marți, 9 martie 2021

Dispariția lui Richard Taylor, de Arnaud Cathrine - Recenzie

Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 176
Traducere: Cristina Patricia Gheorghe
Anul apariției: 2010
„Trebuie să admitem că inimile cele mai deznădăjduite sunt și cele care bat cel mai mult timp.”
Arnaud Cathrine s-a născut în 1973, la Nièvre și a studiat filologia și limba engleză la Paris. Lecturile din Camus și din Faulkner, alături de pasiunea pentru muzică, l-au făcut să-și descopere dorința de a scrie. Și-a publicat primul roman în 1998, acesta fiind urmat de-a lungul anilor de încă nouăsprezece cărți. Pe lângă literatură, Cathrine a explorat și domenii precum muzica și cinematografia, scriind versuri pentru iesele lui Florent Marchet sau Joseph d'Anvers și scenarii după romanele sale. De asemenea, este consilier literar pentru două festivaluri: Les Correspondances de Manosque și Paris en toutes lettres. Încadrat în noua generație de scriitori francezi, arnaud Cathrine preferă să vorbească despre cărțile ce împărtășesc aceeași voce și dorința de a spune adevărul. Romanele sale denunță tabuurile lumii moderne, crizele și nefericirea unor vieți neîmplinite.
„(...) cred că nu-ți poți suporta nora dacă nu îți suporți fiul și, într-o oarecare măsură, nu-l mai suportam pe Richard, ce vreau să spun e că exista ceva între noi ce nu mai puteam suporta și care se declanșase de multă vreme deja. Era așa greu să-mi spună că mă iubește? Așa greu? Dovezile de iubire, totuși... Dar dovezile de iubire expiră! Mamele nu trebuie luate drept fraiere, infimele semnale sub formă de cadouri aniversare cu care mă mulțumeam pe moment ca să nu urlu precum o lupoaică trădată, desigur, mă mulțumeam cu ele pe moment, vedeam în ele dovezile mele de iubire, dar dovezi atât de patetice expiră, treizeci de ani e un termen de expirare legitim, zic eu, dovezile de iubire expiră și rămâne o gură căscată în locul lor, speranțe sfărâmate, așteptarea asta iluzorie, într-un cuvânt, iubirea.”
Pe 16 mai 1998 Richard Taylor dispare fără urmă şi fără un motiv aparent. Romanul tânărului scriitor francez Arnaud Cathrine se va concentra pe elucidarea motivelor acestei dispariţii misterioase: fugă din cotidianul înnăbuşitor, gest de nebunie sau escapadă amoroasă? Sau poate nimic din toate acestea? Mărturiile succesive ale femeilor din viaţa lui Richard sau ale celor pe care acesta le întâlneşte în anii ce au urmat dispariţiei alcătuiesc un joc de umbre şi lumini, crâmpeie ale unei existenţe ce pare a se fi şters cu totul. Dispariţia lui Richard Taylor este o investigaţie asupra umbrei omniprezente a unui absent. Având ca punct de plecare criza identităţii, atât de specifică epocii noastre, romanul devine un text polifonic, a cărui textură paradoxală se scrie la feminin plural: soţia, mama, amanta fără viitor, vecina de palier, prietena transsexuală, colega de birou. Toate acestea schiţează printr-un joc al perspectivelor un portret nu atât contradictoriu, cât pur şi simplu altul de fiecare dată.
„(...) am crezut întotdeauan că nu poți înțelege viața decât în clipa morții și am crezut că urma să mor azi-dimineață când am zărit-o, credeam în ea, speranța și dorința îmi sunt tenace.”
Ador, pur și simplu, genul acesta de literatură - ca să mă fac mai înțeles, acest gen care este hazardat, care îmi dă de gândit, care mă frustrează, care nu-mi oferă totul pe tavă, cum s-ar spune, care lasă loc de maxime interpretări, cu un discurs lacunos, aproape de o inadecvare rațională, cronologică, spațială. Eu așa am simțit cartea lui Arnaud Cathrine, și am văzut, cel puțin pe Goodreads, că nu-i așa apreciată. Habar n-am de ce, pentru că mie mi s-a părut extraordinară, vocală, multilaterală, și-am să vă spun și de ce. Am terminat cartea în câteva ore, pentru că n-am mai putut s-o las din mână și am vrut, neapărat, să aflu ce Dumnezeu s-a întâmplat cu acest Richard Taylor (nu știu de ce, inițial, m-am găsit la filozoful american, dar n-au nicio treabă - vreau să cred - cei doi). Și, bineînțeles, n-am aflat nimic concret, de fapt, n-am aflat nimic concret privitor la motivele dispariției sale. Normal, pentru că, în capul meu, s-a declanșat ceva care m-a făcut să-mi spun well, there is something more to do with this. Și, tocmai de asta, pe mine unul m-a frustrat (în sensul bun, dacă există unul) acestă carte, și mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult finalul deschis, neașteptat, brusc, care parcă reiterează, încă o dată, cât de lipsit de statornicie este sufletul uman.
„(...) El, Richard, nu mi-a dat niciun motiv să-mi fac iluzii; iată-mă totuși înlănțuită în acest loc de lume unde mi s-a spus că nu pot crește copaci, străduindu-mă să străpung cu rădăcinile mele tinere un pământ arid care nu mă va hrăni niciodată, îndârjită, căutând apa acolo unde nu e altceva decât deșert.”
Deci, așa, luăm un Richard Taylor, un personaj, aș zice, chiar tragic, un ratat a cărui condiție socială și familială a fost dictată, parcă, de dorințele părinților, și-l facem să dispară. Unde? Aflăm, într-o oarecare măsură, datorită spuselor celor apropiați lui - soția, mama, o colegă de birou, o vecină bizară și alte personaje destul de abstracte (atât prin discurs, cât și prin existență, chiar). Nimic concret și adecvat, care ar putea fi urmărit firesc, cronologic. Totuși, la un moment dat, parcă începe să se lege ceva, parcă-parcă urmează să iasă la lumină, încetul cu încetul, misterul din jurul dragului de Richard. Departe de a fi o dispariție pe bune, cartea ne vorbește despre eșuare, în măsura în care ar putea fi înțeleasă și ca o pledoarie pentru libertatea ființei subjugate, care mereu a făcut compromisuri, până a ajuns chiar să-și piardă propria identitate, până a ajuns chiar să se piardă pe sine. Richard nu mai este modelul pe care l-au vrut părinții săi, ci a prins aripi, a plecat, s-a dus, s-a renăscut pe sine, departe de tot ce-l lega de viața pe care n-a putut să o accepte, departe de trecutul care-l închisese într-o colivie mult prea strâmtă, care-l asfixia. Nimic mai mult - deși ar părea lipsit de valori, lipsit de etică, alegerea sa este una care ar putea fi justificată - omul care dorește să se rupă de viața pe care n-a putut s-o accepte și care, în sfârșit, este viața pe care n-a vrut-o, poate, niciodată. 
„Știu că ne îndreptăm spre eșec, dar niciodată nu m-am simțit atât de vie.”
Cred că cel mai mult, de fapt, mi-au plăcut vocile personajelor. Este o carte profundă, sensibilă, dar și violentă, incisivă. Cu o scriitură metaforică, lirică, Arnaud Cathrine ne vorbește despre viață, despre durere, violență, revoltă, lipsa acceptării, despre sex, într-o manieră sinceră și lipsită de tabuuri. Are un limbaj efervescent, complex, și nu puține au fost pasajele pe care le-am însemnat și asupra cărora am simțit nevoia să revin după ce am terminat cartea. Dispariția lui Richard Taylor este o carte despre criza identității, despre neacceptare - și ce-i mai rămâne, astfel, omului care deja a pierdut totul, omului care deja nu mai are nimic, decât să se îndepărteze de parazitismul în care trăiește, decât să se rupă din lumea din granit rece în care trăiește? Deși lasă în urmă o soție cu un copil abia născut, o mamă bolnavă, o carieră, acesta fuge în propria sa lume, în tabernaculul necunoscut al unei noi vieți în care, încetul cu încetul, dar deja degradat, deja pierdut, se afundă și mai tare, și-n al cărei întuneric cu greu are să supraviețuiască. Este o carte, aș spune, chiar dureroasă, deși efervescentă în ceea ce privește jocul de cuvinte și trăiri și emoții. Clar, pentru mine, o carte extrem de bună, deoarece s-a înscris în tiparul acelor cărți pe care mereu le citesc cu sufletul, nu cu ochii.
„(...) Cine ar fi putut să explice motivul pentru care o linie de demarcație ne separa definitiv? De ce suntem att de inegal înzestrați pentru viață?”
Nu știu câți dintre voi ați auzit, măcar, de această carte sau ați citit-o. Eu, unul, chiar v-o recomand cu drag, deși ar trebui să aveți în vedere că eu citesc cărți, cum să le spun, mai obscure. Nu este un roman, nicidecum, este mai mult o carte scrisă din mai multe perspective, cu o inadevare, după cum am spus, logică, într-o măsură care chiar a putea fi enervantă și neplăcută. Eu mă dau în vânt, fazual spus, după astfel de cărți, deoarece-mi stârnesc curiozitatea (dar nu în maniera aceea pe care ți-o stârnește un thriller sau un roman cu detectivi, polițist), ci o curiozitate abisală a psihologiei și a profunzimei umane. Iar eu chiar am regăsit asta în romanul lui Arnaud Cathrine, Dispariția lui Richard Taylor. Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Vellant pentru acest roman, îl găsiți AICI, la un preț super de doar 10 lei. Da, încerc să-i promovez pentru că știu cât de multe cărți bune am citit de la ei și cât de frumoase sunt traducerile pe care le au. Nu sunt pios dar, sincer, este una dintre editurile mele preferate atunci când vine vorba de autori de calitate - nu știu, pur și simplu am impresia că traduc cărți care sunt exact pe sufletul meu. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu