Despre „prieteni” și muzică

Un mic adevăr: folosesc termenul de „prieteni” pentru a numi acele persoane cu care vorbesc, discut chestii, chiar dacă n-avem nimic în comun. Sau poate avem, dar nu le discutăm. Sau poate chiar nu avem nimic în comun. Să le zicem, așadar, „persoane-sociale-cu-care-îți-petreci-timpul”. Pentru că nu am mulți prieteni apropiați, cărora să le spun ce mă roade, ce-mi trece prin cap. Îmi place să scriu, foaia e mult mai răbdătoare decât omul. Nu vreau să mă plâng, dar am să vă povestesc ceva.

Aseară am fost la majoratul unui „prieten”. Zic, da, „prieten”, pentru că tipul respectiv mi-a fost prieten timp de vreo șapte-opt ani. Prieten mai apropiat, adică. Și, vorbind despre prietenie, aș vrea să spun că îs genul de persoană care chiar, până acum ceva timp, și-a pus încrederea în prietenii lui. Și, poc, m-am mirat și eu însumi de cum se poate schimba o persoană în doar câteva secunde. Trecând peste detalii personale pe care nu aș vrea să le descriu, pentru că aș reaprinde torțe care mai bine ar rămâne stinse, acel prieten m-a dezamăgit foarte mult, așa că și-a căpătat cu desăvârșire mult prea meritatele ghilimele de rigoare. Așa că, vorbind despre el, am să-i zic că a fost un simplu „prieten”.

Bun. Deci a fost ziua lui, și chiar dacă nu prea ne înțelegem de minune, m-a chemat. Am zis, băi, hai să nu fiu porc și să mă duc, totuși, face optășpe ani și na. M-am dus, i-am luat eu ceva cadou din ce-mi aminteam că-i mai place (cred că el îmi știa și lista de cumpărături la cât de multe îi spuneam). Și-a mai chemat ei câțiva „prieteni de gașcă”, ceva tipi cu care, da, mai vorbesc și eu câteodată, un văr de-al meu mai îndepărtat, no, persoane dintr-alea cu care ieși la un fotbal, cu bicicletele, dar cărora nu le povestești despre dorurile tale și chestii de viață. Bine, mă lungesc și nu-mi place. Și am mers la el (Doamne, ce stil narativ am, vă rog să nu vă plictisiți), iar apoi am început noi să intrăm în atmosferă, a fost și ceva vânt, s-a mai luat și lumina, ne-am speriat de un carton ciudat, ne-am uitat, am alunecat pe jos. La o adică, numai super n-a fost. Adică, na, a fost, dar....

Muzica. Acolo ajunge. Mu-zi-ca. Manele, frățiwear, că așa se cade, ce puii săi?! Și-mi bubuiau țigănelile astea-n cap, așa, de ziceam că mâine o să aud numai lăutari și lălăituri, și îmi venea să le zic, bă, dom'le, vreau și eu să aud ce pisici gândesc, ce se mai zice, ce vorbiți, ce Dumnezeu? Și stăteam așa, mă uitam spre copaci, mai priveam spre masă, mă uitam la fețile lor pline de „muzică bună”. Băi, și una-i, dar oamenii ăia chiar trăiau melodiile, zău, le simțeau așa, parcă vedeau notele (aceleași, fictive, repetate la FUCKING nesfârșit), și mai lipseau să se ridice și să arunce cu „leii grei, plini de valoare și arfe”. Și stăteam, Doamne, frământam un pahar de 7UP în mână, mai priveam la sucul care devenea din ce în ce mai puțin, mai luam un fistic, mai râdeam și eu ca să nu zică ăia că nu-s cu ei acolo, că, vai, ce l-ai chemat dacă stă de parcă n-ar fi aici. Și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, butonul pentru sunet era dat la maximum de ziceai că-s surzi. Deci, și fără să exagerez, la un moment dat au început să-mi țiuie urechile, apoi am zis că tre' să merg la baie. M-am dus, nici nu știu dacă m-au auzit (ba bine, de fapt, cred că nu), iar ei erau acolo-n viața lor plină de voie bună, de împlinire, fericire, voie bună, țigări, bere, chestii dintr-astea tralalala blablabla.

M-am dus la baie, mi-am scos căștile, am încercat să mă izolez fonic (dar, cam imposibil, vocea lu' nu știu ce băiat de aur trece și prin pereți - săracii) și am deschis playlist-ul și am căutat melodia care se auzea cel mai puternic. Nu știu cum, m-am rezemat de peretele din baie, am închis ușa (cred că nici nu mai eram rațional, zău, maneaua aia mă obosise grav) și apoi am dat play la această melodie. Cred că dorința de a auzi ceva CU VERSURI RELATIV OK a potențat plăcerea de a asculta o melodie. Am stat eu liniștit, am ascultat, nici nu știu cum au trecut minutele, dar toate lălăielile alea s-au estompat dincolo de vocea Palomei Faith, apoi m-am ridicat, mi-am băgat căștile-n buzunar, m-am spălat puțin pe mâini și m-am întors.

M-am întors, m-am dus la player-ul cu melodii și am dat mai început. „De ce nu puneți și voi o muzică mai așa, de atmosferă”? Le zic. Unul dintre ei se uită la mine așa foarte superior, incisiv, iar apoi îmi zice plin de zeflemism, „și ce-ai vrea să pun”? Meditează puțin, soarbe din pahar, iar apoi zice: „Vioară?” Tac, mă duc la locul meu și nu mai zic nimic. „Da, vioară, ce-are?”, îmi venea să-i zic, dar am zis că n-am nicio șansă. Am așteptat puțin, totuși eram bucuros că știa că există un instrument magnific, superb care se cheamă „vioară”. Apoi, așa, deodată, iar s-a luat lumina. M-a uns pe suflet liniștea care a urmat. Mi-am scos căștile iar, mi le-am băgat în urechi, m-am îndepărtat puțin (bine, nici de data asta n-au observat) și îmi aduc aminte, așa, pe firuri rupte, că am ascultat asta. Eram foarte lovit de versuri, de tot, de situație, chestii dintr-astea. Sincer, mi-era al naibii de greu să-i înțeleg, cum poți să asculți chestia aia care e FUCKING departe de a fi muzică, e la polul opus. Mai bine, Doamne, ascult iarba cum crește, ascult apa cum curge, ploaia cum vorbește cu pămânul. Dar cum poți s-asculți așa ceva? No, nu știu, n-am idee, este peste măsurile mele de-a înțelege „arta lor”.

Bine. Seara a trecut, ok, salutări, strângeri automate de mână, chestii dintr-astea, apoi am mers acasă. Am ajuns acasă, m-am pus în pat, am deschis laptopul, am intrat pe youtube și am căutat un playlist cu melodiile Tatianei Stepa - femeia asta, Dumnezeu s-o odihnească, este o minune. Am programat sistemul să se închidă automat în juma' de oră, iar apoi m-am pus să dorm. Nici nu știu cum am adormit, de fapt, dar m-am trezit încălțat. Deci, dincolo că eram obosit, prioritatea mea când am ajuns acasă a fost să ascult MUZICĂ BUNĂ de care am fost privat în ultimile șase-șapte ore.

Așa. Și a doua zi mă sună tipul care avusese majorat, mă cheamă pe la el, mă duc, bineînțeles, îl salut, îi zic iarăși la mulți ani, vorbim despre cât de AWESOME fusese seara trecută, îi zic că, „mda, a fost OK, mai ales muzica”. El zâmbește, râde, știe doar că nu-mi plac manelele, apoi îmi zice „haide, na, doar nu voiai să pun Celine Dion sau alte melodii dintr-alea”. Îl aprob, mda, poate are dreptate, oameni de genul acesta chiar nu merite s-o asculte pe Celine Dion. Nu-i zic nimic, intru pe Youtube și caut niște melodii, dar mă gândesc să mă opresc la această melodie, sunt mare fan Barbra Streisand. Îi dau play, mă uit la el, îi zic „lasă-mă să ascult și eu melodia asta”. Zice că-i „OK, pot s-o ascult”, iar apoi mă privește puțin și-mi zice să dau mai tare. Dau mai tare, ascultă ceva, „melodia asta-i chiar drăguță, are un ritm foarte fain”. Îi zic, „nu-i așa, vezi, am fi putut asculta dintr-astea, na, slavă Domnului că ai de unde s-alegi când vine vorba de muzică”. Dă din cap, dar parcă tot maneaua-i sună mai bine.

Mai caut ceva de Barbra Streisand, iar apoi vine maică-sa. Chiar îmi era dor de femeia aia. Bine, aici intervin dintr-astea personale, pot să vă spun că am vorbit foarte mult, iar apoi mi-a zis ea, maică-sa, „uite, Andrei, vezi, de discuții dintr-astea îmi era dor să am cu tine”. Iar pe fundal, drept să vă spun, dădeam replay la Guilty și la Woman in love de Barbra Streisand. Pleacă maică-sa, îmi aduce niște prăjituri super, iar apoi tipul ăla se uită la mine și-mi zice, „maică-mea n-a vorbit așa de mult niciodată cu unul dintre prietenii mei” (fără ghilimele, că la ei toate persoanele cu care vorbește primesc titulatura de „prieten” - folosesc ghilimele ca să denumesc această titulatură). Apoi se întoarce și-mi zice iarăși, „muzica asta, asta pe care o asculți, care e acum pe youtube, e fain că poți s-o asculți și nici nu-ți dai seama că o asculți”. Îl completez, „adică poți să faci orice în timp ce tipa sau tipul cântă”, iar el dă din cap și mă aprobă. „Păi, vezi”, îi zic, „asta-i ideea - am ascultat muzică și în același timp am putut să vorbim aici, să discutăm chestii, n-am stat DOAR și-am ascultat muzică și atât”. Nu mai zice nimic. Apoi caută el ceva, zice să-mi arate o reprezentație, și, culmea, dă peste Mihaela Runceanu și-mi arată melodia De-ar fi să vii. Râd, îi spun că „știu melodia asta de vreo câțiva ani, țâcă'”, dar el îmi spune că-i place, că ascultă atunci când stă în casă. Și-l întreb, ce naiba, „de ce n-ai ascultat și ieri?”, dar el nu zice nimic. Apoi caut o melodie foarte deep, cu versuri dintr-alea poezie, ascultă și el, dar apoi se uită la mine și-mi zice „dac-ar fi auzit X că asculți melodia asta, cred că ar fi râs de tine”. Eu, unul, nu cred, ci sunt sigur.

De-acolo mi s-a rupt firul. N-am mai zis nimic, decât că „tre' să plec”, l-am salutat și dus am fost. Pe drum m-am gândit, de fapt, că oricum nu mi-ar fi păsat dacă râde, doar că ți-e oarecum să știi că muzica FUCKING bună nu e ascultată. Se-acultă atâtea sictiruri dintr-astea lipsite de substrat, de emoție, așa de umplutură, comerciale, încât îți vine să te duci și să te dai cu capul de pereți. Zău, n-am nimic cu oamenii care ascultă manele, dar am ceva cu manelele. Am ceva cu „muzica-asta-de-suprafață”, care pur și simplu NU înseamnă nimic, NU transmite nimic, NU ÎMI transmite nimic. Și, da, o aud foarte des, dar nu o ascult. O aud involuntar, în tren, pe drum, în autobuz, când trec pe lângă o casă. O aud, o detest, o aud, o detest. Pur și simplu, n-aș putea niciodată asculta așa ceva, mi-e peste putință. Prefer să rămân la Adele, la Lennon, la Dulce Pontes, la Tatiana Stepa, la Lisa Angell, la Lara Fabian, la Poison, la Barbra Streisand, Morrison, Pink Floyd, la Celine Dion, Sarah Brightman, Elaine Paige, Shania Twain, la Toni Braxton, Katie Melua. Și mulți alții care ar merita menționați, dar mă întind prea mult. Muzica este viață, muzica care transmite și spune ceva cu adevărat, nu aia pe care se lălăiesc note și se „buricesc” tipe cu decolteuri adânci și fond de ten de-l tai cu șpaclul jos. Să le fie de bine, eu încă-s de părere că GUSTURILE SE ÎNVAȚĂ. Chiar dacă, da, se și discută. Sănătate, oameni, păcat că muzica bună rămâne în umbră. De altfel, prin muzică te exprimi, nu-i așa? Muzica spune multe despre oameni, asta cred. Îmi dau seama acum, de fapt, ce înseamnă „manelica” pentru ei. Și e trist, e dramatic, e profund tragic.

Am spus toate astea pentru că și eu am primit, de curând, educație muzicală, să-i zic așa. Nu, n-ascultam manele, dar mulțumită unor persoane foarte dragi am ajuns să ascult melodii în care mă regăsesc foarte mult. Melodii care, da, care ajută! :) Și ăsta-i rostul a ceea ce-a fost creat, ăsta-i rostul artei: să ne ajute. Să ne regăsim, să o simțim, să o îmbrățișăm și, apoi, să o comunicăm și altora. Arta ne salvează, dar trebuie s-o salvăm și noi înainte ca ”FAKE-URILE” să îi ia locul. Am simțit nevoia să spun asta. Vă mulțumesc dacă ați citit!

Mă înclin,

Andrei