Raiul găinilor, de Dan Lungu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Anul apariției: 2012

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

„(...) Siluete se strecurau dintr-o curte în alta, după itinerarii oculte, șoaptele gâlgâiau în spatele porților și ușilor, presupuneri îndrăznețe incendiau imaginația, făceau pielea de găină, înspăimântau copiii și îngrijorau gospodinele. Nu știu cum se făcea că uleiul era pe terminate, găinile - bată-le vina! - nu mai voiau să se ouă și zahărul vanilinat era prea departe.”

Dan Lungu (născut în 1969) este unul dintre cei mai apreciați scriitori români, cărți ale sale fiind traduse în numeroase limbi. La Editura Polirom a mai publicat volumele de proză scurtă Băieți de gașcă (ed. I, 2005; a II-a, 2013) și Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008), precum și romanele Raiul găinilor (ed. I, 2004; ed. a II-a, 2007; ed. a III-a, 2010; ed. a IV-a, 2012); Sînt o babă comunistă! (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2011; ed. a III-a, 2013; ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea; ed. a IV-a, 2017); Cum să uiți o femeie (ed. I, 2009; ed. a II-a, 2010; ed. a III-a, 2011); În iad toate becurile sînt arse (ed. I, 2011; ed. a II-a, 2014); Fetița care se juca de-a Dumnezeu (ed. I, 2014; ed. a II-a, 2016; ed. a III-a, 2018) și Pîlpîiri (2018). Tot la Editura Polirom a coordonat volumele colective Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism (2008, în colaborare); Str. Revoluției nr. 89 (2009, în colaborare); Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (2014, în colaborare) și Cartea copilăriilor (2016, în colaborare). În 2011, statul francez i-a acordat titlul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres” pentru contribuții la îmbogățirea patrimoniului cultural francez.

„Bătrânele își aminteau lucruri mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele de pe strada lor, dar la fel de stranii, de pe vremea lui Dej sau chiar a regelui.”

„Eroi” ai fostului regim politic, „oamenii muncii” ce locuiesc într-o mahala a unui oraș de provincie sunt acum „balastul” noii ordini, pensionari sau șomeri. Azvârliți de istorie la periferia lumii, își petrec timpul în aburi de alcool și zumzet de palavre. Pe măsură ce personajele se adâncesc în discuții, realitatea lasă locul unei lumi formate din amintiri distorsionate, nostalgii, fantasme, frustrări, stereotipuri, proiecte și fantezii excentrice. Iar polii acestei lumi, construită de locuitorii străzii ca loc al refugiului colectiv, sunt fantoma lui Ceaușescu ce stăpânește asupra trecutului și un Occident straniu și nesigur. Un roman scris cu vervă și cu un umor debordant, care nu îl lasă pe cititor să se plictisească nici o clipă. 

„Nimic nu mai era ca înainte, constată pentru sine Relu Covalciuc, scuturându-și din nou o pietricică din șlap. E-he, pe vremuri, dom' Petrică era pictor.”

Eu nu l-am citit pe Dan Lungu până acum, deși mereu - din umbră - l-am stimat și respectat. Scriitor ieșean, de altfel, deci local, l-am văzut deseori prin oraș, și mereu îmi aminteam cu drag că am aproape toate cărțile lui în bibliotecă, dar nu citisem, până atunci, nici măcar una singură; să-mi fie rușine. Totuși, știam cât de cunoscut este, ce scriitor „de anvergură”, să spun așa, a reușit să devină; astfel, nu mă îndoiam de talentul său și de genialitatea romanelor sale. Așa că, ieri, m-am apucat pentru prima dată de o carte scrisă de Dan Lungu care, trebuie să recunosc, în primă instanță m-a atras prin titlul - Raiul găinilor, auzi, ce-o mai fi și asta. Ei, bine, acum, după ce am terminat-o, pot spune cu toată inima că intuiția mea n-a dat greș, iar Dan Lungu chiar e un autor extrem, extrem de bun. Mi-a fost recomandat de multă lume, chiar și de domnișoara profesoară de limba și literatura română, din liceu. Din câte știu, cei de la profilul de filologie chiar îl aveau ca lectură obligatorie - și chiar pot spune că l-aș vedea, de altfel, ca fiind un autor obligatoriu în cadrul programei școlare, pentru că ale sale cărți - cel puțin cea de față - deși de mici dimensiuni, conturează un univers literar extrem de relevant pentru realitatea apusă a regimului comunism, cu tot ce-a însemnat aceasta.

„Cu banii câștigați o ducea destul de bine. Chiar dacă în magazin nu era cine știe ce marfă, găseai să cumperi în altă parte. Totul era să fii harnic, să cauți. Acum intri în magazin, te zgâiești la galantare și la rafturile ticsite,  înghiți și te întorci acasă. A crescut producția de salivă, avem și pentru export.”

Raiul găinilor este o carte care adună suflete și oameni, și-i adună pe toți locuitorii Străzii Salcâmilor la „Tractor”, suprapersonajul acestei cărți, locul arhetipal, neaoș, sui generis al românului autohton - locul unde vorbele se-aud ca o oală dată-n clocot, în care fiecare poveste devine legendă, fiecare legendă devine un dicton călăuzitor, locul în care fiecare-și varsă doleanțele, problemele, în care fiecare se pune la curent cu noutățile, bârfele, nimic nu scapă nimănui, iar în aburii „rachiului cu gust de pișat”, cu toții au ceva de spus, iar cheltuielile se trec la caiet, pe plus sau minus; cârciuma, locul în care, cu patos și pioșenie, sau cu scârbă și groază, se rememorează amintiri din fostul regim ceaușescist, în care se vorbește despre „cum era pe vremea lu' Ceașcă, pe vremea lu' Împușcatu'”, dar nu doar atât. Tot aici, personajele, „eroii noștri”, mântuiți de-o efervescență de caractere, ni se relevă exact așa cum sunt, exact așa cum e românul aburit de mai mult de „o cinzeacă”: românul sincer, glumeț, care „face din căcat bici”, oricând pregătit să-și dea problemele la spate și să le-nece într-un pahar de tărie, românul antreprenor, care știe mai bine decât oricine ce și cum, ale cărui povești capătă noi înțelesuri de la fiecare rememorare („povestea asta ți-am zis-o ieri! acum am uitat-o”), și-n spatele cărora totuși putem simți melancolie, emoție, nostalgie, fantezie, puțină durere, că parcă era mai bine când aveai bani, dar n-aveai ce să-ți iei cu ei, decât atunci când n-ai bani și totuși ai de unde alege (măcar cu gândul). Pentru mine, chiar a fost o surpriză extraordinar de plăcută, mi-a plăcut la nebunie tot ce-am citit și, într-adevăr, n-am simțit o secundă că m-aș fi plictisit.

„Abia acum, după revoluție, dom' Petrică se acrise. Așa cum se acriseră toți meseriașii - sudori și frezori, matrițieri și tinichigii a-ntâia - cărora li se dăduse un șut în fund, pa!, nu mai aveam nevoie de voi, valea!, în șomaj. După ce au dus industria ani de zile pe umerii lor, peste noapte nu mai avea nimeni nevoie de ei.”

Cartea aceasta este cartea celor dinaintea noastră, este cartea părinților, bunicilor noștri. Este o carte, sincer să fiu, deși într-o idee ficțională, desprinsă din adevărul social și politic al vremurilor respective. E o „idee a unui document istoric” - departe de istoria predată la școală (care multora li se pare exhaustivă, plictisitoare), Raiul găinilor relevă o realitate verosimilă: oamenii din ziua de astăzi, cei pe care poate deseori - în urma unor concluzii trase de către noi - îi numim „comuniști”, care parcă nu se pot „adapta noii ordini”, ei sunt, parcă, eroii acestei cărți. Oameni care-au crescut în comunism, care au cele mai mari realizări ale lor în acea perioadă, atunci și-au întemiat familii, atunci au absolvit, atunci au fost la maximul lor potențial omenesc. Oameni care, cu melancolie și nostalgism, cu tristețe și firești lacrimi în ochi, își amintesc de perioada aceea apusă, din păcate, prea devreme. Evident, nu vreau să intru în conflicte politice în acest moment, aici nu-i locul și nici măcar nu-s omul - eu nu știu cum a fost în acea perioadă, decât citind cărți despre, articole, memorii. Nu pot spune când a fost mai bine și de ce a fost mai bine - sau, evident, contrariul. Pot spune doar că Dan Lungu reiterează cu un talent deosebit acea perioadă, deși o face subtil, parcă păstrând o umbră de melancolie (evident, inserată în personajele sale) - amintiri, întâmplări, gânduri, povești fascinante, care mi-au stârnit, într-adevăr, râsul și mi-au smuls zâmbete până la urechi. Da, chiar îmi place cum scrie Dan Lungu, și-o spun din toată inima.

„(...) Din câte observase el, conflictele, în general, porneau de la două lucruri: când nu cădeau de acord asupra amintirilor - căci fiecare rememora o întâmplare în felul lui, ca-n bancul cu mașina găsită: care nu era mașină, ci bicicletă, și nu fusese găsită, ci pierdută - și când discuția ajungea la Ceaușescu: dacă fusese un om mare, pe care noi nu suntem în stare să-l înțelegem, sau fusese un dictator cu inimă de câine; dacă pe vremea lui era mai bine decât după; dacă directorul cutărei întreprinderi, care era văzut ca reprezentantul lui Ceaușescu în teritoriu, fusese un salvator, un tată al muncitorilor sau, dimpotrivă, fusese cel mai mare hoț, un căcănar care furase mai mult decât toți muncitorii la un loc.”

Care-i faza cu titlul? Te prinzi undeva pe la sfârșitul cărții, când o întâmplare cu niște găini se dovedește a fi un fel de avertisment premonitor. Un fel de „viziune”, să-i zic așa. Mi-a plăcut extrem de mult ideea autorului, faza cu gloata de râme care, dintr-un motiv de-a dreptul caraghios, au ieșit din pământ și-au invadat grădina lui Relu Covalciuc. De asemenea, fiecare personaj pare a fi întruchiparea unui anumit morav; și fiecare are ceva al naibii de special. Pot spune, sincer, că personajele sunt extrem de memorabile, amuzante, caraghioase, sunt românești, nu știu cum să spun, le simți ca fiind atât de adevărate, atât de reale, oamenii simpli ai mediului rural, care se-adună, cu patos și înflăcărare, la „Tractor”, ca să mai vadă puțin cum se derulează lumea în care trăiesc, ce s-a mai întâmplat sau ce mai urmează să se-ntâmple. Ce se mai aude de la unul, de la altul - fiindcă cu toții trebuie să fie la curent cu tot, tot, tot ce se întâmplă în jurul lor. Ca și cum, dacă nu, nimic nu și-ar putea urma ordinea firească.

„Acum nimic nu mai era ca înainte! Orice întâmplare era parcă mai importantă atunci, strada vuia mai tare și un timp mai îndelungat. Acum nu, între cinci și șase nimeni nu-ți mai scârțâie poarta, poate să crească mormanul de râme cât Everestul. Toți se baricadează în case, se uită la televizor. Degeaba ieși în stradă să schimbi o vorbă, nu găsești decât copii hârjonindu-se. Ferească Dumnezeu să ți se facă rău într-un astfel de moment, nu e nimeni care să-ți dea un pahar cu apă. Nu e momentul potrivit pentru o criză de inimă și cu atât mai puțin pentru a porni pe ultimul drum. N-ar veni decât rudele apropiate, cu inima frântă că le-ai smuls din fața serialului. Pe când înainte... înainte era cu totul altceva.”

Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale sale, pentru că, din acest moment, Dan Lungu și-a câștigat un fan. Repetându-mă, chiar îmi place cum scrie, îmi place stilul său narativ, credibilitatea personajelor, modul în care reiterează perioade pe care nu le-am trăit, dar despre care am auzit povestindu-se: uneori cu patos, alteori cu ceea ce se poate asemăna, într-o măsură, cu ura. Raiul găinilor mi-a deschis - să zic așa - apetitul: vreau să citesc mai mult despre această perioadă, vreau s-o descopăr mai bine, mai profund. Dacă pot face asta prin intermediul ficțiunii, o voi face: e o formă estetică de a învăța, fără să risc să fiu plictisit de „detaliile tehnice și teoretice ale unui manual de istorie de liceu”. Voi ați citit vreo carte scrisă de el? Dacă da, chiar sunt curios ce părere ați avut. Să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți!