luni, 7 septembrie 2015

Despre „prieteni” și muzică


Un mic adevăr: folosesc termenul de „prieteni” pentru a numi acele persoane cu care vorbesc, discut chestii, chiar dacă n-avem nimic în comun. Sau poate avem, dar nu le discutăm. Sau poate chiar nu avem nimic în comun. Să le zicem, așadar, „persoane-sociale-cu-care-îți-petreci-timpul”. Pentru că nu am mulți prieteni apropiați, cărora să le spun ce mă roade, ce-mi trece prin cap. Îmi place să scriu, foaia e mult mai răbdătoare decât omul. Nu vreau să mă plâng, dar am să vă povestesc ceva.

Aseară am fost la majoratul unui „prieten”. Zic, da, „prieten”, pentru că tipul respectiv mi-a fost prieten timp de vreo șapte-opt ani. Prieten mai apropiat, adică. Și, vorbind despre prietenie, aș vrea să spun că îs genul de persoană care chiar, până acum ceva timp, și-a pus încrederea în prietenii lui. Și, poc, m-am mirat și eu însumi de cum se poate schimba o persoană în doar câteva secunde. Trecând peste detalii personale pe care nu aș vrea să le descriu, pentru că aș reaprinde torțe care mai bine ar rămâne stinse, acel prieten m-a dezamăgit foarte mult, așa că și-a căpătat cu desăvârșire mult prea meritatele ghilimele de rigoare. Așa că, vorbind despre el, am să-i zic că a fost un simplu „prieten”.

Bun. Deci a fost ziua lui, și chiar dacă nu prea ne înțelegem de minune, m-a chemat. Am zis, băi, hai să nu fiu porc și să mă duc, totuși, face optășpe ani și na. M-am dus, i-am luat eu ceva cadou din ce-mi aminteam că-i mai place (cred că el îmi știa și lista de cumpărături la cât de multe îi spuneam). Și-a mai chemat ei câțiva „prieteni de gașcă”, ceva tipi cu care, da, mai vorbesc și eu câteodată, un văr de-al meu mai îndepărtat, no, persoane dintr-alea cu care ieși la un fotbal, cu bicicletele, dar cărora nu le povestești despre dorurile tale și chestii de viață. Bine, mă lungesc și nu-mi place. Și am mers la el (Doamne, ce stil narativ am, vă rog să nu vă plictisiți), iar apoi am început noi să intrăm în atmosferă, a fost și ceva vânt, s-a mai luat și lumina, ne-am speriat de un carton ciudat, ne-am uitat, am alunecat pe jos. La o adică, numai super n-a fost. Adică, na, a fost, dar....

Muzica. Acolo ajunge. Mu-zi-ca. Manele, frățiwear, că așa se cade, ce puii săi?! Și-mi bubuiau țigănelile astea-n cap, așa, de ziceam că mâine o să aud numai lăutari și lălăituri, și îmi venea să le zic, bă, dom'le, vreau și eu să aud ce pisici gândesc, ce se mai zice, ce vorbiți, ce Dumnezeu? Și stăteam așa, mă uitam spre copaci, mai priveam spre masă, mă uitam la fețile lor pline de „muzică bună”. Băi, și una-i, dar oamenii ăia chiar trăiau melodiile, zău, le simțeau așa, parcă vedeau notele (aceleași, fictive, repetate la FUCKING nesfârșit), și mai lipseau să se ridice și să arunce cu „leii grei, plini de valoare și arfe”. Și stăteam, Doamne, frământam un pahar de 7UP în mână, mai priveam la sucul care devenea din ce în ce mai puțin, mai luam un fistic, mai râdeam și eu ca să nu zică ăia că nu-s cu ei acolo, că, vai, ce l-ai chemat dacă stă de parcă n-ar fi aici. Și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, butonul pentru sunet era dat la maximum de ziceai că-s surzi. Deci, și fără să exagerez, la un moment dat au început să-mi țiuie urechile, apoi am zis că tre' să merg la baie. M-am dus, nici nu știu dacă m-au auzit (ba bine, de fapt, cred că nu), iar ei erau acolo-n viața lor plină de voie bună, de împlinire, fericire, voie bună, țigări, bere, chestii dintr-astea tralalala blablabla.

M-am dus la baie, mi-am scos căștile, am încercat să mă izolez fonic (dar, cam imposibil, vocea lu' nu știu ce băiat de aur trece și prin pereți - săracii) și am deschis playlist-ul și am căutat melodia care se auzea cel mai puternic. Nu știu cum, m-am rezemat de peretele din baie, am închis ușa (cred că nici nu mai eram rațional, zău, maneaua aia mă obosise grav) și apoi am dat play la această melodie. Cred că dorința de a auzi ceva CU VERSURI RELATIV OK a potențat plăcerea de a asculta o melodie. Am stat eu liniștit, am ascultat, nici nu știu cum au trecut minutele, dar toate lălăielile alea s-au estompat dincolo de vocea Palomei Faith, apoi m-am ridicat, mi-am băgat căștile-n buzunar, m-am spălat puțin pe mâini și m-am întors.

M-am întors, m-am dus la player-ul cu melodii și am dat mai început. „De ce nu puneți și voi o muzică mai așa, de atmosferă”? Le zic. Unul dintre ei se uită la mine așa foarte superior, incisiv, iar apoi îmi zice plin de zeflemism, „și ce-ai vrea să pun”? Meditează puțin, soarbe din pahar, iar apoi zice: „Vioară?” Tac, mă duc la locul meu și nu mai zic nimic. „Da, vioară, ce-are?”, îmi venea să-i zic, dar am zis că n-am nicio șansă. Am așteptat puțin, totuși eram bucuros că știa că există un instrument magnific, superb care se cheamă „vioară”. Apoi, așa, deodată, iar s-a luat lumina. M-a uns pe suflet liniștea care a urmat. Mi-am scos căștile iar, mi le-am băgat în urechi, m-am îndepărtat puțin (bine, nici de data asta n-au observat) și îmi aduc aminte, așa, pe firuri rupte, că am ascultat asta. Eram foarte lovit de versuri, de tot, de situație, chestii dintr-astea. Sincer, mi-era al naibii de greu să-i înțeleg, cum poți să asculți chestia aia care e FUCKING departe de a fi muzică, e la polul opus. Mai bine, Doamne, ascult iarba cum crește, ascult apa cum curge, ploaia cum vorbește cu pămânul. Dar cum poți s-asculți așa ceva? No, nu știu, n-am idee, este peste măsurile mele de-a înțelege „arta lor”.

Bine. Seara a trecut, ok, salutări, strângeri automate de mână, chestii dintr-astea, apoi am mers acasă. Am ajuns acasă, m-am pus în pat, am deschis laptopul, am intrat pe youtube și am căutat un playlist cu melodiile Tatianei Stepa - femeia asta, Dumnezeu s-o odihnească, este o minune. Am programat sistemul să se închidă automat în juma' de oră, iar apoi m-am pus să dorm. Nici nu știu cum am adormit, de fapt, dar m-am trezit încălțat. Deci, dincolo că eram obosit, prioritatea mea când am ajuns acasă a fost să ascult MUZICĂ BUNĂ de care am fost privat în ultimile șase-șapte ore.

Așa. Și a doua zi mă sună tipul care avusese majorat, mă cheamă pe la el, mă duc, bineînțeles, îl salut, îi zic iarăși la mulți ani, vorbim despre cât de AWESOME fusese seara trecută, îi zic că, „mda, a fost OK, mai ales muzica”. El zâmbește, râde, știe doar că nu-mi plac manelele, apoi îmi zice „haide, na, doar nu voiai să pun Celine Dion sau alte melodii dintr-alea”. Îl aprob, mda, poate are dreptate, oameni de genul acesta chiar nu merite s-o asculte pe Celine Dion. Nu-i zic nimic, intru pe Youtube și caut niște melodii, dar mă gândesc să mă opresc la această melodie, sunt mare fan Barbra Streisand. Îi dau play, mă uit la el, îi zic „lasă-mă să ascult și eu melodia asta”. Zice că-i „OK, pot s-o ascult”, iar apoi mă privește puțin și-mi zice să dau mai tare. Dau mai tare, ascultă ceva, „melodia asta-i chiar drăguță, are un ritm foarte fain”. Îi zic, „nu-i așa, vezi, am fi putut asculta dintr-astea, na, slavă Domnului că ai de unde s-alegi când vine vorba de muzică”. Dă din cap, dar parcă tot maneaua-i sună mai bine.

Mai caut ceva de Barbra Streisand, iar apoi vine maică-sa. Chiar îmi era dor de femeia aia. Bine, aici intervin dintr-astea personale, pot să vă spun că am vorbit foarte mult, iar apoi mi-a zis ea, maică-sa, „uite, Andrei, vezi, de discuții dintr-astea îmi era dor să am cu tine”. Iar pe fundal, drept să vă spun, dădeam replay la Guilty și la Woman in love de Barbra Streisand. Pleacă maică-sa, îmi aduce niște prăjituri super, iar apoi tipul ăla se uită la mine și-mi zice, „maică-mea n-a vorbit așa de mult niciodată cu unul dintre prietenii mei” (fără ghilimele, că la ei toate persoanele cu care vorbește primesc titulatura de „prieten” - folosesc ghilimele ca să denumesc această titulatură). Apoi se întoarce și-mi zice iarăși, „muzica asta, asta pe care o asculți, care e acum pe youtube, e fain că poți s-o asculți și nici nu-ți dai seama că o asculți”. Îl completez, „adică poți să faci orice în timp ce tipa sau tipul cântă”, iar el dă din cap și mă aprobă. „Păi, vezi”, îi zic, „asta-i ideea - am ascultat muzică și în același timp am putut să vorbim aici, să discutăm chestii, n-am stat DOAR și-am ascultat muzică și atât”. Nu mai zice nimic. Apoi caută el ceva, zice să-mi arate o reprezentație, și, culmea, dă peste Mihaela Runceanu și-mi arată melodia De-ar fi să vii. Râd, îi spun că „știu melodia asta de vreo câțiva ani, țâcă'”, dar el îmi spune că-i place, că ascultă atunci când stă în casă. Și-l întreb, ce naiba, „de ce n-ai ascultat și ieri?”, dar el nu zice nimic. Apoi caut o melodie foarte deep, cu versuri dintr-alea poezie, ascultă și el, dar apoi se uită la mine și-mi zice „dac-ar fi auzit X că asculți melodia asta, cred că ar fi râs de tine”. Eu, unul, nu cred, ci sunt sigur.

De-acolo mi s-a rupt firul. N-am mai zis nimic, decât că „tre' să plec”, l-am salutat și dus am fost. Pe drum m-am gândit, de fapt, că oricum nu mi-ar fi păsat dacă râde, doar că ți-e oarecum să știi că muzica FUCKING bună nu e ascultată. Se-acultă atâtea sictiruri dintr-astea lipsite de substrat, de emoție, așa de umplutură, comerciale, încât îți vine să te duci și să te dai cu capul de pereți. Zău, n-am nimic cu oamenii care ascultă manele, dar am ceva cu manelele. Am ceva cu „muzica-asta-de-suprafață”, care pur și simplu NU înseamnă nimic, NU transmite nimic, NU ÎMI transmite nimic. Și, da, o aud foarte des, dar nu o ascult. O aud involuntar, în tren, pe drum, în autobuz, când trec pe lângă o casă. O aud, o detest, o aud, o detest. Pur și simplu, n-aș putea niciodată asculta așa ceva, mi-e peste putință. Prefer să rămân la Adele, la Lennon, la Dulce Pontes, la Tatiana Stepa, la Lisa Angell, la Lara Fabian, la Poison, la Barbra Streisand, Morrison, Pink Floyd, la Celine Dion, Sarah Brightman, Elaine Paige, Shania Twain, la Toni Braxton, Katie Melua. Și mulți alții care ar merita menționați, dar mă întind prea mult. Muzica este viață, muzica care transmite și spune ceva cu adevărat, nu aia pe care se lălăiesc note și se „buricesc” tipe cu decolteuri adânci și fond de ten de-l tai cu șpaclul jos. Să le fie de bine, eu încă-s de părere că GUSTURILE SE ÎNVAȚĂ. Chiar dacă, da, se și discută. Sănătate, oameni, păcat că muzica bună rămâne în umbră. De altfel, prin muzică te exprimi, nu-i așa? Muzica spune multe despre oameni, asta cred. Îmi dau seama acum, de fapt, ce înseamnă „manelica” pentru ei. Și e trist, e dramatic, e profund tragic.

Am spus toate astea pentru că și eu am primit, de curând, educație muzicală, să-i zic așa. Nu, n-ascultam manele, dar mulțumită unor persoane foarte dragi am ajuns să ascult melodii în care mă regăsesc foarte mult. Melodii care, da, care ajută! :) Și ăsta-i rostul a ceea ce-a fost creat, ăsta-i rostul artei: să ne ajute. Să ne regăsim, să o simțim, să o îmbrățișăm și, apoi, să o comunicăm și altora. Arta ne salvează, dar trebuie s-o salvăm și noi înainte ca ”FAKE-URILE” să îi ia locul. Am simțit nevoia să spun asta. Vă mulțumesc dacă ați citit!

Mă înclin,
Andrei

31 de comentarii:

  1. De acum, asta este postarea mea preferată de pe tot blogul tău!

    RăspundețiȘtergere
  2. Deci despre asta era vorba! :)) Te înțeleg perfect și cred că acum înțelegi și tu mai bine despre ce vorbeam săptămânile trecute. :)) După o zi în care, tot așa, am fost nevoită de împrejurări să ascult astfel de "muzică" primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să aterizez pe Youtube. Bine, eu în momente de genul am nevoie de ceva mai tare, gen Alternosfera sau alte trupe de genul. Deși nu ne potrivim tot timpul privind gusturile muzicale, mă bucur că ne mai intersectăm câteodată! :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dap, te înțeleg perfect, deși n-aș fi vrut vreodată s-o fac! :))) Eh, na, eu prefer ceva mai liric, așa, chiar trist, că și așa viața-i amară ca cireșele (uneori). Mersi de comentariu, Simo!

      Ștergere
  3. Înțeleg perfect tot ceea ce ai scris. Eram odată cu câțiva colegi, în ratb, iar unul dintre ei a pus manele la telefon. În momentul ăla pur și simplu îmi venea să-i zic șoferului să oprească și să cobor. Nu sunt genul căreia să-i fie rușine cu "prietenii" ei, căci fiecare se comportă cum consideră, dar în acel moment eram gen: serios, îți bați joc de mine?! Nu îi judec pe cei care ascultă acest gen de muzică, până la urmă este decizia lor dacă vor să rămână la acest stadiu jalnic. Ah, și înțeleg și faza cu ghilimelele... doar câtorva persoane aș putea să nu le atribui acele ghilimele, pentru că reușesc să vorbesc cu ele și altceva decât școală, ce s-a mai dat la tv sau mai știu eu ce...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dap, și eu te înțeleg, dar na, ce să-i faci?! Rabzi! Nici mie nu mi-e rușine, și știi de ce? :D Pentru că nu prea am, haha, că altfel mi-ar fi. Nu mi se pare normal să se comporte așa cum consideră, atât timp cât noi suntem împreună, mergem undeva, facem ceva, vorbim despre ceva, idk. E ca și cum el ar vorbi despre păsări, spre exemplu, și eu aș vorbi despre ce-am mâncat aseară. Să cădem de comun acord, vreau să zic. Eventual, dacă vrea să asculte, să asculte la căști, nu? Da, eu am doar 2-3 prieteni care scapă de acele ghilimele. Mulțumesc de vizită! (hug)

      Ștergere
  4. Andrei, nu am sa las un comentariu foarte lung dar tin neaparat sa iti spun asta:
    Daca ai sa mai continui cu postari de genul acesta, sunt sigura ca peste vreun an, doi, cei de la editura Univers iti vor publica si tie o carte, alcatuita din postarile de aici de pe blog :)))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)) Mersi, Alina, dar n-aș vrea să se întâmple așa ceva.

      Ștergere
  5. Andrei, nu ştiu ce să îţi spun... toţi avem câte un moment în care ne stă mintea în loc observând ce fac (ascultă în acest caz) alţii. Ce mi se pare cel mai trist din tot ce ai scris este că am impresia că omului nici nu îi plăceau manelele, le asculta doar ca să nu pice prost în faţa unor "prieteni".
    Şi da, ai dreptate, gusturile se învaţă, dar sunt determinate şi de mediul social şi este foarte greu să scapi din el, totuşi dacă vrei destul se poate (şi în bine şi în rău). Pentru partea bună poţi începe prin a pune mâna pe o carte, e un mare progres.
    Despre manele am o teorie elaborată, nu ştiu dacă e cazul să o expun pe blog, dar ele sunt o consecinţă a ceea ce au decis unii sau alţii şi la felul cum au tratat anumite medii sociale, marginalizându-le în loc să le integreze. Totuşi, pentru că se răspândesc rapid ajung în anumite medii etalon, aşa că şi persoane din afară le adoptă drept comportament. În general în baza unei presiuni sociale. Şi muzica, aşa cum fac şi cărţile, îţi modifică modul în care vezi lumea, îţi dă alţi "ochelari" şi, binenţeles, îţi poate schimba comportamentul şi mediul social unde te încadrezi. Îţi recomand videoclipul melodiei Stupid girls cântată de Pink. E cumva despre acelaşi lucru şi despre altceva în acelaşi timp. Plus că Pink e grozavă la petreceri.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hmm, îi plac, Anca, chiar îi plac. Are playlist-ul full, na, ce să-i faci, dar are și câte melodii (infim de puține) adevărate. Și no, nu vreau să-mi bat capul cu el, treaba lui.
      Păi întocmai, sunt determinate de mediul social și de nivelul de educație (asta mi se pare definitoriu) al fiecărui individ.
      :)) Wah, Anca, se vede că ești la facultate, asta-i clar, îmi place teoria ta. Și faza aia cu „ochealarii”, dap, am notat-o undeva. :)) Știu videoclipul ăla, dap, și Pink chiar e grozavă la petreceri!

      Ștergere
    2. Nu mai sunt la facultate, am terminat, dar da, anumite facultăţi te învaţă să gândeşti în teorii şi ipoteze. Ceea ce nu e rău :D

      Ștergere
    3. Și de ce nu zi și tu că ești absolventă? :)) Pfiu! Bravo, mult succes în continuare, deh.

      Ștergere
    4. Mulţumesc, promit să te anunţ la anul când intru la doctorat :D

      Ștergere
    5. Stiai ca Plesu are o carte care se cheama Expansiunea manelelor? Eu tocmai am aflat si sunt extrem de curioasa :D

      Ștergere
    6. :)) Ooo, mult succes atunci. Nu, Doamne, habar n-aveam. Abia aștept s-o caut prin Cărturești și s-o răsfoiesc.

      Ștergere
    7. Nu stiu daca o mai gasesti prin librarii, eu nu am vazut-o niciodata pe acolo, dar cine stie, poate ai noroc.

      Ștergere
  6. Mai traiesc oameni ca tine pe Pamant? Ma bucura si ma dezamageste ceea ce citesc aici. Sunt doua subiecte interesant de dezbatut separat. Daca tu ai reusit sa le imbini asa frumos si sa le faci sa se completeze reciproc sa incerc si eu. Pai , cu trecerea timpului am invatat ca nu exista prietenii reale. Se prea poate sa existe un timp , mai scurt sau mai lung , mai de calitate ori nu pe care il petrecem cu diferite persoane de la care in mod cert invatam o multime de lucruri. Apoi, timpul decide in ce relatii ne vom regasii cu acele persoane . De cele mai multe ori ne indepartam unii de ceilalti atunci cand nu mai avem ce sa invatam unii de la altii, nu cand ne schimbam. Schimbam in viziunea altora. Bun e frumos ca la finele unei perioade de prietenie , dupa un timp sa te reintalnesti cu persoana respectiva. Vei vedea ca ea nu s-a schimbat aproape deloc. Da nu iti va pasa de asta. Aveai (mai multa sau mai putina ) nevoie sa petreci timpul cu ele , privind in interiorul tau sa vezi cat de mult te-ai schimbat tu. E o chestie amuzanta. De exemplu eu am o prietena inca de la gradinita. Nu petrecem asa mult timp impreuna , facultati diferite, vieti diferite dar atunci cand ne intalnim stam ore intregi si povestim. Sunt cazuri si cazuri
    2. Muzica
    Ei, aici fiecare cu gusturile lui. Dar , daca tot te simti bine pe acordurile melodiilor cantate de Tatiana Stepa ( Si totusi exista iubirea , e preferata mea ) iti recomand, atunci cand vei avea dispozitia necesara sa asculti si emeric imre ( nebun de alb , noapte de unul singur , ipostaze , buna varianta asta rea -sunt foarte frumoase ) semnal m . Sunt cateva melodii frumoase
    Ai gusturi interesante in materie de muzica si un stil frumos, cursiv de a transmite ceea ce gandesti intr-o scriere cursiva . Felicitari , continua in aceeasi maniera ca nu vom stii niciodata ce surprize ne vor astepta din partea ta .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sincer, da, asta sunt și eu de părere. Prieteniile există un timp, cum ai zis și tu, mai scurt sau mai lung. Se spune că ești suma celor cinci persoane cu care-ți petreci cel mai mult timp. La o adică, am să spun că-s suma celor două-trei persoane cu care-mi petrec cel mai mult timp. Câteodată mi-e dor să am cui să-i spun anumite chestii, adică să am încredere totală în cineva. Simți nevoia, na, așa, fizică parcă, s-o faci. Te descarci, te liniștești - asta ar trebui să fie un prieten adevărat, un suport de încredere care să-ți completeze ființa. Nu să fii o victimă a naivității, iar el să reflecteze asta în mintea sa. În fine. Și dap, întâlnirile de peste ani cu foști prieteni, astea-s frumoase. Și momentele în care vorbești cu-n prieteni vechi la telefon, și vă lungiți, vă lungiți înșir, o groază, povestiți despre orice. Na, nu știu, chestia asta cu „prietenii” e foarte complicată. :) Binecuvântați sunt cei care, într-adevăr, au prieteni adevărați.
      Fiecare cu gusturile lui, dap, asta zic și eu. Dar nu atât timp cât o să mă deranjeze pe mine gusturile lui X, adică, dom'le, dacă n-ai bun-simț și-ți dai manelele la maximum încât să-mi duduie ȘI mie (și poate ȘI altora) urechile, atunci cară-te de-aici. La o adică, de ce s-au inventat căștile? Și, da, și mie-mi place „Și totuși există iubire” foarte mult, și „Copacii fără pădure”. Normal că-l ascult și pe Emeric Imbre, chiar am uitat să-l menționez, mersi că mi-ai adus aminte.
      Mulțumesc tare mult pentru aprecieri, Crissu, mulțumesc și de vizită! Pupici!

      Ștergere
    2. Cu mare drag și îți doresc să aduni cât mai multe gânduri frumoase, experiențe plăcute , învățături din cărțile tale de suflet , ca să ne expui și nouă ceea ce ai adunat. Numai bine , până la următorul articol .

      Ștergere
    3. Pupici, mersi mult de vizită! (hug) Succes și lecturi minunate!

      Ștergere
  7. Inainte de toate: ai un stil de a scrie care ma cucereste *.*
    Am si eu ura asta in mine vizavi de tot ce inseamna "Zona-Somaleza". Nu vreau sa dezvolt pentru ca deja e o lupta pierduta. Ma bucur sa vad ca mai sunt persoane, ce-i drept foarte putine in Romania de astazi, care nu incurajeaza "orientalele" si cer mai mult de la industria muzicala. Ma bucur ca am avut rabdarea sa citesc totul pana la sfarsit. *marchez postarea ca favorita-mea-de-pe-blogul-tau-de-pana-acum-sau-cel-putin-din-cate-am-citit*
    Bless!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Heeei, mersi mult! :)) Dap, o luptă pierdută și o speranță-n suflet. Da, chiar m-am gândit că m-am cam lungit și nu o să citească multă lume, dar no, eu am simțit nevoia s-o spun și s-o arăt lumii. Apoi, că o citi, că nu o citi cineva, eu mi-am dus misiunea.
      Bless & Glory!

      Ștergere
  8. Și mie mi s-a întâmplat ceva asemănător, numai că anul trecut. Doar că nu s-au pus numai manele, dar cu toate acestea, nici nu pot spune că erau melodii pe placul meu. Chiar deloc! Așa cum s-a întâmplat și în cazul amicului cu ziua de naștere, cu faptul că asculta muzică cât de cât bună atunci când nu se afla înconjurat de acele persoane, așa am și eu o vagă impresie că se întâmplă în cazul amicei mele. Nu am văzut-o, nu o văd și nu o voi vedea niciodată ascultând manele. Cu toate că la ziua ei au fost, și așa cum se întâmplă mai mereu, dacă publicul cere manele, publicul va primi ceea ce-și va dori. Doar pentru a se simți ei bine. Ceea ce mi s-a părut cel mai nasol pentru mine, a fost că am și dansat pe acele gunoaie ce-mi distrug timpanele; lumea se uita destul de urât la mine și m-am simțit puțin prost pentru sărbătorită. A fost unul dintre cele mai oribile, nasoale, stupide etc, etc activități pe care le-am făcut vroadată. Cu toate că-mi pare rău, pentru mine și acea amică, că nu prea o să ne mai vedem - drumurile ni s-au dus pe căi mult prea diferite -, plus că m-am și distanțat destul de mult de ea, cred că așa este mai bine.

    Să știi că nici eu nu am foarte mulți prieteni, ci doar "prieteni". Dacă unul, maxim doi există, atunci e bine. Sincer, îmi pare foarte rău pentru tine, dar te felicit foarte mult pentru că ai rezistat. :)) E ceva să scapi viu din o așa experiență traumatizantă. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dap, bine zis, „dacă publicul cere manele, publicul va primi ceea ce-și va dori”. Nu știu ce să zic, eu sper doar să fie adevărat, însă i-am văzut playlist-ul și e plin de manele. Meh! :)) Wah, dansat pe manele. Yup, și eu am făcut asta, că, na, după cum ai zis și tu, să nu mă trezesc eu acolo stând deoparte și ei să facă asta. Mai mult pentru prietenul acela. :)

      :)) Mulțumesc, da, e bine că am scăpat viu și acum îmi voi lua căștile cu mine tot timpul (e ciudat, de obicei nu fac asta când plec la o seară de genul). :D

      Ștergere
  9. Am scris un comentariu uriaș și s-a șters. Și apoi, mi-a venit în minte „Tot ți-aș da, și bani, și aur, însă mișcă, mișcă din buric, altfel eu sunt un nimic, te iubesc până-n Hawaii te rog tu cu mine stai.” Ori există maneliști care odată au fost culți, ori subconștientul meu potrivește mai bine versurile.
    Eu sunt obligată să ascult pe timpul școlii aproape toate pauzele manele. În afară de momentul când merg la centrală.
    Compătimire, om bun, asta simt. Și dorința de act de caritate pentru muzica bună.
    Ah, da, stilul tău de a scrie este minunat. Aș vrea să-ți povestești toată viața pe blog, ar fi extrem de interesant având în vedere talentul-hega-gica-mega-ultra mare pe care îl ai.
    Seară frumoasă !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)) Dap, caritate pentru muzică bună. Mersică, Simina, de încurajare. :D Nu știu dacă am să-mi înșir viața aici pe blog, e mult prea plictisitoare, meh. Dar mulțumesc! (hug)

      Ștergere
    2. Ar trebui să se inventeze asociația „Salvați muzica, pierdeți maneliștii” dat fiind că prin altă cale nu o putem salva. Ce ți-e și cu „copiii maneliști” care ascultă manele de la vreo... 9-10 ani?? Doamne...

      Ștergere
    3. Clar. Măcar undeva să facem donații să-i trimitem unde se-ascultă muzică bună, nu știu! Sau, într-un caz fericit, să le dăm bani să-ți cumpere căști!

      Ștergere
  10. Stilul tău de a scrie e foarte comic şi postarea, deşi probabil nu ăsta i-a fost obiectivul, a reuşit să mă amuze. Bine, a fost şi puţin tristă, pentru că e adevărat ce-ai spus. Dispreţul pe care obişnuiam să-l am faţă de acest gen muzical s-a transformat într-o resemnare, ca să zic aşa. Chiar şi aşa, tot strâmb din nas şi am impulsul de a cere nişte dopuri de urechi atunci când aud sunetele alea. Sunt peste tot, ca nişte paraziţi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult, Diana! :D Oh, chiar e bună ideea cu dopurile în urechi, cred c-ar ajuta mult. Dap, paraziți. Mulți, dar... paraziți! Mersi de vizită!

      Ștergere