Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți (Crima perfectă, #1), de Holly Jackson - Recenzie

Editura: Corint 

Colecția: LedaEdge

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2020

Traducere: Daniel Silviu-Bivol 

Holly Jackson a început să inventeze povești la o vârsta fragedă și a scris primul său roman la doar 15 ani. Adoră cărțile, jocurile pe calculator și documentarele polițiste care îi permit să își pună la încercare calitățile de detectiv particular. Locuiește în capitala Marii Britanii, iar distracția ei preferată este depistarea greșelilor de ortografie de pe indicatoarele rutiere. La Editura Corint, în colecția LedaEdge au apărut deja și celelalte două volume din serie - Fată cuminte, răzbunare cruntă (2021) și La un pas de moarte (2022).

„Mă agățat de un pai, știu (...).”

Toți locuitorii din Little Kilton știu povestea. Frumoasă și populară printre colegii de liceu, Andie Bell a fost ucisă de iubitul ei, Sal Singh, care, mai apoi, cuprins de remușcări, și-a luat viața. Cinci ani mai târziu, tragedia încă îi bântuie pe locuitorii liniștitului orășel britanic. Prietena din copilărie a presupusului criminal, Pip nu poate scăpa de sentimentul obsedant că lucrurile nu s-au petrecut chiar așa cum vorbește lumea. Adolescenta se transformă într-un veritabil detectiv particular și încearcă să afle adevărul. Perseverentă și atentă la detalii, Pip ajunge să descopere o serie de secrete întunecate care demonstrează fără putință de tăgadă că Sal a fost învinuit pe nedrept. Cineva însa nu e deloc încântat de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, iar viața lui Pip este în pericol.

„O, Doamne! Tocmai mi-a trecut prin minte o idee oribilă sau poate că una strălucită. Oribilă și, cu siguranță, imorală, probabil și stupidă. Și, desigur, de-a dreptul greșită. Dar chiar și așa, cred că ar trebui să o fac. Nu pot să ies din asta curată ca lacrima dacă chiar vreau să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat (...).”

Un proiect pentru ultimul an de școală (sau ceva de genul, sincer n-am înțeles prea bine fiindcă eram mult prea entuziasmat de faptul că, finally, citesc și eu această carte) se transformă într-o adevărată investigație polițienească cu adolescenți curajoși, răsturnări de situație dintre cele mai neașteptate, atunci când Pip se decide (de ce nu?) că ar fi super-interesant să investigheze o crimă care a avut loc cu cinci ani în urmă. Bine, ideea e că Pip consideră că Sal Singh nu este, de fapt, criminalul. De fapt, ea nu numai că este de părere că poliția a greșit, ci vrea să demonstreze întocmai acest lucru. Well, girl, va fi greu - dar de asta există ficțiunea, nu? Să facem lucrurile posibile, mai la îndemână, mult mai ușoare (dacă ar fi să analizez cartea dintr-o perspectivă rațională, e evident că ce s-a întâmplat în această carte este departe de a fi vreodată posibil). Dar nu-mi pasă, fiindcă am avut parte de o lectură absolut genială - și știam că o să-mi placă, având în vedere cât de mult o lăuda lumea și ce hype grozav avea și încă are.

„Nu sunt ofițer de poliție, ăsta e doar un proiect de școală, deci nu pot să îi oblig pe oameni să îmi zică ceva anume. Iar astea sunt exact genul de secrete pe care le-ai împărtăși doar cu cele mai bune prietene ale tale, nu cu vreo fată oarecare, cu teme de făcut.”

Toate dovezile par să fie împtriva lui Sal. Mai rău decât atât? Andie nu a fost găsită niciodată. În viață. Sau cadavrul ei. Ceea ce înseamnă că poate Andie încă trăiește. Sau nu. În fine, mi-am pus multe întrebări pe măsură ce înaintam în lectură, doar ca să mi-o iau nasol spre sfârșit când, vă dați seama, toate lucrurile ies la lumină. Ideea este că pe măsură ce Pip începe să aprofundeze detaliile presupusei crime, cantitatea de minciuni ascunse care ies la iveală este fenomenală. Iar lista suspecților continuă să crească. De parcă n-ar fi fost deja destul de tensionată treaba, Pip mai începe și să primească niște mesaje anonime în care este amenințată să renunțe la cercetările pe care le face. Ei bine, Pip nu percepe asta decât ca o dovadă a faptului că, într-adevăr, lucrurile decurg de minune, iar ea se află, încet și sigur, pe urmele adevăratului criminal. 

„Mai întâi Naomi, în ai cărei ochi nici nu pot să mă mai uit. Și acum Elliot? De ce există întrebări despre Andie Bell care oferă răspunsuri ce duc spre oamenii apropiați mie?”

Nu o fi thriller-ul meu preferat, dar cu siguranță is a masterpiece. Serios, mi-a plăcut la nebunie - atât de multe pagini și nici măcar una care să mă facă să strâmb din nas. Totul a mers ca pe roate, rapid, pac-pac, nici nu mi-am dat seama cum trec paginile și cum am ajuns la jumătate, apoi la sfârșit: l-am citit într-o singură zi, în doar câteva reprize. Și pe măsură ce continuam să înaintez în lectură, lucrurile deveneau din ce în ce mai interesante. Au unii autori un talent de a termina un capitol într-un anumit fel, încât nici măcar la baie nu-ți permit să mergi. N-am mai avut alte alternative, opțiuni speciale: a trebuie doar să citesc și să citesc și să citesc. Până m-am umplut de o energie negativă pentru tot ce se întâmplă și pentru cât de tensionate deveniseră, în cele din urmă, lucrurile. Și dincolo de a fi un thriller foarte bine scris, narat dintr-o perspectivă subiectivă (Pip) și una obiectivă (naratorul care oferă o imagine de ansamblu asupra unor situații), romanul acesta este unul, să-i zic așa, „complet”: ai o perspectivă amplă asupra a tot ceea ce se întâmplă, fiind martor omniprezent atât la procesul investigației, cât și la „trăirile interioare” ale personajelor principale.

„Dar cum întrebi, așa, la întâmplare, un om matur pe care îl cunoști de când aveai șase ani, dacă a mințit în legătură cu o fată ucisă?”

Și mai mult decât atât, e și un roman care abordează, subtil, niște subiecte, haide să le zicem, tabu: rasism, moartea unei persoane apropiate, sinucidere, droguri, viol, abuz emoțional și violență, hărțuire și bullying. Se-ntâmplă destul de multe lucruri pe care unii le-ar putea percepe ca fiind greu de asimilat. Însă stilul de scriere a lui Holly Jackson este fantastic, inserând chestii chiar interesante cum ar fi diagrame, postări de pe platformele de socializare, e-mail-uri și alte chestii de acest gen. Note de subsol, interviuri cu suspecții - un fel de podcast terifiant despre o crimă în care, chiar și după atâția ani, lucrurile încă se mișcă. Și care de la bun început a prezentat lacune raționale - dar doar Pip a știu să le observe. Motiv pentru care s-a și angajat în această anchetă care ar putea-o costa propria viață. 

„O viață nevinovată a fost luată și toată lumea din oraș a vorbit urât despre el, transformându-l într-un nemernic. Dar dacă oamenii ăștia l-au făcut să pară un nemernic, atunci pot să îl și reabiliteze. Doi adolescenți au fost uciși acum cinci ani și jumătate în orașul Little Kilton. Iar noi deținem indiciile pentru a găsi criminalul: eu și Ravi, și acest document Word, care pare că nu se mai sfârșește niciodată.”

M-a emoționat puțin, ce-i drept, relația dintre Pip și Ravi. Chiar dacă nu-s neapărat un fan al cărților cu adolescenți, întrucât cred că am depășit puțin acea perioadă, chiar mi-a plăcut și poate ar trebui să ies mai des din zona mea de confort (deși se cheamă „zonă de confort” dintr-un motiv specific). Deși nu a existat aproape deloc romantism între ei doi, mi-a plăcut mult că amândoi au pus investigația pe primul loc. Transformarea lor, de la a fi stângaci unul în preajma celuilalt, de a se certa, la a face o echipă memorabilă pentru rezolvarea cazului și, în cele din urmă (după cum era de așteptat), de a se îndrăgosti unul de celălalt, mi s-a părut că a urmat o traiectorie firească, deloc chinuită. Deci, mi-a plăcut și acest aspect, pe lângă toate celelalte. 

„Acest proiect nu mai e doar o presupunere optimistă, așa cum a început. Nu mai e vorba de mine, ascultându-mi instinctul pentru că Sal a fost bun cu mine atunci când eram mică și sufeream. Nu mai e vorba de Ravi sperând în ciuda tuturor dovezilor că îl cunoștea cu adevărat pe fratele său mult iubit. E real, nu mai e loc de poate/posibil/presupun. Sal Singh nu a ucis-o pe Andie Bell. Și nici nu s-a sinucis.”

Chiar n-am găsit nimic care să nu-mi fi plăcut la Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți, primul volum din serie. Abia aștept să le citesc și pe celelalte două, asta-i clar. A avut tot ce-i trebuie pentru a fi un thriller autentic (o, da, și de când căutam un thriller care să nu fie redundant și plictisitor și care să abordeze aceleași chestii în aceleași cadre cu același gen de personaje); astfel, nu mai am ce să spun. Vi-l recomand cu mare drag, dar sunt sigur că mulți dintre voi l-ați citit deja, așa că, acum, mă trezesc și eu să vi-l recomand. Oricum, mă bucur foarte mult că, în sfârșit, am reușit să ajung la el. Iar astăzi, după ce termin cartea pe care am început-o deja (mai am câteva pagini), mă voi apuca și de volumul al doilea, Fată cuminte, răzbunare cruntă, care sper că va fi cel puțin la fel de bun.