritura”. După cum și autorul subliniază, se pot adăuga mai multe „variabile și” în diferite contexte, dar aș spune că formatul de bază, pe care se fundamentează ideea cauză-efect, este ”if-and-then”. Chiar mi s-a părut o idee interesantă care merită atenție în ceea ce privește viabilitatea și modul în care, în cele din urmă, lumea este „sistematizată” de trei conjuncții coordonatoare și subordonatoare.
„Comportamentul observatorului uman este generat de Mecanismul de Sistematizare, care, la rândul său, generează curiozitate de dragul curiozității. Răsplata e intrinsecă: plăcerea satisfacerii curiozității și confirmarea tiparului repetitiv de tip dacă-și-atunci. Curiozitatea este motorul Mecanismului de Sistematizare.”
Lăsând la o parte acest aspect, am fost impresionat de afirmația făcută de autor conform căreia invenția este rezultatul faptului de a fi un sistematizator puternic - deci, rezultatul cumulului de încercări de tot felul de a structura rezultatul pentru a avea cele mai mari șanse de a ajunge la ceva viabil, la ceva original, cât și faptul că acest lucru îl face pe omul modern să fie atât de diferiți atât de celelalte animale, cât și de alți hominizi, cum ar fi Homo neanderthalensis și Homo erectus. Simon Baron-Cohen oferă foarte multe exemple pentru a depăși argumentul evident conform căruia un număr mare de alte animale (de exemplu, ciorile, cimpanzeii), plus acești alți hominizi folosesc sau au folosit unelte. El susține - ce-i drept, în mod convingător - că, deși acest lucru este adevărat, atât utilizarea uneltelor de către animale, cât și de către hominizii timpurii, pare să fie rezultatul unui comportament învățat, nicidecum intuitiv, un semn al inteligenței practice. Invenția umană, care pare să fi început cu aproximativ 70.000 de ani în urmă, este un fenomen total diferit care se datorează, conform teoriilor lui Simon Baron-Cohen, mecanismului de sistematizare. 
„Văzute printr-o lentilă, «obsesiile» unui copil sunt simptome ale unei «boli» sau «tulburări», fiind asociate cu o dizabilitate. Văzute printr-o altă lentilă, experimentele nesfârșite și observațiile detaliate ale unui copil pot fi produsul unei minți al cărei motor de căutare a tiparelor funcționează cu mult peste normal și care îl pot conduce către descoperiri, uneori aceștia devenind mari inventatori.”
În orice caz, legat de această carte ar fi multe de spus, dar cred că am reușit, pe cât am vrut, să surprind esențialul. Având în vedere specializarea sa, nu este surprinzător faptul că Simon Baron-Cohen își dedică o bună parte din timp reiterării dificultăților cu care se confruntă cei diagnosticați cu autism și modalității în simptomele ar putea fi depășite, subliniind că suprapunerea dintre simptomatologie și faptul că persoanele care suferă de autism tind să fie hiper-sistematizatoare înseamnă că, dacă au parte de sprijinul potrivit, optim, există posibilitatea ca un număr mai mare de persoane diagnosticate să aibă un loc de muncă satisfăcător și util, ceea ce, din păcate, se întâmplă relativ rar în ziua de astăzi. N-am avut nicio problemă cu cartea, deși simt c-ar fi putut fi ceva mai lungă și aprofundată. În orice caz, anexarea bibliografică a fost un deliciu și am căutat o mulțime de studii pe internet, prin reviste științifice, pe care să le citesc vara aceasta (sper doar să am timp s-o fac). Cu toate acestea, nu mă îndoiesc că prin Căutătorii de tipare.Cum impulsionează autismul invențiile umane, Simon Baron-Cohen a adus o contribuție valoroasă, interesantă, atât în ceea ce privește discuțiile despre inventatori și despre ceea ce face ca oamenii să fie diferiți, cât și la posibilitatea noastră de a înțelege mai multe despre neurodiversitatea din lumea care ne înconjoară și lucrurile care, deși în esență diferite, ne apropie tot mai mult. 

Fată cuminte, răzbunare cruntă (Crima perfectă, #2), de Holly Jackson - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2021
Traducere: Ionel Ghiragosian

Holly Jackson a început să inventeze povești la o vârsta fragedă și a scris primul său roman la doar 15 ani. Adoră cărțile, jocurile pe calculator și documentarele polițiste care îi permit să își pună la încercare calitățile de detectiv particular. Locuiește în capitala Marii Britanii, iar distracția ei preferată este depistarea greșelilor de ortografie de pe indicatoarele rutiere. La Editura Corint, în colecția LedaEdge au apărut și celelalte două volume din serie - Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți (primul volum din serie, în traducerea lui Daniel-Silviu Bivol, 2020) și La un pas de moarte (al treilea volum din serie, în traducerea lui Ionel Ghiragosian, 2022).
„Pip s-a întrebat dacă punctul fără întoarcere fusese deja depășit sau dacă se îndrepta chiar acum spre el, plutind deasupra acelui buton roșu. În orice caz, nu mai putea da înapoi. Putea doar să meargă înainte. S-a îndreptat de spate și a pornit înregistrarea.”
Pip nu mai e detectiv de ocazie. Cu ajutorul iubitului ei, Ravi, adolescenta a lansat un podcast despre uciderea lui Andie Bell și a lui Sal Singh, caz pe care l-au anchetat împreună cu un an în urmă. Cu toate că serialul se bucură de mare succes, Pip jură că a terminat-o pentru totdeauna cu joaca de-a investigatorul neobosit și plin de zel. Socoteala de acasă, însă, nu se potrivește cu cea din târg, căci fata va fi nevoită să își calce promisiunea chiar mai curând decât își imagina. Asta, pentru că Jamie Reynolds, fratele mai mare al prietenului ei, Connor, dispare fără urmă chiar în noaptea în care orașul ține să marcheze în mod public șase ani de la moartea lui Andie și a lui Sal. Cum poliția nu face nici cel mai mic efort pentru a-l găsi pe Jamie, Pip hotărăște să se implice. Ancheta e dificilă și plină de neprevăzut, iar adolescenta descoperă alte câteva secrete întunecate ale orașului. Va izbuti însă Pip să dea de urma lui Jamie înainte de a fi prea târziu?
„Am făcut o promisiune. Mie. Tuturor. Am spus că nu voi mai face niciodată asta, că nu mă voi mai juca de-a detectivul, că nu mă voi mai pierde în lumea secretelor micului oraș. Nu mă mai reprezenta. Aș fi respectat-o; știu că aș fi făcut-o. Dar s-a întâmplat ceva, iar acum trebuie să încalc acea promisiune.”
Mă apropii cu pași rapizi de finalul acestei serii uimitoare, și mi-e greu parcă să mă despart de Pip și de Ravi, două personaje de care m-am atașat tare de tot încă de la primul volum, Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), un thriller-mistery nebun, care mi-a plăcut maxim și care, din fericire, nu m-a dezamăgit, pentru că îmi doream that much să-mi placă și, bun, mă bucur că într-adevăr mi-a depășit așteptările. Dacă ar fi să compar cele două volume, ar fi impropriu, pentru că amândouă mi-au plăcut la fel de mult, deși în al doilea, evident, lucrurile au fost ceva mai tensionate și rapide și alerte și pam-pam-pam, fiindcă deja i-am cunoscut pe cei doi eroi plini de curaj, care nu evită să se bage în cele mai serioase chestii în care s-ar putea băga, în speță, niște puști. De-a dreptul grozavi și nebuni și nebuni și grozavi, Pip și Ravi, doi adolescenți care parcă nu se tem de nimic când vine vorba de a se aventura în lucruri periculoase for real. Și tocmai de asta-mi plac, datorită (sau din cauza?!?!) curajului nebunesc, faptului că vor cu atât de mult patos să descopere, să scoată la iveală adevărul împotmolit în mocirla unor situații în care corupția joacă un rol vital. Ghhh, corupție și-aici, societăți care merg aiurea, minciuni, adevăruri, oameni care nu-s ce par a fi, iar lista de suspecți tot crește și crește, și-apoi apare altcineva care dă totul peste cap și, în fine, totul devine o nebunie. Pentru că ajungi în punctul în care nici-nu-știi-ce-să-mai-crezi-și-nu-are-rost-să-mai-speculezi-nimic-pentru-că-ei-bine-oricum-nu-știi-nimic!
„- Unii oameni se pricep destul de bine să își ascundă adevăratul caracter.”
Un oraș mic, dar cu secrete MARI! Cine e mai în măsură decât Pip să vadă care-i treaba, moșule, când ea a rezolvat, de fapt, misterul care a dat peste cap totul? Mhm? Evident, nimeni alta decât Pip. Detectiva noastră curajoasă, adolescentă, inteligentă și înțeleaptă (mai mult sau mai puțin) se reîntoarce în rolul de detectiv, într-o a doua rundă de nebunie, dar de data aceasta miza este mai mare decât niciodată. După evenimentele din primul volum, Pip încearcă (dar nu prea reușește) să se întoarcă la viața ei de zi cu zi, înainte ca tot ce s-a întâmplat să se fi întâmplat vreodată. Cu toate acestea, cineva are nevoie de ajutorul ei, iar dacă poliția, ca întotdeauna, nu-și va face treaba, dând-o cotită, că așa-i protocolul, că durează timp până cineva să fie declarat dispărut, că tralalalala, Pip este aici ca să salveze situația. Chiar cu riscul de a se pune pe sine în niște situații soră cu moartea. E în regulă, avem în vedere în ce poate Pip. Plus că, de data asta, îl are alături și pe Ravi, și dacă se face simțită o oarecare tentă romanțată între cei doi, nu-i bai, că interesul chiar nu pică pe asta. Holly Jackson dozează fain de tot lucrurile, iar al doilea volum din serie este unul explozzzzziv!
„În cazul de față, mă bântuie ceva inevitabil, ceva ce nu am fost nevoită să înfrunt ultima dată: timpul. Cu trecerea fiecărui minut și a fiecărei ore, șansele ca Jamie să revină acasă în siguranță și nevătămat sunt tot mai mici. Conform statisticilor. În momentul în care voi încărca episodul pe care îl ascultați, vom fi depășit un alt termen limită: cel de șaptezeci și două de ore de când Jamie a fost văzut ultima dată (...). Timpul este stăpân aici, nu eu, iar asta este îngrozitor.”
Sincer, această carte m-a lăsat speechless. Ajunsesem în punctul în care mi-am zis că niciodată n-am să mai am încredere în ce citesc și în ce speculez. Sincer. A dat cu mine de pereți, mi-a fost greu să-mi aleg o parte preferată, fiindcă mi-a plăcut efectiv totul. Puncte forte? Toate: personaje, acțiune, intrigă, modul în care s-a desfășurat totul, tensiune, teamă, pericol, întorsături de situație. Efectiv, un roller coaster de stări și trăiri dintre cele mai efervescente. Ravi și Pip sunt, pur și simplu, goals, vorba aia, chiar dacă there could be more Ravi in this book, pentru că vrem o carte doar despre Ravi, nu știu. Mi-a plăcut maxim modul în care volumul de față face legături între misterul primului volum și continuarea, pentru a explora consecințele nefaste a ceea ce s-a întâmplat în primul episod al podcastului. Nu numai că este vorba de un fel de rezumat a ceea ce s-a întâmplat în primul volum (esențial pentru persoanele care au citit volumele la intervale mari de timp și care nu vor să recitească primul volum), dar este și un instrument eficient care ajută la dezvoltarea caracterului lui Pip și relevarea modului în care ceea ce s-a întâmplat în primul volum a afectat-o mult de tot pe Pip - iar acest lucru cu siguranță se simte în volumul de față.
„Mai aveau o șansă.
Ea mai avea o ultimă șansă.”
Dacă ar fi totuși să compar cele două volume, aș spune că Fată cuminte, răzbunare cruntă este ceva mai dark, mai bizară și mai nebună, ceva mai bine dozată când vine vorba de mister și nesiguranță. Deși o lectură YA, cartea de față, ca și predecesoarea, abordează niște subiecte destul de sensibile, într-o formă estetică foarte plastică. În orice caz, dacă ați citit cartea, știți despre ce vorbesc. Dincolo de a fi un thriller foarte, foarte bun, ingenios, este și o carte profundă, multilaterală și cu substraturi, ce ascunde teme puternice, serioase, livrate în special de faptul că Holly Jackson reiterează și comportamentul gregar, de turmă, al societății în care trăim: Jackson încorporează, cu subtilitate, comentarii privitoare la modul în care sunt utilizate rețelele de socializare, acestea putând face atât bine, cât și rău, în speță din cauza faptului că „pe internet totul este posibil”. În orice caz, un roman de-a dreptul bun, extrem de complex, neașteptat, de fapt, de complex, pentru un thriller. Chiar mă bucur că am reușit, în sfârșit, să mă apuc de serie, pentru că eram foarte reticent din cauza faptului că toată lumea o citea - evident, s-a dovedit că existau motive întemeiate pentru care, for real, toată lumea a iubit și iubește această serie. 
„Pip a țipat; doar ea și țipătul mai existau.”
Well, ar fi multe de spus, dar tot ce vreau să mai menționez este că abia așteeeept să citesc volumul al treilea (și ultimul), simțind un gust amar totuși pentru că asta înseamnă să-mi iau la revedere de la Pip și Ravi dar, în același timp, sunt tare curios ce urmează să se mai întâmple în această serie mystery-thriller de-a dreptul genială. Nu știu de ce, am impresia că absolut orice este posibil și, sincer, nu m-ar mai putea surprinde nimic, mai ales după ce am citit primul volum. În orice caz, cred că La un pas de moarte, ultimul volum al seriei, va fi de-a dreptul c-o-l-o-s-a-l, și nu știu dacă sunt încă pregătit să fiu bușit de o mașină care, ulterior, să mai dea și cu spatele că, na, așa se cade. Iar lecturarea cărților lui Jackson se simte ca o adevărată călătorie la viteză maximală, motiv pentru care ador cum scrie și poveștile pe care le surprinde!