marți, 4 februarie 2020

„alături cu drumu”, de Nora Iuga - Recenzie


Editura: Casa de pariuri literare
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2018
Număr de pagini: 84

„și ei fluierau atât de asurzitor din orga electronică
îmi fluiera trupul întreg în fața muzeului erotic
negrul ăla            iar negrul
adulmecînd parfumul de trandafir amestecat cu sudoare
nările imense rezervoare de gheață
și voluptate ca toate orificiile
așteaptă trenul să intre în tunel
și întunericul compact cînd ești înghițit total
în tine și vrei să faci dragoste pe masa de operație”

N-am să fac o recenzie prea lungă, de fapt, nici măcar n-o să fie o recenzie, ci pur și simplu gândurile mele (ȘI) despre această carte, pe lângă altele scrise de Nora Iuga (ce-i drept, doar de poezii) pe care le-am citit. Am și romane semnate de către această doamnă în bibliotecă, dar nu mă simt, încă, pregătit să le abordez. În schimb, mereu mi-a plăcut lirismul autoarei, mereu mi-au plăcut imaginile pe care le-a creat, scenele cărora le-a dat viață, cu un limbaj plastic, dar nu în sensul efervescenței figurilor de stil, a metaforelor; nu, nu, ci vorbesc despre un lirism pur, visceral, nu știu cum să-l numesc, vorbesc despre o poezie a lucrului, o poezie palpabilă, de multe ori plină de furie & durere & amintiri & timp trecut, ca un manuscris al refulării, al anumitor amintiri. Nu știu cât de înțeles mă fac, în schimb, poezia Norăi Iuga este, după cum autoarea spune (despre ea însăși) „în afara oricărei identități”. Scrisul ei nu are granițe, nu cunoaște bariere psihice, fizice, ci este un stil sui generis, unul al lucrurilor create și increate, un stil frumos & urât (fazual spus) deopotrivă; la o adică, îți place ori nu-ți place, și cam atât. De multe ori poate m-aș fi întrebat „oare ce vrea să zică în poezia asta”?, deoarece poți găsi de multe ori, citind, lacune raționale, o poezie inabordabilă din punct de vedere rațional. Dar mi-am dat seama totuși că poezia nu caută a fi explicată, țesută, ci poezia pur și simplu trebuie trăită, trebuie să te-atingă într-un mod subtil în acel loc pe care-l numim conștiință/suflet/identitate interioară. Și, sincer, asta-mi place cel mai mult la poezia Norăi Iuga, anume faptul că mereu m-a mișcat, m-a emoționat pe alocuri, mereu mi-a dat de gândit și mi-a potențat creativitatea - mi-a extins universul imaginilor și m-a inspirat. Autoarea are stilul aparte de a introduce cuvinte care, într-o măsură, ai spune că-s nepotrivite pentru o „poezie” - însă întocmai maniera în care le introduce, parafrazările, concordanța imaginilor, plasticitatea lor, verosimilul - asta te face să-ți spui că, într-adevăr, nu există bariere de stil, „bariere de identitate”. De fapt, alături cu drumu este de fapt o proză în poezie (sau poezie în proză, depinde de felul în care privești), fiind lipsită de rigorile anumitor caracteristici ale stilului liric. Este ca și cum autoarea a închis ochii fizici și i-a deschis pe cei ai sufletului, și-atunci a luat naștere actul creator - o carte a sincerității, o carte a timpului, o carte a vieții. Și de asta mi-a plăcut, pur și simplu, orice carte scrisă de Nora Iuga, pe care, de-a lungul anilor, am citit-o. 

„pata de grăsime pe care o lasă degetul
rămâne mereu o indecență ți se face rușine
de urma trupului tău în actele oficiale
strecurat abuziv pe ușa din dos
la fel ca pariul că ai să ascaladezi everestul
ai să treci înot canalul mânecii ai să iei nobelul
și te lași păgubaș n-ai cum să explici
echilibrul instabil cînd celulele se ciocnesc
ca ouăle de paști ai grijă cum traversezi 
la intersecție unii te lasă să treci alții nu
am uitat ce-am vrut să spun cu ouăle de pași”

Nu pot să nu v-o recomand, dar nu știu câți dintre voi citesc poezie și abordează acest stil. Dar, drept să vă spun, mi se pare mult mai greu să sumezi atâta emoție într-o poezie, decât într-un roman întreg. Eu, deopotrivă, citesc de amândouă (deși, recunosc, poezie ceva mai rar).

S-aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu